19
August , 2017
Saturday
Competiţia între state și grupări este o certitudine, dar evoluțiile recente arată clar că există ...
În vremuri grele, naţionalismul radical şi reprezentanţii săi „prosperă”: de la dreapta antiimigraţie până la ...
Carei, 1944 La 23 august 1944, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei, înceta unilateral războiul ...
[caption id="attachment_3613" align="alignleft" width="300"] Muncitorii români sunt căutaţi de angajatorii francezi[/caption] Deşi până în prezent nu ...
Competiţiile cicliste au o veche tradiţie în ţara noastră. La 7 ani după prima competiţie ...
Editorial În numărul trecut al publicaţiei noastre consemnam un fapt important petrecut la începutul acestui an: ...
Gala Premiilor Casei Româno-Chineze Spectacol susţinut de Compania „ Grandioasa Epocă”, din Beijing
Milan Petrović, născut la Belgrad, este un ziarist cunoscut atât în România cât mai cu ...
Pornit la drum prin hățișurile moldovene, un predecesor al conaționalului nostru Bulă – poveste veche ...
Etnicii români din Serbia îşi unesc forţele pentru păstrarea nealterată a identităţii româneşti şi a ...
declară dl. Niculae Idu, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România, în cadrul interviului special acordat ...
Rubrica noastră, inaugurată în numărul trecut cu articolul „Amprenta influenţei franceze”, îşi propune să consemneze ...
Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. ...
Eugen Tomac - secretar de stat, Departamentul pentru românii de pretutindeni, din cadrul Guvernului României ...

Archive for April, 2016

Europa în tangaj

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Europa în tangaj

Corabia europeană nu mai pluteşte lin ca altădată. Abia a depăşit furtunile crizei economice şi valurile abătute asupra catargelor sale – fie-ne scuzată remarca, deoarece mai de multişor a înlocuit motoarele cu catarge cu pânze – au cutremurat-o ori sunt gata să năvălească asupra ei alte crize ce pot remodela întreaga structură, construită în zeci şi zeci de ani.

Carol Roman

Carol Roman

Uneori apar vijelii de unde te aştepţi mai puţin. Ne referim în primul rând la alegerile ce vor avea loc în Statele Unite, cu o mare înrâurire asupra Europei. O eventuală victorie a lui Donald Trump ar putea schimba relaţiile dintre Statele Unite şi Europa, deoarece prezidenţiabilul este complet dezinteresat de „valorile comune” promovate în special de preşedinţii aleşi de americani după Al Doilea Război Mondial. Numai o influenţă benefică nu ar avea asupra acestor relaţii americano-europene îndepărtarea SUA şi menţinerea lor la distanţă de conflictele din Europa. Trump nu este interesat de alianţele Americii şi nici nu ar fi capabil să le menţină”, consideră jurnalista Anne Applebaum, distină cu Premiul „Pulitzer”.

Un alt val ce ar putea deteriora stabilitatea europeană este posibil să apară după alegerile care urmează să aibă loc în primăvara anului viitor, în Franţa. În această citadelă consacrată a culturii europene există lideri politici care gândesc că alianţele din prezent nu îşi iau rostul. Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional, partid de extremă dreapta, promite în permanenţă că în caz că va ajunge la putere va susţine ieşirea ţării sale din Uniunea Europeană şi NATO. Iar aceste ameninţări nu trebuie luate uşor, deoarece această formaţiune politică, aflată în ascensiune în contextul crizei imigranţilor, ar avea toate şansele să ajungă în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale şi până atunci nu pot fi evaluaţi factorii negativi ce pot interveni.

Europa are de făcut faţă, pe 23 iunie, şi referendumului ieşirii Marii Britanii din UE, iar dacă „Brexit” ar obţine peste 50% din voturi, ar fi urmat de consultări populare similare în alte state membre, care s-au manifestat destul de energic împotriva clauzelor excepţionale acordate Regatului Unit.

Un lucru este cert: fără Franţa şi Marea Britanie, piaţa unică europeană nu poate avea vreun viitor. În ceea ce priveşte NATO, această alianţă militară atât de necesară în vremurile noastre nu ar putea rezista fără Marea Britanie.

Şi ar mai fi o problemă: valul de migranţi şi refugiaţi către Europa, considerat cel mai important exod de la cea de-a doua conflagraţie mondială încoace. Este cunoscut că numai în primele două luni ale acestui an, în Europa au sosit 131.000 de refugiaţi. Lucrurile par a se fi ameliorat prin „Acordul” privind gestionarea crizei migranţilor, pentru a opri fluxul dinspre ţări din Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, afectate de sărăcie şi războaie, către Europa. În urma unor înţelegeri destul de riscante şi controversate, după tergiversări, s-a stabilit luarea de măsuri de către Turcia pentru stăvilirea invaziei, contra a şase miliarde de dolari, achitaţi în două rate. Numai că acest troc a nemulţumit mii de persoane, care au protestat în mai multe oraşe europene. În mod practic, în timp ce autorităţile elene aşteaptă sprijin logistic de la Bruxelles, fluxul migratoriu spre Europa continuă.

Şi de data aceasta, România va susţine şi va sprijini eforturile europene de gestionare a migranţilor din Grecia, cu poliţişti de frontieră, cu experţi din domeniul procedurilor de azil, cu mijloace auto, cu nave de patrulare maritimă, cu corturi şi containere, după cum a anunţat Ministerul Afacerilor Interne. Astfel că ţara noastră a prezentat cea mai consistentă ofertă, după cele ale Franţei şi Germaniei, dar şi modalităţile prin care putem acorda acest sprijin. Bravo nouă!…

În mod cert, corabia europeană are de făcut faţă unor valuri gigantice, de care trebuie să se ferească cu pricepere, dată fiind miza imensă pusă în joc: supravieţuirea. Utimele atentate ce au zguduit teritoriul european, soldate cu victime omeneşti, sunt un avertisment dur.

 

Carol Roman 

 

Muntenegru, ţara oamenilor de la care au ce învăţa munţii

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Muntenegru, ţara oamenilor de la care au ce învăţa munţii

Mai întâi au fost munţii. Apoi oamenii, care seamănă cu munţii. Doar că nu sunt de piatră. Dar sunt, metaforic vorbind, aproape la fel de înalţi ca ei. În Muntenegru, rar dacă vezi un om mărunt de statură. Cum sunt în jur de 650 de mii de locuitori, poţi spune că-n câteva săptămâni ai şansa să-i vezi cam pe toţi. Dar la ce sau la cine să te uiţi mai întâi? Pentru că Muntenegru este o ţară în care totul, dar absolut totul, este de văzut. Nu ştiu din ce motiv, Dumnezeu a pus mai multă frumuseţe aici decât în alte locuri de pe Pământ. Mănăstirile care urcă până spre marginea cerului pe munţi, sunt, mă gândesc, semnul recunoştinţei evalavioase a oamenilor, d-aia le-au şi dus atât de sus. Şi acolo au dus şi drumurile, nu doar pentru a putea să ajungă la ele, ci şi dintr-o parte a ţării în alta.

Stefan Mitroi

Stefan Mitroi

Ori încotro ai porni la drum, în Muntenegru eşti nevoit să mergi mai tot timpul cu cerul la o jumătate de palmă desupra capului. Numai că nu prea poţi să-l atingi, pentru că trebuie să fii atent la şosea, care se încolăceşte ca un şarpe printre povârnişuri de piatră, ţâşneşte spre prăpăstii ameţitoare peste care treci cu inima exact cât un purice. Şi mai sunt şi alţii ca tine, fiecare cu puricele lui, zbătându-i-se, între spaimă şi admiraţie mută, în piept.

 

Cuiburi de sfinţenie

Chiar de cum intri în ţară, venind dinspre Serbia, după vreo jumătate de ceas de mers, te ia în primire canionul Moraca, unul dintre cele mai spectaculoase din lume. Preţ de câteva zeci de kilometri păşeşti cu picioarele de cauciuc ale maşinii pe marginea unei căldări de piatră în care fierbe apa unui râu de culoarea cerului, dar şi a pădurilor din apropiere, adică albastră-verzuie, nu poţi distinge prea bine, te înfrigurezi când priveşti, căci sunt sute de metri până jos! Tot aşa şi atunci când o iei în direcţia mănăstirii Ostrog, care se află pe muntele cu acelaşi nume. La început te întrebi ce l-o fi venit monahilor să-i dea lui Dumnezeu întâlnire pe un perete de granit unde n-a îndrăznit nici o pasăre să-şi aşeze cuibul. Nu s-a căţărat nici un copac. N-a răsărit nici o floare. Biserica şi altarul sunt scobite în stâncă. Tot din stâncă pare să fi crescut şi clopotul, ca o floare metalică ale cărei miresme se risipesc sub formă de sunete până unde se termină ziua, margine care se cheamă vecernie, pentru a se aduna la utrenie, începutul unei zile noi. Este ca şi cum te-ai afla pe creasta unui munte de tămâie sau smirnă, căci totul în jur începe să miroasă brusc a sfinţenie.

Se găsesc nenumărate astfel de cuiburi sacre în Muntenegru. Multe chiar în vecinătatea staţiunilor turistice de la ţărmul Mării Adriatice. Monahismul nu e tulburat nicicum de prezenţa turismului, se sprijină reciproc, iar împreună sprijină efortul ţării de a se menţine în topul celor mai frumoase destinaţii de vacanţă din lume.

 

La Monte Carlo, pe malul Adriaticii!

Să tot alegi dintre zecile de staţiuni ce se înşiră pe litoralul muntenegrean al Adriaticii. Dacă nu-ţi place la Bar, o zbugheşti la Sveti Ştefan, care e la o aruncătură de val mai încolo. Dacă nu-ţi convine nici aici, o tuleşti cât ai zice peşte la Budva, adică alături, de unde, în caz că tot nu eşti mulţumit, porneşti spre Golful Kotor, ce tocmai îţi face cu mâna. Cu mai multe mâini, de fapt, deoarece există o sumedenie de orăşele aici, ale căror căsuţe ca de poveste vin până în marginea apei, cele mai multe dintre ele pregătite pentru musafiri. Poţi zice, dacă rămâi peste noapte într-una, c-ai dormit cu Marea Adriatică la creştet.

Dar în Muntenegru turiştii sunt aşteptaţi peste tot, nu doar la mare, unde poţi crede c-ai nimerit din greşeală la Monte Carlo. Greşeală pe care o poţi repeta mergând la Monte Carlo, unde poţi spune că te afli în Muntenegru, la Petrovac, Budva sau Herceg Novi.

Lacul Skadar e o mare mai mică. Dar cu o putere de seducţie la fel de mare. Satele pescăreşti de pe malurile lui sunt o încântare. Ca şi satele-podgorii de pe înălţimile din preajmă. Peşte, vin şi trestii foşnind la atingerea lotcilor ce lunecă pe canalele acestei uimitoare delte de buzunar! Şi nu trebuie să bagi prea adânc mâna în buzunar ca să te poţi bucura de toate acestea. Preţurile sunt ca localnicii: prietenoase.

 

Istorie comună

Românii au toate motivele să se simtă în Muntenegru aproape ca acasă. Păi, să privim un pic în istorie.

În 1508, ieromonahul Macarie pleacă de la Cetinje, vechea capitală a Muntenegrului, unde tipărise mai multe cărţi în slavonă, meşteşug pe care îl dobândise la Veneţia, şi se stabileşte în Ţara Românească, la mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, unde înfiinţează prima tipografie de pe meleagurile noastre. Congresul de la Berlin, din 1878, recunoaşte, odată cu independenţa României, şi independenţa Muntenegrului.

Există în Muntenegru ruinele unei cetăţi care se numeşte Bihor. Mai există o biserică vlahă în Cetinje, precum şi un munte numit Caraula, după numele, spun istoricii, pe care-l dădeau turcii vlahilor de la nord de Dunăre, zişi şi negri (kara-ulagh). Apropierea dintre ţara noastră şi Muntenegru este mai mare decât pot da de înţeles cei 500 de kilometri care le despart. La fix zeci ani de la desprinderea de Serbia, Muntenegru are toate şansele să intre vara acesta în NATO. România, îmi spune domnul Ferdinand Nagy, Ambasadorul nostru la Podgorica, îi este alături în acest demers. Se poate vorbi chiar de o susţinere pornită din inimă. Şi inima Muntenegrului ştie lucrul acesta. De altfel, sunt cam la fel inimile ţărilor noastre. Cum la fel sunt şi oamenii. Cu deosebirea că muntenegrenii sunt ceva mai voinici decât noi. Însuşire căpătată probabil de la munţii pe care trăiesc.

Mai aflu de la Ambasadorul nostru că muntenegrenii au o ciudăţenie frumoasă, se poartă unii cu alţii ca şi cum ar fi rude între ei. Are cineva o bucurie sau un necaz, e prezentă întreaga comunitate. Le pasă, adică, de cel de alături, nu-l lasă în nici o împrejurare singur. Şi asta nu doar în comunităţile rurale. Viaţa urmează aceste reguli inclusiv în capitală.

Nu sunt, adevărat, decât 650 de mii de toţi. Dar solidaritatea, trăsătură ce nouă ne cam lipseşte, îi face foarte puternici. Mai puternici parcă decât munţii.

 

Ştefan Mitroi 

 

Secesionismul, o „soluţie” primejdioasă

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Secesionismul, o „soluţie” primejdioasă

Meandrele istoriei şi repetatele retrasări de graniţe au generat dintotdeauna tendinţe secesioniste. Unele şi-au prelungit manifestările până în lumea contemporană, chiar dacă, în general, proiecţiile economice nu recomandă aceste mişcări.

Exporturile Flandrei ar fi serios afectate de desprinderea de Belgia

Exporturile Flandrei ar fi serios afectate de desprinderea de Belgia

Date fiind experienţele trecutului, nimeni nu poate spune cu siguranţă cum vor arăta graniţele viitorului din anumite zone geografice. Manifestările secesioniste sau de creare a unor autonomii pe criterii entice, aşa-numita formulă „stat în stat”, încă sunt la ordinea zilei în multe părţi ale lumii, inclusiv în Europa.

Dar este acest deziderat sustenabil din perspectivă economică? O succintă privire asupra a câteva dintre aceste „dosare” ale lumii contemporane poate fi relevantă.

După ce Flandra a primit autonomie sporită din partea Guvernului belgian, în 1993, unii politicieni din această parte nordică a ţării au început să susţină desprinderea de Belgia şi formarea unui nou stat. Argumentând cu prezervarea specificului cultural propriu şi cu deosebirile de orientare politică, au dus diferendele până acolo încât, după cum se ştie, după alegerile din 2010, ţara nu a avut Executiv aproape doi ani. Dat fiind faptul că aceiaşi politicieni afirmă că Flandra s-ar putea susţine singură – regiunea flamandă a Belgiei înregistrează un PIB pe cap de locuitor de circa 30.100 de euro (120% din media UE) – ideea unui referendum continuă să fie adusă periodic în prim-plan. În acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că economia Flandrei este puternic centrată pe export, în principal cu statele membre UE (Germania, Franţa, Marea Britanie etc). Ce s-ar întâmpla dacă Flandra nu ar mai fi parte a blocului comunitar urmare a unei eventuale secesiuni, este uşor de estimat pentru prosperul PIB amintit…

Parlamentul Cataloniei presează pentru independenţă

Parlamentul Cataloniei presează pentru independenţă

O puternică rumoare a stârnit faptul că, în ciuda unei autonomii extinse, care face ca această provincie să poată fi considerată aproape un stat, Catalonia a continuat, în ultimii ani, să organizeze tot felul de acţiuni prin care să-şi obţină independenţa. Cu 16% din populaţia totală a Spaniei şi o contribuţie de circa 20% la PIB-ul ţării, catalonii, care au un Parlament propriu, au iniţiat chiar un referendum prin care să se desprindă de Spania. Acţiunea nu a reuşit, autorităţile de la Madrid utilizând mijloacele legale pentru a împiedica asemenea acte în interiorul ţării. Dar mulţi spun că secesionismul catalan este doar „un joc de imagine”, din moment ce „catalanii nu ar putea supravieţui singuri. Sub nici o formă nu se pot finanţa în afara statului spaniol”, arată Andrea Balda, specialist în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la Universitatea „Alfonso X El Sabio”, din Madrid.

Marş al unioniştilor scoţieni

Marş al unioniştilor scoţieni

Un alt referendum pentru independenţă a dat emoţii Marii Britanii şi întregii Europe, care au stat cu ochii pe rezultatele consultării populare prin care scoţienii au decis în final să rămână în interiorul Marii Britanii. Şi ei au avut argumente de prosperitate: Scoţia înregistează un PIB per capita de circa 98% din media UE. În plus, deţine 95% din rezervele de petrol şi gaze ale Regatului Unit. Dar ar fi fost aceste aspecte suficiente pentru a reuşi pe cont propriu? În condiţiile în care pieţele sale principale de export sunt state membre UE ca Olanda, Germania sau Franţa, desprinderea Scoţiei de Marea Britanie ar fi însemnat dezlipirea de UE, cu toate efectele negative incluse şi de care scoţienii au ţinut cont când au decis, în 2014, rămânerea în interiorul Regatului Unit. Asta nu-i împiedică pe promotorii independenţei să anunţe intenţia de a iniţia o nouă consultare populară, în vara acestui an.

Parlamentul din Kosovo, sub semnul diferendelor

Parlamentul din Kosovo, sub semnul diferendelor

Exemplele de mai sus s-au referit la regiuni bogate, cu un PIB pe cap de locuitor peste media UE şi care totuşi ezită să-şi rişte viitorul ajungând în „zone gri”, ca entităţi independente în afara UE. Mult mai grav se pune problema în zonele care nu sunt prospere. Poate unul dintre cele mai relevante exemple de efecte ale independenţei declarate unilateral este provincia Kosovo. Recent, autorităţile de aici au „sărbătorit” opt ani de la declararea unilaterală a independenței față de Serbia. Care este situaţia? În timp ce statul de care s-a desprins a început negocierile de aderare la Uniunea Europeană, pregătindu-şi un viitor European solid, la Priştina cuvintele de ordine sunt sărăcia şi instabilitatea politică. Datele arată că sectorul privat este slab dezvoltat, cel industrial este la scară mică, iar economia în general se bazează pe consum şi nu pe producţie. Provincia Kosovo a rămas independentă, dar… puternic dependentă de remiterile de capital din diaspora şi cu o balanţă comercială serios negativă. În plus, dificultăţile economice au fost dublate de tulburări politice, cu episoade critice de criză care au blocat activitatea Parlamentului în mai multe rânduri. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în anii viitori, în condiţiile în care Serbia nu acceptă independenţa provinciei, şi cum va arăta harta Serbiei în UE…

Amintim totodată şi faptul că unele ţări asiatice sunt atente la vechi mişcări secesioniste. Astfel, în Japonia, separatiştii din Insulele Ryukyu (fost regat independent în Evul Mediu) au o tradiţie în a „tulbura apele” interne (în anii 1970, mişcările separatiste de aici s-au manifestat cu violenţe). Şi în India încă sunt activi susţinătorii unui stat separat numit Khalistan.

„Ţinutul secuiesc”, proiect nesustenabil

„Ţinutul secuiesc”, proiect nesustenabil

În ce priveşte România, aceasta se confruntă periodic cu agitarea conceptului aşa-numitului ţinut secuiesc”, pe care mulţi agitatori revizionişti îl văd ca pe o entitate autonomă pe criterii etnice în interiorul statului român şi care ar urma să devină o enclavă maghiară. Revista noastră a abordat pe larg consecinţele posibile ale unui asemenea proiect care ar avea în centru unele dintre cele mai sărace zone economice – Harghita, Covasna, Mureş. Revenim cu câteva date punctuale: dacă în 2011 PIB-ul per capita a fost de 6.500 de euro la nivel naţional, în Harghita şi Covasna acesta a fost de circa 4.800 de euro; din exporturile totale ale României în 2013 (circa 50 de miliarde de euro), Harghita şi Covasna au contat cu puţin peste un procent (respectiv aproximativ 600 de milioane de euro); între 1991 şi 2013, investiţiile străine în cele două judeţe au totalizat 200 de milioane de euro (respectiv circa 0,5% din totalul investiţiilor străine în România în această perioadă); turismul cumulează în medie cam 3% din cel înregistrat la nivel naţional; rata şomajului a rămas constant peste media naţională; în ceea ce priveşte nivelul de trai, dacă pe plan naţional salariul mediu net a fost, în luna mai a anului 2014, de circa 1.460 de lei, în Covasna el a fost de 1.195 de lei, iar în Harghita de doar 1.081 de lei, cu pensia medie de aeemeni sub media naţională. Aşadar, potrivit acestor date concrete, aşa-numitul „ţinut secuiesc“ nu ar putea supravieţui, în presupusa lui autonomie economică, nici măcar câteva zile…

 

 

Imagine şi interes naţional

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Imagine şi interes naţional

Este o condiţie pe deplin acceptată faptul că imaginea unei ţări asigură un climat internaţional mai mult sau mai puţin favorabil acelui stat în competiţia intereselor internaţionale, în funcţie de cum naţiunea respectivă ştie să-şi construiască prezenţa culturală, într-un sens foarte larg al acestui termen.

Cerbul de Aur

Cerbul de Aur

Putem observa, în ultima vreme, eforturile unor state, care ocupă poziţii relativ marginale în conştiinţa publică europeană, de a se impune, de a se face cât mai cunoscute. Spre exemplu, cazul Azerbaidjanului, o ţară care se află, din punct de vedere geografic, la extremitatea blocului geopolitic european. Azerbaidjanul a deschis un adevărat front publicitar, fiind prezent sub diferite forme în câmpul de interes al atenţiei publice. Spoturi publicitare turistice pe canalul „EuroNews” ori „CNN”, organizarea de competiţii sportive de nivel european sau mondial, organizarea „Eurovision” în condiţii de invidiat, mari conferinţe şi reuniuni social – culturale, prezenţe importante la Târguri de Carte ori la Expoziţii internaţionale, turnee ale ansamblurilor artistice ori circuite expoziţionale cu valorile culturii naţionale. Pe de altă parte, această ţară este un mare producător de petrol şi gaze, are o poziţie geostrategică foarte importantă, fiind tamponul dintre Federaţia Rusă şi Iran. Pentru minţile pragmatice, doar aceste realităţi ar fi fost suficiente pentru a înscrie această ţară între cei cunoscuţi, sau cei care contează. Ori, exact din cauza acestor realităţi, Azerbaidjanul se simte obligat să recurgă la ceea ce înseannă argumentul decisiv, în cazul unei crize internaţionale sau zonale, argumentul notorietăţii.

Festivalul George Enescu

Festivalul George Enescu

Notorietatea pozitivă, cea care poate veni în ajutorul ţării, nu se poate crea decât prin demonstraţia că naţiunea respectivă este una generatoare de valori culturale, de pace şi de bunăstare, pentru ea şi pentru toată lumea. Dar Azerbaidjanul nu este singura ţară care a înţeles acest lucru, după cum nu este singurul stat care consideră că izolarea şi anonimatul reprezintă ameninţări la fel de periculoase ca orice altă ameninţare militară sau economică. Un alt exemplu îl pot constitui Macedonia, Croaţia, Turkmenistanul. Pe de altă parte, China, a doua mare putere economică şi militară a lumii, cu o istorie milenară şi o influenţă de necontestat asupra deciziilor globale, se află într-o ofensivă culturală de imagine fără precedent. În ultimii ani, China a organizat Jocurile Olimpice, Jocurile Pan–asiatice, Campionatul Mondial de Atletism, mari turnee ale unor vedete de faimă mondială, participă şi câştigă în mod constant Premii la Cannes ori la Berlin, la Sarajevo ori la orice Festival cinematografic de importanţă. Mo Yan este cel de al treilea Premiat Nobel pentru literatură, iar Compania „Huawei” se află într-o acţiune de promovare fără precedent a creativităţii chineze. Ne putem întreba – ce nevoie mai are nevoie China de imagine culturală? China, la fel ca Germania, Franţa, Italia, Spania sau Marea Britanie, fără a omite Statele Unite ale Americii, îşi promovează propria cultură, finanţează traduceri, organizează mari turnee artistice şi, mai mult decât orice, pune în circulaţie valorile sale culturale pe piaţa externă, dar şi, chestiune extrem de importantă, pe piaţa internă.

3Dar România? Noi unde suntem în această competiţie pentru imagine internaţională şi în desfăşurarea complicatului proces de acces la cultură al propriului popor? Din păcate, nu prea multe lucruri bune se pot spune. Chiar şi ceea ce făcusem bine, în acest moment, este neglijat, aproape uitat. România organiza înainte de 1989 un Festival de muzică uşoară la care au participat nume mari ori nume care au devenit mari. „Cerbul de Aur” era cunoscut în Europa, avea un prestigiu incontestabil, cu acest vehicul au intrat în circuitul internaţional mulţi solişti români, mulţi artişti din lume au venit în România şi pentru un anumit public, România era cunoscută ca o ţară normală. Dar Festivalul a dispărut, chiar dacă avea un succes intern şi extern. Existau mari competiţii sportive cu caracter regional, balcanic, unde numele României însemna mult. Nu voi face nici o descoperire spunând că un lucru înseamnă, înainte de toate, continuitate, aşa după cum este Festivalul „George Enescu”. Mai mult decât fericită a fost chemarea maestrului Ioan Hollender la pupitrul organizatoric al acestei manifestări internaţionale care leagă numele României de marea muzică a lumii.

4A existat, vreme de cinci ediţii, şi Festivalul „Internaţional de literatură” de la Neptun, la care au participat mari nume ale literaturii mondiale – Jorge Semprun, Ismail Kadare, Vargas Llosa, Amos Oz, Antonio Lobo Antunes, Tomas Salamun – doar câteva nume de primă mărime dintre cele care au venit în România, s-au întâlnit cu scriitorii şi publicul românesc, au scris despre România. N-a fost doar un câştig de imagine externă, a fost un câştig pentru cultura noastră, a fost o formă concretă de acces la valorile culturii internaţionale. Festivalul nu mai are loc. Nu avem, cu excepţia „TIFF”-ului de la Cluj, care este destul de eclectic şi nehotărât în ceea ce priveşte locul său pe harta culturală, un mare şi serios Festival Internaţional de Film, deşi cineaştii români au binemeritat Marile Premii de la Festivalurile de primă importanţă ale lumii. Nu mai avem un Festival de literatură de mare anvergură, nu avem un program de Mari Expoziţii ale comorilor arheologice ori ale artei plastice româneşti, nu avem un Centru de Studii Brâncuşi, Ansamblul sculpturilor lui Brâncuşi de la Târgu Jiu NU se află pe lista site-urilor protejate ale UNESCO, Sarmizegetusa şi Costeştii din Orăştie vegetează într-un anonimat indifferent, iar înşiruirea nu are capăt. Toată ţara este agitată de televiziuni pentru participarea la „Eurovision”, iar dacă nu este „Eurovision” este Guţă sau este Salam sau este Minune sau sunt site-urile porno ori aventurile sexuale ale lui Cristi Borcea. Sunt semne că vin vremuri grele pentru România. Nu manelele ne vor apăra drepturile, nici manualele alternative, ci valorile culturale ale acestui popor. Brâncuşi şi George Enescu vor cântări mult la judecata asupra dreptului nostru de a fi pe mai departe o naţiune liberă în fruntariile sale adevărate. Iar România va fi puternică şi respectată numai dacă populaţia sa o va respecta şi o va apăra. Prea des aud, pentru orice nemulţumire, mare sau mică, fondată sau nefondată, o expresie îngrozitoare – „Ce vreţi, asta-i România!”.

România suntem noi toţi, inclusiv cei care sunt nemulţumiţi de ea!

 

Eugen Uricaru 

 

Este Iancul supărat …

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Este Iancul supărat …

Multe cântece frumoase vin din istoria noastră şi ne cutreieră, şi ne cuminecă, şi ne colindă ori de câte ori ne e mai greu.

FruntelataIa ascultaţi cum sună versurile acestei doine minunate din Ardeal: Pe dealul Feleacului/ Trec carăle Iancului/ Nu trec cum trec carăle/ Strălucesc ca soarăle…/ Un car merge-mpiegecat/ Că mi-e Iancul supărat/ Pentr-un hoţ de împărat…”.

O istorie subliniată în puţine cuvinte.

Şi un sentiment de vină pentru noi, cei care uităm, cei care nu mai suntem capabili să cinstim, să ne cinstim eroii şi faptele lor.

E oare atât de vetust acest gând, atât de nemodern, e oare naţionalismul acesta al iubirii o pată atât de urâtă pe sufletul nostru candid şi dăruit poftelor şi intereselor de fiecare zi?

Ce e urât în gestul americanilor care şi-au pus în muzee pipa, pălăria, bastonul cu măciulie de aur, lavaliera lui Lincoln al lor, care şi-au sculptat în văile din Munţii Stâncoşi chipurile primilor preşedinţi, oamenii libertăţii americane? E oare urât că ridică steagul înstelat pe catargul de lângă casă, la toate micile şi marile sărbători din scurta istorie a SUA?

Coroana britanică a făcut locuri memoriale din toate casele în care s-a oprit, fie şi pentru puţin timp, marele Will, umilul actor Shakespeare, irlandezii au la Dublin, pe lângă muzee şi case memoriale, un pub din centrul oraşului, Pub-ul lui Joyce”, unde e o masă specială, înconjurată cu un cordon roşu, lângă care sunt, pe perete, desene ale scriitorului, pe masă, sub sticlă, alte desene semnate de mâna magicului autor al lui Ulysses.

Dar ruşii, slăviţi ori huliţi, care-şi cinstesc deopotrivă şi istoria bună şi istoria rea, şi pe ultimul Romanov, şi pe Ulianov, şi pe Stalin, dar gruzinii care păstrează la Gorâi o casă şi o statuie, „Maica Rusia”, mama lui Stalin, călăul Gruziei şi al tuturor popoarelor prigonite de marele imperiu?

Prin toată lumea aş putea umbla cu sentimentul că luminează acelaşi soare, aceeaşi credinţă în istoria care a născut şi a ţinut în picioare naţii şi destine şi care trebuie cinstită şi ocrotită şi povestită celor tineri.

Dar vreau să ajung la un popor anume care e lipit de sufletul meu şi care dă uneori, prin dregătorii săi, semne laşe de nesimţire, atunci când e vorba de clipele unei istorii care are nevoie să fie apărată.

„Organele”, auzi ce oficial şi pompos sună acest cuvânt, organele statului român, democrate până-n prăsele, devotate interesului naţional până-n prăsele, nu găsesc firfiricii necesari pentru a cumpăra manuscrisele lui Emil Cioran, mort la Paris, cel mai mare eseist francez, dar român curat din Răşinari, filosoful care, în preajma morţii, a uitat limba franceză şi vorbea doar în româna de-acasă. A trebuit să vină un urmaş al marelui folclorist oltean Brăiloiu, trăitor în Occident, să cumpere manuscrisele şi să le trimită Academiei Române. Guvernul României, Ministerul Culturii şi Cultelor, nici n-au participat la licitaţie.

Recent, urmaşii unui politician şi poet, adulat de unii, contestat de alţii, au scos la licitaţie steagul unei legiuni moţeşti a lui Avram Iancu, pentru că tatăl familiei a murit, pentru că soţia şi fratele lui au nevoie de un ban pentru a-şi ţine viaţa.

Steagul lui Avram IancuSteagul e un simbol suprem al luptei românilor din Ardeal, în furtuna anilor 1848, e o legătură cu un erou care şi-a dăruit viaţa neamului nostru urgisit şi lovit de vremuri. Steagul ridicat de bărbatul care s-a născut în 1824, la trei ani după ce murise spintecat, într-o fântână de lângă Goleşti, un alt erou unic al românilor, domnul Tudor Vladimirescu.

Avram Iancu era nepot al lui Horea, revoluţionarul ciudat, proscrisul, dar şi prinţul răscoalei ţărăneşti din Ardeal, Tudor Vladimirescu îl cunoscuse pe Horea la un târg din Ardeal. Între marii noştri eroi există o legătură secretă pe care a orânduit-o, poate, Dumnezeul românilor. Steagul care i-a adunat pe moţi şi în jurul lor pe toţi românii, pentru un ceas de istorie care s-a petrecut pe Câmpia Libertăţilor noastre vechi. Discursul lui Avram Iancu, cel mai scurt discurs politic din istorie: „No, haida!”, a zis Crăişorul moţilor şi oamenii l-au urmat până la capăt.

E important steagul lui Avram Iancu? Cred eu, poate nu numai eu, că este extrem de important pentru memoria unui Ardeal scos la mezat şi astăzi de politicieni şi revizionişti.

Bogat este podişul, bogat în aur, în păduri, în metale rare, în râuri puternice şi în câmpii mănoase, în vii, în munţi frumoşi ca nişte diademe de prinţi. Râvnit e podişul de popoare venite de departe, de imperii născute aproape, dar noi aici am fost, şi-om fi cât ne-or păzi simbolurile noastre vechi, printre care este şi acest steag al moţilor liberi din Apusenii vechilor aurari daci.

Prietenul meu bun, plecat în altă lume, poetul Mircea Micu, autor al unei piese de teatru şi al unei cărţi despre Craiul Moţilor, îmi povestea întâmplarea simbolică a unei călătorii în Apuseni, când, întrebându-l pe un copil de ţăran: „Tu ştii cine e preşedintele României?”, acela i-a răspuns firesc: „Avram Iancu, domnule!”.

Avram IancuAvram Iancu, domnilor, eroul care a murit pe prispa casei unui ţăran din Apuseni, a fost îngropat la Ţebea, aproape de gorunul unchiului său, Horea, care a lăsat un steag de luptă pe care organele statului nostru democrat, tehnocrat şi intelectual până-n prăsele, n-au avut bani să-l cumpere. Nici n-a participat la licitaţie Ministerul Culturii. A participat Primăria din comuna Horea, ce bani are o primărie comunală, l-a luat un domn sas, prieten, se pare, cu preşedintele nostru actual, fie lăudat, care îl va prezenta, să nu vă miraţi, aşa e în Românica!, în următoarea campanie electorală pentru alegerile de primar al Capitalei!

Ba chiar citesc pe internetul cel atoateştiutor că ar fi posibil ca steagul legiunii moţeşti a lui Avram Iancu să fie plimbat la vară în Oraşul-Lumină, la Paris, cu ocazia meciurilor de fotbal ale naţionalei României! Că tot n-avem noi un centru-înaintaş de calitate, aşa că poate-i face treaba duhul lui Iancu. Mă întreb dacă n-ar fi mai util steagul lui Burebista, cel cu cap de lup, că acela-i poate speria mai abitir pe adversari?!?

Mă obsedează versul parcă profetic al lui Romulus Vulpescu: De câte ori pe zi ne batem joc?”.

Doamne, încurcate şi necunoscute sunt căile Tale!

Hai să închei această amară petrecere printre cuvintele şi sentimentele unui om pentru care istoria este uneori mai mult decât viaţa, cu o lozincă modernă până-n pânzele albe:

Cu Avram Iancu în frunte/ Vom avea victorii multe!”.

Aferim!

 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

Regele Mihai

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Regele Mihai

Eram în clasa a II-a când, la întoarcerea la școală după vacanța de Crăciun, s-a întâmplat un lucru care m-a afectat profund: chiar la începutul primei ore, doamna învățătoare, cu o expresie pe care n-o puteam descifra atunci, ne-a cerut să scoatem cărțile din ghiozdan, să le deschidem la prima pagină și să rupem cele două fotografii cu care începea orice manual: chipul Regelui copil, cu bucle blonde și expresia cuminte, și cel al Reginei Mame, incredibil de frumoasă și de distinsă.

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Nu știu dacă scena asta s-a petrecut în toate școlile nou-proclamatei Republici, dar pe mine m-a marcat pentru totdeauna, mai întâi fiindcă nu o pricepeam de ce: de ce să fie condamnat Regele în efigie în acest fel? Pe de altă parte, eu eram copilul unor cărturari, știam că nu e voie să distrugi cărțile, și acum școala mă învăța – mai mult, mă obliga – să o fac?

Nu mi-aș fi închipuit nicicum, în acel nedumeritor ceas de ianuarie 1948, că voi avea, după mai mult de patru decenii, privilegiul inegalabil de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa Regele Mihai. Dintre personalitățile istoriei noastre recente pe care le-am evocat în aceste pagini, Maiestatea Sa a fost unica pe care am putut-o întâlni, având onoarea și bucuria de a fi în câteva rânduri în preajma Regelui și familiei regale. Asta nu înseamnă o diminuare a discernământului critic, aș spune chiar dimpotrivă, dar înseamnă fără dubiu că evocarea mea de azi comportă o latură de căldură umană de neocolit pentru toți cei care am avut, mai rar sau mai frecvent, privilegiul de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa.

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Primul asemenea emoționant prilej a fost acela din primăvara lui 1992. Fusesem și eu, ca mai toți bucureștenii, în stradă, pentru a aclama cortegiul regal care a străbătut atunci o mare de mulțime adunată să-l întâmpine pe Rege, nu doar din devotament nostalgic, ci și, sunt convinsă, ca răspuns la revoltătorul incident provocat de autoritățile feseniste în stupidul lor refuz de a-i permite Regelui să revină în patrie.

Mihai I ceruse guvernului provizoriu, in ianuarie 1990, reintroducerea Constituției din 1923, ceea ce a sporit exponențial ostilitatea FSN față de Rege. În decembrie 1990, de Crăciun, Maiestatea Sa a încercat sa revină în țară. Inițial i se permisese să intre in România, însoțit de restul familiei regale. Având pașapoarte daneze, cu toții primesc vize provizorii pentru 24 de ore și pornesc către Curtea de Argeș, unde plănuiau să participe la slujba de Crăciun și să se reculeagă la mormitele strămoșilor. TVR și presa controlată de FSN prezintă însă „bomba”: familia regală ar fi intrat clandestin în România, forțând granița. Apare din neant denunțul unor așa-ziși ofițeri, iar Generalul Valeriu Rozoleanu, șeful de atunci al Direcției Generale pentru Pașapoarte, cere expulzarea Regelui și a familiei sale, ceea ce se și întâmplă.

Pe autostrada București-Pitești se organizează un baraj de poliție. Sub amenințarea deschiderii focului, mașinile în care se aflau membrii familiei regale și câțiva apropiați sunt forțate să oprească, le sunt confiscate pașapoartele și sunt obligați sa se întoarcă la Otopeni, sub escortă armată. Avionul charter închiriat de Rege a fost confiscat, sub pretext că piloții britanici ar fi fost găsiți în stare de ebrietate (!). În dimineața zilei de 26 decembrie, Regele Mihai și membrii familiei regale sunt îmbarcați într-un avion românesc, cu destinația Elveția.

Guvernul României a afirmat atunci că Regele se afla fără viză în țară și de aceea ar fi fost „nevoit” să-l expulzeze. Această propagandă a fost însă contrazisă flagrant de imaginea vizibilă a vizei românești, fie ea și temporară, pe pașaportul regal, astfel că acțiunea orchestrată de guvern, care ar fi trebuit să dea o grea lovitură de imagine, a avut efectul contrar: la 23 aprilie 1992, Regele și Regina au fost întâmpinați la București de peste un milion de persoane.

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

În după-amiaza acelei zile istorice, am avut privilegiul de a mă număra printre numeroasele personalități politice și academice cărora li s-a făcut onoarea de a fi prezentate Maiestății Sale. Sunt de două ori mândră de asta, odată fiindcă, pentru câteva minute, am putut percepe nemijlocit aura de blândă autoritate a Regelui, dar și pentru că am datorat acest moment luminos prețuirii studenților mei, dintre care câțiva – Simion Câlția, Petre Guran, poate și alții, neștiuți de mine – erau implicați direct în organizarea vizitei regale.

După acest eveniment însă, Ion Iliescu nu i-a mai permis Regelui Mihai să revină în patrie. Abia după alegerea ca președinte a lui Emil Constantinescu, în toamna lui 1996, Regelui i s-a redat cetățenia română, cu toate drepturile care îi incumbă. Mai mult, imediat după asta i s-a oferit calitatea de Ambassador at largeAmbasador cu însărcinări speciale, pentru a promova candidatura României la NATO.

Această misiune, pe care Maiestatea Sa a asumat-o cu același devotament mereu închinat patriei sale, fie ca monarh, fie din exil, avea temeiuri multiple pentru a contribui din plin la progresul cauzei României în îndeplinirea marelui proiect național de racordare la valorile de libertate și democrație ale Europei și ale lumii. Regele Mihai era ultimul șef de stat participant la victoria Aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial, și toate cancelariile occidentale știau și ce rol jucase cu acel prilej, și ce rezistență neclintită opusese comunizării țării. Dacă Maiestatea Sa afirma că România merită să devină membru NATO, nu doar monarhii Europeni care îi erau rude apropiate, ci și elitele politice ale Alianței Nord-Atlantice aveau să-i acorde tot creditul.

Regele Mihai, fiul principelul Carol și al principesei Elena, din familia regală a Greciei, s-a născut la 25 octombrie 1921 și a devenit rege al României încă de la vârsta de șase ani, ca urmare a renunțării tatălui său la prerogativele de moștenitor al tronului. Așa se face că, la 30 decembrie 1925 (ce crudă ironie a soartei!), Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană unde a cerut participanţilor recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României. La moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, el urcă pe tron. Chiar dacă autoritatea regală, atâta câtă era ea prevăzută de Constituție, era exercitată de fapt de Consiliul de regență, această excepțională experiență din copilărie va avea, fără îndoială, o influență decisivă asupra personalității Regelui, căruia i-a indus un mare respect pentru propria-i misiune de garant al interesului național și al stabilității interne a României.

A doua sa domnie a survenit într-un moment tragic. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice din nou, iar Mihai a redevenit Rege al unei Românii căreia i se smulseseră trei provincii dobândite cu un preț de sânge încă viu în memoria contemporanilor. Nu cred că greșesc dacă afirm că, din acea clipă, toate gândurile și toate acțiunile regelui s-au concentrat asupra obiectivului esențial de a reface integritatea teritorială și suveranitatea țării sale. Pentru asta, Regele a fost dispus să-și riște fără ezitare nu doar statutul, ci chiar viața, organizând și realizând efectiv actul istoric al armistițiului unilateral cu puterile aliate, de la 23 august 1944.

Am fost întrebată de multe ori, mai ales în primii ani după răsturnarea regimului comunist, și din nou după ieșirea publică de neiertat a d-lui Băsescu împotriva Maiestății Sale, dacă, în analiza mea, ca istoric, armistițiul a avut urmări pozitive sau nu. Am răspuns ceea ce spun și aici: nu doar că întoarcerea armelor împotriva Germaniei lui Hitler a contribuit semnificativ la încheierea războiului în Europa; nu numai că a evitat ca teritoriul național să fie trecut „prin foc și sabie” de Armata Roșie înaintând spre Berlin – în condițiile în care Moldova era practic ocupată de ruși, Antonescu a acuzat armistițiul că ar fi împiedicat planul său de a transforma Carpații într-o fortăreață inexpugnabilă, ceea ce însemna în realitate expunerea întregului teritoriu al României la un război devastator și lipsit de șanse. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost unicul act politic, condiția necesară pentru reintegrarea Ardealului de nord în teritoriul statului român.

Condiția necesară, nu și suficientă. Condiția suficientă a fost cea a instaurării unui guvern pro-comunist la 6 martie 1945, având drept urmare nemijlocită abdicarea forțată a Regelui însuși, la 30 decembrie 1947. Cei care își mai permit acum să afirme că Regele i-a adus pe ruși în țară și pe comuniști la putere falsifică fără jenă istoria României, a Europei și chiar a lumii în anii cumpliți ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

După deceniile amare de exil, Regele și familia regală au putut să se bucure de patria lor regăsită în ultimii ani, ceea ce însă nu înseamnă că au fost întâmpinați cu aceeași respectuoasă afecțiune și gratitudine de toată suflarea românească. Dacă dl. Iliescu a părut să revină la sentimente mai adecvate în ultimul său mandat, FSN și apoi PD au vădit, cel din urmă chiar și în anii în care colabora la guvernare cu CDR, o ostilitate marcată față de tradiția monarhiei constituționale în România. Îmi amintesc cum, la 30 decembrie 1996, la recepția – care se transmitea în direct – la care Regele Mihai a anunțat abolirea Legii salice și a conferit Principesei Margareta calitatea de moștenitoare a tronului, Petre Roman, atunci președinte al Senatului a plecat furios.

Poate că aceste amănunte pot părea nesemnificative, dar le văd răsărind din nou cu otrăvită virulență în polemici fără obiect real, care țin morțiș să denigreze tot ce se poate în legătură cu o figură istorică de o inegalabilă noblețe a Regelui Mihai. Cred, de aceea, că se cuvine nu doar să-l respectăm, ci și să-l apărăm de detractori. E o minimă datorie față de personalitatea care a salvat efectiv România în ceasuri, numeroase și grele, de mare cumpănă.

 

Prof. dr. Zoe Petre

 

Memoria Holocaustului, la Centrul Cultural „Casa Artelor”

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Memoria Holocaustului, la Centrul Cultural „Casa Artelor”

Unul dintre evenimentele notabile ale începutului de an 2016 a fost evocarea memoriei Holocaustului, organizată şi de Centrul Cultural „Casa Artelor” din Bucureşti. Dedicat Zilei Internaţionale a Holocaustului, în cadrul „Serilor Eliad”, evenimentul, unic prezentat de o instituţie de cultură din capitală cu ocazia acestei comemorări, a adus în faţa publicului expoziţia de pictură „Memoria Holocaustului”, o selecţie de lucrări ale artiştilor din tabăra multianuală de creaţie „Cum a fost posibil”, proiect iniţiat în România în parteneriat cu pictoriţa Sarah Einik (Israel) şi în colaborare cu Muzeul Yad Vashem (Ierusalim). ,,În societatea românească, memoria acestei traume a fost decenii la rând ascunsă. Astăzi, lucrările realizate de artişti români în timpul taberelor organizate de Institutul «Elie Wiesel» contribuie semnificativ la promovarea memoriei şi completarea unei pagini de istorie recentă pentru toţi aceia dintre noi care am studiat pe băncile şcolii o istorie incompletă“, punctează istoricul de artă Valentina Iancu.

_MG_2436Cu acest prilej a fost prezentat spectacolul de teatru „INTERFAŢA 3”, bazat pe compoziţie muzicală de avangardă, inovaţie tehnologică şi teatru documentar. Reprezentaţia a adus în dezbaterea publică trecutul recent şi prezentul României, construcţia artistică fiind realizată cu ajutorul interviurilor cu supravieţuitori evrei şi romi ai Holocaustului şi alţi reprezentanţi ai unor categorii discriminate de-a lungul timpului.

Prin evenimentul de la ,,Casa Eliad“ s-a încercat aducerea în discuţie a uneia dintre cele mai mari tragedii din istoria umanităţii, fiind onorat de participarea unor importante personalităţi, printre care s-au aflat ambasadorul Israelului în România, reprezentanţi ai Ambasadelor Rusiei şi SUA. În rândul invitaţilor s-au aflat Tova Bin Nun, director al Complexului Educaţional „Lauder-Reut”şi Iancu Zuckerman, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi.

Conceptul „Serilor Eliad” a fost semnat de regizoarea Alice Barb, coordonatorul programului fiind Bela Krizbai.

Premiile Uniunii Ziariştilor Profesionişti – Lansarea volumului „În balansul vremurilor”-

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Premiile Uniunii Ziariştilor Profesionişti – Lansarea volumului „În balansul vremurilor”-

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România a premiat cele mai prestigioase creaţii publicistice din anul 2015, din toate domeniile – presă scrisă, audiovizuală, carte de gen – în cadrul unei manifestări de înaltă ţinută. Alături de nume consacrate ale jurnalismului, au apărut şi au fost evidenţiate şi nume noi de ziarişti, realizatori, scenarişti şi regizori, producţiile lor bucurându-se de recunoaştere.

1Un juriu alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media, adevărate personalităţi ale jurnalismului, condus de prof. univ. dr. acad. Teodor Damian (New York), prof. acad. Victor Crăciun şi prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, a ales cele mai reliefante creaţii pentru fiecare secţiune în parte şi pe câştigătorii Premiilor UZPR. Marele Premiu a revenit cărţii „ÎN BALANSUL VREMURILOR”-volum-reper al jurnalismului românesc”, după cum a punctat juriul, sub semnătura publicistului Carol Roman, director general al revistei „Balcanii şi Europa”.

 

*

 

2Noul sediu al Bibliotecii bucureştene „Mihail Sadoveanu” a găzduit lansarea volumului premiat „În balansul vremurilor”, de Carol Roman. În cuvântul său, profesorul Ştefan Cazimir, după ce a remarcat mai multe atu-uri ale lucrării, a punctat faptul că deseori articolele care compun volumul sfârşesc prin a avea un ton amar, generat de observaţiile lui Carol Roman, ca ziarist şi cetăţean, în faţa involuţiilor din societatea românească. Apreciatul scriitor şi ziarist Ştefan Mitroi a constatat că autorul este un adevărat cronicar al timpului, care ne face să zăbovim asupra unor lucruri peste care am trecut prea uşor, dar care ni s-au întâmplat şi ne afectează. „Este şi orientarea dată revistei pe care o conduce, «Balcanii şi Europa», model de echilibru, la iniţierea căreia am avut onoarea să fiu invitat, şi care este o publicaţie unicat, atât în ţară, cât şi în zona noastră geografică”. Prezent la lansare, reputatul jurnalist Horia Alexandrescu a arătat, la rândul său, că faptul că întâlnirea cu Carol Roman la „Scînteia tineretului”, în urmă cu zeci de ani, i-a marcat pozitiv parcursul profesional ulterior .„Ne-a învăţat, mai mult decât orice, să informăm corect, să nu ne aplecăm în faţa nimănui şi să nu linguşim”. Scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, după aprecieri la adresa volumului premiat, a subliniat: „În vremuri în care limba română se schimbă de-am ajuns să n-o mai înţelegem, împânzită de expresii străine, Carol Roman oferă o lecţie de profesionalism al informării în termeni corecţi”.

Tot la păstrarea acurateţii şi limpezimii limbii române în presă s-a referit şi autorul cărţii, încheind evenimentul de lansare cu o pledoarie pentru „păstrarea exigenţelor unei profesii care încă mai este adresată celor care doresc să ţină în mână o publicaţie tipărită”.

Ce semeni, aia culegi…

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Ce semeni, aia culegi…

Mai ieri-alaltăieri, un ziarist britanic, ars de dorinţa de a afla cum o mai duc cei tineri într-una dintre cele mai sărace ţări din Europa – adică la noi – a purces să se intereseze mai întâi de mediul şcolăresc. Aşa se face că în ţara lui Eminescu, Brâncuşi şi George Enescu a fost îndrumat să se preumble într-un cartier de pe la marginea Bucureştiului. Şi ce a văzut? Mai spre capătul străzii, magazine dichisite, instalate pe scânduri sprijinite de cataroaie ori cărămizi vindeau casete şi CD-uri la zi. Câţiva şcolari, recunoscuţi după uniformă, se amuzau şi rosteau încântaţi titlurile: Mi-au venit damblalili”, „E greu, Doamne, iubeşti două femei”. Unu’ mai tare ca toţi, din difuzorul deschis 24 de ore din 24 lansa provocarea zilei: „Dau bacşiş la lăutari/ se ştie am bani/ le dau mărci, le dau dolari/ moară ai mei duşmani. N-a înţeles întrutotul cuvintele, întrucât translatorul, preluat de la o agenţie privată, era concentrat asupra unei îngheţate pe băţ. S-a bucurat când amintitul purtător de dicţionar în cap i-a tradus textul reputatelor piese , eşti frumoasă, cântată de Adi din Vâlcea şi Banii au puterea”, rostită cu patos de vestitul Vali Vijelie, ceea ce, la urma-urmei, este trist dar adevărat; însă englezului i-a plăcut textul, ştie el mai bine de ce! Jur împrejur, bişniţari autohtoni şi străini, cerşetori, aurolaci ş.a.

caricaturaA avut parte şi de un moment unic când cineva i-a oferit spre cumpărare un bilet la un spectacol „popular”. Care spectacol se intitula O super vrăjeală de două ore; Băieţi de băieţi. Printre numerele din program: Melodii hip/hop. ţi-o dau cu dop, Dacă eşti singur, vino la spectacol: suntem fierbinţi, Aşa vrea muşchii mei şi pe tine şi pe ei”, Asta vreţi, asta dăm”. Cât despre „artiştii” recomandaţi, iată-i: Gurista trupei: Cocaina din Pantelimon”, Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia”. Dintr-un reflex natural de autoapărare, englezul a refuzat un „bilet de bilet”, chiar cu preţ redus. Pe un motiv simplu: „N-avem bani de dat… – (noroc că a intervenit translatorul, care a suflat în locul său…) – pe vrăjeli şi tâmpenii”. Şi mai departe au aflat, de astă dată de la un băieţaş, pesemne şi el şcolar, că „Mangă şi Rangă din formaţia S.U.G. Rafia” o vor pune la dispoziţia publicului pe celebra guristă „Violata din Dudău”.

Şi, după cum era de aşteptat, după ani buni, această „cultură de masă”, combinată cu emisiuni tv de acelaşi gen, ronţăite pas cu pas, a rodit în zilele noastre. O mostră elocventă ne oferă câteva dintre răspunsurile elevilor de gimnaziu care au susţinut simularea evaluării naţionale la limba română, de la Bacul 2016. Sunt cei ce au trecut din vechea „epocă a partidelor” în cea nouă a „tehnocraţilor”, despre care a luat cunoştinţă şi englezul nostru. Un elev „modern” scrie cu propria lui mânuţă: „Eu nu utilizez internetul pentru cărţi, eu vorbesc cu prietenii pe facebook, stau la chat cu ei, îmi caut prieteni noi, mai dau câte un like din când în când când văd că câte un scriitor care postează ceva pe perete, dacă e şmecher dau şi share”. Deci cu tehnica e la zi, a exclamat ziaristul! S-a îmbufnat când a aflat cum văd „şcolerii” noştri lumea politică de pe la noi: „Legile sunt date de proştii ăştia de la conducere. E bună dacă e promulgată de cine trebuie, dacă nu să ne lase dracu cu politica lor”. Şi cotrobăind mai departe printre răspunsurile sortate cu evlavie la un Inspectorat Şcolar, a mai aflat câte ceva despre raportul dintre tineret şi legislaţia română: „Eu băiat însămi vreau să spun că nu prea ştiu despre legi, dar îmi plac când se dau. Mai potoleşte şi ei hoţia şi golănia din ţara asta”… Şi un altul care se dă în petic folosind sintagme din limbajul său cotidian: „Pe Florica o ardea în coceni iar pe Ana pe după sobă, bun băiat, deştept, Ion se aseamănă cu băieţii care ştie ce vor de la o femeie, nu iubire”.

Ce şi-o fi propus acest Bill din presa britanică să scrie despre noi, nu ştim. Dar ne imaginăm…

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult