4
November , 2017
Saturday
Potrivit datelor oficiale, se estimează că 116.000 de români ar fi ajuns în Germania numai ...
O mare parte dintre români emigrați în țări europene se află în Italia, în urma ...
Cioloş despre numirea Corinei Creţu, nou comisar european [caption id="attachment_5468" align="alignleft" width="300"] Dacian Cioloş[/caption] Redacţia „Balcanii şi ...
Împotriva deznaţionalizării În Serbia sunt peste 20 de minorităţi, toate recunoscute cu drepturi depline, cu excepţia ...
Turcia aniversează 90 de ani de la declararea independenţei, la 29 octombrie 1923. Drumul parcurs ...
Până în ziua de astăzi, se simt însemne în cultura şi comportamentul nostru, ce atestă ...
Piața muncii Ce trebuie să știm pentru a lucra legal Ei au reușit Elită românească Viața nu e chiar ...
Această adevărată coloană vertebrală a Europei, se află în centrul eforturilor comunitare de a se ...
Sunt foarte multe ţări europene care oferă joburi în străinătate, inclusiv pentru români. Însă, în ...
Discursul simpaticului domn Teodor Paleologu, plin de glumițe, voioșii și ziceri cu tâlc, de la ...

Archive for August, 2016

Cuibăritul în politica românească

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Cuibăritul în politica românească

În aceste vremuri de sarcasm general, nimic nu mai impresionează. De pildă, oamenii politici se pregătesc să facă faţă alegerilor din toamnă. O agitaţie furibundă mişcă regimente întregi de senatori, deputaţi, consilieri, experţi etc, etc. Dar în ce sens? Nu doresc să-şi părăsească cuibarul şi asistăm parcă la o pantomimă: vechi partide politice, dintre care unele stimabile, de tradiţie, în loc să-şi onoreze „firma” şi să propună alegătorilor programe temeinic întocmite de dezvoltare a ţării, fac combinaţii ciudate între ele, de te cruceşti: se amestecă Roşu cu Galben cu Verde, ce mai, tot spectrul curcubeului, de iese un melanj fără identitate… dar folositor. Stimabilii senatori şi deputaţi actuali vor să meargă mai departe, cu aceleaşi gradaţii, trese şi beneficii. Şi au loc o seamă de împerecheri între partide care cândva s-au urât între ele multă vreme. Motivul: domnii X, Y, Z din partid ţin neapărat să-şi continue opera lor demolatoare, adesea cu influenţe nefaste asupra vieţuitorilor de pe pământurile româneşti. Şi asistăm la acest tumult general cauzat de goana pentru încuibărire.

Carol Roman

Carol Roman

Fără să dorim să jignim pe nimeni, va trebui, totuşi, să remarcăm zecile de glisări ce au loc în conştiinţele unor oameni politici – după cum am mai scris şi altădată – care, deşi până mai ieri erau „capre”, acum ies în faţa rândurilor, făloşi că sunt „iepuri” sau Dumnezeu mai ştie în ce s-or fi transformat. Un lucru este sigur: nu mai doresc să li se spună că sunt „capre” şi chiar devin ruşinaţi când li se aminteşte.

Bunăoară, ce se mai poate vorbi despre săritura de trambulină a UNPR, partid de sorginte social-democrată provenind dintr-un grup de „independenţi”, plonjat în apa partidului încă fără de istorie PMP, al rutinatului om de dreapta şi fost preşedinte Traian Băsescu, care şi el a început-o tot cu social-democraţia? Deci, se întâmplă şi la case mari. Şi PNL a făcut curte UNPR, cu care în cele din urmă nu s-a înţeles la târgul pentru candidaţi în Parlament, iar PMP a fost mai practic şi mai darnic. Înainte de unificare nu am văzut nicăieri să fi avut loc vreo dispută de idei privind dezvoltarea ţării!

Amintim apoi şi de plasa „pescărească” a celor care încearcă să adune la un loc rămăşiţele unor partide minuscule, pe care toată lumea le ştie, încât te poţi mira ce anume vor ei să facă pentru… progresul ţării, decât poate să ciupească un loc-două de demnitari!

Nimeni nu a văzut vreo înştiinţare a luptătorilor pentru posturi în cuibarul călduţ şi care să arate ce-şi propun pentru detronarea României de pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte rata sărăciei relative, cu un procent de 25,4% (INS). Sau măcar câteva idei ori programe substanţiale pentru alarmanta ştire că în prima jumătate a anului, populaţia ţării s-a redus cu 37.515 de locuitori, din cauza declinului demografic, ceea ce corespunde unei scăderi medii cu 247 de persoane pe zi, ceea ce ar determina ca peste 30-40 de ani, populaţia României să ajungă la 14-15 milioane de locuitori.

Nu ne propunem să tragem concluzii. Se speră că de data aceasta alegătorii vor înţelege că ei nu aleg pe „X” sau pe „Y”, ci doresc să li se ofere programe reale, care să fie duse la capăt, nu ca acum, când aproape toate partidele ce s-au derulat la putere s-au întrecut între ele în… promisiuni, lucruri făcute pe jumătate ori, privind realitatea în ochi, manifestând lipsă de capacitate de a face faţă exigenţelor unei dezvoltări progresive. Şi aceasta din cauza „calităţii” oamenilor din componenţa lor. Din nou s-ar părea că sunt propuşi, printre alţii, un număr important de rentieri români, deveniţi astfel prin continuitate în Parlament, în Senat, în ministere de mulţi, mulţi ani. Dumnezeu mai ştie din ce pricini!

Problema rămâne deschisă: vor reuşi alegerile care se apropie să aducă în fruntea ţării un număr tot mai mare de oameni aflaţi la mijlocul vieţii, competenţi, cu experienţă, doritori cu tot sufletul, chiar prin sacrificii personale, să declanşeze energiile latente pe care poporul român le-a dovedit în decursul istoriei?

Carol Roman

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Diplomaţia balcanică în faţa pericolelor dezbinării Europei

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Diplomaţia balcanică în faţa pericolelor dezbinării Europei

Un politolog occidental afirma că, dacă Balcanii nu ar fi existat, ar fi trebuit creaţi, „pentru evacuarea laturii întunecate a Occidentului în Orient”. Cugetare plină de sens şi adevăr până la începutul amestecului frontal al Ocidentului în construirea unui Orient „după chipul şi asemănarea lui”, dar mai important, după propriile… interese. Acum se poate spune că Balcanii „au fost creaţi“ de mai multe ori, dar de fiecare dată cu o altă menire, cea mai recentă fiind cea care aduce în Europa o creaţie occidentală eşuată din Orient. Această poartă dintre continentul european şi est a existat dintodeauna, dar cui a folosit? În mică măsură balcanicilor. Istoria ne ajută din plin, în acest sens, cu argumente, pornind de la invaziile otomane şi până la „liniştirea” prin atacuri aeriene desfăşurate de NATO în ultimul conflict din fosta Iugoslavie.

Premierul sârb A. Vucic şi vicecancelarul german S. Gabriel

Premierul sârb A. Vucic şi vicecancelarul german S. Gabriel

Situaţia din Balcani este caracterizată astăzi de criza financiară din Grecia, politica agresivă a Rusiei, valul de refugiaţi din Orientul Apropiat canalizaţi spre Europa prin „ruta balcanică“, nu în ultimul rând, de asaltul miilor de migranţi ai sărăciei din Balcanii de Vest spre bunăstarea europeană. Cum răspunde diplomaţia acestor situaţii? Unii lideri de la Bruxelles propuneau ca Balcanii să fie „îngheţaţi”, până când UE s-ar fi putut întoarce cu proiecte (vechi sau noi) pentru regiune. În aceste condiţii, analiştii au observat o interesantă, dar veche strategie a diplomaţiei balcanice, şi anume: a spune ceea ce le place să audă diplomaţilor occidentali, iar acasă a uita de angajamentele asumate. Este o tactică sau rezultatul repetatelor situaţii în care Balcanii au fost lăsaţi baltă de o Europă fără răspunsuri la problemele importante ale zonei? Fără îndoială, este vorba despre cea de-a doua variantă.
O politică duplicitară

Acţiunile diplomatice occidentale în Balcani au urmărit, în principal, contracararea influenţei ruse în zonă şi doar superficial evoluţiile privind consolidarea democraţiei şi statului de drept, notează „Foreign Policy”. Astăzi, Balcanii sunt conduşi de o nouă generaţie de lideri, pentru care afilierea la decizii occidentale este o practică curentă. Drept răspuns, Occidentul a cvasi-ignorat fenomenul corupţiei, patronat tacit de unii dintre politicienii de vârf din regiune. Politica diplomatică balcanică a anului 2016 pare diferită de cea din ’90; toţi îmbrăţişează linia Uniunii Europene în problemele externe şi doresc apartenenţa la NATO (mai puţin Serbia). În fond, însă, asistăm, aşa cum punctam anterior, la un limbaj dublu: unul în afară, altul înăuntru (de menţionat că situaţia este acceptată tacit de marii lideri europeni…). De exemplu, în Muntengru, statul aproape se confundă cu familia Dukanovic, dar reacţia externă rămâne una timidă. În Macedonia, partidul de centru-dreapta al lui Nicola Gruesvski – „VMRO-DPMNE” – a fost nevoit să accepte un acord intermediat de UE şi să dizolve Parlamentul doar după valul de proteste faţă de corupţie şi de interceptările ilegale ale convorbirilor a 20.000 de persoane. Şi în acest caz, reacţia UE faţă de încălcările unor principii democratice a fost una de ignorare, încurajând parcă atitudinea fostului guvern. Cel mai elocvent caz de comportament diplomatic dublu este Serbia, unde premierul Aleksandar Vucic este primit la Casa Albă şi semnează un acord cu NATO, iar în paralel se întâlneşte la Moscova cu Vladimir Putin şi stabileşte o înţelegere pentru achiziţionarea de echipament militar rusesc.

Discuţii Macedonia – Slovenia pe tema crizei migraţiei

Discuţii Macedonia – Slovenia pe tema crizei migraţiei

În privinţa Kosovo, Serbia afişează în vest dorinţa pentru normalizarea relaţiilor cu Pristina, dar la nivel intern practică exact opusul: refuză recunoaşterea independenţei provinciei. Practic, în Balcani sunt numeroşi lideri „îmbrăcaţi” democratic, care s-au adaptat jocului dublu internaţional de nevoie, se poate spune. Care ar fi motivaţia acestei diplomaţii pe două voci? Răspunsul este simplu: situaţia geopolitică actuală a fost factorul favorizant. Contextul crizei ucrainene i-a pus pe liderii balcanici în postura de a deveni interlocutori interesanţi pentru „socotelile” altora în Balcani. De pildă, criza refugiaţilor a schimbat poziţia guvernării din Macedonia faţă de problemele interne. Profitând de unele accente ale dezbinării europene şi de problemele cu care se confruntă UE, canalele diplomatice au fost folosite în cancelariile europene şi ale SUA pentru a izola şi submina opoziţia locală macedoneană. Din păcate pentru unitatea regională, acest „model” poate fi extrapolat, întrucât se constată că fiecare şi-a construit o diplomaţie proprie. Ne putem referi, în acest sens, şi la „jocul“ Turciei, care, mizând pe prestaţia de excepţie a fostului premier A. Davutoglu, a reuşit să convingă principalii lideri de la Bruxelles că fără Ankara, Europa nu are soluţie la problema migraţiei. Însă, prin înlăturarea lui Davutoglu, este posibil ca diplomaţia turcă să fi ratat posibilitatea afirmării celei mai puternice ţări balcanice pe o poziţie deosebită în relaţiile cu o Europă caracterizată de un pragmatism binecunoscut. Toată construcţia diplomatică poate fi spulberată dacă se ia în considerare atitudinea preşedintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan, care este interesat de reformarea Constituţiei şi instituirea unui regim prezidenţial absolut. Cum va rezolva diplomaţia prăpastia dintre cererile Turciei, care în schimbul soluţionării situaţiei refugiaţilor cere acces mai rapid în UE, şi încălcările frecvente ale drepturilor cetăţenilor din această ţară? Cum se vor putea armoniza teama în faţa Islamului radical pătruns prin valul de migranţi şi efectul liberalizării vizelor pentru cetăţenii turci? Va implementa Turcia o legislaţie în domeniu apropiată de normele europene? Urmările puciului nu dau semne încurajatoare. Europa a început deja să-şi pună o serie de întrebări. Sunt toate acestea teme majore pe agenda majorităţii statelor UE, care încearcă să întrevadă în ce măsură absenţa UE de pe plan balcanic ar putea fi un stimul pentru Rusia şi Turcia să capete mai multă influenţă şi control asupra zonei.

„Ruta balcanică” a refugiaţilor

„Ruta balcanică” a refugiaţilor

Soluţii

În condiţiile în care regiunea Balcanilor păstrează o sensibilitate mai ales după războaiele din fosta Iugoslavie, când speranţele de revitalizare printr-un proces de aderare constant şi concret au rămas… speranţe, transformarea unor state din zonă în rută a refugiaţilor a creat sentimentul că regiunea poate deveni un „spaţiu de aşteptare” pentru problemele Europei. Din păcate, acest moment delicat nu a fost folosit pentru realizarea unei strategii comunitare, care să soluţioneze problema valului de migranţi. Uniunea Europeană, în special Germania, s-a încăpăţânat să creadă că soluţia este Turcia, fără o consultare cu celelalte ţări balcanice (Serbia şi Macedonia). Rezultatul s-a văzut în modul în care aceste state, din nou ignorate în marile decizii, au încercat să rezolve problema: au acţionat pentru a scăpa cât mai repede de refugiaţi de pe teritoriile lor, pasând valul… ţărilor vecine. Evoluţiile au demonstrat că aceasta nu a fost o soluţie a problemei, ci doar o amânare. La rândul ei, nici diplomaţia balcanică nu a reuşit să se impună în rezolvarea problemei celui mai mare val migrator care a asaltat Europa după cel de de-Al Doilea Război Mondial. Ceea ce face ca aceasta să fie o lecţie pentru europeni: crizele de acest gen, ca şi altele, pot fi tratate numai prin implicarea tuturor statelor membre. De la vest la est, de la vârful UE la guvernele ţărilor membre, de la diplomaţi la lideri politici, a lipsit o politică unitară care să găsească soluţii şi concret, la nivelul migraţiei propriu-zise, ca şi al mentalităţilor greşite. Acestea, lăsate fără control, au creat impresia indeciziei UE, a unei incapacităţi de a reacţiona unitar şi coerent pentru menţinerea unui climat al legii pe teritoriul bătrânei Europe. Urmare previzibilă: radicalismul politic şi naţionalismul extrem îşi arată colţii din nou. Efectele sunt greu de estimat…
Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Cum schimbă migranţii demografia…

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Cum schimbă migranţii demografia…

Migraţia internaţională – indiferent că este vorba despre cea economică sau despre refugiaţi – este un proces de amploare, care a ajuns să schimbe componenţa demografică a Occidentului. În mai multe ţări vestice, rezidenţii de altă naţionalitate ajung tot mai numeroşi, influenţând aspectele vieţii sociale şi punând presiune pe nivelul sistemelor sociale existente.

 

Elevi la o şcoală secundară din Londra

Elevi la o şcoală secundară din Londra

Proiecţiile pe termen mediu şi lung ale felului în care migraţia schimbă „faţa demografică” a mai multor state europene arată cifre remarcabile: populaţia de origine străină care va locui în mare parte a vestului va creşte de la 5-15 procente în prezent la 15-30% în doar câteva decenii, arată un studiu publicat de „Oxford Journals”*. Trecând în revistă cazurile concrete, se poate remarca în primul rând Germania. Astfel, Biroul Federal de Statistică arată că în prezent, la nivel naţional, unul din cinci locuitori ai ţării are rădăcini de origine străină. La nivel local, există cifre chiar mai mari: oraşe de referinţă ca Frankfurt, Stuttgart sau Augsburg ar putea deveni primele în care migranţii vor fi majoritari. În cel din urmă caz, presa germană notează că la începutul lui 2015, procentul persoanelor având la origini migraţia se cifra la 43%, cu tendinţă de urcare. Pentru a avea un tablou complet, statisticienii i-au luat în calcul şi pe cei care au migrat în Germania începând cu 1950, precum şi pe urmaşii acestora. „Ţara se va schimba”, arată cercetătorul pe probleme de migraţie Jens Schneider, citat de „Augsburger Allgemeine Zeitung”. De altfel, în majoritatea centrelor aglomerate proporţia de străini urmează un curs ascendent. Una dintre urmările în plan social este, de pildă, prezenţa unui număr tot mai mare de moschei în toate landurile. Alte date interesante arată că, pe lângă semnificativa comunitate a turcilor stabiliţi în Germania – circa 1.550.000 de cetăţeni la nivelul anului 2013, reprezentând peste 22% din populaţia de origine străină – este consemnat numărul important de migranţi alcătuit din persoane din fosta URSS, sosiţi în anii ’80 şi ’90.

Concentrările de populaţie în orizontul anului 2080

Concentrările de populaţie în orizontul anului 2080

O altă ţară care atrage migraţie masivă este Marea Britanie. Şi aici proiecţiile sunt uimitoare: nativii britanici vor deveni o minoritate în orizontul anului 2060. Deocamdată, în ultimii ani, Regatul Unit a înregistrat cea mai rapidă creştere a afluxului de migranţi de pe continent şi unul dintre cele mai ridicate sporuri naturale în rândul acestora, notează publicaţia „Express”, citând un raport potrivit căruia peste doar două decenii, străinii din Marea Britanie vor reprezenta o treime din populaţia insulară. Pe de o parte, aceste statistici alimentează periodic discursurile populiste, pe de altă parte, diversitatea etnică este vizibilă cu ochiul liber în sălile de curs din şcolile Regatului Unit.

Danemarca, la rândul ei, a înregistrat o creştere constantă a numărului locuitorilor de origine străină de pe teritoriul ei, în special în ultimele trei decenii, după schimbările intervenite în politica restrictivă pe care ţara a aplicat-o anterior. Din 2014 încoace, procesul pare şi mai accelerat, ponderea migranţilor în demografia daneză îndreptându-se spre 10%. Detaliind, se poate observa că majoritatea provin din Turcia, Irak, Bosnia şi Herţegovina. Dintre celelalte state nordice în care migraţia reprezintă o parte tot mai mare din întregul populaţiei se detaşează net Suedia, unde străinii rezidenţi reprezintă peste 22%, urmată de Norvegia. La polul opus, Finlanda, care a impus restricţii pentru migraţie, înregistrează cel mai mic procent.

Musulmanii, tot mai numeroşi în Occident

Musulmanii, tot mai numeroşi în Occident

Un caz aparte îl constituie Franţa. Aici, sporul natural al francezilor, care se menţine la cote ceva mai bune decât în restul statelor occidentale, face ca afluxul de migranţi să nu însemne modificări atât de importante ale componenţei demografice. Totuşi, Institutul Naţional de Statistică al ţării estimează că locuitorii de origine străină şi descendenţii lor însumează aproape 20% din totalul populaţiei, cu amănuntul relevant că jumătate dintre ei sunt europeni la origine. Ca şi în cazul Germaniei, Franţa prezintă regiuni în care migranţii sunt în proporţii semnificative, cum ar fi de pildă zona Île-de-France, unde aceştia sunt compacţi în cartiere şi localităţi întregi.

La fel de relevant pentru dinamica demografică generată de migraţie este şi cazul Spaniei. La nivelul anului 2011, aproape şase milioane de cetăţeni de pe teritoriul ţării erau de origine străină. Iar dacă, pe de o parte, proporţia nu pare atât de spectaculoasă ca în alte state vest-europene (circa 8 procente din totalul populaţiei), este de remarcat faptul că natalitatea din rândul migranţilor „ţine pe linia de plutire” sporul demografic al ţării, care altfel s-ar prăbuşi.

Germani de origine turcă cu pancarde inscripţionate „Noi suntem Germania”

Germani de origine turcă cu pancarde inscripţionate „Noi suntem Germania”

Per ansamblu, la nivelul întregii Uniuni Europene, statisticile arată că migraţia influenţează componenţa demografică în proporţie de circa 10%. Ca provenienţă, pe primul loc se clasează turcii (Germania, Franţa, Olanda, Austria), apoi arabii (Marea Britanie, Belgia, Spania), africanii (Franţa, Olanda, Portugalia) şi indienii (Marea Britanie, Olanda, Irlanda). Demn de remarcat este faptul că există şi state europene în care migranţii sunt în număr covârşitor, întrucât este vorba despre ţări mici. Un astfel de clasament arată că străinii sunt majoritari în Andorra, Monaco, Luxemburg şi Liechtenstein, cu proporţii între 77-35%.

Estimări similare din perspectiva ponderii migraţiei sunt valabile şi în Statele Unite ale Americii. La jumătatea acestui secol, unul din trei americani va fi migrant sau descendent al migranţilor, comparativ cu unul din patru în prezent, arată studiul „Pew Research Center Projections”. În ultimii ani, s-a înregistrat recordul de peste 43 milioane de străini (legali şi ilegali), ceea ce reprezintă peste 13 procente din totalul rezidenţilor. Aceste schimbări sunt certificate de studiile care arată că la alegerile prezidenţiale din toamna acestui an, electoratul american va fi cel mai diversificat etnic din istoria Statelor Unite. Creşterea populaţiei de peste ocean va fi generată în principal de migraţie şi în viitor, aşa cum se întâmplă de decenii încoace.

Migranţi majoritari în Saint Denis, Franţa

Migranţi majoritari în Saint Denis, Franţa

În toate cazurile migraţiei importante, statele vizate se văd nevoite să-şi ajusteze politicile sociale, acordând drepturi şi alocând fonduri suplimentare pentru integrarea acestor milioane de cetăţeni care fac din demografia planetei un mozaic tot mai eterogen.

Până în anul 2080, migraţia va face din Marea Britanie ţara cu cel mai mare număr de locuitori din Europa

Potenţialul de migraţie spre Uniunea Europeană este estimat la circa 200 milioane persoane, comparabil cu al SUA şi Canadei la un loc (studiu „Gallup”)

Numărul migranţilor din SUA în anul 2013 reprezintă dublu faţă de 1990, triplu faţă de 1980 şi de peste patru ori mai mult decât în 1970.
*David Coleman, „Efectele demografice ale migraţiei internaţionale în Europa”

Alianţa urmăreşte cu îngrijorare evenimentele din Turcia

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Alianţa urmăreşte cu îngrijorare evenimentele din Turcia

Partenerii euro-atlantici ai Turciei, NATO şi Uniunea Europeană, privesc cu atenţie şi preocupare evoluţiile de la Ankara, urmărind deopotrivă reacţiile autorităţilor turce faţă de lovitura de stat eşuată de la mijlocul lunii iulie – un accent special fiind pus pe parcursul democratic al ţării şi menţinerea statului de drept – şi efectele crizei interne asupra stabilităţii regionale şi internaţionale.

 

Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, şi şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini

Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, şi şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini

După cum se cunoaşte, Turcia este unul dintre partenerii principali ai Alianţei Nord-Atlantice şi stat candidat la apartenenţa la Uniunea Europeană. Din aceste perspective, violenţele petrecute cu o lună în urmă au transmis un semnal de instabilitate foarte periculos pentru geopolitica zonală şi au stârnit îngrijorare, dat fiind faptul că armata turcă a fost privită dintotdeauna ca pilon al menţinerii statului laic în condiţiile unei naţiuni profund musulmane. Date fiind toate acestea, cancelariile occidentale au atras atenţia Guvernului turc şi preşedintelui Erdogan asupra importanţei menţinerii ţării pe drumul democratic care a făcut din Turcia un partener de nădejde al Occidentului.

În mod efectiv, Uniunea Europeană a reacţionat la valul de arestări care a urmat loviturii de stat, arătând, prin vocea Înaltului Reprezentant pentru Afaceri externe Federica Mogherini, că instituţiile democratice şi statul de drept în Turcia trebuie protejate în orice condiţii: „Facem apel la menţinerea sub observaţie a ordinii constituţionale din Turcia şi subliniem importanţa respectării democraţiei, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”. La rândul său, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, consideră că „nu există alternativă pentru Turcia la democraţie şi stat de drept”. Pe aceleaşi coordonate s-au exprimat şi ministrul francez de Externe, Jean-Marc Ayrault, precum şi omologul său belgian, Didier Reynders. De asemeni, la nivel european, se consideră că „arestările şi epurările în masă ale judecătorilor nu sunt un mijloc acceptabil pentru restaurarea democraţiei”, subliniază experţi din cadrul Consiliului Europei. De altfel, preocuparea a sporit odată cu anunţul că Turcia ar putea reintroduce legea marţială, aspect care i-ar elimina ţării orice şanse de a adera la blocul comunitar: „Germania şi UE au o poziţie clară: respingem categoric pedeapsa cu moartea. Introducerea acesteia ar avea drept consecinţă pentru Ankara sfârşitul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană”, avertizează purtătorul de cuvânt al Guvernului german, Steffen Seibert. Drept urmare, UE va amâna acordarea regimului liberalizat de vize pentru cetăţenii turci, convenită pentru 2016 în cadrul acordului referitor la refugiaţi.

O etapă depăşită: rundă de negocieri de aderare a Turciei la UE (noiembrie 2015)

O etapă depăşită: rundă de negocieri de aderare a Turciei la UE (noiembrie 2015)

Îngrijorări publice şi o atenţie crescută faţă de evoluţiile din Turcia manifestă şi partenerii NATO. Secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, arată că „este esenţial ca Turcia să respecte pe deplin statul de drept şi democraţia după tentativa de lovitură de stat. Încă o dată am reiterat sprijinul meu deplin pentru instituţiile democratice din Turcia. Această ţară este un aliat valoros din cadrul NATO şi sunt solidar cu ea în această perioadă dificilă”. În aceiaşi termeni generali – cu excepţia câtorva accente generate de tulburările iniţiale – se exprimă şi secretarul de stat al SUA, John Kerry, care punctează faptul că „vom susţine cu siguranţă aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi, fiind în acelaşi timp precauţi faţă de orice aspect care ar putea să meargă mai departe de asta”. Şi la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite se manifestă o supraveghere atentă a urmărilor puciului din Turcia. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a lansat un apel „la o revenire rapidă şi paşnică a puterii civile în această ţară”.

Instabilitatea gravă din Turcia a stârnit îngrijorare şi printre statele cele mai apropiate geografic. Rusia urmăreşte cu atenţie evoluţiile – preşedintele Vladimir Putin anunţă că Moscova „consideră inacceptabile acţiunile anti-constituţionale din Turcia”. La rândul ei, Grecia şi-a pus armata în stare de alertă, iar premierul bulgar Boiko Borisov a ordonat consolidarea patrulelor la frontiera cu Turcia.

Evenimentele din de la Ankara, precum şi urmările lor, au reliefat o dată în plus importanţa acestei ţări şi a menţinerii ei ca reper de stabilitate pe harta geopolitică a lumii. „Statul turc este stat membru NATO, este a doua forţă după SUA în NATO, este membru G20 aflat pe o curbă economică ascendentă. Preşedintele Erdogan şi partidul său au reuşit să atragă simpatia publică în două alegeri succesiv, au reuşit să convingă şi partenerii în legătură cu utilitatea unui dialog. Turcia e înconjurată de crize care ameninţă nu doar securitatea statului turc, ci la nivel global: Siria, Irak, criza migranţilor şi alte elemente de tensiune mai puţin cunoscute, dar importante”, sintetizează Cristian Diaconescu, fost ministru român de Externe.

 


Ce repercusiuni ar putea avea pentru România evenimentele din Turcia şi reacţia autorităţilor de la Ankara? În primul rând, este de luat în calcul faptul că relaţiile bilaterale, ajunse la nivel de Parteneriat Strategic, sunt foarte bune şi cunosc un dinamism crescut, pe fondul dialogului politic intens. De pildă, relaţiile comerciale România-Turcia se ridică la aproape 4,5 miliarde de euro pe an, în România fiind înregistrate peste 14.500 de companii cu capital turcesc (locul 16 în clasamentul prezenţei afacerilor străine din ţara noastră). Aşadar, Turcia este un partener foarte important al României. În condiţiile calmării situaţiei şi reiterării parcursului acestui stat pe linia stabilităţii şi principiilor democratice, occidentale, „Turcia rămâne un partener strategic al României și un aliat indispensabil NATO, un partener cheie al UE, un actor a cărui ancorare în valorile comune este vitală pentru securitatea regională”, punctează Klaus Iohannis, preşedinte al României.

Povestea românească a Cadrilaterului dăinuie…

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Povestea românească a Cadrilaterului dăinuie…

Nu puțini dintre românii care au vizitat în ultimii ani litoralul bulgăresc și au bătut la porțile Balcicului s-au întors cu întrebări. Cei din generația tânără se interesează de ce a construit Regina Maria un castel în Bulgaria? Alții consideră că România a pierdut un teritoriu ce i–ar fi aparținut de drept, invocând argumente aduse de-a lungul timpului de către istorici de renume, „Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română.

1Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, cei din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…” (V. Pârvan). Dar este suficient să trasezi o hartă ca să spulberi un mit?
Istorie zbuciumată. Primul teritoriu intrat în componența României Mari, încă din 1913, a fost Cadrilaterul, o fâșie de pământ învecinată cu marea, motiv de veche dispută între români și bulgari. Pacea de la Bucureşti aducea României un dar neașteptat, Balcicul, orășelul cu aer aproape exotic ce avea să cucerească inimile elitei românești. În conștiința românească, Balcic reușește să rămână în același timp istorie și poveste…
Istoria locului este una îndelungată, fiind mult timp în stăpânirea altor state (formațiuni politice) decât România sau Bulgaria. Cadrilaterul, numit și Dobrogea de Sud, este, astăzi, teritoriul aflat în nord-estul Bulgariei, cu acces la Marea Neagră, mărginit la nord de Dunăre, care formează granița naturală cu România. Numele, apărut la generalii români în decursul celui de Al Doilea Război Balcanic, înseamnă „patrulater” și provine de la cele patru cetăți care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei: Silistra, Ruse, Șumen și Varna. De-a lungul istoriei sale zbuciumate, a fost locuit de geți, colonizat de greci, stăpânit de romani, aflat în calea barbarilor care încercau să ajungă pe teritoriu bizantin, populat de slavii care se stabilesc aici definitiv şi face parte din țaratele româno-bulgare; este stăpânit, vremelnic, de Mircea cel Bătrân, împreună cu Dobrogea, pentru ca apoi să intre în componența Imperiului Otoman pentru câteva sute de ani.

2Tratatul de la Berlin, din 1878, încheiat în urma războiului ruso-româno-turc, stabilește granița dintre România (independentă) și Bulgaria (Principat autonom în cadrul Imperiului Otoman), separând Dobrogea istorică, partea de nord revenind României, iar partea de sud, Cadrilaterul, Bulgariei.

Profitând de contextul regional favorabil, Bulgaria (independentă din 1908), împreună cu Grecia, Serbia și Muntenegru, atacă Imperiul Otoman, obținând, fiecare, suprafețe întinse, stăpânite anterior de acesta. Nemulțumită de teritoriile primite, Bulgaria își atacă foștii aliați, declanșând Al Doilea Război Balcanic (1913). Este momentul în care România intervine, iar în urma Tratatului de pace de la Bucureşti, obține Cadrilaterul. Regiunea vizată reprezenta un obiectiv strategic important pentru ţara noastră, care încerca să securizeze frontiera dobrogeană, în special în contextul ambițiilor teritoriale crescânde ale Bulgariei.

Pământ românesc… pentru o clipă

Un amalgam de populații și de limbi, un teritoriu ce putea fi revendicat la fel de bine și de Imperiul Otoman (datorită faptului că populația majoritară era musulmană, turco-tătară, precum și a stăpânirii de câteva secole), nu doar de Bulgaria și România, un spaţiu împărțit la masa negocierilor. Sub aceste auspicii începea stăpânirea românească asupra unui teritoriu cu o suprafaţă de 7.700 kmp și o populație de 259.957 locuitori. Cadrilaterul era format din două județe, iar elementul românesc, numărând 6.602 persoane, constituia numai 2,4% din populație. Majoritari erau turcii și tătarii, în proporție de 48%, alături de bulgari, 43% din populația noului teritoriu dobândit. Politica autorităților de la București a inclus, pentru acest teritoriu, un aflux de aromâni din Balcani, în special din Macedonia și Grecia, dar și români din diverse zone ale țării, astfel încât elementul românesc ajungea la 14,75% în 1928 și la 29% în 1938 (108.404).

3Regina Maria a dat un alt curs istoriei Cadrilaterului, în special din perspectivă simbolică. Fascinată de frumusețea locului intrat în componența statului român, suverana începe aici constucția unui castel pe care îl va numi „Cuibul liniștit” și care avea să însuflețească Balcicul, viața micuțului orășel schimbându-se pentru totdeauna. Balcicul va fi frecventat cu ardoare de pictori, care vara se mutau aici pentru a surprinde imagini de neuitat din „Orașul Alb”, așa cum era supranumit. Liniștitul Balcic s-a impregnat curând de elemente ale culturii românești, grație afirmării unei elite alcătuite din artiști români, ca și de personalități ale vieții publice românești a vremii. Urmează înființarea, în 1926, a Universității Libere „Coasta de Argint”, unde au conferențiat în anii următori personalități precum Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga ş.a.

Cutremurele politice generate de contextul începerii celui de Al Doilea Război Mondial au schimbat soarta Cadrilaterului. România a fost constrânsă de către Germania nazistă să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, aliat fidel a celui de-al treilea Reich. De notat că România a cedat acest teritoriu sub amenințarea „cu distrugerea”, așa cum s-a întâmplat și cu Ardealul de nord, Bucovina și Basarabia. Ca urmare, pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, izolată pe plan extern și înconjurată de vecini cu o atitudine revanșardă (Ungaria, Bulgaria, URSS), România se vedea nevoită să cedeze, fără luptă, Cadrilaterul. Au urmat turbulențe demografice în urma deciziilor marilor puteri: s-a convenit un schimb obligatoriu de populație între România și Bulgaria – 110.000 de români din Cadrilater s-au mutat în România, în timp ce 77.000 de bulgari, în majoritate din Dobrogea, au fost transferați în regiunea cedată.

Deși vremelnic în posesia României, Cadrilaterul își trage și astăzi seva spirituală din ceea ce a întemeiat aici regina Maria. Balcicul rămâne una dintre cele mai vizitate stațiuni de la malul Mării Negre, păstrând o frântură din istoria poporului român.

Andrei Crîngaşu

 


Surse bibliografice

Lucian Boia – Micul paradis al României Mari

Maria, Regina României – Povestea vieții mele

Gheorghe Zbucea – România și războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană

Marius Diaconescu – Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României, Revista Historia.

„RuralFest” – Reconectarea cu farmecul naturii

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on „RuralFest” – Reconectarea cu farmecul naturii

În luna septembrie a acestui an va avea loc o nouă ediţie, cea de-a treia, a unui eveniment inedit: „RuralFest”, manifestarea urbană care are în prim-plan refacerea legăturii dintre orăşeni şi toate componentele dezvoltării durabile din „România profundă”.

„RuralFest” îi aşteaptă, aşadar, pe locuitorii Capitalei să se reconecteze la sursa lor de hrană, încurajând alegerile sănătoase în ceea ce priveşte alimentaţia, militând pentru protecţia mediului şi pentru utilizarea echilibrată a resurselor naturale. Organizatorii vizează atingerea acestor ţinte printr-o serie de activităţi legate de natură şi tradiţie, cum ar fi expoziţii tematice, demonstraţii meşteşugăreşti, prezentarea de preparate culinare, standuri ale Ambasadelor unor state membre ale UE care vor prezenta produse specifice ale ţărilor lor, demonstraţii ale ONG-urilor interesate de păstrarea valorilor româneşti şi viaţă sănătoasă, degustări de produse care urmează să obţină recunoaştere europeană, jocuri şi ateliere pentru copii, numeroase programe artistice.

Organizat de Reprezentanţa Comisiei Europene în România, evenimentul „RuralFest” a stârnit încă de la prima ediţie un larg interes şi fost răsplătit cu Diploma de apreciere, conferită doamnei Angela Filote, şef al instituţiei, în cadrul Galei Premiilor „Margareta de Aur” 2015, acordate de Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural „ANTREC”.

Grupul de la Vişegrad şi coeziunea europeană

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Grupul de la Vişegrad şi coeziunea europeană

Grupul de la Vişegrad, compus din Ungaria, Polonia, Slovacia şi Cehia, pornea în 1991 de la principiul că statele care îl alcătuiesc „au fost dintotdeauna componente ale aceleiaşi civilizaţii, împărtăşind rădăcini şi valori intelectuale comune”. Grupul, cunoscut şi sub denumirea de „V4”, îşi propunea la înfiinţare, ca scop principal, accesul în Uniunea Europeană, lucru care s-a şi întâmplat la 1 mai 2004. Pe frontispiciul entităţii politice stau declaraţii nobile, ca „depăşirea liniilor artificiale care divizează Europa”, „alternativă la eforturile de integrare”, „încurajarea cooperării cu toate statele, în special cu vecinii”. La 25 de ani de la înfiinţare, Grupul de la Vişegrad vădeşte o ritmică opoziţie faţă de Uniunea Europeană, în care aceste state au depus atâtea eforturi să intre. Totul s-a acutizat în momentul în care, în toamna anului 2015, au fost desemnate pentru relocări de refugiaţi. „V4” a luptat într-un glas împotriva alocărilor permanente şi obligatorii, organizând summit după summit.

Summit al Grupului de la Vişegrad (2015): premierul Slovaciei, R. Fico, al Poloniei, B. Szydlo, al Cehiei, B. Sobotka, şi al Ungariei, V. Orban

Summit al Grupului de la Vişegrad (2015): premierul Slovaciei, R. Fico, al Poloniei, B. Szydlo, al Cehiei, B. Sobotka, şi al Ungariei, V. Orban

Care sunt motivele pentru care agenda acestor state, relativ diferită până acum (un exemplu ar putea fi chiar atitudinea faţă de Rusia, rigidă în cazul Poloniei, maleabilă în cazul Ungariei…) este, dintr-o dată, unanimă? În primul rând, pentru că ţările componente nu sunt preocupate de imigraţie ca fenomen, nefiind o ţintă a acesteia, aşa cum sunt statele vestice şi considerând că dacă nici societăţile dezvoltate nu au reuşit să-i integreze pe aceştia, cum ar putea est-europenii? În al doilea rând, opoziţia Grupului vine şi din convingerea că problema refugiaţilor trebuie tratată cu ajutor acordat acestora acasă la ei şi nu dând peste cap întreaga Europă. De aici şi ideea împărtăşită de toţi membrii „V4” că politicile de la Bruxelles sunt greşite. Mai departe, deşi aceste state au semnat Acordul de la Geneva şi ştiu exact ce obligaţii internaţionale există faţă de refugiaţi, nu se simt direct vizate să ofere azil celor care deja au ajuns în state sigure. „Ungarii, cehii, polonezii sau slovacii cred că politica externă a ţărilor lor nu a avut de-a face cu situaţiile care au generat refugiaţi, aşa cum este cazul Germaniei, cu sentimentul de vină istorică, ori al Franţei şi al Belgiei, pentru trecutul lor colonial”, notează „Politico”. Nici argumentul pragmatic că refugiaţii ar aduce beneficii economice sau ar reface datele demografice nu este de natură să-i convingă pe membrii Grupului să „intre în rând” cu UE. Ca urmare, considerând că politica de la Bruxelles nu i se potriveşte, „V4” nu doar se opune frontal alocărilor obligatorii de refugiaţi pe teritoriile statelor Grupului, dar intenţionează şi să se constituie într-o coaliţie care să reformeze acest sistem la nivelul UE.

Întâlnire a miniştrilor de Externe ai Grupului de la Vişegrad şi Parteneriatului Estic (2016)

Întâlnire a miniştrilor de Externe ai Grupului de la Vişegrad şi Parteneriatului Estic (2016)

În mod paradoxal, cu ocazia celei de-a 24-a aniversări de la înfiinţarea Grupului, în comunicatul oficial se afirma, printre altele: „Suntem conştienţi de riscurile oricăror noi linii de divizare pe continent. Suntem decişi să prevenim apariţia oricăror astfel de demarcaţii”. Atitudinea ulterioară a demonstrat, practic, contrariul. Declaraţiile liderilor acestor state sunt la unison: „Nu doar că refuzăm cotele obligatorii de refugiaţi, dar nu vom accepta niciodată în mod voluntar formarea unei comunităţi musulmane în Slovacia”, spune premierul slovac Robert Fico (a cărui ţară a atacat în justiţia europeană planul de repartiţie obligatorie!); „Fluxul de refugiaţi trebuie stopat în totalitate, nu doar redus”, consideră primul ministru ungar Viktor Orban, care a anunţat un referendum în ţara sa pe această temă; „Nu vedem nici o posibilitate de a primi refugiaţi în Polonia”, declară premierul Beata Szydlo (după ce la un moment dat această ţară era de acord cu deciziile UE…).

Pe acest fundal, oficialităţile europene păreau să-şi piardă răbdarea cu Grupul de la Vişegrad, care acţionează invers faţă de cuvintele frumoase cu care pornea la drum în urmă cu un sfert de secol. Însă, imediat după „Brexit”, „V4” a căpătat o vizibilitate sporită şi o influenţă mai mare, certificată de atitudinea binevoitoare a statelor fondatoare ale UE faţă de Grupul care a dat atâtea semne că vrea să-şi implementeze propriile politici, dar care a devenit atât de necesar pentru… coeziunea europeană.

O reparaţie morală aşteptată – Românul Zappa, pionier al renaşterii Olimpiadei moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on O reparaţie morală aşteptată – Românul Zappa, pionier al renaşterii Olimpiadei moderne

„BALCANII” nr 28-29/noiembrie 2002

Unul dintre cunoscătorii Greciei antice, polonezul Vojtech Zamarovsky, în cartea „Renaşterea Olympiei” scria: „În anul 1859, la aproape cinsprezece secole de la ultimele Jocuri Olimpice antice, sportivii greci s-au reunit în spaţiul dintre resturile fostului stadion al Panatheneelor de odinioară, pentru a sărbători inaugurarea primelor jocuri Olimpice din perioada modemă. Şi nu numai sportivi şi personalităţi oficiale din regatul de atunci, ci şi personalităţi ale Macedoniei, Thesaliei, Cretei, Rhodosului etc. – care, pentru a putea călători, aveau nevoie de paşaport turcesc – delegaţi din Insulele ionice sub protectorat britanic, de la Constantinopol, Smirna, Alexandria şi din alte oraşe unde trăiau greci. Meritul principal al organizării acestor jocuri revine lui Evanghelie Zappa (s.n.), erou din timpul luptei de eliberare naţională, care le-a închinat toate forţele şi întreaga sa avere, deloc neglijabilă. Ele au reprezentat o mare manifestare a renaşterii elenismului şi au impulsionat simţitor dezvoltarea sportului grec”.

olimpiadele-lui-zappa_1_fullsizeCine a fost, totuşi Evanghelie Zappa, căruia autorul „Renaşterii Olympiei” îi recunoaşte rolul de pionier în relansarea Jocurilor Olimpice?

S-a născut în localitatea Bovu, din Epir, azi orăşel în Albania, în anul 1800. A participat la luptele pentru eliberarea Greciei, a făcut parte din „Eteria”. În 1830 se stabileşte la Brăila, ca om cu avere de invidiat. Cu banii din chimire, Zappa cumpără mari suprafeţe de teren în Ţara Românească şi intră în comerţul cu cereale, de pe urma căruia strânge o avere uriaşă. Banii îi investeşte în diverse mici corporaţii (mori, poverne etc.), în construcţia de imobile luxoase, cum a fost şi cel din Broşteni (judeţul Ialomiţa), dar şi în susţinerea unor opere filantropice de anvergură.

După 14 ani de demersuri, în 1844, Evanghelie Zappa este declarat cetăţean al Ţării Româneşti, cu domiciliul în sătucul Broşteni, inclus azi în comuna Ion Roată. În conacul de acolo îl găzduieşte, o noapte din anul 1860, pe domnitorul Alexandru loan Cuza, în drumul său spre Istanbul. Dimitrie Bolintineanu scrie în termeni elogioşi despre calităţile de gazdă ale lui Zappa. În final aminteşte şi de impresionanta operă de susţinere a tinerei culturi româneşti: „Călătorii îşi vor aduce aminte de ofertele graţioase ce făcu d. Vangheli: cinci mii galbeni a depus pentru facerea unui dicţionar român, unei istorii şi unei gramatici. Îşi vor aduce aminte de suma ce mai oferi pentru armata ţării. Sumă mai mare decât toate acelea ce oferiră cei mai mari proprietari români.”„Dicţionarul limbii române”, elaborat de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, a apărut în 1871, după moartea sponsorului

În anul 1858, cetăţeanul Ţării Româneşti Zappa adresează regelui Greciei un memoriu prin care cere „restaurarea“ Jocurilor Olimpice – „această serbare patruanuală a Olimpiilor, după obiceiurile strămoşeşti”. În acest scop, el a donat 600.000 de franci. Din aceşti bani a fost creată, la Atena, „Fundaţia Olympicelor” şi s-au construit mai multe clădiri, cea mai importantă fiind Zappeionui. Aici s-a desfăşurat concursul de scrimă la prima ediţie, în 1896, a Jocurilor Olimpice moderne. Dar ideea reluării Olimpiadelor (până la scrisoarea către regele Greciei) a fost lansată de Zappa încă din anul 1856, la Bucureşti, cu şapte ani înainte de naşterea baronului Pierre de Coubertin.

Din păcate, meritul de a fi creat ampla mişcare în favoarea Jocurilor Olimpice moderne îi aparţine doar lui Coubertin. Este regretabil că nici o lucrare de anvergură privind istoria Olimpiadelor nu-l menţionează şi pe greco-românul Evanghelie Zappa. Coubertin a beneficiat de vremuri mai puţin tulburi. Apoi, el era cetăţeanul unei mari puteri, Franţa, în timp ce Zappa trăia într-o zonă frământată de luptele de eliberare a micilor popoare balcanice. El a fost grec prin origine etnică, albanez prin naştere, român prin cetăţenie.

 

Pavel PERFIL*

* Talentat ziarist coleg cu Horia Alexandrescu şi Carol Roman la „Scînteia Tineretului”.

rememberŞi iată că după 14 ani de la articolul nostru această carte de anvergură a apărut: „Olimpiadele lui Zappa” a jurnalistului Horia Alexandrescu.

„Horia Alexandrescu, reputat jurnalist şi om de televiziune, agită de mai multă vreme – în intervenţiile sale publice – numele lui Evanghelie Zappa, născut la Labova (Epir) în 1800 şi dispărut, în 1865, în România (la Broşteni – Ialomiţa, acolo unde făcuse avere şi se naturalizase). Un nume puţin cunoscut de marele public, azi, ca să nu spun total uitat, dar cunoscut şi venerat în mediul academic român şi elen, pentru că – în ceea ce priveşte pe români – numitul Zappa a fost cel dintâi şi cel mai important donator al Societăţii Literare Române (1866), întâia denumire cu care a apărut Academia Română. De numele lui Evanghelie Zappa se mai leagă o prioritate în lumea europeană, şi anume resuscitarea, după 1500 de ani, a Jocurilor Olimpice. Acest fapt a intrigat şi intrigă, observ, pe Horia Alexandrescu, contemporanul nostru, om priceput în profesiunea lui (gazetăria) şi spirit constructiv şi justiţiar: el vrea să dovedească, între altele, că Evanghelie Zappa este cel care a organizat şi finanţat, în 1859, prima Olimpiadă – după o întrerupere de un mileniu şi jumătate – nu ilustrul Pierre de Coubertin, în 1896, cum ştie lumea sportivă internaţională. Şi trebuie să mărturisesc că reuşeşte să convingă…”. (Academician Eugen Simion)

Un maestru în Panteonul culturii naţionale – Radu Beligan

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Un maestru în Panteonul culturii naţionale – Radu Beligan

Maestrul Radu Beligan a intrat în eternitate înconjurat de aplauze. De altfel, este imposibil de calculat o audienţă atât de uriaşă cum este aceea care l-a însoţit pe marele actor în cele peste şapte decenii de activitate.

Radu BeliganO astfel de personalitate cum este Seniorul teatrului românesc reprezintă nu doar un monument de talent, ci şi un artist unicat, care a lăsat posterităţii un tezaur de roluri. În tot acest parcurs de excepţie, spectatorii au avut un cuvânt hotărâtor. Publicul este cel care a decis că Radu Beligan este un nume de referinţă pentru teatrul românesc din ultimul secol. A certificat acest lucru de fiecare dată când prezenţa sa pe afiş genera spectacole cu casa închisă. Publicul l-a înconjurat cu valuri de ovaţii şi atunci când susţinea cu aplomb un maraton teatral ca „Numele trandafirului”, şi când completa perfect echipa minunată din „Take, Ianke şi Cadîr”, piesă la care era aproape imposibil să găseşti un loc în sală. Acelaşi public i-a stat alături de fiecare dată când maestrul a propus un rol nou, un spectacol inedit, spectatorii fiind întotdeauna convinşi că „pecetea” lui Radu Beligan asupra unei montări era în sine o garanţie de profesionalism şi înaltă ţinută. Tot publicul l-a postat în galeria marilor actori români încă din timpul vieţii şi a apreciat aşa cum se cuvine un proiect de seamă în domeniu, cum este Teatrul de Comedie, pe care Radu Beligan l-a înfiinţat şi l-a condus multă vreme, instituţia devenind un reper de destin artistic pentru atâţia mari actori români care s-au format pe această scenă.

Decenii la rând, aşadar, Radu Beligan a fost considerat de spectatori de toate vârstele, de toate categoriile sociale şi de orice pregătire un simbol al teatrului românesc; acest lucru a fost valabil în toate epocile pe care le-a străbătut România, ceea ce denotă faptul că arta sa a depăşit vremurile şi obstacolele într-o manieră de mare clasă. Toate acestea s-au datorat versatilităţii şi complexităţii performanţelor sale, reliefate pe deplin în roluri memorabile – deopotrivă pe scenă şi în cinematografie – care nu mai pot fi percepute altfel decât aşa cum le-a imaginat maestrul. Din toate aceste considerente, se poate spune că marele public i-a stabilit lui Radu Beligan o notorietate intangibilă şi un loc distinct în Panteonul valorilor culturii naţionale.
De ce ne grăbim?

2Reluând în mod nefericit un obicei demolator, constatăm că în momentele în care Radu Beligan era purtat pe braţe, înfăşurat în Tricolorul românesc, cu înalte onoruri militare, în presă apăreau titluri discutabile în acele momente, tocmai acolo unde te aşteptai mai puţin: „SECRETELE DIN TRECUTUL LUI RADU BELIGAN”, urmat de subtitlul „Umbre: Viaţa lui Radu Beligan – care a murit ieri, la 97 de ani – a avut şi părţi întunecate, mai puţin cunoscute: potrivit unor surse din CNSAS…”. În altă pagină – „Partea întunecată din biografia unui mare actor”, este relatat parcursul politic din trecut al actorului. Se remarcă un citat: „Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul Naţional şi nu pot să-l înjur”, declara Beligan în anul 2008. Un alt titlu postat într-un moment nefericit: „RADU BELIGAN, UN ARTIST AL POPORULUI PE CARE POPORUL ÎL PLÂNGE, DAR NU-I ŞTIE CARIERA”. Preluăm din textul amintit: „… Însă pentru oamenii simpli, deşi numele rezonează, biografia acestuia e mult prea puţin cunoscută”. Ziarul a făcut un sondaj. Iată rezultatul: „Experimentul a continuat timp de mai multe ore, cu zeci de persoane, însă puţini au fost cei care au ştiut ceva mai mult decât numele lui Radu Beligan şi faptul că a fost un mare actor român”.

Nimeni nu se ridică împotriva ideii de a cunoaşte complexa biografie a marelui artist. Dar… toate la timpul lor, respectând norme de moralitate elementară. Şi vom prelua dintr-un alt ziar mărturia marelui dispărut făcută actorului Marcel Iureş: „Nu plec nicăieri. De ce mă grăbiţi? De ce ne grăbim cu toţii? Avem timp!”. „Acum s-a dus…” – conchidea Marcel Iureş.

Acum, într-adevăr, avem timp!!!

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult