24
July , 2017
Monday

Fără categorie

Dreapta şi stânga în politica europeană

Reporter: editura December - 6 - 2015

Politică

La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în felul său confuzia şi dificultăţile pe care le traversează multe state europene. Programul de austeritate pus în operă de guvernul de dreapta condus de Pedro Passos Coelho a primit pe 4 octombrie 2015 o lovitură letală, căci electoratul portughez a acordat 52% din sufragiile însumate partidelor anti-austeritate: Partidul Socialist, Bloco de Esquerda, BE – un partid radical de stânga – şi Partidul Comunist Portughez, PCP.

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

Partidele de stânga au generat căderea Guvernului portughez (noiembrie 2015)

În ciuda acestui rezultat, Preşedintele Portugaliei s-a adresat coaliţiei neoconservatoare conduse de fostul prim-ministru, Pedro Passos Coelho – reprezentantul partidului care a obţinut cele mai multe voturi, 38,6%, deşi acesta a pierdut majoritatea în Parlament. După doar 11 zile de guvernare însă, moţiunea de cenzură depusă de partidele de stânga a pus capăt acestei situaţii ambigue, guvernul demisionând marţi, 10 noiembrie 2015.

Acesta este doar un episod din confruntările dintre dreapta şi stânga pe care le traversează cu destule turbulenţe Europa. În anii care au urmat imediat după marea ruptură din 1989, aneantizarea partidelor comuniste sub presiunea prăbuşirii sistemului şi transformarea cvasi-totalităţii partidelor socialiste în partide social-democrate, care au renunţat la măsuri radicale ca naţionalizarea, au deschis calea unei apropieri, fără precedent probabil, între „dreapta” şi „stânga”.

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Liderul Syriza, Alexis Tsipras

Această „idilă” s-a dizolvat în eter însă, imediat ce confortul economic şi social al continentului s-a prăbuşit sub impactul crizei globale. În condiţii de bruscă diminuare a disponibilităţilor, poziţiile politice s-au înţepenit brusc, diferite variante de populism – de la refuzul oricărei reduceri a cheltuielilor la obsesiva „luptă contra corupţiei” – au parazitat până la exasperare percepţia publică. Teama de „celălalt”, fie el imigrant, „instalatorul polonez”, rom sau refugiat, a desfigurat, cu o viteză greu previzibilă cu doar câţiva ani mai devreme, chipul democraţiilor europene.

Noul context socio-economic a dus foarte repede la o masivă regrupare de forţe în plan politic. Probabil cea mai pregnantă dintre faţetele acestei reorganizări este acutizarea – pe care nu o mai vedeam posibilă – a raporturilor dintre stânga şi dreapta în majoritatea ţărilor europene. Dreapta a virat spre extrema dreaptă, iar stânga a început să redescopere farmecul extremismului şi să recuze integral sistemul.

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Dreapta germană, promotoare a politicilor de austeritate

Efectele cele mai spectaculoase s-au putut observa acolo unde partidele stângii tradiţionale, social-democrate, au fost marginalizate în favoarea unor noi formaţiuni generate de explozia sistemului: Syriza în Grecia sau Podemos în Spania. Criza greacă din acest an este în cel mai înalt grad expresia acestor procese, dar şi a limitelor cu care ele se confruntă. Naufragiul partidelor politice tradiţionale, fie că vorbim de dreapta creştin-democrată sau de PASOK, partidul socialist, dusese confruntarea la extrem, poziţionând faţă în faţă, ireductibil, extremiştii neo-nazişti de la Chrysí Avgí – Zorii Aurii – şi extremiştii stângişti de la Coaliţia Stângii radicale, Syriza. Din fericire, Zorii Aurii nu au reuşit să se impună în alegerile din ianuarie, când victoria Syriza a dat destui fiori în partea dreaptă a spectrului politic.

Triumful electoral al lui Alexis Tsipras şi al partidului condus de el s-a încheiat însă de fapt a doua zi după marea lor victorie – referendumul din 5 iulie 2015. Atunci, Tsipras, care izbutise să organizeze consultarea populară în pofida opoziţiei foarte dure a „troicii” – FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană – al cărei dictat îl refuza, declara plin de optimism: „Azi e o zi de sărbătoare fiindcă democraţia este un motiv de sărbătoare, de bucurie. Atunci când democraţia învinge frica şi şantajul, ea deschide calea salvării şi drumul înainte. Azi, poporul elen a transmis un mesaj foarte puternic. Un mesaj de demnitate şi de determinare. Un mesaj prin care poporul preia controlul propriilor opţiuni… Sunt încrezător că vom deschide un drum nou pentru toate popoarele Europei. Un drum care ne va readuce la valorile fondatoare de democraţie şi solidaritate”. A doua zi, guvernul grec pornea pe drumul austerităţii, acceptând principalele condiţii pe care Troica le impunea pentru a acorda Greciei ajutorul minimal solicitat.

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Sărăcia endemică, pericol pentru Europa (Agenţia „Oxfam”)

Zilele trecute, la o reuniune a PPE la Madrid, Angela Merkel, principala figură politică a dreptei populare europene şi promotor neclintit al politicilor de austeritate, îşi exprima îngrijorarea în legătură cu impactul alegerilor din Portugalia, Spania şi Irlanda asupra acestor politici, pe care le susţine, spun unii, cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Faptul că până acum un număr semnificativ de mari economişti, în frunte cu Paul Krugman şi Joseph Stiglitz, ambii laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, au denunţat politicile de austeritate ca generatoare de sărăcie endemică, nu pare să tulbure cu nimic opţiunile dreptei neoconservatoare. Ne putem întreba, în aceste condiţii, cui prodest? Dacă nici majoritatea electoratului, nici elita mondială a specialiştilor nu susţin politicile de austeritate, cine le susţine oare, în spatele politicienilor care le promovează în ciuda voinţei politice majoritare, uneori chiar cu preţul unor entorse aduse principiilor democratice?

Nu pretind că aş avea un răspuns la această întrebare, dar cred că trebuie să luăm în considerare câţiva factori care nu sunt prea frecvent aduşi în discuţie în publicistica românească. Voi porni de la un fapt adesea ignorat: studii recente elaborate sub egida marilor universităţi americane, în frunte cu Harvard şi Duke, pun în evidenţă faptul că, dacă în anii 1960, un şef de întreprindere prosperă din SUA câştiga în medie de 20 de ori salariul unui subordonat mediu, în prezent, el câştigă între de 272 până la de 354 ori un salariu obişnuit. Statisticile AFL-CIO documentează pentru vărfurile executive salarii de circa 12 milioane de dolari anual, când salariul mediu al subordonaţilor lor este de aproximativ 34.000 de dolari. Am putea crede că e vorba de o particularitate americană, dar nu e aşa: în ţările cu reputaţia cea mai egalitară din Europa, ţările scandinave, cei mai bogaţi 10% dintre cetăţeni deţin între 60-70% din averi, mai mult decât în Marea Britanie, Canada sau Australia, apreciate ca mai de dreapta.

Globalizarea, aşadar, a adus cu sine o consolidare de tip pre-modern a clivajelor dintre cei mai bogaţi cetăţeni şi restul societăţii, dimpreună cu o erodare vizibilă a clasei de mijloc. A doua jumătate a secolului XX asista la un efort semnificativ de atenuare a inegalităţilor, cel puţin în interiorul societăţilor democratice, dar, odată cu dispariţia ameninţării comuniste, nu doar politica externă, ci şi cea internă s-a relaxat şi acum ameninţă energic sistemul de beneficii sociale pe care îl construise capitalismul „cu faţă umană” după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Noi unde ne aflăm? În ultimul mandat al lui Traian Băsescu, societatea românească s-a confruntat explicit cu alternativa între o dreaptă radicală, practicând şi teoretizând darwinismul social cel mai explicit, a cărei austeritate era corectată pentru sine, punctual, de marea corupţie, şi o coaliţie relativ surprinzătoare pentru tradiţia politică post-decembristă, între liberali atenţi la problematica socială şi socialişti atenţi la exigenţele mediului privat. După eşecul suspendării preşedintelui Băsescu, această alianţă politică s-a spart, dar un mix de politici social-liberale angajate prin programul de guvernare din 2012 a reuşit să pună capăt nu doar austerităţii, ci şi recesiunii. Rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2014, oricât de surprinzător, nu a reuşit să răstoarne situaţia şi abia zilele trecute un crescendo de mişcări de stradă, de obicei asociate cu progresele stângii radicale, a adus o jumătate de victorie partidelor de dreapta. Cel puţin aşa se văd lucrurile din perspectiva echipei de tehnicieni în frunte cu Dacian Cioloş.

Prof. Dr. Zoe Petre
 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult