24
May , 2017
Wednesday

Casa Regală

Regele Mihai

Reporter: editura April - 13 - 2016

Eram în clasa a II-a când, la întoarcerea la școală după vacanța de Crăciun, s-a întâmplat un lucru care m-a afectat profund: chiar la începutul primei ore, doamna învățătoare, cu o expresie pe care n-o puteam descifra atunci, ne-a cerut să scoatem cărțile din ghiozdan, să le deschidem la prima pagină și să rupem cele două fotografii cu care începea orice manual: chipul Regelui copil, cu bucle blonde și expresia cuminte, și cel al Reginei Mame, incredibil de frumoasă și de distinsă.

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Nu știu dacă scena asta s-a petrecut în toate școlile nou-proclamatei Republici, dar pe mine m-a marcat pentru totdeauna, mai întâi fiindcă nu o pricepeam de ce: de ce să fie condamnat Regele în efigie în acest fel? Pe de altă parte, eu eram copilul unor cărturari, știam că nu e voie să distrugi cărțile, și acum școala mă învăța – mai mult, mă obliga – să o fac?

Nu mi-aș fi închipuit nicicum, în acel nedumeritor ceas de ianuarie 1948, că voi avea, după mai mult de patru decenii, privilegiul inegalabil de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa Regele Mihai. Dintre personalitățile istoriei noastre recente pe care le-am evocat în aceste pagini, Maiestatea Sa a fost unica pe care am putut-o întâlni, având onoarea și bucuria de a fi în câteva rânduri în preajma Regelui și familiei regale. Asta nu înseamnă o diminuare a discernământului critic, aș spune chiar dimpotrivă, dar înseamnă fără dubiu că evocarea mea de azi comportă o latură de căldură umană de neocolit pentru toți cei care am avut, mai rar sau mai frecvent, privilegiul de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa.

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Primul asemenea emoționant prilej a fost acela din primăvara lui 1992. Fusesem și eu, ca mai toți bucureștenii, în stradă, pentru a aclama cortegiul regal care a străbătut atunci o mare de mulțime adunată să-l întâmpine pe Rege, nu doar din devotament nostalgic, ci și, sunt convinsă, ca răspuns la revoltătorul incident provocat de autoritățile feseniste în stupidul lor refuz de a-i permite Regelui să revină în patrie.

Mihai I ceruse guvernului provizoriu, in ianuarie 1990, reintroducerea Constituției din 1923, ceea ce a sporit exponențial ostilitatea FSN față de Rege. În decembrie 1990, de Crăciun, Maiestatea Sa a încercat sa revină în țară. Inițial i se permisese să intre in România, însoțit de restul familiei regale. Având pașapoarte daneze, cu toții primesc vize provizorii pentru 24 de ore și pornesc către Curtea de Argeș, unde plănuiau să participe la slujba de Crăciun și să se reculeagă la mormitele strămoșilor. TVR și presa controlată de FSN prezintă însă „bomba”: familia regală ar fi intrat clandestin în România, forțând granița. Apare din neant denunțul unor așa-ziși ofițeri, iar Generalul Valeriu Rozoleanu, șeful de atunci al Direcției Generale pentru Pașapoarte, cere expulzarea Regelui și a familiei sale, ceea ce se și întâmplă.

Pe autostrada București-Pitești se organizează un baraj de poliție. Sub amenințarea deschiderii focului, mașinile în care se aflau membrii familiei regale și câțiva apropiați sunt forțate să oprească, le sunt confiscate pașapoartele și sunt obligați sa se întoarcă la Otopeni, sub escortă armată. Avionul charter închiriat de Rege a fost confiscat, sub pretext că piloții britanici ar fi fost găsiți în stare de ebrietate (!). În dimineața zilei de 26 decembrie, Regele Mihai și membrii familiei regale sunt îmbarcați într-un avion românesc, cu destinația Elveția.

Guvernul României a afirmat atunci că Regele se afla fără viză în țară și de aceea ar fi fost „nevoit” să-l expulzeze. Această propagandă a fost însă contrazisă flagrant de imaginea vizibilă a vizei românești, fie ea și temporară, pe pașaportul regal, astfel că acțiunea orchestrată de guvern, care ar fi trebuit să dea o grea lovitură de imagine, a avut efectul contrar: la 23 aprilie 1992, Regele și Regina au fost întâmpinați la București de peste un milion de persoane.

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

În după-amiaza acelei zile istorice, am avut privilegiul de a mă număra printre numeroasele personalități politice și academice cărora li s-a făcut onoarea de a fi prezentate Maiestății Sale. Sunt de două ori mândră de asta, odată fiindcă, pentru câteva minute, am putut percepe nemijlocit aura de blândă autoritate a Regelui, dar și pentru că am datorat acest moment luminos prețuirii studenților mei, dintre care câțiva – Simion Câlția, Petre Guran, poate și alții, neștiuți de mine – erau implicați direct în organizarea vizitei regale.

După acest eveniment însă, Ion Iliescu nu i-a mai permis Regelui Mihai să revină în patrie. Abia după alegerea ca președinte a lui Emil Constantinescu, în toamna lui 1996, Regelui i s-a redat cetățenia română, cu toate drepturile care îi incumbă. Mai mult, imediat după asta i s-a oferit calitatea de Ambassador at largeAmbasador cu însărcinări speciale, pentru a promova candidatura României la NATO.

Această misiune, pe care Maiestatea Sa a asumat-o cu același devotament mereu închinat patriei sale, fie ca monarh, fie din exil, avea temeiuri multiple pentru a contribui din plin la progresul cauzei României în îndeplinirea marelui proiect național de racordare la valorile de libertate și democrație ale Europei și ale lumii. Regele Mihai era ultimul șef de stat participant la victoria Aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial, și toate cancelariile occidentale știau și ce rol jucase cu acel prilej, și ce rezistență neclintită opusese comunizării țării. Dacă Maiestatea Sa afirma că România merită să devină membru NATO, nu doar monarhii Europeni care îi erau rude apropiate, ci și elitele politice ale Alianței Nord-Atlantice aveau să-i acorde tot creditul.

Regele Mihai, fiul principelul Carol și al principesei Elena, din familia regală a Greciei, s-a născut la 25 octombrie 1921 și a devenit rege al României încă de la vârsta de șase ani, ca urmare a renunțării tatălui său la prerogativele de moștenitor al tronului. Așa se face că, la 30 decembrie 1925 (ce crudă ironie a soartei!), Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană unde a cerut participanţilor recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României. La moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, el urcă pe tron. Chiar dacă autoritatea regală, atâta câtă era ea prevăzută de Constituție, era exercitată de fapt de Consiliul de regență, această excepțională experiență din copilărie va avea, fără îndoială, o influență decisivă asupra personalității Regelui, căruia i-a indus un mare respect pentru propria-i misiune de garant al interesului național și al stabilității interne a României.

A doua sa domnie a survenit într-un moment tragic. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice din nou, iar Mihai a redevenit Rege al unei Românii căreia i se smulseseră trei provincii dobândite cu un preț de sânge încă viu în memoria contemporanilor. Nu cred că greșesc dacă afirm că, din acea clipă, toate gândurile și toate acțiunile regelui s-au concentrat asupra obiectivului esențial de a reface integritatea teritorială și suveranitatea țării sale. Pentru asta, Regele a fost dispus să-și riște fără ezitare nu doar statutul, ci chiar viața, organizând și realizând efectiv actul istoric al armistițiului unilateral cu puterile aliate, de la 23 august 1944.

Am fost întrebată de multe ori, mai ales în primii ani după răsturnarea regimului comunist, și din nou după ieșirea publică de neiertat a d-lui Băsescu împotriva Maiestății Sale, dacă, în analiza mea, ca istoric, armistițiul a avut urmări pozitive sau nu. Am răspuns ceea ce spun și aici: nu doar că întoarcerea armelor împotriva Germaniei lui Hitler a contribuit semnificativ la încheierea războiului în Europa; nu numai că a evitat ca teritoriul național să fie trecut „prin foc și sabie” de Armata Roșie înaintând spre Berlin – în condițiile în care Moldova era practic ocupată de ruși, Antonescu a acuzat armistițiul că ar fi împiedicat planul său de a transforma Carpații într-o fortăreață inexpugnabilă, ceea ce însemna în realitate expunerea întregului teritoriu al României la un război devastator și lipsit de șanse. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost unicul act politic, condiția necesară pentru reintegrarea Ardealului de nord în teritoriul statului român.

Condiția necesară, nu și suficientă. Condiția suficientă a fost cea a instaurării unui guvern pro-comunist la 6 martie 1945, având drept urmare nemijlocită abdicarea forțată a Regelui însuși, la 30 decembrie 1947. Cei care își mai permit acum să afirme că Regele i-a adus pe ruși în țară și pe comuniști la putere falsifică fără jenă istoria României, a Europei și chiar a lumii în anii cumpliți ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

După deceniile amare de exil, Regele și familia regală au putut să se bucure de patria lor regăsită în ultimii ani, ceea ce însă nu înseamnă că au fost întâmpinați cu aceeași respectuoasă afecțiune și gratitudine de toată suflarea românească. Dacă dl. Iliescu a părut să revină la sentimente mai adecvate în ultimul său mandat, FSN și apoi PD au vădit, cel din urmă chiar și în anii în care colabora la guvernare cu CDR, o ostilitate marcată față de tradiția monarhiei constituționale în România. Îmi amintesc cum, la 30 decembrie 1996, la recepția – care se transmitea în direct – la care Regele Mihai a anunțat abolirea Legii salice și a conferit Principesei Margareta calitatea de moștenitoare a tronului, Petre Roman, atunci președinte al Senatului a plecat furios.

Poate că aceste amănunte pot părea nesemnificative, dar le văd răsărind din nou cu otrăvită virulență în polemici fără obiect real, care țin morțiș să denigreze tot ce se poate în legătură cu o figură istorică de o inegalabilă noblețe a Regelui Mihai. Cred, de aceea, că se cuvine nu doar să-l respectăm, ci și să-l apărăm de detractori. E o minimă datorie față de personalitatea care a salvat efectiv România în ceasuri, numeroase și grele, de mare cumpănă.

 

Prof. dr. Zoe Petre

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult