23
July , 2017
Sunday

Casa Regală

Un bun român: Regele Ferdinand

Reporter: editura March - 13 - 2016

Cel de-al doilea monarh constituţional al României, Ferdinand, a fost supranumit pe bună dreptate nu doar Întregitorul, datorită rolului său esenţial în realizarea Marii Uniri de la 1918, ci şi cel Leal, datorită neclintitei sale loialităţi faţă de ţara şi poporul la cârma cărora îl adusese soarta.

FerdinandSoarta, nu naşterea. La 24 august 1865, când se năştea la Sigmaringen Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Infantei Antonia, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei, viitorul care îi părea rezervat era cel al unui nobil prusac fără moştenire: în cel mai bun caz, o strălucită carieră militară. Un an mai târziu, totul începea să capete însă un alt contur. Unchiul său Carol devenea – oarecum pe neaşteptate – monarh al unei ţări prea puţin cunoscute în Principatul de Hohenzollern, pe malul Dunării superioare. Odată cu Carol, întreaga casă de Sigmaringen ajunge să cunoască şi Dunărea de Jos.

Ferdinand şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familiei, spectaculosul castel de la Sigmaringen, menţionat în sursele istorice încă din 1077. A învăţat mai întâi acasă, sub îndrumarea unui profesor particular, pe nume Groeb(b)els. În 1881, destinul tânărului prinţ se modifica radical. Carol şi Elisabeta nu mai sperau să aibă urmaşi direcţi, iar articolul 83 din Constituţia României din 1866 prevedea ca, în acest caz, succesiunea tronului să se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881. Trei ani mai târziu, Ferdinand venea pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El s-a întors în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi a urmat cursurile Universităţii din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun, fostul director al Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, trimis special de Regele Carol pentru a-i preda prinţului moştenitor elemente de limbă, cultură, geografie şi istorie a noii sale patrii.

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

La 18 martie 1889, Ferdinand era declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. În primii ani petrecuţi în noua sa patrie, principele a avut o mare iubire, Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta şi urmaşa unei vestite familii de boieri şi intelectuali, fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”, avea ea să scrie). Statutul Casei Regale interzicea însă căsătoria cu persoane de origine română, pentru a evita recrudescenţa disputelor pentru domnie dintre marile familii boiereşti, ceea ce a provocat o dramă în familia regală: Regina Elisabeta, care ar fi dorit ca Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu, s-a retras supărată la casa părintească din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a întors la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea.

Raţiunea de stat a învins, în cele din urmă: Elena Văcărescu se auto-exila în Franţa, unde debuta în anul 1886 cu volumul de poezii Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză numeroşi autori români, în frunte cu Eminescu, şi a devenit celebră ca scriitoare de limbă franceză şi română. În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. În 1919, Regele Ferdinand a numit-o secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor, iar în anul 1925, devenea prima femeie din România membru de onoare al Academiei Române.

La 29 decembrie 1892, Ferdinand se căsătorea cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni, din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru ei Castelul Pelişor la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913) – care va muri la patru ani, de febră tifoidă. Un moment critic în familia regală fusese provocat de aceeaşi boală încă în 1897, când Ferdinand a fost la un pas de moarte. .Deşi principele şi-a revenit, el nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare de tinereţe ca odinioară.

2

Monarhul participând la parada militară

Pe 27 septembrie 1914, după dramaticul Consiliu de Coroană care hotărâse neutralitatea României, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş, A doua zi, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în Parlament, unde a jurat „a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Textul istoric al discursului merită toată atenţia noastră: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, … găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. … Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”. Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. Expresia „bun român”, care a devenit cheia de boltă a întregului discurs, fusese sugerată de Victor Antonescu, unul dintre apropiaţii noului rege, alături de Brătianu şi Barbu Ştirbey.

Expresia „bun român” a fost înţeleasă ca angajament de respectare a voinţei şi intereselor naţionale ale românilor în acel ceas de mare cumpănă. Regele Ferdinand a respectat acest angajament cu mari sacrificii personale. A renunţat nu doar la o mare iubire, ci şi la credinţa catolică, ceea ce i-a adus o imensă sfâşiere, fiind excomunicat de Papă; abia la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş a semnat „Concordatul” cu Vaticanul, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimele luni de viaţă. A sacrificat şi legăturile de familie: în 1916, când România declară război Austro-Ungariei, familia sa din Germania l-a renegat, la castelul Sigmaringen stindardul heraldic al familiei arborându-se în doliu. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie. Abia după ce Regele Mihai a fost silit să abdice, familia l-a reprimit în rândurile ei.

Cu toate acestea, Ferdinand a izbutit ca România să traverseze nu doar întreagă, ci şi întregită marile furtuni ale Războiului Mondial. Mai mult, epopeea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu ar fi fost posibilă fără înţeleapta decizie regală care îi va aduce renumele de „rege al ţăranilor”.

Pe 23 martie 1917, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

Pe 19 iunie 1917 se promulga proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal: românilor li se făgăduia astfel una dintre cele mai democratice Constituţii ale epocii, ceea ce, desigur, a contdibuit nu numai la sporirea efortului de război, ci şi la încrederea locuitorilor din provinciile care se vor uni cu ţara.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii avea loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite. În 1914, când a urcat Ferdinand pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km², pentru ca în 1927, la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km²: într-adevăr, un bun român.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult