18
October , 2017
Wednesday

Citeam zilele trecute cartea lui Andrew Morton, cunoscut autor de biografii ale unor celebrităţi contemporane, 17 Carnations: The Royals, the Nazis, and the biggest Cover-Up in history”, Londra 2015. Cartea evocă nu doar aventura sentimentală dintre Edward al VIII-lea, rege al Angliei vreme de câteva luni, şi Wallis Simpson, faimoasa mondenă americană, ci şi dimensiunea politică a acestui scandal, care aruncă o lumină crudă asupra simpatiilor naziste în cercurile aristocratice de la Londra, şi asta chiar în pragul marii confruntări a Angliei cu Germania hitleristă.

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Din cartea lui Morton rezultă o anumită similitudine între Edward al VIII-lea şi Carol al II-lea. Morton scrie că şi Edward, ca şi Carol, a fost poreclit „regele playboy”; ambii au abdicat cedând unei iubiri unice şi pasionate care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un răstimp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism pe de-o parte, de comunism pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi azi judecaţi de posteritate mai ales prin prisma vieţii lor amoroase. Şi dacă pentru soţul d-nei Simpson, rege efemer, nici nu prea există o alternativă, în ce-l priveşte pe monarhul român, care a domnit zece ani, e nedrept şi limitativ să analizăm doar anecdotica vieţii private, oricât de elocventă ar fi ea pentru caracterul personajului şi al cercului său de amici.

Carol al II-lea, fiul cel mare al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, născut la 15 octombrie 1893, a debutat în viaţa publică cu un enorm scandal: în timpul Primului Război Mondial, la 27 august/9 septembrie 1918, el dezertează din regimentul de vânători de munte al cărui comandant era şi trece în Ucraina, peste Nistru. Ceea ce agrava episodul era faptul că Odessa se afla sub ocupaţia Puterilor centrale, cu care România era în război. Carol apelează la ajutorul unor ofiţeri austrieci, care îl însoţesc inclusiv ca martori la căsătoria cu Zizi Lambrino, descendenta unei vechi familii aristocratice. Acest act încălca Statutul Casei Regale a României, care prevedea căsătoria membrilor săi numai cu persoane din alte case regale. I.G. Duca observa că „autorităţile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primeşte o atare lovitură”. Această neinspirată împrejurare a făcut ca principele, apoi regele Carol al II-lea, să dobândească renumele îndoielnic de rege-playboy şi să fie cunoscut pentru aventurile sale romantice mai mult decât pentru calităţile sale de monarh. Carol s-a căsătorit, la Atena, în 1921, cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, care i-a dăruit un moştenitor, născut la 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai. Căsătoria nu a fost nici pe departe una fericită şi s-a deteriorat definitiv din pricina legăturii tot mai acaparatoare a regelui cu Elena Lupescu, iniţial soţia unui ofiţer. Ca şi vărul său britanic, Carol sfârşeşte, în decembrie 1925, prin a renunţa la tron, dar cinci ani mai târziu, în 1930, după moartea prematură a Regelui Ferdinand, Carol revine asupra abdicării. Întors în ţară, într-un context care îi redevenise favorabil, împotriva voinţei Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu şi susţinut iniţial de Iuliu Maniu şi de PNŢ, Carol al II-lea a dus, vreme de un deceniu, o politică foarte personală, nu lipsită de strălucire, dar nici de aspecte în cel mai bun caz discutabile.

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Regele îşi proclamă din primul moment programul de protector al literelor şi artelor. Vreau să fiu un Brâncoveanu al culturii româneşti, a spus Carol la deschiderea cursurilor Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, din 1930. „Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii româneşti”. Alături de celălalt punct central al politicii monarhului, cel care i-a adus eticheta de „Rege al Satelor”, angajamentul de a contribui la propăşirea şi modernizarea culturii naţionale a fost împlinit cu prisosinţă. În 1933 s-a întemeiat Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, sub direcţia lui Alexandru Rosetti, căruia pe drept cuvânt i-a rămas reputaţia celui mai de seamă editor pe care l-a avut România. Meritul Regelui a fost însă deosebit, nu doar finanţând această mare iniţiativă, ci şi lăsând oamenilor de cultură deplina libertate a opţiunilor; asta nu înseamnă, fireşte, că mulţi ditre beneficiari nu s-ar fi grăbit să elogieze fără rezerve personalitatea marelui lor protector.

În polemicile literare contemporane, care prilejuiau adesea fulgerele conservatoare ale Academiei, Regele s-a plasat fară echivoc de partea literaturii noi (pe care o susţinea direct prin Fundaţie). Momentul culminant l-a reprezentat cuvântarea sa cu prilejul discursului de recepţie al lui Lucian Blaga, la 5 iunie 1937. „Te felicit – îi spune lui Blaga – pentru că ai fost ales. Dar felicit mai cu seamă Academia, că te-a ales; căci şi-a făcut ea însăşi un bine, introducând sub cupolă literatura modernă şi vie a României de azi. Şi, salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării mele, care, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi de talent”.

Cultura de vârf şi patronajul satelor s-au întâlnit, de altfel, în 1935, la congresul Căminelor Culturale, când, după cinci ani de domnie, suveranul spunea: „Cultura, mai ales a păturii celei mari a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa de toate zilele. Prin culturalizarea satelor, eu văd răspândirea cărţii, răspândirea a tot ceea ce este frumos. Dar văd şi ridicarea păturii ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi datoriilor fiecăruia”. Pe cheltuiala Fundaţiei Regale au fost trimise la sate Echipele Regale Studenţeşti. După model occidental s-au construit cămine culturale (peste 2.000 până în 1938). A apărut revista populară „Albina” şi s-a iniţiat colecţia „Cartea satului”, care edita lucrări necesare bibliotecilor săteşti. La insistenţele lui Dimitrie Gusti, un apropiat al monarhului, se realizează o operă muzeistică de excepţie – Muzeul Satului. O mărturie plină de haz a transmis sociologul Henri H. Stahl, colaborator apropiat al lui D. Gusti: „Când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, însă este aici un gard, şi Dombrovschi – primarul – nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ: «Să-i spui că eu l-am dărâmat!»”.

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Se cuvine să adăugăm că ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea au coincis cu un puternic avânt economic, anul 1938 devenind pentru decenii anul de referinţă pentru progresul economic al ţării. Pe bună dreptate, aşadar, personalităţi contemporane de seamă – de exemplu Doina Cornea, într-un interviu din luna mai 1997 al Marilenei Rotaru – susţin că se impune să se analizeze mai corect activitatea Regelui, dând drept exemplu fondarea, în 1935, a organizaţiei de tineret Străjeria, menită să combată influenţa legionarilor.

Împreună cu Nicolae Iorga[/caption]Aici intrăm, însă, într-o zonă de echivoc, nu doar fiindcă tinerii legionari au sfârşit prin a acapara Străjeria, ci fiindcă tendinţele autoritare ale Regelui au dus în ultimă instanţă la întreruperea regimul constituţional. Pe de o parte, Carol s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului naţional. Pe de alta, a abandonat tradiţia instaurată de Carol I şi urmată fidel de Ferdinand, a introdus regimul partidului unic şi a pus capăt libertăţii politice pe care o cunoscuse România de la 1866 până în 1938. E drept că tendinţa generală în Europa epocii spre regimuri dictatoriale i-a favorizat înclinaţia; mai mult, nu numai extrema dreaptă românească, mişcarea legionară, ci şi o parte din intelectualitatea epocii se manifesta zgomotos împotriva formulei democratice, a pluralismului şi a parlamentarismului. Uneori îmi pare că nu învăţăm nimic din istorie…

Împreună cu Nicolae IorgaPe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, declanşând avalanşa care va duce curând la disoluţia integrităţii teritoriale a României şi la aventuri politice totalitare. Sub acest aspect, oricât ar fi fost de înzestrat din fire şi de atent cu propăşirea culturii şi artelor, Carol nu a dus mai departe nobila tradiţie a înaintaşilor săi. România modernă fusese opera unei dinastii care şi-a onorat angajamentul fundamental – Regele domneşte, nu guvernează – şi a asigurat ţării un climat de libertate, întâlnind astfel zestrea creatoare a unei naţiuni care şi-a găsit posibilitatea de manifestare plenară a propriei vocaţii. Rod al acestei nobile tradiţii, înflorirea culturală a anilor ‘30 va fi mai trecătoare şi mai contradictorie decât o recunosc generaţiile care i-au urmat, tocmai fiindcă nu a ştiut, sau nu a vrut, să reziste pulsiunilor totalitare.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult