27
July , 2017
Thursday

Mai întâi au fost munţii. Apoi oamenii, care seamănă cu munţii. Doar că nu sunt de piatră. Dar sunt, metaforic vorbind, aproape la fel de înalţi ca ei. În Muntenegru, rar dacă vezi un om mărunt de statură. Cum sunt în jur de 650 de mii de locuitori, poţi spune că-n câteva săptămâni ai şansa să-i vezi cam pe toţi. Dar la ce sau la cine să te uiţi mai întâi? Pentru că Muntenegru este o ţară în care totul, dar absolut totul, este de văzut. Nu ştiu din ce motiv, Dumnezeu a pus mai multă frumuseţe aici decât în alte locuri de pe Pământ. Mănăstirile care urcă până spre marginea cerului pe munţi, sunt, mă gândesc, semnul recunoştinţei evalavioase a oamenilor, d-aia le-au şi dus atât de sus. Şi acolo au dus şi drumurile, nu doar pentru a putea să ajungă la ele, ci şi dintr-o parte a ţării în alta.

Stefan Mitroi

Stefan Mitroi

Ori încotro ai porni la drum, în Muntenegru eşti nevoit să mergi mai tot timpul cu cerul la o jumătate de palmă desupra capului. Numai că nu prea poţi să-l atingi, pentru că trebuie să fii atent la şosea, care se încolăceşte ca un şarpe printre povârnişuri de piatră, ţâşneşte spre prăpăstii ameţitoare peste care treci cu inima exact cât un purice. Şi mai sunt şi alţii ca tine, fiecare cu puricele lui, zbătându-i-se, între spaimă şi admiraţie mută, în piept.

 

Cuiburi de sfinţenie

Chiar de cum intri în ţară, venind dinspre Serbia, după vreo jumătate de ceas de mers, te ia în primire canionul Moraca, unul dintre cele mai spectaculoase din lume. Preţ de câteva zeci de kilometri păşeşti cu picioarele de cauciuc ale maşinii pe marginea unei căldări de piatră în care fierbe apa unui râu de culoarea cerului, dar şi a pădurilor din apropiere, adică albastră-verzuie, nu poţi distinge prea bine, te înfrigurezi când priveşti, căci sunt sute de metri până jos! Tot aşa şi atunci când o iei în direcţia mănăstirii Ostrog, care se află pe muntele cu acelaşi nume. La început te întrebi ce l-o fi venit monahilor să-i dea lui Dumnezeu întâlnire pe un perete de granit unde n-a îndrăznit nici o pasăre să-şi aşeze cuibul. Nu s-a căţărat nici un copac. N-a răsărit nici o floare. Biserica şi altarul sunt scobite în stâncă. Tot din stâncă pare să fi crescut şi clopotul, ca o floare metalică ale cărei miresme se risipesc sub formă de sunete până unde se termină ziua, margine care se cheamă vecernie, pentru a se aduna la utrenie, începutul unei zile noi. Este ca şi cum te-ai afla pe creasta unui munte de tămâie sau smirnă, căci totul în jur începe să miroasă brusc a sfinţenie.

Se găsesc nenumărate astfel de cuiburi sacre în Muntenegru. Multe chiar în vecinătatea staţiunilor turistice de la ţărmul Mării Adriatice. Monahismul nu e tulburat nicicum de prezenţa turismului, se sprijină reciproc, iar împreună sprijină efortul ţării de a se menţine în topul celor mai frumoase destinaţii de vacanţă din lume.

 

La Monte Carlo, pe malul Adriaticii!

Să tot alegi dintre zecile de staţiuni ce se înşiră pe litoralul muntenegrean al Adriaticii. Dacă nu-ţi place la Bar, o zbugheşti la Sveti Ştefan, care e la o aruncătură de val mai încolo. Dacă nu-ţi convine nici aici, o tuleşti cât ai zice peşte la Budva, adică alături, de unde, în caz că tot nu eşti mulţumit, porneşti spre Golful Kotor, ce tocmai îţi face cu mâna. Cu mai multe mâini, de fapt, deoarece există o sumedenie de orăşele aici, ale căror căsuţe ca de poveste vin până în marginea apei, cele mai multe dintre ele pregătite pentru musafiri. Poţi zice, dacă rămâi peste noapte într-una, c-ai dormit cu Marea Adriatică la creştet.

Dar în Muntenegru turiştii sunt aşteptaţi peste tot, nu doar la mare, unde poţi crede c-ai nimerit din greşeală la Monte Carlo. Greşeală pe care o poţi repeta mergând la Monte Carlo, unde poţi spune că te afli în Muntenegru, la Petrovac, Budva sau Herceg Novi.

Lacul Skadar e o mare mai mică. Dar cu o putere de seducţie la fel de mare. Satele pescăreşti de pe malurile lui sunt o încântare. Ca şi satele-podgorii de pe înălţimile din preajmă. Peşte, vin şi trestii foşnind la atingerea lotcilor ce lunecă pe canalele acestei uimitoare delte de buzunar! Şi nu trebuie să bagi prea adânc mâna în buzunar ca să te poţi bucura de toate acestea. Preţurile sunt ca localnicii: prietenoase.

 

Istorie comună

Românii au toate motivele să se simtă în Muntenegru aproape ca acasă. Păi, să privim un pic în istorie.

În 1508, ieromonahul Macarie pleacă de la Cetinje, vechea capitală a Muntenegrului, unde tipărise mai multe cărţi în slavonă, meşteşug pe care îl dobândise la Veneţia, şi se stabileşte în Ţara Românească, la mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, unde înfiinţează prima tipografie de pe meleagurile noastre. Congresul de la Berlin, din 1878, recunoaşte, odată cu independenţa României, şi independenţa Muntenegrului.

Există în Muntenegru ruinele unei cetăţi care se numeşte Bihor. Mai există o biserică vlahă în Cetinje, precum şi un munte numit Caraula, după numele, spun istoricii, pe care-l dădeau turcii vlahilor de la nord de Dunăre, zişi şi negri (kara-ulagh). Apropierea dintre ţara noastră şi Muntenegru este mai mare decât pot da de înţeles cei 500 de kilometri care le despart. La fix zeci ani de la desprinderea de Serbia, Muntenegru are toate şansele să intre vara acesta în NATO. România, îmi spune domnul Ferdinand Nagy, Ambasadorul nostru la Podgorica, îi este alături în acest demers. Se poate vorbi chiar de o susţinere pornită din inimă. Şi inima Muntenegrului ştie lucrul acesta. De altfel, sunt cam la fel inimile ţărilor noastre. Cum la fel sunt şi oamenii. Cu deosebirea că muntenegrenii sunt ceva mai voinici decât noi. Însuşire căpătată probabil de la munţii pe care trăiesc.

Mai aflu de la Ambasadorul nostru că muntenegrenii au o ciudăţenie frumoasă, se poartă unii cu alţii ca şi cum ar fi rude între ei. Are cineva o bucurie sau un necaz, e prezentă întreaga comunitate. Le pasă, adică, de cel de alături, nu-l lasă în nici o împrejurare singur. Şi asta nu doar în comunităţile rurale. Viaţa urmează aceste reguli inclusiv în capitală.

Nu sunt, adevărat, decât 650 de mii de toţi. Dar solidaritatea, trăsătură ce nouă ne cam lipseşte, îi face foarte puternici. Mai puternici parcă decât munţii.

 

Ştefan Mitroi 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult