19
October , 2017
Thursday
Basarabia după Unire. Odată cu destrămarea Imperiului ţarist şi reunirea Basarabiei cu România, prin decizia ...
Accesul femeilor din România la vârful politicii pare să arate semne mai bune decât în ...
din ziarul „ Democraţia” – 19 februarie 1990 Ultimele zile în care la cârma ţării s-a ...
Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, ...
Partenerii euro-atlantici ai Turciei, NATO şi Uniunea Europeană, privesc cu atenţie şi preocupare evoluţiile de ...
Deși nu făceau parte dintre marile puteri militare implicate în cel de-Al Doilea Război Mondial, ...
Ideea unei forţe armate comune a blocului comunitar suscită din nou o vie polemică, statele ...
Fără certificare minoritară Cu un secol în urmă, în 1914, în Bulgaria, în zona Vidin, erau ...
ES Andreas von Mettenheim, Ambasadorul Germaniei la Bucureşti „Românii care trăiesc în Germania nu reprezintă nici ...
În zilele 9 şi 10 mai sub semnul dublei sărbători a independenţei de stat a ...
declară d-na Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri Doamnă ministru, aţi făcut, la nivel ...
Într-o lume turbulentă, în care violenţa este mediatizată în exces, există şi poveşti ce pun ...

Archive for 2016

Duşmănia nu este constructivă

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Duşmănia nu este constructivă

Aşadar, iată-ne în prag de alegeri. Multe cotidiane, repere obiective ale opiniei publice, mimând aşa-numita echidistanţă, în realitate – de ce să nu o spunem! – asmut spiritele peste poate, devenind organe semi-oficiale ale unor competitori ce doresc să acceadă la putere. Cei din dreapta sunt reuniţi sub bagheta fermă a mai-marilor ţării, pe când cei de pe trotuarul de vis-à-vis încearcă imposibilul, deoarece „marele licurici” a ieşit la lumină şi se străduiește să ajute ceea ce, de fapt, nu mai trebuie ajutat în plus.

Carol Roman

Carol Roman

În această sfadă generală, care nu ţine seama de ideologii sau de buna cuviinţă, sunt aruncate în luptă „soluţii” dintre care nu lipsesc arestările, închisorile, ameninţările şi atotdominatorul şantaj: „Dacă spui asta, dai de belea”, „Dacă nu declari asta, dai de belea”, într-o atmosferă de prigoană şi ură care nu a mai fost cunoscută pe meleagurile româneşti de mult de tot.

Dar mai există o „bubă”, la fel de atroce ca şi cele de mai sus. Şi aici vom apela la un un cititor al revistei, care constata, într-o scrisoare trimisă redacţiei, frecvenţa tot mai mare a termenului „duşman”, cu derivatul „duşmănos”, în discuţiile dintre partide şi dintre oamenii politici. Am deschis străvechiul „Dicţionar Universal al Limbii Române”, de Lazăr Şăineanu, şi am găsit următoarea definiţie: „cel cu care ne aflăm în război şi trebuie distrus”. Deci, cum s-ar zice, atunci când citim în presă că reprezentanţii unei coaliţii de partide au spus, la unison, că duşmanul lor este un anume partid, ar însemna că aceste onorabile partide şi-au propus o bătălie pe viaţă şi pe moarte, iar prin extensie figurativă, „ciuruirea” milioanelor de oameni care i-au dat votul formațiunii.

Alta ar fi fost chestiunea dacă sfada dintre partide, ce s-ar cuveni să aibă ideologii clare şi răspicate, i-ar denumi pe actualii „duşmani” a fi rivali, competitori, chiar adversari politici. Dar nu duşmani! De ce duşmani? O naţiune trăind într-un regim democratic are nevoie, după cum este şi firesc, de mai multe opţiuni, de diverse soluţii la problemele curente şi de perspectivă ale ţării. De aici alternanţa la putere, prevăzută şi acceptată chiar de „duşmanul” din dreapta sau din stânga echişerului politic. S-ar putea spune: până aici a lucrat un partid, în timpul guvernării sale, cu bune şi cu rele, sau cu rele şi cu bune, după care vin ceilalţi; alegerile schimbă guvernarea care ar trebui să recunoască, în mod logic, punctul de unde pornesc mai departe – dacă acesta este cazul! – nearogându-şi, în mod stupid, pretenţia că o iau de la „punctul zero”. Este vorba despre o concepţie păguboasă, contraproductivă. Avem o singură ţară şi ea trebuie slujită!

Nu putem trece cu vederea faptul că în mai multe ţări europene construcţia şi concilierea merg mână în mână într-un sens pozitiv, aducător de progres – şi ne gândim la Germania, Franţa, Italia ş.a.

Din păcate, sfada din lumea noastră politică se referă nu numai la anatemizarea rivalilor din alte partide, ci chiar şi a celor din interiorul propriilor alcătuiri, atunci când apar alte opţiuni decât cele „oficiale”. De aici şi excluderile din marile noastre formațiuni. Unii se contestă pe alţii, alţii sunt mai deştepţi decât unii şi cu toţii fierb într-o „ciorbă” păguboasă chiar pentru ei. Aproape toate partidele stau la pândă „ca fiarele în pădure”, urmărind atent fiecare mişcare. Din păcate, la acest stadiu s-a ajuns în viaţa noastră politică. Încât ne vine să ne întrebăm: „Câtă ură încape într-un om?”. Dar într-o societate?…

 

Carol Roman 

 

1 Decembrie Ziua Naţională a României

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on 1 Decembrie Ziua Naţională a României

 

La 1 Decembrie 2016 se împlinesc 98 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Corolar al unității naționale, momentul fast s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei etape succesive, pe cale democratică: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu Patria-mamă.

 

Marea Adunare Populară

Marea Adunare Populară

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă unul dintre evenimentele majore al istoriei României, pisc al statalității și, totodată, realizarea unui deziderat de veacuri al locuitorilor graniţelor vechii Dacii: unirea Transilvaniei cu România.

Adunarea de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, avut loc într-o atmosferă sărbătorească, de entuziasm național. Au sosit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, înalte fețe bisericești, delegaţi ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai breslelor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tineretului universitar. Toate păturile sociale şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Ceea ce a făcut remarcabilă manifestarea a fost afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi soseau români, cu trenul, cu căruţele, călare, unii chiar pe jos. Simbolistica unității naționale era prezentă peste tot: oamenii veneau îmbrăcaţi în portul tradițional românesc de sărbătoare, cu steaguri tricolore, cântând, însuflețiți de bucurie, după cum arată mărturiile epocii. Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului”, notează „ziuanationala.ro”.

Marea Adunare de la Alba-Iulia proclama deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieţii publice, reforma agrară, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea Naţională mai cerea, în plan extern, dreptate şi libertate atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi eliminarea războiului ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Pe 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă era săvârşită, iar România Mare devenea un vis împlinit.

 

 

 

 


 

Repere ale demersurilor externe

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează unirea Basarabiei cu România;

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, organism care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România;

22 iunie/5 iulie 1918 – Se înființează, la Washington, „Liga națională română”, cu scopul de a face lobby pentru unitatea românească;

24 august/6 septembrie 1918 – Ia ființă, la Paris, „Consiliul Național Român Provizoriu”, recunoscut de guvernul francez, de cel al SUA, al Marii Britanii și al Italiei drept exponent al intereselor poporului român;

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, citită în Parlamentul de la Budapesta;

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România;

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria, document care recunoștea pe plan internațional unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România (intrat în vigoare la 25 iulie 1921).

 

Multe Summituri pentru… puține soluții

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Multe Summituri pentru… puține soluții

Ultimul Summit UE din anul 2015 încheia un an de provocări majore, cu care se intra și în 2016: criza refugiaților, terorismul, relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană și reluarea creșterii economice. „A foat un an ieșit din comun, în care au avut loc numeroase întâlniri extraordinate la nivel înalt”, sintetiza atunci „Euronews”. Anul curent se încheie; alte și alte Summituri au avut loc la intervale regulate, dar soluțiile concrete și rezolvările reale ale problemelor cu care debuta 2016 sunt tot acolo, „reportându-se”, după cum arată situația, în anul care vine.

Februarie

Februarie

Pe parcursul primei părți a anului pe care îl încheiem, nenumărate întâlniri au avut loc pentru a fi convinse statele membre să accepte anumite condiții speciale, astfel încât Marea Britanie să nu părăsească Uniunea Europeană. „2016 va fi anul în care vom realiza ceva vital, care va schimba relația Regatului Unit cu Uniunea Europeană”, spunea fostul premier britanic David Cameron. Seriile de întâlniri din cadrul turneului șefului cabinetului din Londra, precum și negocierile dure din interiorul UE, în cadrul Summiturilor derulate până la referendumul din vara acestui an, nu au avut rezultatul scontat: în pofida tratamentului preferențial obținut, totuși, de Marea Britanie, populația țării a spus „Nu” apartenenței la Uniune, procesul Brexit stârnind un cutremur ale cărui „replici” sunt departe de a se fi încheiat.

Nu îmi fac iluzii vizavi de ceea ce vom reuși să realizăm în 2016”, spunea la începutul anului președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Spusele sale erau confirmate la Summitul din luna martie, când se punea pentru prima oară problema gestionării migrației prin semnarea unui acord cu Turcia. Documentul a fost, într-adevăr, semnat în primăvară, dar partea turcă a cerut în schimb liberalizarea vizelor pentru cetățenii ei și perspective clare de aderare la Uniunea Europeană. Bruxelles-ul, presat de fluxul masiv al migrației, le-a promis, dar situația ulterioară nu le-a permis: Turcia nu îndeplinește criteriile pentru prima cerință, iar pentru cea de-a doua încheierea capitolelor de negociere avansează foarte greu.

Martie

Martie

Toate Summit-urile de peste an nu au reușit să împiedice statele europene să ridice ziduri la granițe, unele dintre cele mai importante câștiguri ale calității de membru UE fiind astfel periclitate: libertatea de circulație și coeziunea europeană. Oficialitățile au început să ridice tonul unele la altele (vezi Ungaria-Austria) sau chiar să ia măsuri proprii care sfidează linia comunitară (vezi deciziile Grupului de la Vișegrad referitoare la cotele de refugiați). „Liderii europeni nu au fost capabili să rezolve aceste crize și nu au făcut altceva decât să le mascheze”, declara, în vara acestui an, după Summitul din luna iunie, premierul polonez Beata Szydlo.

Alături de migrație și șocul „Brexit”, Summiturile UE au luat în discuție și lupta împotriva terorismului și a provocărilor militare contemporane în general prin ideea creării unei armate proprii a UE, o nouă ocazie de a se constata că UE „vorbește pe 28 de voci diferite”. În plus, negocierea marelui Tratat Transatlantic, TTIP, negociat de ani buni cu SUA, este deja considerat un eșec. Summitul din luna august nu producea rezultate tangibile pentru nici una dintre problemele de fragmentare internă din Uniune, aspect observat de specialiști.

Septembrie

Septembrie

Septembrie 2016 a fost din nou o lună plină de reuniuni la nivel înalt, care au culminat cu Summitul de la Bratislava, de unde erau așteptate rezultate concrete și decizii ferme în legătură cu temele presante de pe agenda Uniunii, care rămăseseră, de fapt, aceleași: migrația, apărarea, slaba creștere economică, pericolul dezintegrării. Summit-ul începea cu declarația cancelarului Merkel, care afirma că „situația actuală a Uniunii este foarte gravă”. Cum a fost abordată? Prin discuții care au vădit din nou eternele dezacorduri între statele membre. La finalul Summit-ului, nu se ajunsese la vreo măsură concretă nici în legătură cu „Brexit”, nici cu linia oficială și fermă pe care s-o adopte toate statele membre în legătură cu migranții, nici cu politica de apărare comună. „Sunt vederi diferite și idei diferite”, sintetiza, descurajant, premierul slovac Robert Fico, a cărui țară deține Președinția rotativă a UE. Doar președintele Consiliului European, Donal Tusk, manifesta speranța într-un „scenariu optimist pentru viitor”, fiind la unison cu părerile exprimate de premierul Italian Matteo Renzi sau cancelarul austriac Christian Kern… Ce a urmat? Consiliul European din luna octombrie a.c.

Octombrie

Octombrie

Concluziile acestuia sunt la fel de vagi și rămase tot la stadiul de discuții: despre migrație, întărirea controlului la graniţele exterioare al Uniunii, înţelegerea cu Turcia, atitudinea față de Federația Rusă și sancțiunile la adresa acestei țări, alte puncte de pe agenda UE pentru care Comisia și-a „reafirmat” binecunoscute poziții anterioare, deopotrivă pe teme interne (ca mediul înconjurător sau comerțul) și pe cele de politică externă, cum ar fi condamnarea regimului sirian. Din nou, nimic despre reperele fixe, concrete, ale „Brexit”, de pildă… Un nou Consiliu European urmează să aibă loc în luna decembrie a.c.

Ce rezultate și soluții ar putea aduce ultimele întâlniri din acest an de la vârful UE, după un an de reuniuni în care nu s-a schimbat (mai) nimic pe nici unul din palierele pe care UE se confruntă cu provocări majore?…

 

UE: Refugiaților de război li se alătură un vast număr de migranți – se pare că nu există o soluție durabilă

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on UE: Refugiaților de război li se alătură un vast număr de migranți – se pare că nu există o soluție durabilă

Știri IH Octombrie 2016 Editorial

Politica migrației din Uniunea Europeană este în continuare caracterizată de o lipsă totală de coerență conceptuală, aspect punctat și în cadrul controverselor provocate din nou, la recenta Conferință balcanică din Viena. Direcția în zig-zag adoptată de cancelarul german generează tot mai multe nemulțumiri, fiind considerată de multe state membre ale Uniunii drept neproductivă, și este departe de a conduce spre o soluție durabilă. Stilul provocator adoptat prin utilizarea de slogane împiedică ajungerea la un consens în cadrul UE. atât de urgent și necesar pentru o soluție durabilă. Încă de la începutul acestui an a decis într-o manieră absolutistă: Nu există posibilitatea ca ceva anume să fie închis! și astfel a dezaprobat oficial închiderea rutei balcanice; prin urmare nu a fost adoptată la amintita conferință.

Karl H Koch

Karl H Koch

Conducerile statelor UE partenere au aflat, bineînțeles, de statistica oficială publicată de Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați (BAMF), document care numără, din ianuarie până în iulie 2016, un total de 479.620 de solicitări privind azilul în RFG, față de 216.221 din aceeași perioadă a anului 2015, ceea ce corespunde unei creșteri de 120 de procente (!) în anul curent. Solicitanții provin în mod deosebit din Siria (197.139), Afganistan (79.704), precum și Irak (66.625). Și în afara Germaniei se citează ziarul „BILD”, cel mai mare cotidian din Europa, care, pe 22.09.2016, a publicat pe prima pagină, sub forma unui titlu tipic balcanic: „549.209 solicitanți de azil refuzați, peste 400.000 trăind de mai bine de 6 ani la noi – o nouă nebunie în cadrul expulzării”.

Politica refugiaților UE a căpătat deja o semnificație importantă în cadrul formării opiniei politice, astfel încât, cu ajutorul experților în comunicare, a devenit obiectul unor cercetări extinse. În acest sens, sunt enumerați în mod interesant, în contextul problematicii privind discriminarea referitoare la impunerea cotelor de migrație, așa-numiții „Factori de tragere” (engleză to pull = a trage), care de altfel sunt potriviți pentru a motiva sau încuraja migranții în ceea ce privește intențiile acestora de a emigra în Europa.

IH Nachrichten Okt 2016

IH Nachrichten Okt 2016

În timp ce ruta balcanică a condus practic la o „izolare” a unor state balcanice, în baza unor măsuri de delimitare, fluxul migranților s-a divizat în pasageri și transportați de către bande organizate spre Egipt sau spre Libia. În locul tratării simptomelor, se face simţită nevoia unei intervenții riguroase în cadrul rețelei de bande organizate, nu doar în Turcia, ci și în Africa centrală și Mali: acolo ajung mii de refugiați din zonele sudice ale regiunii Sahel, pentru a fi apoi transportați spre Libia și alte state învecinate din Marea Mediterană. Printr-un raționament forțat reiese faptul că centrul internațional al bandelor organizate ar trebui demascat și distrus sistematic; mai greu, însă, se poate preveni un nou val de migrație pe coasta Europei.

Reacția imediată privind ineficiența sprijinului UE pentru dezvoltare acordat continentului african nu s-a lăsat mult așteptată. S-a manifestat prin numărul tot mai mare de refugiați. Aceștia au renunțat de mult la speranța unei îmbunătățiri privind situația economică din țările lor de proveniență și intră, între timp, cu miile în Europa. Se pare că oprirea valului de migrație nu este posibilă – dimpotrivă chiar: în tot mai multe state africane, Europa este privită de cei săraci drept singura cale de a putea ieși din propriile dezastre și din sărăcia lucie.

Legat de această problematică și-a spus părerea tânărul fost președinte al Germaniei, Dr. Köhler, încercând să solicite politicienilor europeni să-i recunoască pe cei din statele africane ca fiind parteneri egali, cu aceleași drepturi, și să nu mai considere că propriile lor avantaje sunt o prioritate. În acest sens, ar trebui făcute clar mai multe investiții, pentru a crea locuri de muncă în cadrul industriilor de procesare, și astfel pentru a genera creștere economică.

 

Karl H. Koch 

Președinte al „Internationaler Hilfsfonds e.V. ” (Bruxelles)

Proiectele europene pentru zona de sud-est

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on Proiectele europene pentru zona de sud-est

Proiectele europene privind Balcanii ne readuc în minte perspectivele încurajatoare şi ambiţioase exprimate la Consiliul European din Grecia, în 2003. Se afirma ideea consolidării stabilităţii în regiune şi necesitatea extinderii instrumentelor europene de democratizare. Ce s-a realizat după 13 ani? S-au făcut paşi… dar insuficienţi pentru a atinge un nivel satisfăcător pentru speranţele de atunci.

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Statele din vestul balcanic aşteaptă integrarea în UE

Indiscutabil, evenimentele care au urmat au marcat evoluţiile politico-economice. În fața acţiunilor agresive ale Rusiei la adresa Parteneriatului Estic, situaţia a căpătat o altă evoluţie. Pentru Balcani, cea mai descurajantă perspectivă a fost, fără îndoială, declaraţia preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la preluarea preşedenţiei Executivului de la Bruxelles: Nu va exista nici o extindere în următorii cinci ani”. S-a conturat, încet, dar vizibil, transformarea optimismului începutului în neîncrederea privind aderarea la o Europă unită. În aceste condiţii, apărea firească întrebarea: care mai este locul Balcanilor în construcţia europeană? De la început s-a putut spune că preocuparea Comisiei Europene privind această zonă nu a încetat: au fost elaborate rezoluţii privind reformele din Serbia, Kosovo, Muntenegru şi Macedonia, precum şi evaluări în legătură cu respectarea statului de drept, nivelul activităţilor împotriva corupţiei, discriminarea, gradul reformelor structurale. Intenţii necesare, dar, aşa cum rezultă după acești ani, nu suficiente; iar timpul a început să lucreze în defavoarea Balcanilor.

În cadrul reuniunilor europene, retorica a devenit o obişnuință, iar aranjamentele fără finalitate. La reuniunea de la Viena, dominată de problema migraţiei, au fost adoptate documente negociate înainte de Summitul respectiv, cum ar fi şase proiecte în domeniul transporturilor şi patru acorduri politice între Belgrad şi Pristina. Viitorul lor a devenit incert, pentru că, deşi era încurajată coperarea bilaterală între statele balcanice, a apărut tendinţa ca fiecare să contacteze separat membrii UE. Consensul din timpul reuniunilor se destrăma mereu le revenirea oficialităților în ţară. În aceste condiţii, acţiunile statelor care doresc să devină membre UE se individualizează din cauza neîncrederii în şansele aderării. Situaţia s-a resimţit la Bruxelles, şi asta în special după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Angela Merkel a fost oarecum obligată să declare, la Paris: „Ce s-a întâmplat nu trebuie să afecteze perspectivele de aderare la UE a statelor balcanice”. O încurajare fără prea mult efect, totuşi…

Liderii a şase membre UE şi tot atâtea state balcanice s-au întâlnit la Paris, în cadrul celui de-al treilea Summit al Procesului de la Berlin, confirmând un proiect european lansat acum doi ani, cu scopul apropierii statelor balcanice, prin cooperare de tip regional. Tot la reuniunea menţionată, Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi Serbia au semnat un acord pentru înfiinţarea unui Birou de Cooperare al Tineretului Regional, cu sediul la Tirana, cu buget finanţat de ţările balcanice şi Comisia Europeană. Asemenea acţiuni sunt aşteptate, dar încă firave în contextul complicat al momentului. Proiectul german iniţiat în 2014 a supus atenţiei organizarea a cinci summit-uri până în 2018, pentru urmărirea progreselor înregistrate. În esenţă, se avea în vedere accelerarea proceselor de reformă şi sporirea oportunităţilor de natură economică, precum şi încurajarea cooperării în regiune. Aceste obiective sunt importante, dar ţările balcanice aşteaptă mai mult, mai concret, mai eficient, pentru că timpul promisiunilor a trecut. Până în 2020, Comisia Europeană are în vedere sprijin de 1 miliard de euro pentru conectarea reţelelor regionale principale de transport, pentru sporirea fluenței legăturilor europene. Ce se va întâmpla cu certitudine nu se prea ştie în Balcani, pentru că structura proiectului este legată de interesele şi de opţiunea politică a fiecărei ţări. Procesul de la Berlin poate fi o formă de integrare a Balcanilor în preocupările europene doar dacă se va depăși caracterul declarativ și de bune intenții.

După unii analişti, integrarea Balcanilor se confruntă în momentul de faţă cu două pericole: ameninţările create de migraţie și deringolada care a pus stăpânire pe deciziile de la Bruxelles. Situaţia existentă, și așa delicată, s-a complicat în plus prin examinarea, într-o serie de țări, în frunte cu Franţa şi Germania, a ideii unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare ale unui alt fel de integrare. Este impus de realitate și acceptat faptul că nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcani face că alinirea la standarele UE să fie inegală, dar ideea amintită a atras comentarii nefavorabile din partea statelor interesate de aderare. Totuși, se acceptă sau nu, performanţa în proiectele europene depinde de forţa şi capacitatea fiecărei ţări de a le implementa. Din aceste considerente, optimismul afişat la Bruxelles privind integrarea Balcanilor în familia europeană impune tot mai mult dublarea atitudinii încrezătoare de o nouă strategie, care să pornească de la situaţia actuală din spaţiul european.

Asigurările pe care oficialii UE încearcă se le dea pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune riscă să rămână fără ecoul scontat, din cauza situaţiei volatile din Europa. Posibilitatea îngheţării relaţiilor în procesul integrării a fost sesizată şi de un fin observator al spaţiului balcanic, fost ministru de Externe suedez, Carl Bildt, care prudent, afirmă că poarta europeană este deschisă Balcanilor, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vest-europene”. Analiza realistă a momentului arată clar că UE este mai preocupată de propria salvare și de atitudinea în fața unor provocări majore decât de integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea blocului comunitar pentru o nouă abordare nu se întrevede curând, în acest context. De altfel, o privire sumară privind stadiul apropierii de UE a ţărilor din Balcani dezvăluie o imagine deloc încurajatoare. Chiar dacă UE ar putea, printr-o întorsătură fericită de situaţie, să accelereze integrarea, ţările interesate sunt încă departe de standardele impuse de Bruxelles. Albania, candidat oficial din 2014, a aprobat târziu modificările constituţionale necesare aderării în luna iulie acest an şi a amânat discuţiile pentru luna decembrie a.c. Muntenegru are, pe lângă problemele cu justiţia, infracţionalitatea şi mediul, şi lipsa acordului Comisiei Europene privind adoptarea monedei unice europene, introdusă unilateral încă din 2002. Macedonia trăieşte într-o dispută fără sfârşit cu Grecia privind numele şi cu Bulgaria în legătură cu problema minorităţilor, rămânând cu satisfacţia… statutului de ţară candidat. Serbia este stopată în obţinerea calităţii de membru UE de problemele cu Kosovo şi neînţelegerile cu Croaţia privind minoritatea croată din Serbia. Bosnia şi Herţegovina are o serie de dificultăți create de disputele interne dintre sârbi şi bosniaci, dar şi de problemele cu organismul Înaltului Reprezentant de la Sarajevo. Turcia, după puciul nereuşit din iulie a.c., şi-a construit o altă poziţie privind aderarea, considerând că este nedreptăţită şi aşteaptă timpul când UE o va invita în marea familie europeană. Am prezentat succint situaţia ţărilor din Balcani care doresc integrarea la UE, cu sublinierea că de ambele părţi sunt probleme. Aceasta este realitatea, mai presus de orice declarații; orizontul de integrare a Balcanilor se află sub semnul nesiguranţei.

Către cine trebuie să se îndrepte speranţele Balcanilor? Tot spre Bruxelles, firește. Se aşteaptă o nouă strategie privind relaţiile UE cu Balcanii. Există conştiinta greutăţilor prin care trece Europa, dar se pornește de la ideea depășirii lor. Care va fi locul Balcanilor în marile proiecte europene, acum, când Europa comunitară pare mai divizată ca oricând pe foarte multe teme majore, deopotrivă interne și externe? Greu de estimat, dar rămâne întrebarea lui Henry Kissinger, de acum câteva decenii: „Eu dacă vreau să sun să vorbesc cu Europa, cine răspunde la telefon?”. Pe de altă parte, ce cale există pentru speranțele de dezvoltare ale statelor balcanice alta decât intrarea în UE?…

 

Vasile Leca

analist pe probleme balcanice

 

 

O speranţă. Pentru cine?

Reporter: editura December - 5 - 2016 Comments Off on O speranţă. Pentru cine?

Recent încheiatele alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii au scurs fluvii de cerneală în toată lumea noastră de azi. Confruntarea dintre Hillary Clinton și Donald Trump a surescitat un întreg mapamond. Implicațiile și efectele acestui scrutin de peste ocean încă nu sunt pe deplin înțelese și intuite. Victoria neprevăzută a lui Donald Trump, un outsider și un opozant declarat al establishmentului politic american, în fața versatei Hillary Clinton, deținătoare a unui background impresionant (două mandate de first lady, unul semnificativ de secretar de stat în administrația Obama, opt ani senator de New York din partea Partidului Democrat), a aruncat în aer marea majoritate a predicțiilor și calculelor mai-marilor lumii, analiștilor politici, mass – media interne și internaționale.

Preşedintele ales, Donald Trump, invitat la Casa Albă pentru prima discuţie cu preşedintele în exerciţiu, Barack Obama

Preşedintele ales, Donald Trump, invitat la Casa Albă pentru prima discuţie cu preşedintele în exerciţiu, Barack Obama

Umărind presa americană, dar și pe cea externă, atrage atenția încă din debutul campaniei prezidențiale americane un editorialist, Thomas L. Friedman, deținător a două premii Pulitzer, a cărui rubrică din „New York Times” dă, cumva, „deșteptarea” pe teme importante din politica internă și internațională. În ziua alegerilor, Friedman insera în editorialul său din publicație o poveste cu tâlc. Un prieten emigrat din Zimbabwe în anii ’80 i-a spus odată: „Voi, americanii, vă purtați cu democrația ca la un meci de fotbal! Dar democrația nu e minge de fotbal, e un ou Fabergé!”. Să se fi „spart”, în noaptea de 8 noiembrie 2016, oul Fabergé? Sau doar unii dintre noi îi văd vreo imperfecțiune, vreun mic riz, o crăpătură?! Cu certitudine, însă, ceva s-a schimbat semnificativ după acea noapte. Să fi declanșat alegerea imprevizibilă a lui Donald Trump aceste reflecții, mai pregnant acum, sau omenirea pur și simplu se află din nou la o răscruce și își caută răspunsuri și soluții?!

Răspunsurile nu pot fi acum decât parțiale, dificile și, poate, incomplete. Într-o perioadă în care votanții din SUA, dar și din alte colțuri ale lumii, din țări cu democrații consolidate, și-au arătat „antipatia” față de establishmentul politic, economia globalizată, privilegiile marilor corporații, clivajele tot mai pregnante dintre marile mase ale populațiilor și „minoritățile” conducătoare, atotputernice și prea bogate încep să iasă la iveală cu o forță nebănuită. Sloganul lor pare să fie: „Noi, învinșii globalizării, astăzi ne spunem cuvântul! Noi, învinșii globalizării, astăzi, nu mai tăcem!”.

Presa americană, în campanie

Presa americană, în campanie

Americanii, în majoritatea lor, au votat sloganurile „Politica trebuie să fie despre oameni”, „Să facem America din nou măreață!”. Iar acest lucru ne traduce foarte clar dorința acestei națiuni de întoarcere la vechile valori, care au făcut din SUA cel mai puternic stat al lumii. Va reuși viitorul lider de la Casa Albă să-și țină promisiunile? Timpul ne va arăta cu certitudine dacă al 45-lea președinte american va avea forța să schimbe fundamental un sistem politic și economic deja ridigidizat de era neo-liberalismului. El va trebui să se concentreze simultan pe reformarea sistemului politic intern și al establishmentului american, pe revitalizarea economiei, pe o creștere economică palpabilă pentru americanul de rând, dar și pe schimbările deja anunțate în politica externă a SUA.

Având la dispoziție o majoritate conservatoare și în Camera Reprezentanților și în Senat, acțiunile viitorului lider de la Casa Albă par să fie destul de facile. Cu ce va începe oare președintele Donald Trump, după ce va depune jurământul de învestitură? Cu renegocierea Tratatului de liber schimb nord-american (NAFTA), cu retragerea SUA din Parteneriatul Transpacific (TPP)? Oare va anula plăți de miliarde de dolari către ONU pentru programe ce vizează lupta împotriva schimbărilor climatice? Dar în privința Orientului Mijlociu, ce va decide? Dar față de Rusia? Va rămâne Europa principalul partener și aliat al Statelor Unite din lumea democrată sau se vor „îndepărta” cele două maluri ale Atlanticului? Își vor recalibra oare politica de securitate în zonă, premisă care neliniștește mai ales statele din vecinătatea vestică a Rusiei? Asemenea întrebări sunt firești, chiar dacă îngrijorătoare. Lumea de după 8 noiembrie 2016 cu siguranță nu mai seamănă cu cea din urmă cu o zi. Cu certitudine, o schimbare uriașă s-a produs.

Sunt de apreciat înțeleptele cuvinte ale Regelui Mihai, după o mare dramă petrecută în România: „Democrația și libertățile nu sunt câștigate pentru totdeauna. Nici o izbândă nu este eternă. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un « mâine». Țara își redobândește, cu fiecare generație, privilegiul de a continua să existe”.

Anca Ştefănescu 

 

Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Viziunea europeană a unor lideri: Winston Churchill

Cunoscut în istorie pentru statura sa impresionantă de om politic, Winston Churchill este totodată şi unul dintre marii vizionari ai unităţii europene. Promotor al „Statelor Unite ale Europei”, este considerat unul dintre părinţii fondatori ai UE. Pe de altă parte, însă, s-a dovedit şi un bun cunoscător al Marii Britanii şi al rolului ei în constructul european, previzionând că Regatul Unit „este alături de Europa unită, dar nu parte din ea”. După şapte decenii, rezultatul referendumului britanic din această vară i-a dat dreptate…

Consiliul Europei (1949)

Consiliul Europei (1949)

Încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, premierul britanic îşi mărturisea viziunea asupra unităţii europene: „Sunt nerăbdător să văd crearea Statelor Unite ale Europei, în care barierele dintre ţări să fie limitate la maximum şi circulaţia fără restricţii să fie posibilă”, îi scria ministrului de Externe Anthony Eden. Era o proiecţie mai veche a politicianului, care creiona conceptul încă din anul 1931. Este cu atât mai semjificativ cu cât multe dintre reperele proiectului său au devenit certitudini ale Europei unite de astăzi. De pildă, egalitatea dintre ţările membre, în aşa fel încât forţa unui singur stat să nu mai poată deveni prevalentă”. Apoi, procesul de extindere, în termeni pe care istoria post-război i-a confirmat pe deplin: „Dacă la început nu toate statele vor dori sau vor putea să se alăture Uniunii, trebuie să continuăm să le aducem laolaltă pe cele care vor şi pot”, afirma Churchill în 1947. În ce priveşte conceptul de „cetăţenie europeană”, se poate observa din nou că demnitarul britanic a previzionat cu exactitate, încă din anii 1940, faptul că unitatea Europei nu poate fi decât una „a popoarelor”, propunând şi aici o entitate de cea mai mare importanţă, nucleu al libertăţilor comunitare, care este Curtea Drepturilor Omului. Un alt exemplu de componentă majoră a ceea ce avea să devină blocul comunitar era nucleul de înalte principii umane pe care se bazează UE dintotdeauna: „Să construim o Europă al cărei fundament moral să fie respectul şi recunoaşterea acordate întregii umanităţi. Sperăm să se formeze un Consiliu al Europei care să reunească guvernele şi popoarele cât mai multora dintre ţările europene care acceptă libertăţile democratice şi voinţa liberă a popoarelor”, îndemna demnitarul britanic. Nu în ultimul rând, în momentul apariţiei Comunităţii Economice Europene şi al pieţei comune, Churchill, salutând evenimentul, avertiza că „limitarea acesteia la cele câteva ţări fondatoare ar face mai mult rău” şi că „toată Europa liberă trebuie să ajungă să aibă acces”. După cum se cunoaşte, lucrurile au evoluat exact pe acest traseu, dacă ar fi să menţionăm doar apariţia Spaţiului Schengen.

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Alături de un alt artizan al Europei unite, Charles de Gaulle

Winston Churchill vedea Europa unită într-un fel care la vremea aceea părea îndrăzneţ, dar pe care evoluţiile ulterioare l-au confirmat până la detaliu. „Nu putem aspira la mai puţin decât la o Europă unită acţionând ca un tot unitar”, afirma în 1948, la Congresul Europei din Olanda. Şi în ceea ce priveşte rolul Uniunii Europene de mare actor global premierul britanic s-a dovedit un mare vizionar. În cadrul primului Consiliu European de la Strasbourg, din 1949, Churchill afirma că „suntem reuniţi aici nu ca reprezentanţi ai câtorva state sau ai unor partide politice diferite, ci ca europeni care construiesc pentru viitor, mână în mână, umăr la umăr dacă este nevoie, pentru a restaura gloria Europei”. În acest context, propunea chiar crearea unei Armate a Europei unite – şi o dată mai mult se poate constata câtă dreptate avea marele om de stat chiar în această perioadă, în care crearea unei asemenea structuri este tot mai mult la ordinea zilei pe agenda decidenţilor europeni.

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

Împreună cu fondatorii UE (premierul Belgiei, H. Spaak, al Franţei, P. Reynaud şi R. Schuman)

În acelaşi timp, însă, Churchill făcea mai multe distincţii clare în legătură cu locul şi rolul ţării sale în viitoarea construcţie europeană. Considerând că Regatul Unit este în epicentrul a trei „cercuri majestuoase” – Commonwealth, lumea limbii engleze şi Europa unită – demnitarul arăta că „Guvernul britanic nu se poate angaja în intrarea în Uniunea Europeană fără acordul membrilor Commonwealth”. Era prima linie de demarcaţie pe care viziunea lui Churchill o proiecta în relaţia Marea Britanie-UE. Au urmat şi altele, argumentate cu „asocierea noastră frăţească cu Statele Unite ale Americii” sau cu dificultăţile cedării de suveranitate.

Sunt, toate acestea, dovezile faptului că primul ministru al Marii Britanii era mult mai mult decât un politician de calibru; a fost „proiectantul” până la detaliu al evoluţiei unei entităţi unice în istoria lumii, Uniunea Europeană, pisc al democraţiei şi libertăţilor, care continuă să progreseze, în pofida tuturor provocărilor, în liniile generale trasate de câţiva vizionari, printre care şi Winston Churchill.

  • Avem (Marea Britanie, n. red.) propriul drum şi propria sarcină. Suntem alături de Europa, dar nu în componenţa ei. Suntem legaţi, dar nu amestecaţi. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu absorbiţi

August 1916 – Marea cumpănă

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on August 1916 – Marea cumpănă

Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în urma unei memorabile reuniuni a Consiliului de Coroană sub ascultarea Regelui Ferdinand, relativ proaspăt Rege al României, a reprezentat rezultanta unei lungi și chinuitoare confruntări între mari grupuri politice, mari idei și mari puncte de vedere asupra unicului interes național, la prima vedere toate întemeiate, toate credibile și toate având mari șanse de a fi perdante și, în egală măsură, câștigătoare.

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

De fapt, nu era chiar așa în ceea ce privește egalitatea de șanse și de motivații. Un fapt era evident – societatea românească se afla în pragul unui proces iminent, acela al readucerii între granițele Statului român a milioane de conaționali care în acel moment trăiau supuși sub steag străin, fie țarist, fie habsburgic. Acest fapt obiectiv nu înlătura marea primejdie la adresa statalității românești, aceea de a fi desființată în cazul alegerii greșite a unei tabere care va pierde în mod dezastruos marea confruntare. Ceea ce era foarte aproape de adevărul realității, nenorocita Pace de la Buftea arătând cum ar fi stat lucrurile sub sabia germană. De fapt, încă de la sfârșitul Campaniei de toamnă, începută sub zodia norocului în Transilvania și sub cea a dezastrului în sud – estul teritoriului, pe malurile Dunării, s-a văzut că aveam de-a face cu un inamic decis să scoată din istorie statul român. Jefuirea resurselor materiale, distrugerea patrimoniului cultural, violența concretă a ocupației au fost fără precedent. Mai târziu, prevederile păcii separate prin care, practic, statul român era desființat, fiind transformat într-o zonă de ocupație militară de dimensiuni reduse, fără Carpați și fără Dobrogea, restul teritoriului fiind trecut sub autoritatea deplină a Imperiului Austro – Ungar sau sub aceea a Imperiului german, au arătat din plin că, dincolo de interese economico – militare, adversarii nutreau o ură și un dispreț profund față de români și față de existența lor între națiunile Europei. Dar să ne întoarcem la momentele prebelice, care conțin în ele cel mai sever examen al clasei politice românești, de la începuturile modernității sale.

Totul are o rădăcină ascunsă, aproape misterioasă, în Tratatul cu Imperiul Austro – Ungar, din 1883, cu adevărat un succes politic pentru România, fiind, în fapt, prima recunoștere internațională a tânărului stat român independent. Era o gură de aer salvatoare pentru noua monarhie europeană, declarată ca atare în urma Războiului de Independență, în 1881, o recunoaștere de drept a unui fapt plătit din plin cu sângele soldaților români pe câmpul de luptă. Tratatul – despre care spuneam că reprezenta un mare succes de drept internațional, cuprindea, pe lângă concesiuni oneroase de natură economică (fiind doar începutul unui șir lung de astfel de îngenuncheri, care continuă și astăzi), și un codicil secret; o anexă despre care doar Regele Carol I avea știință și conștiință. Nici un alt om politic nu era la curent cu prevederile acestei anexe secrete care, în esență, prevedea angajamentul României de a fi aliatul Imperiului în cazul când acesta ar fi fost atacat de un terț. O alianță militară care limita drepturile României în ceea ce privește opțiunile politicii sale externe; de altfel, și în unele probleme ale politicii interne. Astfel, deși în opinia publică românească problema românilor din Transilvania reprezenta un punct deosebit de sensibil, cu atitudini unanim și clar exprimate în favoarea respectării drepturilor acestora, Regele și Guvernele, oricare au fost acestea, au trecut la o operațiune de temperare a emoției și acțiunii în favoarea românilor transilvăneni. Binecunoscuta Asociație „Carpații”, între fruntașii căreia îl numărăm pe Mihai Eminescu, a fost nevoită să se supună poruncilor regale de temperanță în activitatea sa, fiind permanent supravegheată de autorități, dar și de agenții secreți ai Imperiului. De altfel, s-a procedat la o direcționare a energiilor naționaliste către un alt obiectiv – românii din Peninsula Balcanică. Acest Tratat este la originea campaniei culturale oficiale de resuscitare a conștiinței naționale a populațiilor românofone din Grecia, Albania și Bulgaria. S-au construit școli, s-au trimis profesori, misiuni culturale și religioase, s-au tipărit cărți și s-au organizat manifestări de stradă și campanii de presă. Problema Transilvaniei trebuia ocultată în opinia publică. Desigur, nu s-a reușit, ea era prea evidentă și, în fapt, era o chestiune obiectivă. Cea a românilor balcanici era, în cea mai mare măsură, subiectivă.

Pe de altă parte, exista marea tragedie a românilor de dincolo de Prut, intrați sub stăpînire țaristă de aproape o sută de ani. Dacă în Transilvania asistăm la fenomene brutale de persecuție națională, de încercări administrative de deznaționalizare, de așezare în afara societății a unei populații majoritare, în Basarabia deznaționalizarea avea loc pe căi mai eficiente – prin biserică, prin oferta educațională în limba rusă, prin măsuri de natură militară și administrativă, cum ar fi deportările și evacuările populației românești și repopularea cu coloniști de limbă slavă sau orice altă limbă, dar nu românească. În aproape o sută de ani, elementul românesc din Basarabia a suferit o pierdere de peste treizeci la sută din totalitatea sa.

Înțelegem astfel dilema în care s-a găsit clasa politică în momentul configurării marilor tabere beligerante. Pe de o parte Antanta, către care se îndreptau speranțele celor care doreau eliberarea Transilvaniei și care aveau aspirațiile unei europenizări favorabile tradițiilor românești, valorilor democratice cultivate de Franța și Anglia. De partea cealaltă, politicieni la fel de patrioți nu vedeau cu ochi buni o alianță cu un grup de state care conținea și Rusia, un Imperiu care primejduia identitatea românească și care dovedise de atâtea ori că nu avea bune intenții și nici nu-și respecta cuvântul dat față de români. Acești autentici patrioți vedeau o reîntregire a românilor prin înglobarea țării noastre într-un sistem federal al Imperiului habsburgic, în care toți românii s-ar regăsi administrativ și politic. Era o teorie formulată de bănățeanul Aureliu Popovici și care avea destui susținători în Regat, mai ales de cei fascinați de dezvoltarea tehnologică și ordinea și disciplina atât de tipice lumii germanofone. Nici unul dintre aceștia nu știa de codicilul secret. Doi ani de zile România s-a aflat într-o neutralitate militară, fiind sfâșiată de pasiunile politice ale celor două tabere. Victoria, nu îndeajuns de rumegată, a României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în care trupele române au desfășurat cu succes o campanie în Bulgaria, alimenta planurile și iluziile unui corp ofițeresc imatur, cu mici excepții: bătuți o dată, bulgarii puteau fi bătuți și a doua oară! A fost cea mai mare eroare militară și psihologică a timpului! Bulgarii nu mai erau singuri, îl aveau pe Mackensen alături. Dezastrul de la Turtucaia, urmat de eșecul manevrei de trecere a Dunării la Flămânda, au dus la renunțarea la ofensiva din Transilvania, o operațiune care se dovedea un succes. Dar asta s-a întâmplat după luarea deciziei. Adevărul este că decizia de intrare în război s-a luat sub presiune externă – Antanta a somat România să intre în război atunci, la 27 August, și nu mai târziu, ca pe o ultimă șansă. Situația pe frontul de vest putea fi răsturnată în favoarea Antantei dacă România ar fi intrat în luptă, dezechilibrând așa balanța combatanților. România era nepregătită. Așa fusese mereu, prea mică pentru un front atât de lung. Avea nevoie de ajutor în tehnică și trupe din partea Antantei, iar cea mai apropiată putere era Rusia. Cea mai proastă variantă… ca și cum ai ruga lupul să ia în grijă mielul.

Hotărârea a fost luată, interpretându-se codicilul secret în litera sa – dacă Imperiul Austro – Ungar va fi atacat de un terț, România va interveni în favoarea Imperiului. Ori, nu Serbia atacase Austro-Ungaria, ci invers. Regele Ferdinand s-a considerat eliberat de obligația secretă. Iar tabăra Antantei a câștigat confruntarea, continuând tradiția relațiilor cordiale cu Franța, privind către o perspectivă democratică și europeană, având drept crez unirea cu Transilvania. Liderul pro Puterile Centrale, Petre P. Carp, a votat împotrivă, dar a precizat că fiul său va merge pe front pentru a lupta contra Germaniei și Austro–Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat. A fost un moment astral pentru România. Ceea ce a urmat a fost un calvar, o tragedie și un moment de disperare. Cu toate acestea, Armata Română, poporul, în totalitatea sa, au trecut examenul Istoriei și în fața dezastrului Imperiilor, care, toate, s-au prăbușit, Statul român a devenit țara aproape tuturor românilor, întregit, întărit. Intuiția pro Antantiștilor s-a dovedit a fi corectă și salvatoare. Ea avea un fundament – alianța nu doar politică, economică sau militară cu țările democratice, ci și o alianță ideologică, în spiritul unei Europe parlamentare și naționale cu acestea, în special cu Franța. Un lucru este sigur – clasa politică a anului 1916 a dat dovadă de patriotism adevărat, dincolo de convingeri și interese; de patriotism și spirit de sacrificiu pentru cauza națională. Am putea regreta că asta se întâmplă rar și în mod excepțional în viața politică românească.

 

Eugen Uricaru

 

România pe drumul ireversibil spre democrație

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on România pe drumul ireversibil spre democrație

La 1 ianuarie 2017 se împlinește un deceniu de când România a intrat în marea familie europeană. Era momentul încununării unui efort național mai presus de partide, de doctrine, de interese conjuncturale sau punctuale. Țara noastră demonstra capacitatea de a se mobiliza exemplar în numele unui mare proiect național, precum și orientarea ireversibilă spre valorile occidentale, democratice.

generica

Înainte de orice, aderarea României la Uniunea Europeană înseamnă apartenenţa ţării noastre la spaţiu de stabilitate politică, securitate internă şi externă, dezvoltare economică, protecţie socială şi solidaritate. Odată cu calitatea de membru obținută la 1 ianuarie 2007, România și-a asigurat sprijinul celorlalte state membre în plan extern şi, totodată, securitatea internă pe teritoriul comunitar. În plan economic, pentru țara noastră s-a deschis posibilitatea de a participa la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate oportunitățile derivate de aici, legate în primul rând de creşterea economică. Libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi serviciilor a creat o largă deschidere și avantajul ca orice cetăţean român fie liber să caute de lucru pe teritoriul comunitar, să se stabilească sau să facă afaceri în condiţiile liberei concurențe oriunde în UE. Acestea sunt, pe scurt, marile avantaje ale intrării României în blocul comunitar cu zece ani în urmă. Cu atât mai relevantă este punctarea efortului național, pe etape, care a dus la acest fast deznodământ.

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

Sute de mii de români au sărbătorit intrarea țării în marea familie europeană (2007)

România a fost una dintre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii oficiale cu Comunitatea Economică Europeană, precursor al Uniunii Europene, pentru dezvoltarea de relaţii comerciale. Imediat după căderea Zidului Berlinului, România stabilea, în 1990, relaţii diplomatice cu UE, semnând în acelaşi an un Acord de Comerţ şi Cooperare. A urmat depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană, în 1995. Patru ani mai târziu, Comisia Europeană recomanda începerea negocierilor de aderare a României.

Odată cu lansarea oficială, în anul 2000, a procesului de negociere a aderării, se făcea trecerea la o nouă etapă de consolidare a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană. Anii care au urmat au fost marcați, pe de o parte, de efortul național de îndeplinire a condițiiilor pentru aderare, iar pe de altă parte au demonstrat sprijinul statelor membre ale UE pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea efectivă în ianuarie 2007, dată la care România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Ceremonia de semnare a Tratatului de aderare a României la UE (2005)

Se împlinea astfel ceea ce a constituit un obiectiv strategic de maximă importanţă pentru întreaga societate românească, susţinut în mod constant de toate instituţiile statului, de forţele politice parlamentare, de societatea civilă. Vechea aspiraţie a națiunii române de apartenență la spațiul euro-atlantic și la valorile democratice era un fapt împlinit.

  • Semnarea Tratatului de aderare a venit după un proces dificil de negocieri, care a marcat transformări profunde în multe domenii ale vieţii economico-sociale. Acest moment a însemnat recunoaşterea faptului că România era pregătită să devină membră a Uniunii Europene, să se alăture unui spaţiu de valori definit de democraţie, stat de drept, economie de piaţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Klaus Iohannis, președinte al României)

  • Procesul de aderare la UE reprezintă cel mai important obiectiv naţional din ultimii 25 de ani, care, alături de aderarea la NATO, a antrenat transformări ireversibile în ceea ce priveşte modernizarea societăţii româneşti, prin racordarea sa deplină la setul de valori şi principii europene şi euro-atlantice. Reuşita acestui proiect a avut la bază consensul întregii societăţi şi al clasei politice din România” (Bogdan Aurescu, consilier prezidențial, fost ministru de Externe)

Captivanta poveste a tezaurelor în pribegie

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Captivanta poveste a tezaurelor în pribegie

Presate de conjuncturi internaționale grave, mai multe state europene au fost nevoite să-și evacueze tezaure neprețuite și să le trimită în alte țări, care la momentul acelor decizii erau aliate. Unele alianțe au rămas și comorile s-au întors acasă. În alte cazuri însă, nu s-a mai reușit nici până astăzi recuperarea valorilor naționale de la țările în care acestea ar fi trebuit să fie la adăpost (doar) temporar.

Tezaurul Belgiei a trecut printr-o adevărată aventură în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe fondul ascensiunii nazismului și a tensiunilor grave de pe scena internațională, Guvernul țării decidea să trimită peste granițe mare parte din cele 600 de tone de aur și alte obiecte de patrimoniu care constituiau tezaurul național. Destinația inițială a fost Anglia, dar o parte a bogățiilor a trecut printr-o adevărată odisee. În anul 1940, 198 de tone de aur fin, împachetat în 4.944 de lăzi, plecau spre sudul Franței. Dar avansul trupelor germane în Hexagon a făcut necesară plecarea aurului spre… Dakar. De acolo a călătorit până la baza militară de la Thies, dar nici acolo nu a zăbovit, fiind trimis în mijlocul Saharei, la Kayes. Autoritățile belgiene au intrat în conflict cu cele franceze din cauza acestei pribegii, întrucât inițial se convenise ca tezaurul să ia drumul SUA. Armistițiul franco-german avea să pună aurul belgian la dispoziția Reichsbank și așa începea o nouă călătorie a tezaurului, înapoi, din mijlocul Africii la Marsilia. Transferul a durat doi ani, întrucât francezii, conștienți că nu era tocmai corect ce făcuseră, au tergiversat operațiunea cât au putut. Dar aurul tot a ajuns la naziști, care l-au topit și l-au transformat în lingouri datate 1936, pentru a da impresia că erau dinainte de război. În acest timp, regentul Belgiei cerea Franței despăgubiri, mai exact să fie returnat aurul belgian cedat Germaniei din rezervele pe care Franța le avea peste ocean. Procesul a început, dar nu s-a încheiat decât după război, când Parisul a despăgubit statul begian pe deplin.

Volumul „Strania odisee a tezaurului polonez. 1939-1961”

Volumul „Strania odisee a tezaurului polonez. 1939-1961”

Polonia a așteptat peste două decenii recuperarea tezaurului național care lua drumul străinătății în 1939, după invadarea țării de către naziști. Acesta a fost evacuat spre vestul Europei, ajungând apoi în Canada. La sfârșitul conflagrației mondiale, două guverne poloneze clamau recuperarea tezaurului: cel comunist de la Varșovia și cel din exil, aflat la Londra. Ca mediatori în cursa petru recuperarea avuției naționale poloneze au intrat ulterior Biserica Catolică și guvernul Canadei. Abia în 1961, după decenii de negocieri aprinse, comoara se întorcea în țara de proveniență, arată scriitorul Gordon Swoger, în cartea „Strania odisee a tezaurului național al Poloniei. 1939-1961”. Recunoscător, în anul 2010, Senatul Poloniei mulțumea public statului canadian „pentru păstrarea în siguranță a comorilor poloneze în anii întunecați ai celui de-Al Doilea Război Mondial”.

Când Germania nazistă invada Norvegia, în 1940, tezaurul național al țării era estimat la cntravaloarea a circa două miliarde de dolari în prezent. Evacuarea a avut direcția Anglia, apoi bogățiile au fost transferate în America de Nord. Interesantă de remarcat este mobilizarea extraordinară a localnicilor pentru încărcarea rapidă a aurului care urma să plece – cele 53 de tone de aur au părăsit țara cu doar câteva ore înainte de intrarea trupelor Wehrmachtului. Tezaurul a călătorit nemarcat, în secret, cu trenul și vaporul (inclusiv cu nave pescărești), prin locuri bombardate cu violență. În ciuda condițiilor extreme de transport, din cantitatea de aur plecată de la Oslo nu s-au pierdut decât 297 de monede. Pe de altă parte, pacea a consumat mult mai mult din această avere, finanțarea guvernului din exil făcând ca doar 10 tone de aur să se întoarcă în țară… abia în 1987!

Tezaurul Spaniei are, la rându-i, o poveste captivantă. Războiul civil din țară, între suporterii lui Franco și adversarii lor, a generat un haos care periclita una dintre cele mai mari avuții ale țării: tezaurul ei cultural. În aceste condiții, sub asaltul trupelor lui Franco, pe capota unei mașini și fără altă sursă de lumină decât farurile, ministrul spaniol de Externe Julio Alvarez del Vayo și directorul adjunct al Muzeului Luvru din Paris, Jacques Jaujard, semnau un acord care avea să se dovedească salvator pentru neprețuitele comori ale Spaniei. Mai exact, documentul prevedea ca marile valori ale artei spaniole să fie încredințate Comitetului Internațional pentru Salvarea Tezaurelor, care să le evacueze în siguranță. Astfel au intervenit într-o operațiune de mare însemnătate și fără precedent reprezentanți ai marilor muzee din Franța, Marea Britanie și SUA. La scurt timp, sute de picturi și desene neprețuite, semnate de autori ca Goya, El Greco, Velázquez, Tizian sau Rubens ajungeau în siguranță la Geneva, arată publicația „The Art Newspaper. Abia după expunerea lor acolo, regimul lui Franco a început să facă demersuri pentru repatrierea acestor comori. În anul 2010, premierul spaniol de atunci, Jose Luis Zapatero, stând în fața operelor recuperate și expuse la Muzeul Prado din Madrid, numea operațiunea din anii 1930 ca fiind „cel mai mare efort de salvare a operelor de artă din istorie”.

Trezorierul de la Kremlin, Valentina Nikitina, arătându-i Ambasadorului eston Juri Kahn o piesă din tezaurul… Estoniei (1994)

Trezorierul de la Kremlin, Valentina Nikitina, arătându-i Ambasadorului eston Juri Kahn o piesă din tezaurul… Estoniei (1994)

Estonia încearcă și astăzi să-și recupereze tezaurul împrăștiat în multe colțuri ale lumii și pe care l-a reprimit doar în parte. De la independența declarată în 1918, trecând prin anii de apartenență la fosta URSS, condițiile istorice nu au fost favorabile reîntoarcerii tezaurului eston la patria-mamă. Chiar și returnările de comori naționale au durat decenii. De pildă, Germania a dat înapoi neprețuitele Arhive ale orașului Tallin, cu documente din secolul XIII, în 1990, deși fuseseră luate în 1944; Suedia a înapoiat în anul 2002 prețioase documente și tratate estone din perioada 1918-1939; din SUA s-au întors în 2004 colecții de ordine și medalii de valoare duse în secret în Finlanda, apoi trecute peste ocean în timpul ocupației germane, arată „estonia.eu”. Cât privește partea tezaurului eston încă se află în Rusia. Deși Moscova a semnat cu Estonia un tratat, în 1920, care recunoaște proprietatea estoniană asupra unor comori evacuate în timpul Primului Război Mondial, punerea în practică a returnării acestor valori a fost obstrucționată încontinuu. După recâștigarea independenței, Estonia a pus imediat problema tezaurelor sale din Rusia, dar un accord inițiat în 1993 a fost semnat de partea rusă abia în 1998, iar comisia care urma să stabilească ce tezaur eston trebuia să se reîntoarcă în țară nu a funcționat niciodată. În anul 2002, Adunarea Generală a Consiliului Europei cerea Moscovei să rezolve în cel mai scurt timp chestiunile legate de tezaurul eston. Au trecut aproape 15 ani…

România are, la rându-i, dificultăți majore în a face să avanseze discuțiile pentru recuperarea tezaurului care lua calea Rusiei în anii Primului Război Mondial. Se împlinește, așadar, în 2017, un secol de când țara noastră „și-a trimis aurul la Moscova, pentru a fi adăpostit de o țară aliată”. Fostul Ambasador al Federației Ruse la București, Oleg Malginov, afirma că „nu există nimeni calificat care să certifice că acest tezaur există și că se află la Moscova”!

Documente care atestă predarea tezaurului BNR spre păstrare la Moscova, pe durata Primului Război Mondial

Documente care atestă predarea tezaurului BNR spre păstrare la Moscova, pe durata Primului Război Mondial

Ce s-a întâmplat cu un secol în urmă? În încercarea de a proteja aurul țării în condițiile în care Puterile Centrale ocupaseră mare parte din România, s-a decis trimiterea tezaurului în străinătate. La 14-15 decembrie 1916, 120 de tone de aur (contravaloarea a peste 1,25 miliarde de dolari în prezent), plecau din Iași spre Moscova, fiind urmate ulterior de alte comori – obiecte antice neprețuite, arhive de însemnătate istorică, bijuterii medievale de mare valoare, ale voievozilor români, mii de picturi, obiecte de cult din patrimoniul bisericesc, precm și multe din depozitele bancare ale populației. „Valoarea acestui al doilea transport nu poate fi estimată cu exactitate, dar se presupune că ar depăși valoarea primului”, notează „warhistoryonline.com”. În cei 100 de ani care au trecut, toate guvernele care s-au succedat în fruntea României, indiferent de culoarea politică, au încercat recuperarea acestei avuții, dar nici un guvern de la Moscova nu a recunoscut măcar existența ei, cu atât mai puțin să accepte returnarea.

Paradoxal, Tratatul româno-rus din anul 2003 nici măcar nu menționează existența vreunui tezaur românesc în Rusia, deși în timp țării noastre i-au fost returnate unele valori în 1935, 1956 (Tezaurul de la Pietroasa, printre altele) și în 2008 (12 monede din aur). Per ansamblu, în condițiile în care partea rusă consideră încheiată această dispută odată cu „tranșa” din 1956, șansele comisiilor și negocierilor pentru returnarea acestui tezaur de către o țară care nici nu recunoaște existența lui rămân minime.

Articole Rubrici Atitudini În paginile revistei nostre

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on Articole Rubrici Atitudini În paginile revistei nostre

Biblioteca balcanică

● O voce a romanităţii balcanice – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Cronica timpurilor noastre – (Nr. 162- martie)

● Ion Bucheru în biblioteca balcanică- (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor – Dr. Ioan C. Popa – (Nr. 167- august)

● O anchetă celebră – Acad. Răzvan Theodorescu – (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Anul 2016

Editoriale – de Carol Roman

● FMI, iarna… – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Avanpremieră electorală – (Nr. 162- martie)

● Europa în tangaj – (Nr. 163- aprilie)

● Balcanii văzuţi „din avion” – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Cuibăritul în politica românească – (Nr. 167- august)

● O barcă pe valuri…

● Bratislava, în conştiinţa europeană- (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Eliade Bălan

● Economic

Un proiect public de anvergură – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Repetenţi la atragerea fondurilor – (Nr. 162- martie)


Mai în glumă, mai în serios – de Carol Roman

● Interdicţia de a… muri – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● „Noi suntem mândria ţării”, ediţia a II-a – (Nr. 162- martie)

● Ce semeni, aia culegi… -(Nr. 163- aprilie)

● Oricum, dormim! – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● „Translatorii” de serviciu – (Nr. 167- august)

● Chipuri de piatră – (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Mapamond

● Destinul copiilor marilor lideri – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Liderii autoritari şi… literatura – (Nr. 162- martie)

● Preşedinţi ai Băncii Mondiale – (Nr. 163- aprilie)

● Diplomaţi sub „umbrelă” – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Lideri şi hobby-uri (Nr. 167- august)

● Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale – (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Europa zilelor noastre – de Roxana Istudor

● A fi sau a nu fi… în UE

„Conceptul Europa” şi jocul britanic – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Cultele în viaţa publică

Preoţi în politică

– Preşedinţi, Prim-miniştri, Miniştri – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Repere estivale

Balcanii – paradis turistic – (Nr. 167- august)

● Contraste contemporane

Inechitatea socială, la cote record – (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Pană de scriitori

Ştefan Mitroi

● Note de călătorie

Muntenegru, ţara oamenilor de la care au ce învăţa munţii – (Nr. 163- aprilie)
Nicolae Dan Fruntelată

● Simboluri la vânzare

Este Iancul supărat … – (Nr. 163- aprilie)

 

Alex. Ştefănescu

● Însemnare

Librăria „Mihail Sadoveanu”, redivivus – (Nr. 162- martie)

 

Corneliu Vlad

● Puncte de vedere

Relaţiile româno-ruse şi agitaţia zilei – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)


Spectacolul lumii

● Candidat la „omul anului” – (François Hollande- Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● O Preşedinţie zbuciumată – (Dilma Rousseff -Nr. 163- aprilie)

● FEŢELE PREMIERULUI – (Viktor Orban – Nr. 164-165 – mai –iunie)

● BALANS POLITIC – (Alexis Tsipras – Nr. 167- august)

● VENI, VIDI… vici – (Barack Obama – Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Valenţe culturale – de Eugen Uricaru

● Efigii

Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Comuniune spirituală

Balkania culturală – 2016 (Nr. 162- martie)

● Cultură

Imagine şi interes naţional – (Nr. 163- aprilie)

● Lumea culturii, la zi…

Portretul poetului la senectute – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Visuri deşarte

Pornind de la mesajele formaţiei „Beatrice”… – (Nr. 168-169- septembrie-octombrie)


Lumea Balcanilor – de Vasile Leca

● Speranţe şi promisiuni

Kosovo în cumpăna timpului – (Nr. 162- martie)

● Evoluţii

Un stat care îşi caută liniştea – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Accente

Diplomaţia balcanică în faţa pericolelor dezbinării Europei – (Nr. 167- august)


Casa Regală – de Prof. Dr. Zoe Petre

● Casa Regală

Carol I: O mare domnie – ( Nr. 161 – ianuarie-februarie)

● Casa Regală

Un bun român: Regele Ferdinand – (Nr. 162- martie)

● Casa Regală

Regele Mihai – (Nr. 163- aprilie)

● Casa Regală

Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”? – (Nr. 164-165 – mai –iunie)

● Efigii

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne – (Nr. 167- august)

O poveste cu…cântec – Americani… în straie ruseşti

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on O poveste cu…cântec – Americani… în straie ruseşti

Sală plină până la refuz. Publicul, după ce a plătit cash bilete destul de scumpe, s-a prezentat în faţa celebrului Cor al Armatei Roşii, pe care voia să-l vadă în direct. Pe scena mare a imensei săli au păşit două rânduri pirpirii de cântăreţi îmbrăcaţi în uniforme militare, în mod discret, ce au conturat fundalul scenei. În faţă, o imensă oaste de instrumentişti, Orchestra Simfonică Valahia, cu românaşi de-ai noştri.

corul-alexandrov-red-army-choir-sala-palatului-bucuresti-9-octombrie-2016-07Şi va trebui să remarcăm că sala era plină în primul rând de oameni mai mult în vârstă, între 45-70 de ani care deţineau amintiri şi zestrea muzicală a trecutului. Cu toţi urmăreau cu atenţie programul pregătit de către ruşii în uniforme. Şi, spre evidenta mare surpriză a amintitului auditoriu, s-a asistat la un bogat repertoriu de piese… americane, ce-i drept faimoase altădată: „Yesterday”, „Hey Jude”, „Let It Be”, „I Feel Fine”, „Twist and Shout”. Unii spectatori din sală se pare că intonau în surdină aceste melodii de Far-West ori Arizona, pe care, de altfel, le ascultă în fiecare zi şi noapte la posturile de radio şi tv din România, cântate în limba engleză, deoarece toţi cei din sală, bănuim, vorbesc englezeşte alături de limba română, acasă. Cele două rânduri de corişti ai Armatei Roşii ce însoţeau cupletele rosteau cu avânt cuvintele în limba engleză, fiind deosebit de atenţi la cărţuliile plasate în faţa lor, din care preluau textele minunatelor cântece pentru care şi veniseră la Sala Palatului.

corul-alexandrov-red-army-choir-sala-palatului-bucuresti-9-octombrie-2016-28În partea a doua a programului, a continuat surpriza: muzică americană interpretată atât de coriştii ruşi cât şi de solişti ale căror nume nu ne-au fost dezvăluite, cu glas baritonal, de operă, de mai că îţi venea să plângi ascultându-i, în loc să te cuprindă o stare de bine sau de satisfacţie, conform predicaţiei iniţiale.

În fine, ca să nu mai lungim vorba, au apărut şi două vechi melodii ruseşti „Kalinka” şi „Ochii negri”, ce au produs însă un veritabil vulcan în sală, de s-a ridicat lumea în picioare – cred că nu de indignare că au fost introduse în program. De altfel, în sală s-au auzit şi solicitări zgomotoase de a se interpreta şi alte cântece de aceeaşi sorginte, însă… disciplina militară este disciplină! În orice caz, avem impresia că „The Great Choir Red Army ALEXANDROV” a acceptat, în mod surprinzător, să prezinte în România, spre deosebire de spectacolul oferit bucureştenilor anul trecut, acest repertoriu american şi mai puţin rusesc. Iar pe scena bucureşteană consemnăm că ruşii s-au împăcat bine cu americanii!

Şi poate că, de sămânţă, nu ar fi fost rău să fie intonat şi un cântec românesc, căci, vorba ceea, eram la noi acasă şi ar fi putut să fie onorate şi gazdele. Şi am pus punct!

C. R.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult