28
May , 2017
Sunday

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult