29
May , 2017
Monday
Într-un ciclu firesc şi binemeritat, zilele acestea şi colegul şi prietenul meu din anii tineri ...
Înainte de plecarea din ţara noastră, am adresat câteva întrebări E.S. ÖMŰR ŞŐLENDIL, Ambasador al ...
- ne declară domnul Su Yanwen, Consul general al Chinei la Constanţa - Am dori să ...
Servicii consulare pentru cetăţenii români Eliberare documente de identitate şi călătorie - Paşaport simplu electronic; Paşaportul simplu ...
Acum, la sfârşit de an, ne-am blocat interesul asupra unor întâmplări cotidiene aparent fără contur, ...
Un politolog occidental afirma că, dacă Balcanii nu ar fi existat, ar fi trebuit creaţi, ...
Popoarele lumii sărbătoresc 65 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. ...
Cioloş despre numirea Corinei Creţu, nou comisar european [caption id="attachment_5468" align="alignleft" width="300"] Dacian Cioloş[/caption] Redacţia „Balcanii şi ...
De peste două decenii, grupul de firme „NIRO”, preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru, s-au implicat ...
Adesea, urmărind evoluţia politică din diferite ţări, apare o întrebare legitimă: oare ce pregătire şi ...
Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică ...
Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a ...
Dacă 2011 a fost anul revoltelor arabe şi al indignaţilor de tot felul, un ...

Archive for February, 2016

FMI, iarna…

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on FMI, iarna…

Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a venit, lăsând în urma sa… gheaţă şi potop de zăpadă. Evident că nimeni nu ar putea învinui FMI-ul de capriciile vremii care ni se arată a fi neprietenoasă. În schimb, cu toate strădaniile depuse, delegaţia n-a mai avut succesul de altădată, atât după nivelul primirilor, cât şi a discuţiilor purtate.

Carol Roman

Carol Roman

De data aceasta, spre deosebire de multe alte dăţi, nu s-au arătat a fi interesaţi să discute cu domnul Reza Baqir nici preşedinte Klaus Iohannis, nici premierul Dacian Cioloş, fiind foarte ocupaţi în acele zile cu… cu multe. Întâlnirile avute de noul preşedinte al FMI cu partenerii românii s-au redus la discuţii mai mult sau mai puţin aprofundate, la Palatul Cotroceni, cu consilierul prezidenţial pentru politici economice şi sociale Cosmin Marinescu, care a declarat, oarecum evaziv: „Discuțiile au vizat cele mai importante evoluții ale economiei României, perspectivele pozitive ale economiei pentru următoarea perioadă, dar și anumite riscuri care pot afecta potențialul de creștere economică al României”. Şi discuţiile cu guvernatorul Mugur Isărescu şi echipa de conducere a Băncii Naţionale au avut mai degrabă un caracter de protocol.

Ce să înţelegem de pe urma acestei vizite? După cum s-a aflat din surse guvernamentale, noul Executiv de la Bucureşti nu intenţionează ca în momentul de faţă să încheie vreun acord cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Comisia Europeană. Se cunoaşte că ultimul acord de tip preventiv semnat de ţara noastră cu aceste instituţii financiare a expirat în toamna anului trecut, după negocieri purtate mai bine de un an, mai mult formale, fără să fie concepută o scrisoare de intenţie care să fie aprobată de board-ul insituţiei. De altfel, ultimul acord pe care ar fi intenţionat să-l semneze guvernul anterior nu ar fi fost unul de stand-by sau stand-bay preventiv, ci ar fi fost unul flexibil, pentru o linie de credite.

Ideea de bază pe care actualul Executiv se pare că a preluat-o de la înaintaşi porneşte de la constatarea că acest tip de acord ar avea avantajul de a fi mult mai permisiv, impunând condiţii mai simple. Dar chiar şi acest gen de acord nu a fost luat în vedere, deoarece o cerere în acest sens ar fi trebuit să fie făcută până la sfârşitul anului 2015, lucru ce nu s-a întâmplat. De altfel, în discuţiile purtate la BNR s-a afirmat că un acord cu FMI ar fi benefic doar dacă ar fi izbucnit o criză. În prezent, România se prezintă a fi o ţară stabilă din punct de vedere macroeconomic. Actualul nou guvern, tehnocrat, care trebuie să îndeplinească prevederile unui buget deja bătut în cuie, va trebui, totuşi, să acorde atenţie la ce se întâmplă în administraţie, în companiile de stat, într-un cuvânt să fie atent chiar şi la condiţiile nerezolvate din acordul eşuat cu FMI. Nici bugetul consolidat pe 2016 nu este agreat de FMI, care a criticat reducerea TVA şi majorările salariale din aparatul de stat.

După cum se cunoaşte, în aceste probleme, atât reprezentanţii BNR cât ai FMI au un limbaj comun, dar acest buget este în vigoare, este aprobat de Parlament şi promulgat de preşedinte. Pe ce s-ar putea baza în continuare actualul guvern? Investiţiile străine au ajuns la aproximativ trei miliarde de euro, cele mai mari din 2009. Inflaţia este negativă, iar în economie au fost create noi locuri de muncă, în primele opt luni din anul precedent. Consumul creşte puternic şi, în mod neîndoios, impulsionează economia, la care ar mai trebui adăugat faptul că în anul trecut veniturile s-au majorat cu 8%. Şi datoria publică se afla sub 40% din PIB. Toate acestea sunt cifre care ar putea întemeia un bun început pentru 2016. După cum se înfăţişează lucrurile în momentul de faţă, dacă la orizont nu apare o nouă criză la nivel mondial, nu intervin crah-uri în Europa ori vreo criză a datoriilor suverane, se evaluează că România poate merge mai departe şi fără FMI, sau doar cu un acord preventiv şi fără obligaţii exagerate.

 

Carol Roman 

Handbalistele noastre pe podiumul învingătoarelor

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Handbalistele noastre pe podiumul învingătoarelor

În ziua în care naţionala feminină de handbal a României a urcat pe mult răvnitul podium al învingătoarelor, cucerind medaliile de bronz la Campionatul Mondial de Handbal din Danemarca, de la sfârşitul anului 2015 (după ce a reuşit un meci de la egal la egal cu câştigătoarea titlului mondial, Norvegia), în faţa evoluţiei Cristinei Neagu, care a fost desemnată de Federaţia Internaţională de Handbal cea mai bună jucătoare a Campionatului, românii s-au simţit mândri, entuziasmaţi de noua performanţă remarcabilă a tricolorelor.

2În spatele acestor succese stau deopotrivă munca sportivilor şi suportul financiar din partea sponsorului care crede în forţele sportivilor români. Iar când vorbim despre handbalul românesc, „NIRO Investment Group” sau pe scurt „NIRO”, emblemă purtată pe tricou, a devenit un nume indisolubil legat de ascensiunea acestui sport. Este de notorietate faptul că încă din anul 2010 „NIRO Investment Group”, din îndemnul preşedintelui său, dl. Nicolae Dumitru, a devenit partener oficial al Federaţiei Române de Handbal, susţinând financiar cele două echipe naţionale, băieţi şi fete, seniori. Rezultatele nu au întârziat: în decembrie 2010, Cristina Neagu a fost performera echipei naţionale, care a participat cu succes la Campionatul European feminin din Danemarca şi Norvegia, fiind desemnată cea mai bună jucătoare din lume de către Federaţia Internaţională de Handbal.

În acest context, Campionatul Mondial din Danemarca, de la sfârşitul anului 2015, încheiat recent cu un strălucit succes al handbalistelor românce apreciate în întreaga lume, reconfirmă valoarea jucătoarelor şi susţinerea primită din partea „NIRO Investment Group”.

 


Cea mai mare satisfacţie a unui sponsor care sprijină financiar o echipă este momentul în care aportul său este încununat de triumful în arena sportivă” (Nicolae Dumitru, preşedinte al „NIRO Investment Group”)

La Radioul Public, cuvântul – cheie este performanţa

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on La Radioul Public, cuvântul – cheie este performanţa

ne declară Ovidiu Miculescu, Preşedinte director general al Societăţii Române de Radiodifuziune

Societatea Română de Radiodifuziune, componentă fundamentală a istoriei României contemporane şi a societăţii româneşti, este alături de români din anul 1928. Astăzi, instituţia traversează o perioadă fastă, axată pe modernizare permanentă, pe viziune şi pe o serioasă proiecţie în ce priveşte viitorul. Preşedintele director general al Societăţii Române de Radiodifuziune, Ovidiu Miculescu, detaliază pentru revista noastră unele dintre reperele activităţii SRR.

 

director Radio

Ovidiu Miculescu

Cum se prezintă astăzi Societatea Română de Radiodifuziune, ca instituţie publică ce-şi desfăşoară activitatea pe o piaţă concurenţială acerbă?

Radio România este unul dintre cele mai stabile servicii publice din Europa. Credem că facem bine ceea ce facem, pentru că Radio România are un proiect, ştim încotro mergem. Din 2012, există un trend crescător pe toate palierele SRR. Credibilitatea este unul dintre argumentele noastre forte, pentru că încercăm să fim echidistanţi, echilibraţi, să nu intrăm în jocuri politice, să nu favorizăm. Avem grijă de minorităţi, de cultură, de teatru, de film, de carte, de muzică. Suntem printre puţinele posturi din Europa care are două canale destinate 24 de ore culturii, Radio România Cultural şi Radio România Muzical, singurul post de radio public ce organizează de 22 de ani un târg de carte de anvergură europeană, „Gaudeamus”. Performăm şi demonstrăm că un serviciu public de stat poate fi eficient. De altfel, pe anul financiar 2014, cel mai bun din 1994 şi până astăzi, Radioul Public a avut un profit de 7,7 milioane de lei.

 

Târg de carte „Gaudeamus”, organizat de Radio România

Târg de carte „Gaudeamus”, organizat de Radio România

Care este locul pe care îl ocupă SRR printre ceilalţi difuzori şi ce întreprindeţi pentru a menţine performanţele?

Urmare a eforturilor pe care le întreprindem, posturile noastre sunt pe locul întâi în preferinţele românilor, cu o cotă de piaţă de peste 30%. Aproape cinci milioane de ascultători aleg zilnic unul dintre cele 14 posturi ale Radio România – Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio România Antena Satelor, Radio România Internaţional, Radio 3Net „Florian Pittiş” şi Reţeaua Studiourilor Regionale, cărora li se adaugă Radio Chişinău, în Republica Moldova. În ultimii ani, SRR din păcate a pierdut foarte multe frecvenţe, în număr de aproximativ 60. Dar avem obligaţia de a acoperi teritoriul şi populaţia. Ca urmare, avem o „direcţie” importantă de încercare de acoperire în special a posturilor regionale, dacă nu chiar naţionale, pentru că sunt zone, precum Clisura Dunării şi partea de nord a Moldovei, descoperite în acest moment. De asemenea, nici un post al Radio România nu se aude la Alba-Iulia. Deci eforturile noastre vor continua.

 

În concert, Orchestra Naţională Radio

În concert, Orchestra Naţională Radio

Ce măsuri urmează să luaţi pentru modernizarea în continuare a Radioului Public?

Avem o strategie pentru următorii trei ani. Lucrăm, aşa cum am amintit, la creşterea acoperirii. De asemeni, avem un proiect de anvergură care vizează parte de online, pentru că ştim că viitorul acesta este, şi suntem decişi să continuăm procesul de modernizare. Societatea Naţională de Radiodifuziune a primit, în anul 2015, zece noi frecvenţe, pe care le va pune în funcţiune în 2016. Astfel, pentru Radio România Actualităţi a fost acordată o frecvenţă la Piteşti, pentru Antena Satelor au fost alocate trei noi frecvenţe, la Comăneşti, Zalău şi Sulina, pentru Radio Mureş – o frecvenţă la Târgu-Mureş, pentru Radio Cluj – o frecvenţă la Cluj-Napoca, pentru Radio Iaşi – o frecvenţă la Huşi, pentru Radio Constanţa – o frecvenţă la Tulcea, pentru Radio Oltenia Craiova – o frecvenţă la Râmnicu-Vâlcea, iar pentru Radio Timişoara – o frecvenţă la Petroşani. Dintre acestea, la Cluj, Radio România va emite un program pentru minorităţi. Se va folosi modelul testat cu succes la Târgu-Mureş, unde, după după separarea programului în limba română de programul dedicat minorităţilor, pe două frecvenţe distincte, audienţa a crescut cu 80%.

În ceea ce priveşte dezvoltarea online a SRR, vom construi o platformă pe care noi ne-o dorim puternică, uşor de accesat, complexă dar prietenoasă şi extrem de utilă consumatorului de media pe orice cale ar veni el, dar, în special pentru zona de online, social media ş.a.m.d., în vederea întineririi audienţei. Tot în 2016, vom continua proiectul de digitalizare a arhivei. Este vorba despre modernizarea în continuare a ceea ce se cheamă „Arhiva de Aur” a Radio România, pentru că deţinem un patrimoniu spectaculos care trebuie făcut accesibil şi pe care trebuie să-l întoarcem publicului.

 

Radio Romania CulturalCum vedeţi viitorul Societăţii Române de Radiodifuziune?

Radioul Public va continua să fie, ca şi până acum, vertical, serios, dedicat misiunii sale publice, credibil şi extrem de puternic în peisajul media. Radio România se va raporta şi în continuare exclusiv la români. În viaţa şi activitatea de zi cu zi a Radioului Public, cuvântul cheie este performanţa. Tocmai de aceea preconizăm abordarea transmisiei digitale a posturilor, date fiind avantajele acesteia. După cum se ştie, pe o frecvenţă analogică se duce un canal de radio, pe digital se pot duce şi până la 18 canale. În viitor, eficienţa, calitatea, trendul industriei vor merge în această direcţie. Pentru 2016 mai intenţionăm modernizarea organizatorică, atragerea tinerilor în instituţie şi reabilitarea sediului propriu.

Per ansamblu, vrem să demonstrăm că un serviciu public poate lupta în termeni de audienţă şi performanţă cu competitorii şi partenerii din zona privată, pe care îi dorim cât mai buni, pentru că şi noi vom ţine pasul.

Ovidiu Miculescu 

Un proiect public de anvergură

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Un proiect public de anvergură

Comisia Europeană a aprobat suma de 320 milioane de euro pentru proiectul spitalelor regionale care urmează să fie construite la Iaşi, Cluj şi Craiova. Finanţarea face parte din Programul Operaţional Regional destinat investiţiilor în infrastructura de sănătate din România. Demararea acestui important proiect strategic a devenit o prioritate naţională, având în vedere că ţara noastră se află pe ultimele locuri în clasamentul sistemelor sanitare europene. Guvernul român a primit toate asigurările de la oficialii Comisiei Europene cu privire la îndeplinirea acestui proiect public de anvergură internaţională.

Institutul Targu Mures

Institutul Targu Mures

Spitalele româneşti sunt construite în proporţie de 70 la sută înainte de anul 1900. Multe dintre ele nu mai pot fi aduse la standardele instituţiilor similare din vest. Doar unităţi medicale precum Institutul Oncologic din Cluj şi Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş ar putea să corespundă unor norme UE. Prin urmare, este nevoie de instituţii noi, care să asigure asistenţă medicală de nivel european. „Vom continua aceste proiecte pe spitale regionale, care sunt construcţii greenfield, deci construcţii de la zero. Din câte am înţeles, există toate premisele ca aceste lucrări de investiţii să înceapă foarte curând şi avem alocate fonduri europene”, punctează premierul Dacian Cioloş. Prin comisarul european regional Corina Creţu, Ministerul Sănătăţii a primit asigurări de la CE în vederea îndeplinirii acestui obiectiv naţional, de o importanţă capitală pentru pacienţi. În prima etapă, experţi europeni în achiziţii publice urmează să acorde consultanţa tehnică în scopul urgentării lucrărilor aferente demarării construcţiei unităţilor medicale în trei regiuni ale ţării.

Institut Cluj

Institut Cluj

Despre construcţia spitalelor regionale se vorbeşte de aproape zece ani. Intrarea în familia Uniunii Europene şi aderarea la structurile euro-atlantice trebuiau urmate de rigori noi în sfera asigurării unei asistenţe medicale de calitate la nivel naţional, comparabilă cu actul medical evoluat din Occident. Spitalele de urgenţă deveneau o necesitate în sistemul medical de intervenţie pe care România era obligată să-l realizeze, beneficiind din plin de sprijin financiar european. Planul iniţial cuprindea construcţia a 28 de spitale de urgenţă, dotate cu tehnică şi aparatură medicală de înaltă performanţă. Proiectul a fost însă revizuit la puţin timp. Studiile făcute de specialişti au arătat că soluţia cea mai bună ar fi construcţia a doar opt spitale regionale şi 20 de spitale de urgenţă, toate la standarde UE.

doctoritaUn lucru este cert: la un moment dat, implementarea proiectelor privind construcţia celor opt spitale regionale a intrat în blocaj, principalul motiv fiind superficialitatea şi lipsa de responsabilitate prezente în actul decizional la nivel ministerial. Consecinţele asupra gestionării fondurilor acumulate de stat de pe urma aplicării taxei pe tutun au fost devastatoare. Presa a relatat atunci că peste două miliarde de euro s-au „topit”, licitaţiile organizate prin ordin ministerial au rămas în aer, termenul final de încheiere a proiectelor (anul 2012) fiind doar o poveste de care se vorbeşte şi astăzi. A existat un dezinteres major în rândul unor demnitari înalţi privind rata de absorbţie a fondurilor din Programul Operaţional Regional, unde alocarea pentru un proiect de secţie de spital regional este de ordinul zecilor de milioane de euro.

Pe scurt, a trebuit să treacă mai mult de cinci ani pentru ca acest program de investiţii, strategic, să fie resetat şi să reintre în atenţia autorităţilor. Este adevărat, la altă scară şi într-o nouă formulă. Actualul context politic şi economic este favorabil. Autorităţile guvernamentale par dispuse să redeschidă programul construcţiei de spitale regionale noi. Guvernul este încrezător în această generoasă asigurare dată de Comisia Europeană în privinţa alocării a 320 de milioane de euro pentru proiectul celor trei unităţi spitaliceşti de la Iaşi, Craiova şi Cluj. Însuşi ministrul Sănătăţii, Patriciu Achimaş-Cadariu, anunţă că repune pe agendă construcţia spitalelor regionale de urgenţă, cu precizarea că doreşte ca demararea lucrărilor la cele trei obiective să constituie una din priorităţile mandatului său. Forul european este pregătit să finanţeze obiectivele cuprinse în sistemul naţional de intervenţii, disponibilitate certificată de comisarul european Corina Creţu în discuţia avută cu ministrul Sănătăţii, la sfârşitul anului 2015.


Comisia Europeană investeşte în spitalele româneşti

De fapt, ce ar însemna ca România, beneficiind de ajutorul CE, să aibă, în doi-trei ani, primele spitale regionale la standarde europene? Ar da siguranţă şi încredere pacienţilor faţă de actul medical românesc. Apoi, ar opri în bună măsură exodul medicilor şi al personalului medical în alte ţări cu un sistem sanitar de urgenţă evoluat tehnic şi uman. Statistica arată că, în 10 ani, 14.000 de medici au plecat din ţară pentru a lucra în clinici din occident. Pentru pregătirea acestor cadre medicale, statul român a cheltuit 3,5 miliarde de euro. Prin urmare, eficienţa profesională ar fi pusă mai mult în valoare prin logistica medicală de ultimă generaţie, iar intervenţiile şi tratamentele aplicate de medici ar putea deveni virtute supremă în momentele de cumpănă a stării de sănătate prin care trec uneori oamenii.

 

Eliade Bălan

 

Academicienii României

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Academicienii României

Instituţie supremă de cultură şi de ştiinţă a României, Academia Română, cel mai înalt for al ţării, este o entitate recunoscută pentru rolul pe care l-a avut de-a lungul istoriei naţionale, dovedindu-se, prin competenţă şi luciditate, un îndreptar al vieţii spirituale româneşti. O trecere în revistă a personalităţilor aflate la conducerea acestei instituţii de înalt prestigiu reprezintă un act de rememorare a unor înaintaşi celebri în istoria României. Dintre membrii săi de renume pot fi amintiţi Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Grigore Antipa, Ana Aslan, Corneliu Baba, Victor Babeş, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, Ion C. Brătianu, Liviu Ciulei. Academia Română a avut de asemeni la conducere, de-a lungul timpului, o pleiadă de ilustre personalităţi româneşti din toate domeniile, care şi-au adus o contribuţie remarcabilă la progresul României.

Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri

În 1879, Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română. Ca for de consacrare, pilon important în cercetarea românească şi participant activ la viaţa societăţii, Academia Română a reunit dintotdeauna personalităţi marcante din ţară şi din străinătate, din toate domeniile ştiinţei, artei şi literaturii.

Dat fiind rolul ei major în societatea românească, instituţia a fost condusă de reprezentanţi de frunte ai ştiinţei şi culturii, mulţi dintre ei şi oameni de stat. Ion Heliade-Rădulescu a condus Academia Română în perioada 1867-1870. Se remarcase în societatea românească drept unul dintre cei mai reputaţi scriitori, filologi şi oameni politici. Considerat uni important ctitor al culturii naţionale (a militat pentru unificarea limbii române), a fost membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte. Un reprezentant e seamă al ştiinţelor exacte, economistul şi matematicianul Ion Ghica, a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. A fost din 1874 membru titular al Societăţii Academice Române şi preşedinte al acesteia, apoi, după ce instituţia a fost redenumită Academia Română, a fost preşedinte în mai multe rânduri (1879-1882, 1884-1887, 1890-1893 şi 1894-1895). Din domeniul marilor oameni de stat ai României s-a aflat în fruntea Academiei Române Mihail Kogălniceanu, în perioada 1887-1890, unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai vremii sale, cu rol central în evenimente naţionale majore ca Unirea Principatelor şi declararea Independenţei de stat a ţării. Între anii 1907-1910 s-a aflat la cârma celui mai prestigios for academic român reputatul inginer Anghel Saligny,  unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, întemeietor al ingineriei româneşti. A realizat o capodoperă inginerească, sistemul de poduri de la Cernavodă, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale şi încă multă vreme după aceea. Un mandat de trei ani în fruntea Academiei Române (1926-1929) l-a avut un alt nume de referinţă al cercetării româneşti, Emil Racoviţă, numit în fruntea instituţiei graţie importanţei muncii sale de fondator al biospeologiei.

Un reprezentant de frunte al culturii naţionale, filosoful, psihologul şi dramaturgul Constantin Rădulescu-Motru, a condus Academia Română între 1938-1941, aducându-şi o preţioasă contribuţie la evoluţia artei româneşti în ţară şi peste hotare. Din acelaşi areal al culturii a fost ales în perioada 1944-1946 în fruntea Academiei Române Dimitrie Gusti, membru al prestigiosului for încă din 1919, personalitate cu merite publice incontestabile, creator al sociologiei româneşti.

Un mandat îndelungat, de 11 ani, începând din 1948, l-a avut renumitul biolog şi botanist Traian Săvulescu, anterior membru corespondent al instituţiei, fondatorul şcolii naţionale de fitopatologie. Remarcabil este faptul că, în anul 1956, ca un gest reparator faţă de desfiinţarea Academiei de Ştiinţe din România şi integrarea sa în Academia Republicii Populare Române, Traian Săvulescu, în calitate de preşedinte al Academiei, a organizat şedinţa de constituire a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Un alt matematician de talie internaţională, Miron Nicolescu, s-a aflat în fruntea Academiei Române între 1966-1975, după ce fusese anterior membru titular încă din 1938. Poziţia în fruntea celui mai important for al ţării venea să încununeze o contribuţie majoră la ştiinţele exacte mondiale, recunoscută ca atare prin calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale de Matematică.

Cercetarea ştiinţifică românească a fost prezentă la vârful Academiei Române şi prin mandatul lui Theodor Burghele, care a condus instituţia între 1976-1977. Cunoscut medic chirurg şi urolog, a fost şi om de stat, deţinând funcţia de ministru al Sănătăţii. Reputat şef de şcoală chirurgicală şi medic remarcabil, Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât şi în diferitele studii publicate. Din aceeaşi galerie de iluştri reprezentanţi ai ştiinţei româneşti face parte şi Ionel Haiduc, care a condus Academia Română în perioada 2006-2014, ca pe o recunoaştere a meritelor sale de chimist şi profesor. Un moment de certă însemnătate a fost anul 2013, când, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, a prezentat punctul de vedere al acestui for în legătură cu efectele economice şi de mediu ale proiectului de exploatare minieră prin cianurare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană. În prezent, Academia Română este condusă din nou de un reprezentant de seamă al ingineriei româneşti, de data aceasta în domeniul electronicii, Ionel Valentin Vlad, inginer electronist şi fizician, doctor inginer, cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei.

Destinul copiilor marilor lideri

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Destinul copiilor marilor lideri

Urmaşii marilor politicieni ai lumii au fost mereu în centrul atenţiei opiniei publice. În timp ce unii dintre ei au dus vieţi obişnuite, alţii au avut destine controversate, care au pus o presiune în plus pe părinţii lor celebri.

Margaret and Mark ThatcherUna dintre cele mai controversate figuri dintre copiii cunoscuţilor lideri mondiali este Mark Thatcher, fiul nu mai puţin celebrei „Doamne de fier” britanice. Devenit un proeminent om de afaceri, acesta a fost amestecat într-o lovitură de stat în Guineea Ecuatorială, cu al cărei guvern a avut legături ce au stârnit numeroase polemici. A rămas un mister până astăzi felul în care fiul premierului britanic a fost amestecat în conspiraţia la nivel înalt din statul african. Cert este că în anul 2004, acesta a fost reţinut şi implicarea lui în operaţiuni destabilizatoare a fost pedepsită cu o amendă de 500.000 de dolari şi o sentinţă de patru ani de închisoare cu suspendare.

Galina BrejnevÎn blocul comunist, copiii liderilor nu aveau mari şanse de a-şi construi o viaţă după dorinţele lor. De exemplu, Galina Brejnev, fiica preşedintelui URSS Leonid Brejnev, a luptat toată viaţa pentru a se desprinde de sub tutela atotputernicului ei tată, care nu-i dădea voie decât să conducă un Mercedes de câte ori dorea, iar în rest îi controla întreaga existenţă. Ca urmare, Galina a fugit cu o trupă de circ la vârsta de 22 de ani şi, în ciuda faptului că tatăl ei a găsit-o şi a „rechemat-o la ordine”, tânăra s-a căsătorit de mai multe ori cu acrobaţi, mariaje anulate de conducătorul suprem unul câte unul. Moartea lui Brejnev nu a însemnat „eliberarea”: Galina a căzut în obscuritate şi a decedat în 1998.

Yakov StalinFoarte dur cu copiii săi a fost şi I.V.Stalin, în special cu cel mai mare dintre fiii săi, Yakov Stalin. Tânărul s-a îndrăgostit la vârsta de 18 ani, dar asta a atras mânia tatălui său, care a interzis legătura. Yakov a încercat să se sinucidă, dar a izbutit doar să se rănească, iar tatăl său nu a spus decât „nici să tragă cu arma ca lumea nu este capabil”. Tot încercând să capteze atenţia tatălui său, Yakov s-a alăturat în 1937 armatei URSS. A fost dat dispărut şi mai târziu s-a aflat că se predase naziştilor, ceea ce l-a făcut pe dictator să fie şi mai jenat de fiul său. Ceea ce gândea a reieşit atunci când fasciştii i-au propus un schimb de prizonieri, iar Stalin a replicat: „Nu îl aveţi în captivitate doar pe fiul meu, ci pe milioane de copii ai mei. Ori îi eliberaţi pe toţi, ori fiul meu le va împărtăşi soarta”. În 1943, Yakov a fost împuşcat mortal în timp ce încerca să evadeze din lagăr.

Uday HusseinFiul unui alt dictator, Saddam Hussein, Uday Hussein, este considerat un personaj malefic. În timp ce tatăl său aplica un regim forţat pentru a rămâne la putere, fiul era cunoscut ca făcând rău din plăcere. Uday a torturat oameni fără nici un motiv, în paralel ducând un trai pe picior mare. Răsăţat de părintele său, a avut acces nelimitat la tot ce-şi dorea – maşini de lux, avioane private, petreceri îmbibate cu alcool şi pline de bunătăţi la care cetăţenii irakieni de rând nici nu puteau visa. Se credea un rege de Ev mediu şi cerea imperios orice femeie îi atrăgea atenţia. Când Uday şi-a dus instinctele sadice prea departe, împuşcându-şi un unchi, tatăl său l-a „exilat” în… Elveţia. La întoarcere, nu mai avea putere, dar tot şi-a ucis un bodyguard în 1998, sub ochii invitaţilor. Iar istoriile sinistre pot continua. În anul 2003, după invazia forţelor occidentale în Irak, Uday şi fratele său Qusay au fost ucişi într-un schimb de focuri.

Tricia NixonÎn „lumea liberă”, altele erau preocupările din jurul copiilor politicienilor de cel mai înalt nivel. Stă mărturie destinul fiicelor preşedintelui SUA Richard Nixon, Julie Nixon şi Tricia Nixon. În timp ce prima s-a căsătorit cu nepotul preşedintelui Eisenhower, David, cea de-a doua a avut o listă mai lungă de pretendenţi celebri, din acelaşi „cerc închis” al lumii politicienilor. Dintre ele amintim întâlnirea pusă la cale de George Bush între fiica lui Nixon şi fiul său, George W., ulterior preşedinte al SUA la rându-i. Episodul a fost „un dezastru”, tânărul vărsând vin roşu pe rochia fetei, iar aceasta interzicându-i să-şi aprindă o ţigară. O altă „legătură” a Triciei Nixon a fost cu Prinţul Charles al Marii Britanii, şi aceasta „aranjată”, întrucât moştenitorul coroanei britanice a declarat ulterior pentru „CNN” că „voiau să-l însoare” cu ocazia vizitei în SUA din 1970. Cei doi au fost văzuţi în public de câteva ori, dar relaţia nu a continuat după ce Prinţul Charles a revenit în Europa.

Randolph ChurchillPe cât de puternic, decis şi înţelept este considerat până astăzi artizanul victoriei Marii Britanii în cel de-Al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, pe atât de departe de toate aceste însuşiri s-a dovedit fiul său, Randolph Churchill. Jurnalist şi membru al Parlamentului, a demonstrat toată viaţa caracteristici ale unei afecţiuni cunoscute astăzi drept „personalitate bipolară”, mai exact o schimbare bruscă de atitudine în fracţiune de secundă. Dacă astăzi ea este diagnosticată şi se poate trata, în urmă cu şapte decenii nu se putea vorbi despre aşa ceva. Comportamentul public scandalos al lui Randolph, care a marcat şi momentul în care propunea eliminarea vechii sintagme britanice „pentru rege şi ţară” şi care l-a adus de mai multe ori în faţa justiţiei, l-a determinat pe tatăl său să refuze să-l mai recunoască drept fiu. S-a stins în uitare, în 1968.

Romano MussoliniLa polul opus din perspectiva relaţiei tată lider – fiu există cazul copilului lui Benito Mussolini, Romano Mussolini. Acesta a fost respectat şi încurajat de părintele său (considerat un dictator şi care a sfârşit în mod violent). Graţie acestei atitudini, Romano şi-a putut urma visul de a fi interpret de jazz şi a devenit unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai Italiei. A câştigat numeroase premii şi şi-a făurit un destin remarcabil în pofida numelui pe care l-a purtat până la moartea sa, în anul 2006.

Relaţiile UE – Africa şi controversele migraţiei

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Relaţiile UE – Africa şi controversele migraţiei

Valurile de migranţi care bat neîncetat la porţile Europei şi care au înfierbântat spiritele în opinia publică mai ales din din Germania, dar nu numai, dau la iveală două viziuni total opuse de rezolvare a problemei, din partea Uniunii Europene şi statelor africane.

Summitul UE-Africa (Valetta, Malta, 2015)

Summitul UE-Africa (Valetta, Malta, 2015)

După o primă reacţie de panică şi o serie de măsuri pripite, Uniunea Europeană a decis să abordeze cu totul diferit problema refugiaţilor africani care se îndreaptă încontinuu spre „bătrânul continent”: pe de o parte, să-i trimită înapoi dacă nu sunt victime ale unor conflicte care le pun viaţa în pericol, iar pe de alta să „descurajeze” din start venirea lor. Pentru cea de-a doua opţiune, liderii de la Bruxelles au în vedere alocarea de sume suplimentare de bani pentru dezvoltarea statelor africane de origine. În acest context, promisiunile de la Bruxelles curg. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a anunţat lansarea Fondul fiduciar de urgenţă al UE în vederea combaterii cauzelor profunde ale migraţiei ilegale din Africa. Fondul este constituit din 1,8 miliarde de euro, sumă provenită atât din bugetul Uniunii Europene, cât şi din contribuţii ale statelor membre şi ale altor donatori. Deja 25 de state membre UE şi doi donatori externi (Norvegia şi Elveţia) au anunţat o contribuţie totală de aproximativ 81 milioane de euro: „Graţie cooperării sale de lungă durată pentru dezvoltare, UE a contribuit de-a lungul anilor în mod substanţial la combaterea cauzelor profunde ale sărăciei şi migraţiei. Astăzi intrăm într-o nouă etapă. Acest Fond fiduciar de urgenţă pentru Africa, instituit într-un timp record, demonstrează încă o dată angajamentul UE de a răspunde cu promptitudine marilor provocări cu care ne confruntăm în regiune”, sintetizează şeful CE. România este, la rându-i, unul din statele membre UE ce contribuie la acest Fond. Este sugestiv de menţionat faptul că Africa beneficiază de asistenţă oficială pentru dezvoltare din partea UE în valoare de peste 20 miliarde de euro annual, aşadar se poate spune că UE şi statele sale membre au investit permanent în vederea combaterii cauzelor profunde ale migraţiei. Cu toate acestea, criza actuală a refugiaţilor a arătat aceste eforturi nu sunt suficiente.

Migraţia africană spre Europa

Migraţia africană spre Europa

Pe ce se bazează europenii când propun o astfel de soluţie? Pe faptul că este o modalitate testată anterior. O formulă similară a funcţionat în cazul Spaniei, cu câţiva ani în urmă, când această ţară era ţinta predilectă a celor care voiau să ajungă în Europa clandestin din nordul Africii. Acordurile bilaterale încheiate de această ţară cu Marocul şi Mauritania au redus semnificativ forţările hotarelor UE. Dar organizaţiile non-guvernametale internaţionale au condamnat această manieră de a face din anumite state africane „paznicii Europei”, amintind de drepturile fundamentale ale omului şi acuzând înţelegeri netransparente. În condiţiile în care UE procedează în aceeaşi manieră ca întreg, opinia publică pune sub semnul întrebării felul în care blocul comunitar aplică principiile pe care le promovează. Mai mult, presa internaţională atrage atenţia că oferirea de bani statelor africane pentru a opri migraţia arată că „UE est dispusă să coopereze cu regimuri controversate”, după cum notează publicaţia germană „Sueddeutsche Zeitung”. De altfel, aceleaşi temeri sunt exprimate şi în legătură cu atitudinea UE faţă de Turcia, despre care cancelarul german Angela Merkel afirmă că „are în mână toate cărţile”. Mai exact, specialiştii şi diplomaţii europeni care consideră că regimul preşedintelui Erdogan este unul forte se tem că Ankara ar putea să „forţeze mâna” europenilor în condiţiile în care i s-ar cere să oprească valurile de refugiaţi din Orient, notează „BBC”.

 

Viziuni divergente

Această poziţie a Europei a reieşit limpede la summitul UE-Africa din Malta, de la sfârşitul anului 2015, care a reliefat dezacordurile între UE şi Uniunea Africană apărute referitor la problema repatrierilor şi readmiterilor. Ce oferă Europa pentru rezolvarea problemei? Aşa cum aminteam, o suplimentare a fondurilor alocate statelor Uniunii Africane, cu condiţia ca acestea „să-i ţină acasă” pe migranţi. Iar dacă acestea nu ar fi de acord, liderii europeni au o soluţie de rezervă, posibilitatea UE şi a statelor sale membre să încheie acorduri bilaterale cu anumite ţări, în schimbul unui ajutor financiar”, punctează „The Times of Malta”.

Refugiaţi opriţi la graniţa Marocului cu Spania

Refugiaţi opriţi la graniţa Marocului cu Spania

Cu ce a venit Uniunea Africană la masa tratativelor? Cu un obiectiv opus: acela de a determina Uniunea Europeană să stabilească rute legale şi să ofere migranţilor posibilitatea de a intra în Europa fără oprelişti. Este o certă schimbare de optică după secole de ocupaţie colonială, apoi cucerirea independenţei şi apariţia unei generaţii care cere drepturi democratice. O nouă clasă socială, mai educată şi mai prosperă, presează pentru ca africanii să beneficieze de roadele globalizării, cerând totodată ca declaraţiile şi acordurile semnate la nivel politic să devină realitate. Purtătoare a acestor mesaje în relaţia cu europenii, Uniunea Africană consideră că migraţia este un mijloc de dezvoltare şi de reducere a sărăciei. Mai mult, reproşează blocului comunitar că nu a revizuit politicile care au un impact negativ asupra economiilor africane şi asupra dezvoltării lor (cele comerciale, Politica Agricolă Comună etc), la toate acestea adăugându-se şi sumele imense care „se scurg” ilicit din Africa prin intermediul multinaţionalelor, aproximativ 50 miliarde de dolari pe an (dublu faţă de ajutorul din partea UE), relevă un raport publicat de Comisia Economică a ONU pentru Africa. În aceste condiţii, statele africane argumentează fenomenul migraţiei cu faptul că le este împiedicată dezvoltarea. De aici dezacordul între poziţia africană asupra migranţilor şi cea a UE: pentru Uniunea Africană, sărăcia şi catastrofele naturale provocate de schimbările climatice îi obligă pe tinerii africani să migreze spre Europa în căutarea de noi oportunităţi, ceea ce aduce şi avantaje, întrucât emigraţia din Africa are un efect pozitiv asupra economiilor statelor africane datorită transferurilor de fonduri efectuate de migranţi. Din aceste considerente, liderii africani aflaţi faţă în faţă cu cei europeni şi-au arătat deschis scepticismul faţă de propunerile venite din parte UE. Preşedintele Senegalului, Macky Sall, a arătat că „banii oferiţi nu sunt nici pe departe de ajuns pentru toată Africa”, iar premierul Somaliei, Omar Abdirashid Ali Sharmarke, a fost şi mai tranşant: „Africa are nevoie de investiţii, nu de opere de caritate”.

Este greu de previzionat ce ar putea urma în condiţiile în care există estimări ale Comisiei Europene care arată că aproximativ trei milioane de refugiaţi şi migranţi ar putea sosi în Europa până în anul 2017. Poate tocmai de aceea şefa politicii externe europene, Federica Mogherini, punctează faptul că „UE şi Africa stau în faţă cu provocări comune, iar migraţia este doar una dintre ele”

 


Relaţiile dintre UE şi Africa datează din 1975. În 2007 a fost elaborată „Strategia comună UE-Africa”, stipulând deziderate ca „pacea şi securitatea, democraţia, buna guvernare şi drepturile omului, dezvoltarea sustenabilă şi creşterea continentală”. Urmare a creării Programului Panafrican, care prevede alocarea din partea europeană a 845 milioane de euro în perioada 2014 – 2020, Comisia Europeană a aprobat primele 12 proiecte care vor fi implementate până în 2017, ce ating, printre altele, şi teme ca migraţia şi dezvoltarea.

„Conceptul Europa” şi jocul britanic

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on „Conceptul Europa” şi jocul britanic

În preajma Summitului din luna februarie 2016 al liderilor UE, o chestiune arzătoare este în prim-planul agendei europene: referendumul care va fi organizat în Marea Britanie referitor la apartenenţa ţării la blocul comunitar. Dat fiind statutul ţării de mare putere, polemicile în jurul unui eventual „Brexit” nu contenesc.

Anunţat pentru anul 2017 dar posibila avea loc în acest an, ceea ce este considerat de mulţi analişti a fi cel mai important referendum de după crearea UE stârneşte numeroase dezbateri: Marea Britanie va vota dacă mai doreşte sau nu să facă parte din blocul comunitar. Miza este imensă, iar riscurile pe măsură.

Exporturile britanice ar putea fi periclitate de perspectiva ieşirii din UE

Premierul David Cameron, „artizanul” referendumului

Ce urmăreşte guvernul Cameron prin acest plebiscit care are un singur precedent, anul 1975, când apartenenţa Regatului Unit la blocul European era supusă votului popular? Ceea ce Londra numeşte generic „reformarea” UE. Mai exact, după cum avertizează ministrul britanic de Externe Philip Hammond, „dacă nu vom obţine angajamentele de care avem nevoie din partea partenerilor europeni în aspecte precum ţinerea Marii Britanii în afara sistemului de integrare profundă, atunci nu putem exclude nimic”. Ce se cunoaşte cu certitudine din noianul de declaraţii politice relativ vagi ale premierului britanic este că Londra îşi doreşte să „repatrieze” anumite puteri în numele suveranităţii Parlamentului britanic şi să înăsprească condiţiile de acces la ajutoare sociale pentru cetăţenii UE. „Vrem să ajutăm zona euro să funcţioneze mai bine şi nu dorim să punem piedică unei integrări mai mari. Prioritatea mea este să reformez Uniunea Europeană pentru a o face mai competitivă şi a răspunde îngrijorărilor manifestate de britanici în ce priveşte apartenenţa noastră la UE. Menţinerea situaţiei actuale nu este suficientă, pot fi făcute schimbări de care să profite nu numai Marea Britanie, dar şi restul Europei”, dă asigurări David Cameron, care mărturiseşte că nu-şi doreşte ieşirea ţării sale din UE.

În aşteptarea listei cu „schimbări” care va fi pusă de Marea Britanie în scurt timp în faţa Bruxelles-ului, evaluările se ţin lanţ. Punctul cel mai sensibil în negocierile care bat la uşă este ideea de a retrage imigranţilor din UE ajutoarele sociale în primii patru ani, ceea ce contravine legilor europene ale anti-discriminării. În acest context, multe state est-europene i-au transmis lui David Cameron că nu vor accepta aşa ceva.

Exporturile britanice ar putea fi periclitate de perspectiva ieşirii din UE

Exporturile britanice ar putea fi periclitate de perspectiva ieşirii din UE

Ce efecte ar putea avea avea referendumul din perspectivă economică şi financiară? Analiştii prognozează o perioadă de depreciere pentru lira sterlină şi moneda unică europeană chiar înainte de referendumul propriu-zis, urmând ca după consultare să existe următoarele posibilităţi: dacă Marea Britanie nu părăseşte UE, toată slăbiciunea înregistrată de cele două monede dispare şi ambele cresc; dacă rezultatul este contrar, şi lira, şi euro scad. Mai mult, un studiu al organizaţiei „Britain Stronger in Europe” arată că exporturile Mari Britanii sunt direcţionate către UE în proporţie de 80%, ieşirea ţării punând sub semnul incertitudinii venituri de 236 miliarde de lire sterline din acest sector. De aceste realităţi sunt conştienţi şi oamenii de afaceri britanici, care susţin rămânerea ţării în blocul comunitar în proporţie de peste 60%, arată „BBC”. Date fiind aceste estimări, „referendumul este doar o unealtă politică cu ajutorul căreia Marea Britanie să obţină a­numite avantaje economice, o putere politică mai mare în Europa”, consideră analistul financiar Radu Ciofu, de la „Admiral Markets UK Ltd”.

Ajungem astfel la riscurile politice pentru Marea Britanie. Regatul Unit s-ar putea destrăma dacă britanicii ar vota în favoarea ieşirii ţării lor din Uniunea Europeană, deoarece aceasta ar favoriza cauza naţionaliştilor scoţieni, avertizează fostul ministru de Externe britanic William Hague. Iar din perspectivă geopolitică, din nou Regatul Unit nu-şi poate permite o previzibilă izolare care ar putea fi urmarea unei ieşiri din blocul comunitar. Ţara nu este suficient de puternică singură în faţa Statelor Unite sau a Chinei, rolul său este mult mai pregnant în arena internaţională ca parte a UE, mai ales în condiţiile în care NATO discută cu Bruxelles-ul temele strategice majore, iar Washingtonul sprijină întărirea rolului UE în arena mondială. „Însăşi dezbaterea despre ieşirea din UE a slăbit deja greutatea Marii Britanii în blocul comunitar, ceea ce afectează relaţiile cu SUA. Astăzi, Parisul este mai important pentru Washington în problematica sudului Europei, iar Berlinul în ce priveşte Europa de Est şi Rusia”, punctează „The Guardian”.

 

Pierderi de ambele părţi

Se poate observa cu claritate că referendumul de ieşire a Marii Britanii din UE nu pare a fi a fost o idee bună din perspectivă internă, ţara poziţionându-se într-o situaţie riscantă din perspectiva efectelor unui eventual răspuns „Nu” la întrebarea „Doriţi să rămâneţi în UE”. De partea cealaltă, nici pentru UE nu este o situaţie fericită. O presupusă ieşire a Regatului Unit din blocul comunitar ar genera încă o criză majoră, care s-ar suprapune altora, „cronicizate”, cum ar fi criza datoriei Greciei, a migranţilor, a relaţiilor tensionate cu Rusia. Moneda unică ar avea de suferit, piaţa comună ar fi bulversată, urmările asupra coeziunii şi încrederii în „conceptul Europa” ar fi cu certitudine afectate de „jocul” britanic. În plus, există de acum vizibil un periculos efect de „contagiune”, cu acţiuni ca aeea din Danemarca, ce îşi doreşte exceptarea ţării de la obligativitatea includerii în justiţia europeană, din Olanda, unde va fi organizat un referendum privind asocierea dintre UE şi Ucraina sau viitoarea consultare populară în Polonia privind adoptarea euro, la care ţara s-a obligat să se alăture odată cu aderarea la UE. De asemeni, în Finlanda, eurodeputatul Paavo Väyrynen a solicitat convocarea unui referendum privind rămânerea ţării în uniunea monetară, iar în Austria, Partidul Libertăţii, al treilea ca mărime în Parlament, susţine organizarea unui referendum similar celui din Marea Britanie.

Din aceste considerente, liderii europeni se arată dispuşi să găsească o cale pentru a reforma relaţiile Marii Britanii cu blocul comunitar. Premierul suedez Stefan Lofven arată că „cele mai multe dintre dorinţele de reformă ale lui Cameron sunt realizabile. UE poate găsi soluţii pentru a garanta mai multă competitivitate. Poate apăra ţările non-euro faţă de deciziile statelor din spaţiul euro. Şi parlamentele naţionale ar putea să aibă mai multă putere de decizie. Iar la o adică, UE ar putea să reducă din presiunile comunitare asupra Marii Britanii”. Aşadar, simplul avertisment de ieşire pare să fi funcţionat. Fireşte, există şi limite. „Aceste măsuri se pot realiza numai în condiţiile în care tratatele UE nu sunt modificate. O schimbare a tratatelor nu intră în discuţie”, notează publicaţia germană „Deutsche Welle”. Şi nu întâmplător. Berlinul a făcut clar faptul că îşi doreşte păstrarea Marii Britanii în UE şi că vrea să contribuie la acest lucru, dar… pe cât posibil: „Dorim să ajungem la o înţelegere, cu care guvernul britanic poate convinge populaţia să voteze la referendum pentru rămânerea în UE. Dar principiile circulaţiei libere şi ale non-discriminării nu pot fi puse în discuţie”, arată cancelarul Angela Merkel. În ce o priveşte, România, prin vocea premierului Dacian Cioloş, „doreşte ca Marea Britanie să rămână în Uniunea Europeană, ceea ce este în interesul ambelor părţi”.

 


 

Un recent sondaj publicat de „The Times” arată un scor foarte strâns în perspectiva viitorului referendum: 42% din intervievaţi s-au pronunţat pentru părăsirea Uniunii, în timp ce 41% dintre britanici doresc rămânerea Marii Britanii în blocul comunitar. Totuşi, 55% din alegători cred că rezultatul va fi în favoarea rămânerii în UE şi numai  27% estimează că rezultatul va determina un „Brexit”. Indiferent de opţiunea intervievaţilor, cert este că britanicii nu au prea mare încredere în puterea de convingere a premierului lor – doar 9% din respondenţi se aşteaptă ca negocierile lui David Cameron cu liderii statelor membre să producă o schimbare radicală a Uniunii.

În ce priveşte europenii per ansamblu, tabăra în favoarea rămânerii în UE conduce. Dintre statele membre, doar Norvegia îşi doreşte ieşirea Marii Britanii din UE. În rest, sondajele arată pentru Franţa –  51% pentru ca Marea Britanie să rămână în UE, 22% pentru ca Regatul Unit să părăsească Uniunea, 55%-19% în Germania, 63%-20% în Italia, 69%-11% în Spania, 43%-26% în Suedia, 46%-24% în Danemarca, 74%-8% în Portugalia.

 

Roxana Istudor

Relaţiile româno-ruse şi agitaţia zilei

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Relaţiile româno-ruse şi agitaţia zilei

Starea lumii este acum una de agitaţie, nelinişte şi tensiune. Un climat aparent deloc propice coexistentei, înţelegerii şi conlucrării marilor şi micilor state. Cum să speri astăzi la dialog, la armonizarea poziţiilor, la compromisuri rezonabile şi afaceri reciproc avantajoase când încordarea şi încrâncenarea, ponegrirea şi înfierarea, boicotul şi sancţiunile au intrat în banalul cotidian (chiar dacă Statele Unite au operat două deschideri temerare, în relaţiile cu Iranul şi Cuba)? Un climat tensionat, având ca vârfuri de sarcină anexarea Crimeei de către Rusia, acţiunile secesioniste din sud-estul Ucrainei, criza dramatică din Orientul Mijlociu, toate evoluţii ostile dialogului. Şi totuşi, iată că, pe un asemenea fundal intens nefavorabil şi evident neproductiv, la Bucureşti a avut loc nu demult o reuniune a societăţii civile pe tema complexă şi incitantă a relaţiilor româno-ruse. Iniţiativa, temerară, aparţine Centrului Rus pentru Ştiinţă şi Cultură, directorului Centrului, doamna Natalia Mujennikova, care au realizat, prin masa rotundă pe tema „Rolul diplomaţiei publice în întărirea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre Rusia şi România”, o performanţă de invidiat şi de către oamenii politici şi diplomaţi, şi de alţi reprezentanţi ai societăţii civile: un dialog româno-rus sincer şi bine intenţionat, într-un moment european şi internaţional încărcat şi tensionat, dar marcat şi de o isterie panicardă publică şi mediatică, cu impact nefericit şi asupra climatului relaţiilor noastre bilaterale. Dar în această incintă s-a purtat un dialog agreabil, însufleţit, folositor şi chiar cordial. Dezbaterea a fost prefaţată de ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, E.S. Oleg Malghinov şi cosmonautul român Dumitru Prunariu, iar apoi susţinută de oameni de cultură şi reprezentanţi ai societăţii civile, precum universitarii Radu Ştefan Vergatti şi Izolda Varsta, parlamentarul Miron Ignat, politologii Vasile Buga şi Ştefan Popescu, scriitorii şi gazetarii Viaceslav Samoşkin şi Corneliu Vlad, dar şi de cercetători şi reprezentanţi de ONG din generaţiile mai tinere. Amintiri, nostalgii, planuri şi speranţe în activităţi comune, dar toate cu gândul la relansarea legăturilor îndelungate şi tradiţionale dintre popoarele noastre. Tema reuniunii – diplomaţia publică – s-a dovedit a fi un generos stimulent pentru viitoare comunicări şi dezbateri cu o tematică diversă şi de real interes.

Dialogul româno-rus abordat cu sinceritate este, totuşi, parazitat de un deficit de înţelegere şi comunicare, marcat în mod evident de înrăutăţirea atmosferei internaţionale şi de vicierea relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Occident.

1Veteranul absolut al kremlinologilor, căci are acum 96 de ani, americanul Walter Laqueur, a scris în urmă cu câteva săptămâni un articol despre „Cum ar trebui să trateze Vestul cu Rusia?”. Şi el începe cu o constatare simplă: „Rusia a fost o mare putere până în 1989, iar Vladimir Putin doreşte să o facă din nou mare putere”. După care se întreabă: „Ar trebui America să o ajute?”. Şi răspunde mai întâi prin opinia altui comentator-senior american, Leslie Gelb, care susţine că „este total nerealist să credem că Vestul poate ajunge să gestioneze relaţiile şi să colaboreze cu Rusia dacă nu tratează cu Moscova ca mare putere care are interesele sale reale, îndeosebi în zonele de frontieră”. Iată şi poziţia de principiu manifestată în multe ocazii de competenţi analişti din politica americană, definită tot de Laqueur: „Rusia ar trebui onorată şi respectată aşa cum e, în special ca mare putere, şi nu aşa cum unii occidentali şi-ar dori să fie. Cu alte cuvinte, o anumită autocenzură este necesară pentru a crea climatul favorabil pentru îmbunătăţirea relaţiilor”.

Au toate acestea legătură cu relaţiile româno-ruse? Da, începând chiar cu faptul că, în dialogul lor, şi Bucureştiul şi Moscova, la nivel oficial sau civic, poate că ar trebui să practice o necesară autocenzură în rostire a unor declaraţii excesive. Poate că ar mai fi nevoie în acest dialog şi de empatie, de bunăvoinţă, de efort pentru înţelegere reciprocă. Desigur că ar fi necesar să se elimine şi imensul steril de prejudecăţi şi stereotipuri, adesea neîntemeiate, care s-au acumulat, de câteva decenii, în spaţiul relaţiilor româno-ruse.

Pentru a aduce relaţiile bilaterale la o stare de normalitate, trebuie depăşit stadiul cel puţin al prelevării marii politici globale de clişee de tipul Rusia-Occident, Rusia-NATO etc., şi a aborda copleşitoarea moştenire istorică din relaţiile bilaterale, cu problemele ei nerezolvate. La Bucureşti se tot invocă pragmatismul când este vorba de aceste relaţii, dar nu este urmat de un simţ practic şi de inventivitate. Aliaţii şi partenerii României, începând cu America şi Germania, în mod continuu, performează prin inventivitatea dovedită în colaborarea cu Rusia, survolând cu graţie propriile rigori şi sancţiuni autoimpuse în relaţiile cu Moscova. O politică realistă a României faţă de Rusia trebuie să fie şi ea creativă. Acolo unde este posibil, în mod raţional Moscova ar trebui co-interesată în cooperare şi conlucrare, în demersuri şi proiecte comune cu Bucureştiul şi este în interesul României să pună în mişcare o asemenea sinergie în relaţiile româno-ruse. Evident că sunt necesare demersuri de ambele părţi pentru a se debloca această situaţie păguboasă care se cronicizează în raporturile bilaterale. Multe sunt de făcut: reactivarea diverselor conexiuni astăzi în stare latentă, restabilirea încrederii reciproce, armonizarea unor interese, contacte, consultări, cooperare pe teme punctuale etc., etc. Toate acestea, bineînţeles, prin respectarea angajamentelor europene şi euro-atlantice ale României, dar în primul rând ţinându-se seama şi de interesele naţionale ale ţării, aşa cum o fac alţii.

Ce semnale pentru relaţiile româno-ruse putem capta de la Moscova? Nu prea multe, deşi unele ar putea fi semnificative. În mass-media îşi fac loc dezinformări şi diversiuni din diverse surse, ce ar trebui denunţate, de tipul celor ce „oferă” României fie părţi din Ucraina, fie R. Moldova fără Transnistria sau pretinse declaraţii „indiscrete” ale unor înalţi demnitari ruşi. După cum la fel de necesară este dezamorsarea, de către presă, a zvonurilor alarmiste, amendarea declaraţiilor şi comentariilor belicoase, ca şi a retoricii ipocriziei.

Impedimentul cel mai acut, mai presant în relaţiile bilaterale este scutul antirachetă american de la Deveselu. Dar tot de la Moscova, lideri de prim rang, începând cu preşedintele Putin, afirmă că în privinţa apărării antirachetă, punct prioritar pe agenda planetară ruso-americană, Moscova tratează direct cu Washingtonul, nu cu România. Lumea la Bucureşti s-a simţit ofensată de o asemenea abordare: adică cum, Moscova nu ne băga în seamă? Mesajul este, însă, poate, altul: România nu poate fi parte la discuţii pentru că nu este decât ţară ce găzduieşte scutul, nu are putere de decizie strategică. În acest context, suntem liberi să demarăm dialogul concret cu Moscova pe problemele relaţiilor bilaterale în domeniile economic, ştiinţific, cultural etc.

Un stereotip cu o tradiţie de neinvidiat este cel care înscrie relaţiile dintre popoarele noastre numai într-o „cronologie neagră” de la un capăt la altul. Dar istorici clasici români releva faptul că primele noastre contacte au fost dictate tocmai de contracararea unor ameninţări comune – cea polono-lituaniană în nord şi cea turco-tătară în sud. Iar peste timp, astăzi, încă un fapt emblematic: printre românii cei mai vestiţi în prezent în lume sunt doi compatrioţi care ilustrează prin performanţa lor mondială virtuţile conlucrării româno-ruse: cosmonautul Dumitru Prunariu, declarat Erou şi la Moscova, şi la Bucureşti, şi compozitorul Eugen Doga, Artist al Poporului, care de asemeni a primit aceste înalte titluri în ambele capitale. Iar dacă numărăm şi vedem cât de puţin apar numele acestor două personalităţi în mass-media din ţările noastre, înţelegem cât de mult este de făcut.

Corneliu Vlad

Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Interdicţia de a… muri

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Interdicţia de a… muri

Mai ieri a fost invitat la o nuntă un oarecare. Dar i-a găsit pe nuntaşi supăraţi foc. Primăria îi anunţase că mai aveau de plătit „o taxă pe muzica de la nuntă”. A plecat grăbit. Dar a dat peste o altă bazaconie: o primărie cerea „taxa pe aerul dintre stâlpi”. Şi-a făcut cruce! Cum aşa? Uite aşa! Cel mai mult s-a supărat atunci când a vrut să încalece pe un măgăruş închiriat de la cineva de prin Galaţi şi pe drum a trebuit să mai plătească o… „taxă pe măgar”. La Iaşi se plăteşte şi „taxă pe bicicletă” sau pentru fiecare „animal de apartament”. La Vaslui dai „taxa pe apă de ploaie”, într-o comună de lângă Baia Mare figurează „taxa pe ghicit”, iar un fost ministru de Finanţe, trecut şi el pe la „mititica”, Decebal Remeş, a ţinut morţiş să instituie „taxa pe scaun de restaurant”… În total, 96 de taxe şi impozite naţionale, la care s-ar mai adăuga 500 de mici taxe, impozite şi timbre fiscale. E frumos, nu?

mai in glumaChestiunea aceastea a taxelor şi a impozitelor ce apar unde te aştepţi mai puţin se află şi astăzi la ordinea zilei, atât la noi, cât şi la alţii. Dar cele petrecute la confraţi de gintă latină depăşesc cu mult prin originalitate. În satul medieval Sellia, din provincia Catanzaro, Calabria, Italia, a fost aprobată o ordonanţă, în luna august 2015, care prevede o „interdicţie de a muri” pentru locuitorii săi, în majoritate bătrâni. Întrucât un procent de 60% din populaţia localităţii este formată din seniori cu vârste de peste 75 de ani, autorităţile locale au decis ca persoanele care nu se îngrijesc de sănătatea lor să plătească taxe usturătoare. Explicaţia primarului Davide Zicchinella clarifică întrucâtva lucrurile: ordonanţa respectivă a fost dată pentru că se doreşte ca locuitorii micului sat medieval, în majoritate văduve în vârstă, să nu se grăbească să moară, evitându-se astfel depopularea. „Am făcut această ordonanţă nu pentru a glumi. Este o problemă foarte serioasă, pentru că Sellia, ca multe alte localităţi din sudul Italiei, suferă din cauza depopulării”, a mărturisit mai-marele comunei, de profesie medic pediatru, în declaraţiile relatate de agenţia „EFE”.

Ordonanţa stabileşte ca acelor cetăţeni ce nu se îngrijesc sau care au obiceiuri ce afectează sănătatea să li se impună o taxă specială. Întrebând cum sunt identificate persoanele care „ar putea eluda” noua taxă, primarul a asigurat că administraţia sa are ac de cojocul acestora atât timp cât mai sunt în viaţă: „Avem registre şi cunoaştem cine îşi face analizele şi cine nu, într-un cuvânt cine îndrăzneşte să moară, aşa, de capul lui”, relatează amintita agenţie.

Dacă stăm şi chibzuim bine, o asemenea taxă nu ne-ar prinde rău nici nouă. Şi aşa nu luăm în seamă semne certe ale ivirii unor maladii şi ne trezim că avem o mortalitate record!

Unica soluţie, deci, ne-o furnizează prietenii noştri italieni prin acest exemplu strălucit: interdicţia de a muriprin pricaz – şi taxe mai mari pentru cei ce nu au grijă de sănătatea lor. Idei… idei… idei…

Carol Roman

Carol I: O mare domnie

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Carol I: O mare domnie

La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea fiu al principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Josephine de Baden şi care avea să aibă un destin hotărâtor pentru România modernă.

Pacea de la Bucureşti (1913)

Pacea de la Bucureşti (1913)

Ne putem întreba dacă, înainte de anul 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen auzise de Principatele Române; poate doar în treacăt, ca despre un vechi teritoriu al Imperiului Roman aflat sub suzeranitate otomană. La 11 februarie 1866 însă, lovitura de stat care îl obligase pe Alexandru Ioan Cuza să abdice punea problema unui principe străin. Românii au cerut ajutorul lui Napoleon al III-lea, care le-a recomandat pe Principele Carol de Hohenzollern, înrudit și cu Împăratul Franței, și cu Regele Prusiei. La 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a cere consimţământul tânărului principe, al familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I. Regele Prusiei îşi dă acordul: „Dumnezeu să te aibă în pază”. Pe 7 aprilie, Bismarck, cancelarul prusac, l-a sfătuit la rândul său fără rezerve pe principe „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. Carol accepta şi odată cu acest moment evoluţia României avea să se schimbe pentru totdeauna.

La 30 martie, Locotenenţa Domnească adresase o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Rezultatul fiind pozitiv, Carol I ajungea la Turnu-Severin, pe pământ românesc, unde, la 10 mai 1866, a fost întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, și aclamat frenetic de mulţimile strânse pe străzi să-l vadă pe noul suveran.

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

La Mitropolie s-a oficiat Tedeumul, după care, în fața Adunării Constituante, Principele depunea jurământul în şedinţa extraordinară care reunea ambele Camere, Guvernul, membrii Locotenenţei Domneşti şi Înaltul cler. Colonelul Nicolae Haralambie citea în limba română formula de jurământ, care i-a fost tradusă principelui în franceză: Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional. Carol a pus mâna dreaptă pe Biblie şi a declarat, în româneşte: „Jur!”. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devenea domnitorul Principatelor Unite. În momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rostea câteva fraze istorice: „Punând piciorul pe acest pământ, am şi devenit român!”. A exprimat atunci „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună, ca şi cea rea”.

Amprenta benefică a regelui Carol I asupra României avea să se manifeste imediat. La 1 iulie 1866 era proclamată o nouă Constituție, prima lege fundamentală internă românească. Constituția a fost percepută în cancelariile europene, ca și la Istanbul, ca o manifestare a independenţei Principatelor, datorită prevederilor referitoare la ereditatea domniei şi la înseși atribuţiile Domnului, precum și faptului că nu amintea nimic de suzeranitatea otomană sau de garanţiile colective ale marilor puteri. Document de maximă importanţă, Constituţia proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. România devenea în acelaşi timp o monarhie constituţională.

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În luna noiembrie a aceluiaşi an aveau loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne şi instituind încă de la început un drum monarhic care a însemnat în mare măsură modernizarea României. Este demn de remarcat faptul că regele şi clasa politică pe care el se baza au continuat edificarea unei ţări mai dezvoltate în spiritul reformelor lui Cuza, care au dat roade din plin în segmente importante cum ar fi agricultura, infrastructura de drumuri şi cale ferată de care dispunem, de fapt, până în prezent, dar şi a unei reţele bancare de la care a putut porni dezvoltarea industriei. Iar rezultatele au confirmat toate aceste măsuri: România a devenit în acei ani un important producător de materii prime. Tot de numele lui Carol I se leagă apariţia unor instituţii fundamentale şi perene, cum ar fi Parlamentul, Banca Naţională, Academia Română Filarmonica, universităţi, numeroase alte instituţii de primă însemnătate.

În plan extern, încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării; într-o primă etapă, în octombrie 1866, a făcut vizită oficială la Istanbul și obținea firmanul de numire din partea sultanului. A doua etapă, cea a Războiului de Independență din anii 1877-1878, este binecunoscută și se bucură pe bună dreptate de un răsunet care nu s-a stins nici azi. Această împrejurare a avut urmări dintre cele mai pozitive și pentru dinastie, și pentru România: independența cucerită de Carol I a fost întregită, datorită Regelui Ferdinand, de Marea Unire din 1918, care a așezat pe harta Europei o Românie unită „de la Nistru pân’ la Tisa”. De asemeni, este remarcabil un alt moment definitoriu pentru importanţa felului în care regele Carol I a ştiut să urmărească interesul naţional al României: momentul crucial al dobândirii unui nou statut internaţional al ţării după al doilea Război Balcanic. Conferinţa de Pace care avea loc la Bucureşti, în 1913, s-a desfăşurat doar între reprezentanţii ţărilor beligerante, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru şi ministrul de Externe al României. Pacea semnată atunci în capitala României era un rezultat în premieră pentru statele medii şi mici din sud-estul Europei, care îşi discutau şi îşi rezolvau problemele într-o conferinţă proprie, fără intervenţia sau prezenţa marilor puteri. În acest fel, România regelui Carol I devenea un arbitru recunoscut al raporturilor de forţe din Balcani.

Se poate afirma fără teama de a greşi că într-o măsură covârșitoare, această Românie unită, modernă și puternică a fost moștenirea politică a Regelui Carol I, care și-a respectat cu sfințenie promisiunile inaugurale.

 

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

O voce a romanităţii balcanice

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on O voce a romanităţii balcanice

Preocupat în principal de romanitatea balcanică şi de relaţiile externe ale României, Tănase Bujduveanu, timp de numeroşi ani colaborator al revistei noastre, a devenit cunoscut prin cele peste 40 de volume dedicate studiului civilizaţiei şi culturii aromânilor, pe care i-a urmărit în Peninsula Balcanică din cele mai vechi timpuri până în prezent.

1În cadrul acestui demers notabil, multe volume de certă importanţă se remarcă prin aprofundarea unei dimensiuni a spiritualităţii noastre arhaice, puţin cunoscute şi cel mai adesea neglijate. În studii ca „Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor”, „Aromânii şi Muntele Athos”, „Aromânii din Kosovo”, „Aromânii din Peninsula Balcanică”, Creştinismul Aromânilor din Balcani”, „Megleno-Românii. Viaţă religioasă”, Tănase Bujduveanu a coagulat importante mărturii istorice. De altfel, în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate revistei „Balcanii şi Europa” în anul 2013, reputatul cercetător puncta reperele întregii sale munci de cercetare: „Aromânii, ca parte integrantă a spaţiului românesc carpato-danubiano-pontico-balcanic, urmaşi ai tracilor romanizaţi, au supravieţuit vicisitudinilor istoriei (războaie, năvăliri barbare, formarea şi prăbuşirea unor imperii), deseori sprijiniţi de românii din stânga Dunării”.

Dedicat cercetărilor privind istoria naţională, Tănase Bujduveanu a scos în lumina tiparului cărţi de referinţă ca „Mărturii numismatice greco-romane de la vicus Quintionis-Sinoe – judeţul Constanţa”, „Etnografie  balcanică. Aromânii din Dobrogea”, „Dimitrie Cantemir şi Vlahii Balcanici. Mărturii din Hronicul vechimii a romano-moldo – vlahilor”. Ultimele sale volume apăreau în anul 2014 purtând pecetea aceleiaşi pasionate vocaţii: „Evoluţia cântecelor şi jocurilor populare ale megleno-românilor din localitatea Cerna, judeţul Tulcea” şi „Evreii din Dobrogea. Situaţia evreilor din lagărele de muncă (1941)”. 


S-a stins din viaţă profesorul şi cercetătorul Tănase Bujduveanu, binecunoscut pentru pasiunea cu care a studiat evoluţia aromânilor, a minorităţilor româneşti din jurul graniţelor ţării şi în special din Peninsula Balcanică. Considerăm pe deplin meritată o evocare a operei sale care lasă în urmă o adevărată bibliotecă de certă însemnătate.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult