20
August , 2017
Sunday
La 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti (sau la Botoşani), se năştea cel de-al şaptelea copil ...
TAKE IONESCU (2) Reputatul om politic de odinioară a creat, în ianuarie 1908, Partidul Conservator-Democrat, care ...
Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din ...
Se propune cititorilor o carte intitulată „Mai ştim şi noi câte ceva...” al cărui titlu ne aduce în mod ...
Anul 2012, fie el consultat după calendarul gregorian sau mayaş, va fi anul unei ...
În exclusivitate Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul ...
„Sunt mulţi muncitori români în Marea Britanie şi au avut o contribuţie foarte importantă la ...
Panoramic internaţional Au trecut peste 25 de ani de la marea răsturnare din 1989-1991, dar tabloul ...
Căzuţi la datorie în misiunile internaţionale de menţinere a păcii Revista noastră socoteşte că este de ...
În această perioadă sunt în plină desfăşurare exerciţii militare ale NATO pe flancul său estic, ...
Una dintre cele mai importante instituţii pentru viitorul oricărei societăţi este liceul. Referinţă pentru educaţie ...
„Românii reprezintă cea mai importantă comunitate de străini din Spania. Adevărul este că sunt perfect ...
Desfăşurată la Hotel InterContinental, Gala cu numărul 10 a decernării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” ...
La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state ...

Archive for May, 2016

Balcanii văzuţi „din avion”

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Balcanii văzuţi „din avion”

Un comentator francez remarca, mai zilele trecute, că, privită „din avion”, zona Balcanilor se află pe un drum bun în privinţa instaurării democraţiei pe aceste meleaguri. Şi mai remarca faptul că valorile occidentale cuceresc tot mai mult teren. Într-adevăr aşa s-ar prezenta situaţia, numai că, repetăm, privită „din avion”…

Carol Roman

Carol Roman 

O simplă enumerare a diverselor situaţii poate că ne-ar face să considerăm că acesta şi este adevărul! Aşa, de pildă, se poate aminti faptul că din 2013 Croaţia face parte din Uniunea Europeană, după o aşteptare de nouă ani. Mai devreme cu un an, Serbia a căpătat statut de candidată europeană. A urmat anul 2014, care marca obţinerea de către Albania, Macedonia şi Muntenegru a aceluiaşi statut, solicitat cu mulţi ani în urmă.

Mai adaugăm că şi Kosovo, ignorată de cinci dintre statele membre ale Uniunii Europene, a reuşit să semneze un „Acord de Stabilitate şi Asociere” cu blocul comunitar, odată cu frumoase perspective promise.

Şi progresele balcanice continuă: în decembrie 2015, Muntenegru a primit invitaţia să se alăture NATO şi, după o lună, i-a venit rândul să semneze „Planul individual de Acţiune al Parteneriatului cu Alianţa”. Şi la care mai trebuie menţionat că începând cu anul 2009, Albania şi Croaţia fac parte din aceeaşi formaţiune militară. Doar Macedonia nu poate trece pragul, datorită conflictului pe care îl are cu Grecia în privinţa denumirii statului. Deci, s-ar părea că toate lucrurile sunt satisfăcătoare.

Dar nu este aşa… Factorii interni sunt extrem de destabilizatori în aproape toată zona balcanică; corupţia este instalată deopotrivă cu lideri consideraţi a fi „autocraţi” de către o analiză a „Foreign Policy”, iar aceştia îşi menţin supremaţia prin controlul asupra presei şi justiţiei. Este notoriu cazul statului Muntenegru, unde actualul prim-ministru, Milo Djukanovic, este la putere împreună cu formaţiunea sa politică de 25 de ani. Şi în Macedonia se întâmplă lucruri asemănătoare, care neliniştesc populaţia. Mii de oameni s-au aflat pe străzi împotriva corupţiei, ceea ce a determinat convocarea de alegeri parlamentare anticipate, pe data de 5 iunie. S-a ajuns la această soluţie în urma acordului intermediat de Uniunea Europeană, pentru a pune capăt unei perioade îndelungate de blocaj politic.

Intrarea valului de refugiaţi în ţări ale Uniunii Europene pe ruta balcanică a determinat o abordare mai precaută a problemelor structurale ale acestei zone din partea puterilor occidentale.

Dacă tot ne referim la arealul balcanic, nu putem trece cu vederea şi alegerile locale din România, urmate de cele parlamentare, la toamnă, marcate de frământări pe scena politică, cu răsturnări de situaţie şi candidaţi cotaţi ca învingători siguri care au probleme cu legea. Şi nu poate fi ignorat nici „efectul Brexit” pentru perimetrul Balcanilor, care urmează oricum să modifice structurile actuale de forţe, determinând o schimbare esenţială a eşicherului european, ce va afecta şi interesele, şi poziţia României.

Vom trăi şi vom vedea. În orice caz, lucrurile nu trebuie apreciate ca fiind văzute… „din avion”.

 

Carol Roman

Aderarea Serbiei blocată

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Aderarea Serbiei blocată

-în numele minorităţii croate –

Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, care au debutat de doar câteva luni, au înregistrat un obstacol major, în condiţiile în care Croaţia a cerut măsuri ferme pentru un mai bun tratament aplicat minorităţii sale din Serbia şi respectarea tuturor drepturilor etnicilor croaţi.

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Croaţi expulzaţi din Serbia (Vukovar, 1991)

Nemulţumirea autorităţilor croate vizavi de tratamentul la care sunt supuşi etnicii săi din Serbia se referă la mai multe aspecte: în primul rând, la datele statistice, care sunt relevante – la recensământul din 1991, erau 97.344 de croaţi în Serbia, iar zece ani mai târziu, numărul acestora a scăzut abrupt, la 57.900 de persoane. Acesta este un motiv pentru Zagreb de a reclama expulzările (mai ales din Voivodina, unde croaţii sunt în număr mai mare). Croaţia mai afirmă, printre altele, că etnicii săi nu beneficiază de drepturi fireşti în Serbia, că Belgradul face presiuni pentru ca minoritatea croată din Bunjevac să se desprindă de rădăcinile ei, că croaţii sunt slab reprezentaţi în cadrul organismelor centrale sârbe. De altfel, chiar în luna februarie a.c. a avut loc un episod care a agravat aceste circumstanţe: europarlamentarul croat Marijana Petir a atras atenţia că doar cu două zile înainte de deschiderea capitolelor de negociere, singurul post de radio care emitea în limba croată în Serbia, Radio Subotica, a fost închis, încălcându-se astfel flagrant dreptul minorităţii croate de a avea mass-media în limba maternă. Acest aspect a generat reacţia promptă a comisarului european pentru Extindere, Johannes Hahn, care a atenţionat Belgradul asupra faptului că „Serbia trebuie să asigure mijloacele media în limba minorităţilor, Guvernul având obligaţia de a sprijini financiar emisiunile de acest tip, conform recomandărilor Consiliului Europei şi Convenţiei pentru Protecţia Minorităţilor. Să nu fi ştiut autorităţile sârbe toate acestea atunci când s-a închis postul de radio?…

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Întâlnire a preşedintelui sârb T. Nikolic cu reprezentanţi ai minorităţii naţionale croate (2014)

Semnalele croate sunt similare cu cele pe care le emitea în urmă cu patru ani şi România faţă de Serbia. Atunci, ţara noastră a condiţionat intrarea statului vecin în marea familie europeană de respectarea drepturilor minorităţii româneşti, avertizând că se va opune aderării ţării vecine dacă nu vor fi luate în considerare cererile ţării noastre pentru respectarea drepturilor civile fundamentale ale etnicilor români din Serbia. Sub imperiul acestei atitudini ferme, ţara vecină a semnat un Protocol care vizează măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române de pe cuprinsul statului sârb. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii româneşti de pe tot teritoriul Serbiei, cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practică a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Din păcate, imediat ce s-a semnat Protocolul, România a renunţat la „veto”-ul său. Ca urmare, acest document semnat de către partea sârbă, care a început negocierile pentru accederea în Uniunea Europeană, atingându-şi scopul, a rămas doar un cumul de angajamente pe hârtie. Asociaţiile românilor din Serbia şi politicieni din România reclamă în continuare nerespectarea de către Serbia a prevederilor Protocolului bilateral privind protecţia minorităţilor naţionale şi informează periodic statele UE despre faptul că „Serbia menţine aceeaşi linie rigidă în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la Bruxelles în anul 2012. În acest moment, acordul nu este respectat de către partea sârbă”. Aşadar, nici după patru ani…

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

Europarlamentarul croat Marijana Petir acuză închiderea postului de radio Subotica

În acest context, se poate afirma că autorităţile croate au „învăţat lecţia” de la România, care s-a limitat doar la a obliga Serbia să promită schimbarea regimului drepturilor etnicilor săi, ulterior autorităţile de la Belgrad nerespectându-şi angajamentele. Poate tocmai de aceea, în ultima perioadă, oficialităţile de la Zagreb au declarat răspicat că vor bloca accesul Serbiei în blocul comunitar dacă nu sunt îndeplinite mai multe condiţii, printre care cea a drepturilor fireşti ale etnicilor croaţi de pe teritoriul statului sârb, precum şi o cooperare deplină a Belgradului cu Tribunalul pentru crime de război de la Haga. Dată fiind opoziţia croată, negocierile de aderare au fost amânate.

Preoţi în politică

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Preoţi în politică

Preşedinţi, Prim-miniştri, Miniştri

Lumea politicii mondiale include şi un număr semnificativ de prelaţi de toate cultele care au decis să fie mai aproape de „cele lumeşti”… până acolo încât să devină demnitari de stat şi să poată face legi.

 

Joachim Gauck

Joachim Gauck

O trecere în revistă a prezenţei la vârful statelor a unor prelaţi poate începe cu preşedintele în funcţie al Germaniei, Joachim Gauck, care a fost iniţial pastor luteran. Ulterior a intrat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă din fosta RDG, consacrându-şi imaginea publică din această perspectivă. Un alt preot, de această dată romano-catolic, Jean-Bertrand Aristide, a fost cel dintâi preşedinte ales democratic în Haiti. Demersurile sale de implementare a unor reforme au generat o puternică opoziţie din partea elitei financiare şi militare a ţării, soldată cu o lovitură de stat în 1991. Istoria secolului XX îl consemnează în fruntea statului cipriot pe Makarios al III-lea, Arhiepiscop al Bisericii Autocefale a Ciprului, cel dintâi preşedinte al Republicii Cipru, funcţie pe care a deţinut-o pentru trei mandate între anii 1959-1977, timp în care a supravieţuit unei lovituri de stat şi mai multor tentative de asasinat. Tot şef de stat a ajuns şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii Damaskinos Papandreou, care a reuşit să stabilizeze ţara, în calitate de regent, până la întoarcerea regelui Georgios al II-lea, în 1946. Peste ocean, un alt preot a fost foarte aproape de a deveni preşedinte al SUA. Este vorba despre părintele James Renshaw Cox, romano-catolicul care s-a remarcat prin acţiunile sale sociale, în special prin marşul spre Washington al unui număr de 25.000 de şomeri americani numiţi „Armata lui Cox”. A fost candidat la Preşedinţie din partea Partidului Şomerilor în 1932, retrăgându-şi candidatura în favoarea lui Franklin Roosevelt.

.Jean-Bertrand Aristide

.Jean-Bertrand Aristide

Mulţi preoţi au ajuns şi prim-miniştri. Printre cele mai proeminente personalităţi din această galerie face parte, de pildă, Ian Richard Kyle Paisley, Baron Bannside, lider religios protestant din Irlanda de Nord care a devenit şi premier al ţării în 1970, remarcându-se prin discursul tăios şi susţinerea unionismului. A avut de asemeni şi o îndelungată carieră în Parlamentul European, din 1979 până în anul 2004. Un alt prelat care şi-a condus ţara în calitate de prim-ministru a fost Ignaz Seipel, care a deţinut funcţia de cancelar al Austriei în două rânduri, în anii 1920 ai secolului trecut, fiind şi ministru al Afacerilor Externe. Prelatul s-a aflat în fruntea unei coaliţii de extremă dreapta. Tot prim-miniştri au fost şi Kjell Magne Bondevik, preot luteran norvegian care a servit în această calitate în două rânduri (1997–2000, 2001–2005), precum şi Lars Johannes Ingman, episcop şi teolog finlandez al Bisericii Evanghelice Luterane, ministru în mai multe cabinete, ulterior premier de două ori, în anii 1920-1930. Din celălalt capăt al lumii, mai exact din Africa de Sud se deosebeşte un alt preot devenit premier în perioada 1948 -1954: Daniel François Malan. Considerat un campion al naţionalismului african, a fost iniţial ministru de Interne şi s-a remarcat în lupta pentru adoptarea propriului steag naţional al ţării. Din Australia poate fi amintit Brian Leslie Howe, preot metodist care a intrat în politică cu succes, ajungând şef de cabinet între 1991-1995. Din galeria preoţilor care au avut demnităţi de miniştri este notabil cazul lui Ernesto Cardenal Martinez, ministru al Culturii în Nicaragua pentru o perioadă îndelungată (1979-1987). Preot catolic, a fost de asemeni remarcat pentru polemicile pe care le-a declanşat în opinia publică în calitate de scriitor de renume şi de istoric.

Makarios al III-lea

Makarios al III-lea

Altă carieră politică notabilă stă în dreptul numelui preotului Anglican Timothy Wentworth Beaumont, devenit Baron Beaumont of Whitley. Acesta a fost trezorier al Partidului Liberal în anii 1960, apoi a condus această formaţiune, inclusiv ca lider al liberalilor din Consiliul European. În SUA, preotul baptist american Ernest Lee Fletcher a fost ales în Camera Reprezentanţilor de trei ori consecutiv, apoi a devenit guvernator al statului Kentucky.

Influenţa majoră a unei formaţiuni politice create de un preot poate fi ilustrată cu cazul lui Luigi Sturzo, preot catolic italian cunoscut drept „clericul socialist”. A fondat Partidul Popular Italian la începutul secolului XX. Această formaţiune a fost esenţială în formarea şi menţinerea tuturor cabinetelor din anii 1919 -1922. Între timp, se pare că Biserica Catolică şi-a nuanţat poziţia faţă de preoţii care fac politică, cel puţin în cazul preotului croat Ivan Grubišić, ales independent în Parlamentul ţării sale în 2011. Imediat a urmat suspendarea din rândul clericilor şi interdicţii cum ar fi practicarea confesiunii sau purtarea veşmintelor preoţeşti.

Roxana Istudor


Mai mulţi preoţi din ţară au anunţat că s-au decis sau că intenţionează să candideze pentru un post de consilier local, judeţean sau chiar de primar, fie ca independenţi, fie din partea unor partide politice. Şi asta chiar dacă îşi vor pune în cap Sinodul, care a anunţat recent că interzice implicarea feţelor bisericeşti în politică, permiţând un singur lucru: preoţii pot candida pentru un fotoliu în Consiliul Local sau Judeţean, doar ca independenţi şi doar după ce au binecuvântarea superiorilor din Biserică. În ţară, însă, lucrurile sunt departe de ce vor şefii BOR: unii preoţi s-au autosuspendat deja şi s-au înscris în diverse formaţiuni politice, aruncându-se în cursa electorală pentru alegerile locale din 5 iunie.(…)” („Adevărul”, 19 aprilie a.c.)

Diplomaţi sub „umbrelă”

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Diplomaţi sub „umbrelă”

În calitate de reprezentanţi peste hotare ai guvernelor, diplomaţii sunt protejaţi de o imunitate care de-a lungul timpului i-a scos din nenumărate încurcături. Totuşi, unii au făcut lucruri suficient de grave încât „umbrela” protectoare să nu-i poată apăra…

Andrei Knazyev

Andrei Knazyev

Când imunitatea devine un privilegiu de care se face abuz, se întâmplă ca diplomaţii să mai şi ajungă în instanţe. Alcoolul şi viteza le-au făcut probleme de… imunitate şi diplomaţilor ruşi. În 2001, Andrei Knazyev, secretar al Ambasadei Rusiei, a lovit două femei care mergeau pe trotuar în Ottawa, una dintre ele decedând pe loc. A refuzat să facă testul pentru alcool, în numele amintitei imunităţi diplomatice. Aceasta i-a fost menţinută de guvernul ţării sale, dar chiar şi aşa, a fost acuzat de omor prin imprudenţă şi conducere sub influenţa alcoolului, fiind condamnat la patru ani de închisoare. Din seria accidentelor rutiere grave, soldate cu moartea unor nevinovaţi, face parte şi cel produs de Gueorgui Makharadze, al doilea cel mai important diplomat al Georgiei în SUA. În 1997, acesta a condus cu mare viteză şi sub influenţa alcoolului prin Washington, cauzând un carambol rutier, moartea unei persoane şi rănirea altor patru. Cariera lui promiţătoare s-a încheiat în clipa în care preşedintele de atunci al Georgiei, Eduard Shevardnadze, i-a ridicat imunitatea diplomatică. Makharadze a pledat vinovat şi a executat trei ani de închisoare.

Gueorgui Makharadze

Gueorgui Makharadze

Un incident rutier i s-a întâmplat comandantului detaşamentului militar al Ambasadei SUA la Bucureşti, Christopher Van Goethem, care a provocat accidentarea mortală, în 2004, a starului rock român Teo Peter, lovit pe când se afla într-un taxi izbit de maşina diplomatului american. Acesta a părăsit ţara imediat după incident, protejat de imunitatea diplomatică (în cazul SUA, este absolută şi garantată prin lege încă din 1790!). Rumoarea opiniei publice a făcut ca în final să existe un proces, o acuzaţie de omor din neglijenţă şi… adulter (!). În final, Van Goethem a fost achitat.

Despre mită la nivel foarte înalt – ONU – se poate vorbi în cazul fostului preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei, John Ashe, fost ambasador, pe care renumele, poziţia şi… imunitatea nu l-au putut apăra de acuzaţiile care i-au fost aduse anul trecut, cum că a primit sute de mii de euro de la diverşi oameni de afaceri chinezi, pentru a le susţine interesele.

John Ashe

John Ashe

Lumea diplomatică mai consemnează şi alte cazuri de abateri de la reguli care le-au adus necazuri în justiţie unor angajaţi de ambasade ce nu s-au mai putut ascunde sub protecţia imunităţii, din cauza gravităţii faptelor comise. De exemplu, ambasadorul statului Burma în Sri Lanka, Sao Boonwaat, şi-a împuşcat soţia în 1967, pe motiv de infidelitate. Poliţia locală nu a putut interveni, dar s-a iscat o dispută între cele două ţări, care a dus, se pare, şi la un proces. Acesta a rămas atât de bine acoperit, încât nu s-a mai auzit nimic despre caz. La agresiunea împotriva soţiilor sunt de remarcat şi diplomaţii japonezi. În 1999, Shuji Simokoji, consul general la Vancouver, a fost arestat pentru bătăile aplicate consoartei. A pledat vinovat şi… a fost exonerat pe deplin. Ba chiar a avut curajul să afirme că „în Japonia nu contează dacă soţul îşi bate soţia. Este o diferenţă de cultură”. Gestul l-a costat, fiind retras din post. Dar „diferenţa culturală” s-a perpetuat. Astfel, viceconsulul japonez la San Francisco, Yoshiaki Nagaya, a fost acuzat în anul 2012 pentru că şi-a aruncat soţia din maşina în mers. Imunitatea diplomatică nu a mai funcţionat, aşa că a fost condamnat la un an de închisoare, 104 ore de consiliere şi trei ani supraveghere judiciară.

Despre gesturile fără precedent ale ataşatului militar al Ambasadei Malaeziei la Wellington, Noua Zeelandă, presa din toată lumea a scris copios. Într-o zi, Mohammed Rizalman bin Ismail a intrat pur şi simplu în casa unei localnice, s-a dezbrăcat şi a vrut s-o agreseze. Femeia a reuşit să cheme poliţia, care l-a acuzat de tâlhărie şi tentativă de viol, dar imunitatea diplomatică l-a salvat. Rechemarea din post nu a fost însă suficientă; la presiunea opiniei publice, a existat un proces şi, până la urmă, bin Ismail s-a declarat vinovat.

Mohammed Rizalman bin Ismail

Mohammed Rizalman bin Ismail

Cât despre diplomaţi implicaţi în traficul de stupefiante, este de notorietate cazul staff-ului Ambasadei Coreii de Nord în Danemarca: în 1976, unii dintre aceşti angajaţi au fost prinşi cu o jumătate de tonă de marijuana transportată în limuzina diplomatică. Se pare că aceasta este o practică extinsă, din moment ce în anul 2004, un raport american dezvăluia faptul uluitor că timp de două decenii diplomaţii nord-coreeni fuseseră implicaţi în 50 de incidente cu droguri pe teritoriul SUA. Iar în 2013, serviciile secrete sud-coreene atrăgeau atenţia că vecinii din nord au trimis un mare transport de metamfetamine (circa 200 kg, notează listverse.com) în Ambasadele din estul Europei, cu ordin să se vândă şi banii să fie trimişi înapoi în ţară! Phenianul i-a retras pe diplomaţii demascaţi de fiecare dată când a fost cazul şi nu se ştie să fi existat procese ori condamnări…

Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Citeam zilele trecute cartea lui Andrew Morton, cunoscut autor de biografii ale unor celebrităţi contemporane, 17 Carnations: The Royals, the Nazis, and the biggest Cover-Up in history”, Londra 2015. Cartea evocă nu doar aventura sentimentală dintre Edward al VIII-lea, rege al Angliei vreme de câteva luni, şi Wallis Simpson, faimoasa mondenă americană, ci şi dimensiunea politică a acestui scandal, care aruncă o lumină crudă asupra simpatiilor naziste în cercurile aristocratice de la Londra, şi asta chiar în pragul marii confruntări a Angliei cu Germania hitleristă.

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Din cartea lui Morton rezultă o anumită similitudine între Edward al VIII-lea şi Carol al II-lea. Morton scrie că şi Edward, ca şi Carol, a fost poreclit „regele playboy”; ambii au abdicat cedând unei iubiri unice şi pasionate care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un răstimp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism pe de-o parte, de comunism pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi azi judecaţi de posteritate mai ales prin prisma vieţii lor amoroase. Şi dacă pentru soţul d-nei Simpson, rege efemer, nici nu prea există o alternativă, în ce-l priveşte pe monarhul român, care a domnit zece ani, e nedrept şi limitativ să analizăm doar anecdotica vieţii private, oricât de elocventă ar fi ea pentru caracterul personajului şi al cercului său de amici.

Carol al II-lea, fiul cel mare al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, născut la 15 octombrie 1893, a debutat în viaţa publică cu un enorm scandal: în timpul Primului Război Mondial, la 27 august/9 septembrie 1918, el dezertează din regimentul de vânători de munte al cărui comandant era şi trece în Ucraina, peste Nistru. Ceea ce agrava episodul era faptul că Odessa se afla sub ocupaţia Puterilor centrale, cu care România era în război. Carol apelează la ajutorul unor ofiţeri austrieci, care îl însoţesc inclusiv ca martori la căsătoria cu Zizi Lambrino, descendenta unei vechi familii aristocratice. Acest act încălca Statutul Casei Regale a României, care prevedea căsătoria membrilor săi numai cu persoane din alte case regale. I.G. Duca observa că „autorităţile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primeşte o atare lovitură”. Această neinspirată împrejurare a făcut ca principele, apoi regele Carol al II-lea, să dobândească renumele îndoielnic de rege-playboy şi să fie cunoscut pentru aventurile sale romantice mai mult decât pentru calităţile sale de monarh. Carol s-a căsătorit, la Atena, în 1921, cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, care i-a dăruit un moştenitor, născut la 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai. Căsătoria nu a fost nici pe departe una fericită şi s-a deteriorat definitiv din pricina legăturii tot mai acaparatoare a regelui cu Elena Lupescu, iniţial soţia unui ofiţer. Ca şi vărul său britanic, Carol sfârşeşte, în decembrie 1925, prin a renunţa la tron, dar cinci ani mai târziu, în 1930, după moartea prematură a Regelui Ferdinand, Carol revine asupra abdicării. Întors în ţară, într-un context care îi redevenise favorabil, împotriva voinţei Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu şi susţinut iniţial de Iuliu Maniu şi de PNŢ, Carol al II-lea a dus, vreme de un deceniu, o politică foarte personală, nu lipsită de strălucire, dar nici de aspecte în cel mai bun caz discutabile.

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Regele îşi proclamă din primul moment programul de protector al literelor şi artelor. Vreau să fiu un Brâncoveanu al culturii româneşti, a spus Carol la deschiderea cursurilor Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, din 1930. „Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii româneşti”. Alături de celălalt punct central al politicii monarhului, cel care i-a adus eticheta de „Rege al Satelor”, angajamentul de a contribui la propăşirea şi modernizarea culturii naţionale a fost împlinit cu prisosinţă. În 1933 s-a întemeiat Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, sub direcţia lui Alexandru Rosetti, căruia pe drept cuvânt i-a rămas reputaţia celui mai de seamă editor pe care l-a avut România. Meritul Regelui a fost însă deosebit, nu doar finanţând această mare iniţiativă, ci şi lăsând oamenilor de cultură deplina libertate a opţiunilor; asta nu înseamnă, fireşte, că mulţi ditre beneficiari nu s-ar fi grăbit să elogieze fără rezerve personalitatea marelui lor protector.

În polemicile literare contemporane, care prilejuiau adesea fulgerele conservatoare ale Academiei, Regele s-a plasat fară echivoc de partea literaturii noi (pe care o susţinea direct prin Fundaţie). Momentul culminant l-a reprezentat cuvântarea sa cu prilejul discursului de recepţie al lui Lucian Blaga, la 5 iunie 1937. „Te felicit – îi spune lui Blaga – pentru că ai fost ales. Dar felicit mai cu seamă Academia, că te-a ales; căci şi-a făcut ea însăşi un bine, introducând sub cupolă literatura modernă şi vie a României de azi. Şi, salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării mele, care, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi de talent”.

Cultura de vârf şi patronajul satelor s-au întâlnit, de altfel, în 1935, la congresul Căminelor Culturale, când, după cinci ani de domnie, suveranul spunea: „Cultura, mai ales a păturii celei mari a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa de toate zilele. Prin culturalizarea satelor, eu văd răspândirea cărţii, răspândirea a tot ceea ce este frumos. Dar văd şi ridicarea păturii ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi datoriilor fiecăruia”. Pe cheltuiala Fundaţiei Regale au fost trimise la sate Echipele Regale Studenţeşti. După model occidental s-au construit cămine culturale (peste 2.000 până în 1938). A apărut revista populară „Albina” şi s-a iniţiat colecţia „Cartea satului”, care edita lucrări necesare bibliotecilor săteşti. La insistenţele lui Dimitrie Gusti, un apropiat al monarhului, se realizează o operă muzeistică de excepţie – Muzeul Satului. O mărturie plină de haz a transmis sociologul Henri H. Stahl, colaborator apropiat al lui D. Gusti: „Când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, însă este aici un gard, şi Dombrovschi – primarul – nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ: «Să-i spui că eu l-am dărâmat!»”.

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Se cuvine să adăugăm că ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea au coincis cu un puternic avânt economic, anul 1938 devenind pentru decenii anul de referinţă pentru progresul economic al ţării. Pe bună dreptate, aşadar, personalităţi contemporane de seamă – de exemplu Doina Cornea, într-un interviu din luna mai 1997 al Marilenei Rotaru – susţin că se impune să se analizeze mai corect activitatea Regelui, dând drept exemplu fondarea, în 1935, a organizaţiei de tineret Străjeria, menită să combată influenţa legionarilor.

Împreună cu Nicolae Iorga[/caption]Aici intrăm, însă, într-o zonă de echivoc, nu doar fiindcă tinerii legionari au sfârşit prin a acapara Străjeria, ci fiindcă tendinţele autoritare ale Regelui au dus în ultimă instanţă la întreruperea regimul constituţional. Pe de o parte, Carol s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului naţional. Pe de alta, a abandonat tradiţia instaurată de Carol I şi urmată fidel de Ferdinand, a introdus regimul partidului unic şi a pus capăt libertăţii politice pe care o cunoscuse România de la 1866 până în 1938. E drept că tendinţa generală în Europa epocii spre regimuri dictatoriale i-a favorizat înclinaţia; mai mult, nu numai extrema dreaptă românească, mişcarea legionară, ci şi o parte din intelectualitatea epocii se manifesta zgomotos împotriva formulei democratice, a pluralismului şi a parlamentarismului. Uneori îmi pare că nu învăţăm nimic din istorie…

Împreună cu Nicolae IorgaPe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, declanşând avalanşa care va duce curând la disoluţia integrităţii teritoriale a României şi la aventuri politice totalitare. Sub acest aspect, oricât ar fi fost de înzestrat din fire şi de atent cu propăşirea culturii şi artelor, Carol nu a dus mai departe nobila tradiţie a înaintaşilor săi. România modernă fusese opera unei dinastii care şi-a onorat angajamentul fundamental – Regele domneşte, nu guvernează – şi a asigurat ţării un climat de libertate, întâlnind astfel zestrea creatoare a unei naţiuni care şi-a găsit posibilitatea de manifestare plenară a propriei vocaţii. Rod al acestei nobile tradiţii, înflorirea culturală a anilor ‘30 va fi mai trecătoare şi mai contradictorie decât o recunosc generaţiile care i-au urmat, tocmai fiindcă nu a ştiut, sau nu a vrut, să reziste pulsiunilor totalitare.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

 

Portretul poetului la senectute

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Portretul poetului la senectute

Discret, însă dăruit total literaturii, Ion Brad îşi împlineşte destinul de scriitor, început într-un moment dificil şi pentru România şi pentru literatura română, un moment de cumpănă am putea spune, publicând un foarte frumos şi înţelept volum de „poeme într-un vers”, intitulat Cocoarele în ultimul lor zbor apropiindu-se valoric, uneori depăşind prin esenţializare volumul de poeme într-un vers al marelui Ion Pillat. Nu pot să cred că este – şi nici nu poate fi – un titlu premonitoriu de încheiere a unei lungi călătorii spirituale, literar începută în 1947 într-o gazetă din Alba Iulia, Gând Tineresc”.

Ion BradIon Brad face parte dintr-un grup literar informal ce s-a constituit la Cluj în anii imediat următori reaşezării administraţiei româneşti, după întunecata perioadă a cedării teritoriului Transilvaniei de nord-vest către Ungaria, în urma „Diktatului de la Viena”. În 1948, Ion Brad era student la filologia din Cluj, venind dintr-o localitate de lângă Blaj, Pănade, purtând, cu siguranţă, în cămările secrete ale sufletului imaginea şi aspiraţiile iluminate de corifeilor Şcolii Ardelene, intelectuali români şi universali în acelaşi timp.

A avut norocul să aibă profesori încă buni, dar mai ales prieteni, colegi foarte buni. Între prieteni trebuie amintiţi Mircea Zaciu, Titus Popovici, Octavian Schiau, iar cercul de literaţi ai urbei îi cuprindea pe Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga ori, mai ales, tinerii săi confraţi Aurel Gurghianu, Victor Felea, Aurel Rău, toţi aspiranţi la marea literatură, toţi reuşind să contribuie la identitatea unei voci ardelene în corul sau vacarmul literaturii româneşti. Cert este că apariţia la Cluj a lui Miron Radu Paraschivescu şi apoi a lui A. E. Baconsky în această pepinieră literară a dus la crearea unui adevărat grup literar în jurul revistei Steaua şi, desigur, în preajma Tribunei, un săptămânal cultural mai implicat social-politic. Steaua, sprijinită în gesturile sale literare în favoarea antonomiei esteticului şi oricum împotriva exceselor proletcultiste de către prietenii săi activi şi în politică (aici iarăşi trebuie numiţi Ion Brad şi Dumitru Ghişe), a fost revista unei încăpăţânări rezistente în favoarea liberalizării culturale. În plină ofensivă proletcultistă, poeţii de la această revistă scriau şi publicau o altfel de poezie, etichetată atunci drept „intimistă”, de „notaţie”. A scrie şi a publica! A publica! În toată perioada postbelică, până la decembrie 1989, „a publica”, incumba nu doar riscul de a scrie, ci, mai ales, şi riscul de a propune spre publicare şi îndeosebi cel al acordării bunului de tipar, fapt la îndemâna unor complicate relaţii şi complicităţi (benefice!) atunci când era vorba de texte nu tocmai „pe linie”. Din dorinţe meschine şi de cele mai multe ori nu lipsite de interese clare (dacă tăiem pădurea, ies în evidenţă tufărişurile!), se judecă lunga traversare a deşertului cu toptanul. Toate faptele acelei vremi au nuanţe şi dinamici complicate. Chiar şi atunci exista o cultură vie, iar tot ceea ce este viu e complex şi primejduit. Multe lucruri bune se datorează unor adevăraţi oameni de carte, care, prin jocul sorţii, au ajuns în situaţia de a decide în cultură. Între aceşti intelectuali, scriitori, se afla şi Ion Brad. Sunt convins că talentul şi bunul simţ l-au salvat pe Ion Brad din malaxorul politicii culturale – şi nu doar culturale – a defunctului (?!) Partid. Iar Ion Brad, la rândul său, şi-a făcut datoria faţă de talentul şi bunul său simţ să salveze ce putea fi salvat, să păstreze nedesfigurată zestrea istorică a literaturii române. Dacă privim cu atenţie la grupul de tineri literaţi de la Cluj, în care se află şi Ion Brad, descoperim o adevărată falangă critică – Dumitru Micu, Mircea Zaciu, Aurel Martin, Cornel Regman, George Munteanu – personalităţi care au contribuit în mod decisiv la recuperarea marilor autori interbelici (puşi la colţ, cu genunchii pe coji de nucă, de entuziaştii slujitori ai realismului socialist), ceea ce a deschis drumul glorios al generaţiei ’60, de la Nichita Stănescu, Marin Sorescu la D. R. Popescu, Nicolae Breban, G. Bălăiţă, A. Buzura şi tuturor celor care au urmat în anii’70.

Cred că „generaţiei năpăstuite” i se cuvine mai multă atenţie şi, fără îndoială, o înţelegere mai profundă, mai aplicată, deoarece ea este aceea care a spart zăgazul proletcultist, zăgaz care în celelalte ţări prizoniere în sistemul de forţă sovietic a dăinuit mai mult cu un deceniu decât în România.

Ion Brad însuşi este exemplul acestei tăcute, complicate lupte de ieşire în lumină. A debutat cu un volum care se cheamă „Cincisutistul” şi a continuat cu o literatură adevărată, la care se adaugă traduceri remarcabile din limba greacă. De la volumul de debut, perfect de ignorat, la remarcabilul „Transilvane cetăţi fără somn” (1977), este un drum lung de auto-salvare şi auto-modelare. Mă gândesc cu respect şi chiar admiraţie la „lungul drum al Crucii” pe care Ion Brad l-a parcurs, fără a se exhiba, fără spectacol, doar cu credinţa mărturisită că Via dolorosa a unui scriitor este drumul printre circumstanţe.

În lunga sa carieră, Ion Brad a cunoscut îndeaproape atât mecanismele puterii, cât şi libertatea ce ţi-o dă puterea gândului şi a imaginaţiei. Este un motiv foarte serios să dăm credit mărturiei sale de viaţă şi creaţie. A publicat, pe lângă opera literară propriu- zisă, extraordinar de interesante volume de mărturii, memorii diplomatice şi corespondenţă, cu ajutorul cărora multe lucruri se lămuresc, multe fapte capătă altă semificaţie decât ceea ce se părea a fi. Memoriile diplomatice, cât şi cele literare, sunt captivante, mai cu seamă că ne introduc în intimitatea istoriei, fie ea politică, fie literară. Cercetarea cu atenţie a miilor de pagini pe care Ion Brad le dedică faptelor şi nu ficţiunii ne relevă nu doar o personalitate complexă, ci şi una coerentă, urmând un crez. Este crezul în puterea bunului simţ, cel care în momente de cumpănă, de tulburare, a scos la liman întregul neam românesc, dar şi pe fiecare în parte. L-a izbăvit şi pe Ion Brad, poetul, scriitorul, care, prin voinţa sorţii şi a lumii înconjurătoare, a făcut parte, mai mult sau mai puţin, din altă lume decât cea a creatorilor artişti. Se vede cu ochiul liber, în toate paginile sale, lupta sa pentru păstrarea neatinsă a vieţii interioare, a libertăţii de simţire şi gândire, aşa cum sunt multe dovezi ale acţiunii sale practice de partea binelui, a limitării acţiunii bunului plac şi a păstrării bunului simţ.

A fost demnitar de stat, diplomat, zece ani Ambasador la Atena, fapt ce a consolidat enorm relaţiile culturale româno-elene, director de teatru, editor şi a rămas şi astăzi, până la capăt, un scriitor.

Recent apăruta monografie „Rostirile esenţiale”, a doamnei Carmen Vatamanu (Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca), cu un cuvânt înainte de Titus Vîjeu, explorează cu competenţă şi acribie universul stilistic al operei poetice a poetului Ion Brad. Un semn bun, care atrage atenţia valorizând, asupra unei întregi generaţii literare care a pregătit, în mod hotărâtor, revenirea la normalitate a literaturii române. Dacă generaţia lui Ion Brad, Aurel Rău, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Căprariu, Victor Felea, Aurel Gurghianu, A. E. Baconsky (i-am numit doar pe cei de la Cluj!) nu ar fi făcut gestul decisiv de împotrivire la aiureala proletcultistă încă din 1954 -1956, lumea ar fi arătat altfel, mult mai rău, mult mai înspăimântător, în absurditatea ei care voia să fie normalitate, unica normalitate îngăduită. Sunt scriitori în faţa cărora merită să ne întrebăm dacă generaţiile care au urmat, inclusiv cele de azi, au ştiut ce să facă cu libertatea, chiar dacă uneori aceasta părea a fi doar o iluzie.

Ion Brad a ştiut, cu certitudine.

Eugen Uricaru 

FEŢELE PREMIERULUI

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on FEŢELE PREMIERULUI

Este de notorietate politica ambiguă a Budapestei. Primul ministru ungar Viktor Orban se are bine cu David Cameron (foto 1), cu Angela Merkel (foto 2), cu Recep Tayyip Erdogan (foto 3). Premierul maghiar, şef de guvern al unui stat membru al Uniunii Europene, colaborează strâns, în acelaşi timp, cu Vladimir Putin… (foto 4).

4aDupă venirea la putere, în 2010, a iniţiat o serie de reforme contestate. Şcolile au fost puse sub controlul unei agenţii de stat, materia de studiu a fost centralizată ş.a. Au urmat demonstraţii şi proteste (foto 5, 6). Când este cazul, îşi gestionează abil imaginea publică (foto 7).

Ca vecin, e dificil, deoarece tânjeşte după „ţinutul secuiesc” – Transilvania. Alături îl are pe Laszlo Tokes (foto 8). Ce vor? Premierul Viktor Orban a postat fotografii cu simboluri ale aşa-numitului „ţinut secuiesc” şi „Ungariei Mari”, după ce a participat la Universitatea de Vară „Tusvanyos”, de la Băile Tuşnad. (foto 9).

Promovarea de către primul ministru ungar a simbolurilor „Ungariei Mari” şi ale „ţinutului secuiesc” doar la o zi după ce s-a pronunţat pentru „relaţii eficiente” româno-ungare este complet inacceptabilă, a precizat Ministerul Afacerilor Externe.

Caricatura este una dintre constantele demersului meu publicistic

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Caricatura este una dintre constantele demersului meu publicistic

– ne declară jurnalistul Octavian Andronic

Sunteţi jurnalist, publicist, director de agenţie media. Ce loc ocupă în prodigioasa dvs. carieră caricatura pe care o realizaţi sub semnătura ANDO de patru decenii?

Moment de la vernisajul „Expo ANDO XXXX”, Galeria „Orizont”

Moment de la vernisajul „Expo ANDO XXXX”, Galeria „Orizont”

Semnătura „ANDO” datează, de fapt, de vreo cinci decenii. Patru sunt doar de la prima mea expoziţie. S-a numit „Ridendo castigat mores” şi a fost găzduită de foaierul Sălii Dalles. A fost prefaţată de distinsul critic de artă Mircea Deac, cel care a trecut, recent, într-o lume mai bună. Am încercat să marchez, prin retrospectiva de la „Orizont” (cei patru X, care i-au intrigat pe cei obişnuiţi cu doar trei…) să evidenţiez etapele unei creaţii care a cunoscut faze diferite, în funcţie de momentele istorice parcurse, între care două esenţiale: cel de dinainte de Revoluţie şi cel de după. Aici este momentul să răspund întrebării dvs: în regimul totalitar, caricatura a reprezentat una dintre puţinele posibilităţi de a te sustrage cenzurii directe aplicate creaţiei publicistice. Ceea ce nu puteai sub nici o formă să scrii într-un articol devenea posibil în caricatură, unde nuanţele şi interpretările depindeau în primul rând de cititor. Nu odată, un desen putea să spună mai mult decât o mie de cuvinte, dar… fără cuvinte. Evident, mă refer la caricaturile de presă care, deşi aparent erau orientate spre aspectele neesenţiale ale contradicţiilor sociale, reuşeau adeseori să scape cenzorilor. Pentru mine, în plus, a reprezentat posibilitatea (unică, din ştiinţa mea) de a îmbina cele două modalităţi de exprimare – în cuvinte şi în imagini – într-un tot cu priză la cititor. Am inaugurat în presa românească a timpului genul de foileton auto-ilustrat care a constituit una dintre atracţiile majore ale cititorilor ziarului Informaţia Bucureştiului, la care am trudit ca redactor două decenii. Cu caricatura zisă „de şevalet”, cea dedicată expoziţiilor, era o altă problemă. Aceeaşi cenzură a generat o distilare majoră a formelor de exprimare, făcând din desenul satiric un vehicul de metafore grafice.

IMG_0006Sunt numeroşi autori care au strălucit în această direcţie şi care au făcut din „Saloanele Umorului” veritabile evenimente plastice. Şi mă bucur că am făcut parte dintr-o mişcare ce a adunat sub acelaşi „drapel” mai multe generaţii. Din păcate, momentul eliberării de totalitarism a redus substanţial determinarea creatorilor de gen, care s-au trezit în faţa unei concurenţe noloiale a realităţii satirice şi satirizabile. Revenind la sensul întrebării dvs., aş spune că domeniul satiric, caricatura a reprezentat una dintre constantele demersului meu publicistic.

Sunteţi unul dintre creatorii de marcă ai graficii satirice, cu numeroase expoziţii personale şi multe premii în ţară şi peste hotare. Care sunt resorturile care stau la baza mesajului transmis de caricatură?

IMG_0007Pornind de la dictonul antic, pot spune că satira îmbunătăţeşte moravurile. Nu atât de mult pe cât ne-am dori, dar suficient pentru ca ea să-şi găsească un loc statornic în viaţa de fiecare zi a societăţii, dovedind că este necesară. Din perspectiva personală, un argument îl constituie faptul că din 1998, când am promovat la un post de televiziune videocartoonul – sub genericul „Andografia Zilei” – acesta a funcţionat fără întrerupere în programele mai multor canale TV, începând cu PRO TV, unde a fost iniţial, până la TVR1, unde s-a poticnit în momentul declanşării actualei crize, care a lăsat postul fără conducere vreme de câteva luni. ANDOgrafia – rămasă până acum unică în analele TV, sub forma prezentării cu mijloace electronice a genezei unui desen satiric – este, poate, cea mai savurată pastilă video, de către toate generaţiile de privitori, semn că le oferă acestora posibilitatea de a se revanşa, prin râs sau zâmbet, asupra aspectelor care le amărăsc existenţa.

IMG_0008Ce ecouri a înregistrat expoziţia aniversară deschisă în această primăvară la Galeria „Orizont”, prin care s-au marcat cei 40 de ani de când sunteţi prezent cu caricaturi pe simeze?

Ecourile cred că au fost bune. Cel puţin aşa reiese din numeroasele consemnări ale evenimentului. Cel mai îmbucurător aspect rămâne, însă, pentru mine, mărturisirea pe care mi-a făcut-o angajata UAP care „gestionează” Galeria „Orizont”: bucuria şi satisfacţia vizitatorilor, care îi mulţumeau pentru „momentele bune” pe care le-au avut vizitând expoziţia şi pentru sentimentul de reconfortare pe care li l-a provocat.

IMG_0009Ca profesionist şi nume consacrat al genului, credeţi în viitorul şi popularitatea de mâine a caricaturii, ca exprimare şi atitudine socială?

Fără îndoială. Dacă n-aş crede, m-aş lăsa de desenat. Or, eu am intrat într-un soi de automatism din care simt că nu pot ieşi: ziua şi caricatura! Se întâmplă cu regularitate de cel puţin 20 ani, fără să mai pun la socoteală desenele realizate pentru ilustrarea unor cărţi sau comenzile din partea publicaţiilor. Mi-e greu să socotesc câte caricaturi am realizat de la debut, dar sunt sigur că numărul lor trece de mai multe zeci de mii. Unele au fost adunate în volumele pe care le-am publicat sau prin cataloage. Cele mai multe au rămas, însă, acolo unde au fost publicate iniţial. Cred în viitorul caricaturii, atât ca gen al graficii, cât şi ca vehicul al unor demersuri morale, iar principalul său atu stă în capacitatea de a transmite aproape instantaneu mesajul.


De-a lungul anilor, jurnalistul şi caricaturistul Octavian Andronic a fost un colaborator apropiat al revistei şi Editurii „Balcanii şi Europa”, care au găzduit în mai multe rânduri caricaturi semnate de cunoscutul grafician satiric.

Ilustraţiile „ANDO”, prevestitoare, din volumul „Bulă mon amour…”, 2007

De ce nu au nordicii grija pensiilor…

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on De ce nu au nordicii grija pensiilor…

O întreagă generaţie de europeni maturi, trecută printr-o profundă criză, priveşte, pe de o parte, cu maximă îngrijorare spre anii retragerii şi, pe de altă parte, cu uimire spre sistemele de pensii din statele nordice, care par imune la cutremurele economice. Care este secretul lor?

Suedezii, sprijiniţi să rămână activi pentru cât mai mult timp

Suedezii, sprijiniţi să rămână activi pentru cât mai mult timp

În esenţă, sistemele nordice de pensii se bazează pe trei piloni. Există în primul rând sistemul public, care porneşte de la principiul că toţi cetăţenii au dreptul la pensie, independent de contribuţie – în mod firesc, o pensie minimă, plătită de către stat din fonduri publice. În ce priveşte schemele ocupaţionale suplimentare, acestea se calculează în funcţie de contribuţiile angajatorilor şi de veniturile taxate. Acestea intră în Fondul Naţional de Pensii, care investeşte banii pe pieţele financiare, în condiţii cât mai avantajoase (excepţie face Finlanda, în care aceste sume sunt gestionate de companii private). În al treilea rând, este vorba despre economiile personale, care pot lua şi forma unei pensii. Este important de punctat că în cazul Suediei şi Danemarcei, de exemplu, aceste Fonduri naţionale de pensii reprezintă circa 7% din balanţa tuturor instituţiilor financiare din cele două state, iar în cazul Norvegiei, în anul 2007, Fondul dedicat pensiilor reprezenta două treimi din piaţa bancară a ţării*. Iar în Olanda, contribuţiile reprezintă 100% din Fondul naţional de pensii.

Reforma pensiilor din Grecia scoate periodic vârstnicii în stradă

Reforma pensiilor din Grecia scoate periodic vârstnicii în stradă

Aşadar, procente semnificative dedicate retragerii în bune condiţii şi fără griji la pensie a cetăţenilor din aceste ţări. În plus, Guvernele sunt foarte atente la cheltuielile cu personalul şi în general la felul în care sunt gestionate aceste fonduri, sancţionând imediat orice abateri care ar putea periclita siguranţa pe termen lung a sumelor alocate pensiilor.

Iată şi un exemplu despre felul în care aceste Fonduri de pensii fac mutări pe pieţele financiare, pentru a-şi spori veniturile. În august 2015, două secţiuni ale Fondului suedez de pensii au creat un parteneriat strategic cu un important investitor, generând o forţă financiară de două miliarde de euro pe care o vor investi în anii următori în cele mai bune oportunităţi imobiliare din toată Europa, cu ţină pe obiective din Londra, Paris sau Berlin. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că sistemele de pensii din state ca Olanda ori Suedia sunt pe primele locuri în lume în topurile de investiţii, garantând veniturile solide de mai târziu ale cetăţenilor lor prin sustenabilitate şi mai ales integritate. În ce priveşte Danemarca, se clasează pe locul 1 în lume, fiind considerat cel mai viabil sistem de pensii, care se remarcă prin nivelul înalt al contribuţiilor, planuri guvernamentale flexibile şi un sistem privat de pensii cu reguli clare. Ca urmare, în anul 2010, în plină criză financiară mondială, Norvegia asigura cea mai mare pensie medie din UE, de 1.760 euro. Iar la nivelul anului 2013, suedezii se bucurau de o pensie maximă de peste 32.000 de euro pe an, arată which?.co.uk. Pentru comparaţie, puterea emergentă Africa de Sud oferea o pensie maximă de doar 1.300 euro…

 

Ingredientele succesului

Islandezii muncesc până la vârste înaintate

Islandezii muncesc până la vârste înaintate

Una dintre explicaţiile acestor diferenţe, pe care de altfel revista noastră le-a mai abordat este adaptabilitatea. Poate fi ilustrată cu abordarea suedeză. Ţara a găsit o soluţie la provocările viitorului demografic: în condiţiile în care în orizontul 2040, circa un sfert dintre cetăţeni vor avea vârsta de minim 65 de ani, s-au implementat o serie de măsuri pentru a prelungi durata muncii, cu statul asigurându-le lucrătorilor toate condiţiile pentru a fi sănătoşi, apţi de muncă şi dornici de a activa în continuare şi după vârsta de pensionare. Mai exact, Suedia şi-a adaptat sistemul de pensii la realitatea secolului XXI, în care speranţa de viaţă creşte invers proporţional cu natalitatea, găsind o formulă care combină sistemul public folosit de multe state europene, printre care şi România, şi cel al pensiilor private. Chiar dacă banii se rulează de la generaţie la generaţie, asemenea sistemului public pe care îl cunoaştem, pensionarii sunt plătiţi ca în sistemul privat, în funcţie de cât au cotizat. Acest tip de calculare a plăţilor în funcţie de salarii şi speranţă de viaţă conferă flexibilitate: dacă populaţia îmbătrâneşte, se corectează şi plăţile prin faptul că oamenii rămân activi, iar fondurile private investesc cu success. Astfel este împiedicat colapsul sistemului, spectru de care se tem multe dintre economiile UE, în special cele din sud.

Mai există şi alte motive pentru care nordicii nu privesc cu îngrijorare vârsta de pensionare, cum fac majoritatea celorlalţi europeni. Cvasi-inexistenţa corupţiei face ca banii publici să nu ia calea offshore-urilor sau a multinaţionalelor; centrarea politicilor publice pe cetăţean şi nu pe stat se traduce prin grija faţă de toate aspectele care pot încuraja nordicul să fie activ pentru foarte mult timp, în special faţă de sănătatea şi familia lui.

Fondurile de pensii sunt exact ce trebuie să fie, nu puşculiţe pentru alte interese conjuncturale; pensiile rămân corelate cu dezvoltarea acestor ţări şi bazate pe realităţi şi pe calcule pragmatice (nu ca în cazul Greciei, de pildă, unde pensia medie într-un an în care economiile europene se prăbuşeau, 2010, era de 1.600 euro, aproape cea mai mare din UE); transparenţa în derularea activităţilor guvernamentale asigură un control strict al cetăţenilor asupra viitorului lor financiar; privatizarea unei părţi din a ceea ce înseamnă îngrijirea persoanelor vârstnice degrevează statul de cheltuieli importante.

Toate aceste sisteme şi abordări funcţionează de ani buni sub ochii celorlalţi europeni şi ai celorlalte guverne. Din păcate, doar nordicii nu au grija bătrâneţii…


Diferenţe grăitoare…

  • Polonia: pensia medie în 1996 era cu doar 8,8% mai mare decât cea din 1989;
  • În 2011, Marea Britanie cheltuia sub 12% din buget pentru pensii, Islanda 4,4% – Portugalia cheltuia 26,4%, Grecia 28%.

 

*Peter Howells, Keith Bain, „Economia banilor, băncilor şi finanţelor”

 

Oricum, dormim! 

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Oricum, dormim! 

Cu ai noştri nu te joci, orice s-ar spune! Cum adică, vine cineva din ţări ultra- civilizate si ne vinde nouă un patent care ne-ar urmări somnul de noapte? Câte ore, câte minute, câte secunde dormim? De ce? Deoarece o firmă de pe acolo onorează cu bani angajaţii care dorm mai mult, iar somnul este considerat a fi un factor de virtute al randamentului muncii. O firmă americană compensează nopţile suplimentar. „Dacă dorm şapte ore sau mai mult, 20 de nopţi la rând, se acordă 25 de dolari pe noapte, cu un plafon de 500 de dolari pe an”, a declarat Mark Bertolini, director al firmei de asigurări americane Atnea. Urmărirea nocturnă, sau, pardon, verificarea, se face cu ajutorul unei brăţări conectate, FitBit, relatează „DirectMatin.fr”.

1Când au aflat despre ce este vorba, ai noştri s-au înnegrit la faţă: „Cum, adică, noi nu muncim destul în timpul zilei pentru cei 800-900 de lei?! Deşi un somnuleţ în timpul zilei ne-ar mai… înviora”, au zis aceştia (evident glumind, ne dăm noi cu părerea). Deci ar trebui ca şi noi să adaptăm la condiţiile noastre aşa-numitul FitBit”, brăţara-aparat care, stând de veghe noaptea, a doua zi de dimineaţă să ofere date despre nopţile salariaţilor.

Cum adică?”- s-a răscultat cineva de la un minister când a auzit că în curând va trebui să poarte la manşeta de sub cămaşa scrobită (vorba vine!) acea brăţără FitBit”, asemănătoare cu cea purtată de Bubi sau Pufi altădată. „Chiar că e bună! Dar noi cădem laţi noaptea şi fără teroarea «aparatului nupţial»”, deoarece orice român cumsecade, seara, după un şpriţ sau o tuiculiţă, doarme buştean 7-8 ore pe noapte, de cu greu îl trezeşte nevasta sau cine ar fi!

Şi ne mai povăţuiesc cei cu „patentul” că pentru a stimula un somn liniştit se recomandă „să dormim dezbrăcaţi şi să folosim sprayul cu levănţică”. Asta ne-ar mai trebui! Dar, după cum am mai spus, la capul patului, cu o ţuiculiţă pe jumătate trasă sau cu o „Băbească” suptă, ai la sigur un „somn liniştit”.

Şi totuşi, nu ne aliniem la această ofertă, deoarece la noi oamenii dorm un somn bun, sau chiar adânc, mai cu seamă în timpul zilei, aşezaţi la birouri, la calculatoare, la bancuri de lucru. Se doarme sănătos şi bine şi la ce ne-ar mai trebui nouă asemenea drăcovenii?

Iar sumele puse în acest „joc nocturn” nu-i pot tenta pe politicienii noştri, care în momentele de trezire se ceartă şi se confruntă între ei în spectacole penibile, amplu televizate, în care acuzele de corupţie curg din toate părţile. Deşi se doarme pe rupte chiar şi în timpul şedinţelor parlamentare, fiecare vrea să demonstreze că este mai treaz decât celălalt, în timp ce pe terenul faptelor, ce să mai vorbim, dorm cu toţii! Fac gălăgie, încearcă să convingă cu argumente scoase din buzunar în loc să ne lase să… picotim liniştiţi.

Şi legislaţia europeană ne ocroteşte, de această dată apreciind că aparatul cu pricina reprezintă o intruziune suplimentară a unei firme în viaţa personalului, cu atât mai mult cu cât controlul somnului se face, între altele, cu FitBit, brăţara conectată care alătură datele personale ale salariatului la platforma stării de bine a firmei.

Deci… nu e bun aparatul pentru noi, să-l folosească cei ce l-au inventat! Noi vrem să dormim şi noaptea şi ziua, nedirijaţi. Ceea ce se şi întâmplă. N-avem decât să ne uităm în jurul nostru.

Oricum, dormim!

 


Cu noi se pun «ăştia cu dormitul»? Păi noi dormim bine şi noaptea şi, mai cu seamă, ziua!”

 

Carol Roman

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult