15
December , 2017
Friday
Uciderea a cinci macedoneni pe malul lacului Zhelezarsko, din apropiere de Skopje, în săptămâna dinaintea ...
Starea lumii este acum una de agitaţie, nelinişte şi tensiune. Un climat aparent deloc propice ...
Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp ...
[caption id="attachment_4601" align="alignleft" width="300"] Alexandru Averescu[/caption] Militar de carieră, legându-şi numele de marea epopee naţională a ...
Stimate domnule Milan Petrovici, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
Editorial Mulţi compatrioţi de-ai noştri şi-au luat soarta în propriile mâini şi au emigrat în diferite ...
În Capitală bântuie frigul nedorit şi nepoftit de nimeni. În acest răstimp multă lume aleargă ...
Anul trecut a fost sfinţită a doua biserică pe care românii au cumpărat-o în Franţa, ...
Este de notorietate politica ambiguă a Budapestei. Primul ministru ungar Viktor Orban se are bine ...
Executaţi silit Pentru români, criza din Spania este chiar mai acută decât pentru iberici şi îşi ...

Archive for October, 2016

O barcă pe valuri…

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on O barcă pe valuri…

– Bratislava, în conştiinţa europeană-

Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale privind evoluţia europeană din punct de vedere politic, social sau de apărare, ar trebui să ne reamintim ce ne indică trecutul: adevărurile istorice sunt necruţătoare.

Carol Roman

Carol Roman

Parcurgând rezultatele Summit-ului de la Bratislava, se constată o amânare a unor decizii structurale, aflate pe agenda de lucru a tuturor ţărilor europene, peste şase luni. Bunăoară, s-a vorbit mult despre cooperarea militară, ca şi cum abia acum, într-un contex internaţional preocupant, ţările grupate în Uniunea Europeană sunt îndemnate să ia aminte la marile pericole ce înconjoară continentul. Şi totuşi, „descoperirea” nu este nouă: pe 24 octombrie 1950 era prezentat în faţa Adunării Naţionale Franceze Planul Pleven, care prevedea în primul rând constituirea unei armate europene, împreună cu un Minister European al Apărării. Reuniunea de la Bratislava, având mai mult un caracter informativ declarat, a încercat să profileze palid în noul context internaţional ceea ce a fost denumit a fi Strategia Europeană de Apărare, temă asupra căreia se va reveni peste şase luni. În declaraţia sa, preşedintele Klaus Iohannis, care a reprezentat România, a concluzionat că liderii europeni doresc să creeze, în momentul de faţă, doar un centru de coordonare a forţelor europene. „Nu s-a discutat depre o armată europeană, şi nici în viitorul apropiat nu se va discuta aşa ceva. Iniţiativele care există în domeniul apărării nu vizează crearea unei armate europene”.

Lipsa de credibilitate la nivelul opiniei publice, datorată şovăielilor în abordarea unor măsuri concrete, precise, şi diverselor interese naţionale ce ar măcina lent această structură importantă pentru rezistenţa europenilor, a părut a fi prioritară alături de crearea unei noi feţe a Uniunii Europene. În fapt, s-a constatat, pe lângă de idei reformatoare, preţioase pentru unii ce ar încerca să reconfirme în practică o Europă cu două viteze, tendinţa unor ţări preocupate mai mult de soarta lor proprie decât de o participare efectivă în cadrul conglomeratului european. Foarte multe probleme dificile au fost lăsate în suspensie. Nu s-a uitat, însă, efectul de publicitate: s-a insistat pe formularea unor opţiuni comune care să fie introduse în conceperea unei viziuni finale pentru ceea ce ar putea să constituie „Noua Europă” şi crearea unei imagini mai atrăgătoare. Toate aceste idei fac parte din Declaraţia finală dată publicităţii la sfârşitul Summitului din Bratislava, desfăşurat pentru prima oară în absenţa Marii Britanii. În mod practic, reuniunea a reuşit să întocmească aşa- numitele „foi de parcurs” dedicate exclusiv tratamentului ce urmează a fi aplicat emigraţiei, precum şi veghea frontierelor externe. Aici amintim de „angajamentul deplin pentru punerea în aplicare a Acordului UE-Turcia”, precum şi de sprijinul continuu acordat ţărilor din Balcanii de Vest.

Şi cu acest prilej au apărut opinii divergente în timpul desfăşurării reuniunii, privitoare la evoluţia viitoare a UE. Premierul Italiei s-a arătat chiar nemulţumit de rezultate, menţionând că blocul comunitar nu poate continua să organizeze asemenea summituri europene albe, în urma cărora nu se ajunge la nici o decizie, nefinalizându-se cu un document modern, de perspectivă. Amintim, însă, că în martie 2017 va avea loc un Summit UE la Roma, care va încerca să pună în acord ţările ce formează Uniunea Europeană, subliniind şi faptul că statele din Grupul de la Vişegrad au puncte proprii de vedere şi sunt pregătite să blocheze prin veto orice acord de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană care limitează drepturile muncitorilor europeni pe teritoriul britanic. O atitudine apropiată în această direcţie o are şi ţara noastră, atât timp cât politicienii britanici nu acceptă să menţină libertatea de mişcare a muncitorilor europeni, principiu de bază al blocului comunitar, aflat, oricum, aidoma unei bărci pe valuri…

Carol Roman

Extinderea UE – pe când şi încotro?

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Extinderea UE – pe când şi încotro?

– Balcanii de Vest încă aşteaptă –

Procesul de extindere a Uniunii Europene datează de la sfârşitul anilor 1990. În cele aproape două decenii, lucrurile au evoluat după cum se cunoaşte, cu state care au reuşit, cu altele care s-au răzgândit, cu unele rămase şi azi în aşteptare. Dacă în toamna anului 2014 se vorbea despre „următoarele şapte” ţări care ar fi urmat să intre în blocul comunitar, doi ani mai târziu, proiecţiile vizavi de o lărgire concretă a UE nu sunt dintre cele mai optimiste.

 

Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene

În prezent, Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Turcia aşteaptă să adere la blocul comunitar (Bosnia şi Herţegovina fiind încă în stadiu incipient în acest parcurs). Care este vechimea şi stadiul demersului – şi implicit proiecţia finalizării lui cu succes – pentru fiecare dintre aceste ţări? Albania este candidat oficial la accederea în UE din anul 2014, după 14 ani în care a fost „candidat potenţial” şi la cinci ani după intrarea în NATO. În martie 2015, comisarul european pentru Extindere Johannes Hahn notifica Tirana asupra faptului că începerea negocierilor de aderare nu poate debuta fără îndeplinirea a două condiţii: redeschiderea dialogului politic cu opoziţia şi reforme vizibile în cinci domenii cu probleme – administraţie publică, domnia legii, corupţie, crimă organizată şi drepturi fundamentale. Guvernul albanez se aştepta ca negocierile să înceapă la finalul anului trecut, dar, cum Parlamentul ţării a aprobat modificările constituţionale necesare abia în luna iulie a acestui an, Albania a fost nevoită să „împingă” din nou termenul, sperând să deschidă discuţiile în luna decembrie a.c.

Nici Macedonia nu face paşi mai rapizi pe drumul spre accederea în UE. Candidată de 11 ani, nu a început încă negocierile de aderare. Ce speranţe îşi poate face? Nu foarte multe, date fiind cele două obstacole majore pe care le are de trecut: disputa cu Grecia şi cea cu Bulgaria. În primul caz este vorba despre controversele asupra numelui ţării, iar în cel de-al doilea despre tensiuni pe fondul felului în care istoricii şi autorităţile macedonene prezintă evoluţia minorităţii bulgare. Aceste contradicţii făceau ca în anul 2012, ambele state să blocheze startul negocierilor de aderare în cazul Macedoniei. Ca urmare, chiar dacă oficial accederea în UE reprezintă „prima prioritate strategică” pentru Guvernul ţării, îndeplinirea efectivă a acestui deziderat a ajuns pentru Skopje o estimare „pe termen mediu şi lung”. De altfel, nici UE nu se grăbeşte. În ultima perioadă, tema negocierilor Macedoniei nu a mai figurat pe agenda Consiliului European…

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

Deschiderea negocierilor de aderare a Serbiei

În anul 2005, Uniunea Serbia şi Muntenegru începea procedurile de intrare în marea familie europeană. Un an mai târziu, însă, cea din urmă îşi declara independenţa, începând discuţii separate. În 2010, Comisia Europeană aviza favorabil cererea ţării, iar doi ani mai târziu debutau şi negocierile. Dar acesta s-a dovedit un proces de durată, întrucât Muntenegru încă are de reformat sectoare importante, cum ar fi justiţia, infracţionalitatea, mediul înconjurător. Interesant de menţionat este faptul că ţara a adoptat în mod unilateral moneda unică europeană încă din anul 2002, chiar dacă nu a primit acceptul din partea Comisiei Europene, organism care şi-a declarat nemulţumirea faţă de acest gest în nenumărate rânduri. După cum se cunoaşte, există o serie întreagă de reguli pe care un stat trebuie să le îndeplinească pentru a putea adopta euro, dar Muntenegru a „sărit peste rând”, iar în prezent se consideră că această chestiune spinoasă ar urma să se reglementeze pe parcursul viitoarelor negocieri de aderare. În luna decembrie a acestui an este programată deschiderea a încă unui capitol de negociere.

Pentru Serbia, în schimb, lucrurile au mers ceva mai rapid. Ţara a făcut cerere oficială în anul 2009, a devenit candidat în 2012, iar în 2013 primea recomandarea de începere a negocierilor, lucru care se şi înfăptuia la începutul anului 2014. Ce s-a întâmplat de atunci? Problemele cu Tribunalul Penal Internaţional, disputele politice interne, atitudinea faţă de independenţa unilaterală a Kosovo şi „contrele” cu Croaţia pe tema minorităţii croate din Serbia au „trimis” deznodământul relativ rapid aşteptat de Belgrad undeva în viitor, dat fiind faptul că la multe capitole (mediu, rezerve financiar-bugetare, agricultură, justiţie şi drepturi fundamentale ş.a.), Serbia este departe de a îndeplini reformele cerute de calitatea de membru al UE.

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, adresându-se Parlamentului albanez

La rândul ei, Bosnia şi Herţegovina a făcut progrese atât de lente din anul 2003, când făcea o cerere de a deveni stat candidat la aderare, încât abia la începutul acestui an i-a fost recunoscută oficial solicitarea, şi abia în luna septembrie UE a acceptat cererea.

Cât despre Turcia, acest stat este un caz cu totul special în tabloul general al extinderii. Din politica oficială a statului turc din ultimele cinci decenii reiese clar o dorinţă a conducătorilor de la Ankara de a fi cât mai aproape de valorile occidentale. Menţionăm aici doar faptul că Turcia şi-a dorit să fie stat membru încă înainte de constituirea Uniunii Europene, din anii în care exista Comunitatea Economică Europeană. Mai departe, a fost printre primele state care au făcut parte din Consiliul Europei, membru fondator al OECD, al OSCE, semnatar al Uniunii vamale şi recunoscut în calitate de candidat în 1999. Toate aceste demersuri nu s-au concretizat, totuşi, într-o evoluţie accelerată a procesului de aderare. În răstimpul scurs din anul 2005, când începeau negocierile, din cele 35 de capitole au fost deschise 15 şi închis… doar unul! Fiecare dintre părţi are argumente proprii pentru a justifica lentoarea acestui proces. Pe de o parte, unele dintre membrele UE se opun accederii în familia europeană a unui stat preponderent musulman. Această atitudine se regăseşte şi la nivelul principalelor formaţiuni din Parlamentul European, social-democraţii şi popularii fiind împotriva intrării Turciei în UE. Şi unii lideri marcanţi s-au pronunţat de-a lungul timpului pe aceeaşi direcţie – fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy, fostul premier britanic David Cameron sau actualul cancelar german Angela Merkel. De partea cealaltă, Turcia a considerat mereu că drumul democratizării ţării este fără întoarcere, drept care se aşteaptă la un orizont de timp rezonabil pentru a intra în familia europeană. În anul 2007, actualul preşedinte Recep Erdogan, pe atunci prim-ministru, afirma că ţara sa va fi gata până în 2013, dar Bruxelles-ul a refuzat să susţină un termen ferm. În faţa acestei situaţii, Ankara a început să afirme că dacă cel mai târziu în 2023, când Republica Turcia va împlini un secol de existenţă, Turcia nu va fi membru al UE, va stopa procesul de negociere.

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

Lansarea Strategiei 2014-2018 de pregătire a Muntenegrului pentru intrarea în UE

În ultimele luni, însă, interesele UE de a gestiona afluxul de migranţi dinspre Orient au făcut ca optica Bruxelles-ului să se schimbe din nou: o dată în plus, Turcia vedea întredeschisă uşa de intrare spre Europa odată cu acordul referitor la refugiaţi, care era semnat de cele două părţi în primăvara acestui an. Ulterior, lovitura de stat din luna iulie şi acţiunile care au urmat în plan intern au făcut din nou europenii sceptici faţă de accesul Turciei. Şi, ca în multe alte cazuri, cu păreri diferite. „Uniunea ar trebui să abandoneze discuţiile cu Turcia pe tema calităţii acesteia de membru, pentru că diferenţele dintre cele două entităţi sunt prea mari”, consideră cancelarul Austriei, Christian Kern. Pe de altă parte, însă, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, afirmă că „nu ar fi productiv să fie încheiate negocierile de aderare a Turciei” şi că „nu se constată o poziţie comună a tuturor statelor membre în această direcţie”. Acesta este, succinct, tabloul general al stadiului în care se găseşte un proiect ce însumează peste 50 de ani de eforturi diplomatice. Care ar putea fi rezultatul extinderii UE cu Turcia? La fel de greu de previzionat (poate chiar mai greu) ca în cazul celorlalte state care aspiră la această calitate. Mai ales dacă ţinem cont de binecunoscuta declaraţie de la începutul mandatului noii Comisii Europene, care anunţa că procesul de extindere va lua o pauză de câţiva ani…

În ciuda dificultăţilor, toate aceste ţări continuă să spere şi să facă eforturi. Mai mult, pe lângă zona Balcanilor de vest, chiar şi unele dintre statele din Parteneriatul Estic al UE au început să-şi facă planuri optimiste de a accede în blocul comunitar. De pildă, cu doi ani în urmă, Georgia îşi fixa anul 2024 ca termen pentru îndeplinirea acestui deziderat! Iar Ucraina şi R. Moldova sunt considerate a avea perspective de aderare. Sunt toate acestea dovezi ale faptului că, indiferent de greutăţi şi de durată, chiar dacă nu se poate spune când şi în ce direcţie, extinderea UE interesează în cel mai înalt grad, iar intrarea în familia europeană poate fi un mare proiect de ţară pentru orice stat.

Pornind de la mesajele formaţiei „Beatrice”…

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Pornind de la mesajele formaţiei „Beatrice”…

Din când în când, asemenea unui vulcan noroios de la Pâclele, pseudo-problema autonomiei, de orice fel – culturală, politică, administrativă – a maghiarilor din România, izbucnește. Uneori, ea capătă forma benignă a unei mișcări civice, a unei manifestări constituționale a dreptului la exprimare liberă, drept respectat cu strictețe de către Stat, alteori avem de-a face cu pure acțiuni iredentiste, revizioniste, condamnate de Istorie și, important, de legile naționale și, chiar mai important, de cele europene și internaționale.

Acelaşi refren revizionist revine la fiecare concert al trupei „Beatrice” la Cluj În 2009...

Acelaşi refren revizionist revine la fiecare concert al trupei „Beatrice” la Cluj
În 2009…

România este un stat democratic cu o politică liberală față de minoritățile naționale. Faptul este recunoscut de către toate autoritățile europene, țara noastră constituind un exemplu de succes în această privință. După unele voci din corul european, această politică este, la un moment dat, prea liberală, încurajând astfel tendințele revizioniste ale unor forțe cunoscute, de origine obscură. Reglementările europene în domeniu nu acceptă conceptul de drepturi colective, tocmai pentru a împiedica resuscitarea revizionismului și a altor forme de tulburare a echilibrului european al păcii. Toate statele care au semnat Tratatul de la Lisabona, în fapt Carta Uniunii Europene, au consimțit acest principiu și s-au obligat să-l respecte. Și totuși, fantomele rescrierii frontierelor, coșmarul întoarcerii la un trecut condamnat de către Tribunalul Internațional de la Nurenberg și de către Istorie bântuie delirând în spațiul european, mai cu seamă în așa numitul bazin carpatic, în fapt pe cuprinsul fostului Imperiu habsburgic.

România este, probabil, singurul stat membru al Uniunii Europene care are în Parlament un partid politic alcătuit dintr-un conglomerat de organizații, care beneficiază de o dublă finanțare, din partea Bugetului de Stat, ca partid parlamentar și ca ONG, un partid alcătuit pe criterii exclusiv etnice. România este, probabil, singurul stat membru al UE care are în Parlament, aleși pe criterii specifice, deputați ca reprezentanți ai minorităților naționale, unele numărând abia câteva mii de locuitori. Vorbim de un grup consistent parlamentar, care în anumite momente politice poate înclina balanța majorității parlamentare. România are instituții de învățământ de stat în care procesul de educare și instruire are loc exclusiv în limba minorităților naționale, de la nivelul preșcolar până la cel doctoral. România finanțează din Bugetul de Stat instituții de cultură de diferite nivele și diferite domenii exclusiv în limba minorităților naționale, acordă ore de emisie la posturile de televiziune ale statului în limba maghiară și germană (de asta sunt sigur!), iar celorlalte minorități li se acordă emisiuni dedicate cunoașterii de către majoritate a vieții și culturii lor. Exemplele unicității politicii statului român față de minorități pot continua și toate acestea nu sunt neapărat probe în favoarea autorității și a echidistanței statului față de cetățenii săi. Ar fi util un exercițiu al privirii în oglindă – cum înțeleg unele persoane și personalități, unele organizații culturale și nu doar, această politică de toleranță și discriminare pozitivă, practicată nu atât de instituțiile de stat, cât de persoanele și personalitățile cărora ele le sunt încredințate temporar.

...şi în 2016!

…şi în 2016!

Fenomenul izolării minorității maghiare față de societatea românească în ansamblu a început încă din 1990, când școlile care cuprindeau clase românești și clase maghiare au fost supuse secesiunii, în mod unilateral, în sensul expulzării elevilor români din clădirile statului român. A urmat un proces amplu de izolare a secțiilor maghiare din universități, în scopul reinventării unor universități maghiare de sine stătătoare, bugetate de la Stat. În afara unei dublări a schemei administrative nu s-ar obține nimic bun din această operațiune, deoarece secțiile de limba maghiară au deja o linie de formare proprie. Avantajul prezenței în aceeași universitate este continuitatea cu liniile de formare în limba română, ceea ce facilitează integrarea viitorilor specialiști în viitorul lor mediu de activitate. Un medic care vorbește doar limba maghiară are handicapul de a nu putea profesa nici măcar în orice spital sau dispensar din regiunile cu populație maghiară. Nu există în nici o parte din România o localitate unde se vorbește doar limba maghiară. Sau, cine știe, există un proiect ascuns în acest sens, proiect care să fi debutat cu alungarea românilor începând cu anii ’90 din zonele cu majoritate maghiară – profesori, ingineri, tehnicieni, funcționari, comercianți, muncitori? Există la dispoziția publicului un Raport parlamentar pe această temă. Dar ca orice subiect dificil, spinos, după ce devine public este și uitat. Fără consecințe – nici bune, nici rele. Sau mai degrabă rele, dacă luăm în considerație că două feluri de rău au rămas neîndreptate – răul adus autorității statului în a-și proteja toți cetățenii și răul provocat persoanelor care s-au văzut nevoite să renunțe la locul de muncă și la locul în care au ales să-și trăiască viața. În acest moment există generații întregi de copii și adolescenți maghiari care trăiesc în România de când s-au născut și care nu cunosc limba română la nici un nivel. Este rezultatul unei politici de izolare dusă de liderii comunității, concretizată într-o formă specială de „apartheid”, în care cei izolați au decis cu de la sine voință izolarea.

constitutia-roLa recentul festival dedicat „Zilelor culturii maghiare”, care s-a desfășurat la Cluj – Napoca, programul manifestărilor preciza ca limbă de comunicare… maghiara. Cu excepția unei singure manifestări, unde se putea comunica și în limba… engleză. Aceste „Zile ale culturii maghiare” s-au adresat ostentativ și exclusiv doar vorbitorilor de limbă maghiară, de parcă rostul lor nu ar fi fost acela de a face cunoscute valorile, de altfel de apreciat, ale culturii maghiare restului lumii. Şi, slavă Domnului, restul lumii la Cluj reprezintă o impresionantă majoritate – 84% din populație, fără a lua în seamă studențimea care, în zdrobitoarea ei majoritate, vorbește și studiază în limba română. Am crezut o clipă că este vorba despre încercarea de a se ascunde un secret rușinos – un păcat istoric. Acela că în decursul istoriei Transilvaniei, românii nu au fost acceptați nici în sistemul politic, nici în cel administrativ, nici în cel ecleziastic, nici în cel militar sau nobiliar. Nu aveau voie să aibă biserici din zid, doar din lemn, pentru a fi ușor distruse, fără să lase urme, nu aveau voie să locuiască în orașe, nici să înnopteze, nu aveau voie să aibă proprietăți și nici să fie nobili sau înnobilați, nu aveau voie să învețe să scrie și să citească în limba lor, iar dacă se întâmpla cumva ca o capră a unui român să roadă un prun, românul era spânzurat de acel prun (dintr-o hotărâre a Primăriei Sibiului, păstrată în documente)! Nostalgia pentru acest fel de tratament este, probabil, prezentă și puternică, este o valoare apreciată în cercuri închise. Altfel nici nu pot fi explicate o serie de fapte și evenimente ce se vor a fi cunoscute doar în cercul închis al știutorilor de limbă maghiară din România. Exemplificăm cu un spectacol oferit de o formație de muzică din Ungaria, numită „Beatrice”. O formație cunoscută pentru textele provocatoare ale pieselor sale, oferite cu multă dărnicie spectatorilor. La Cluj – Napoca, în cadrul „Zilelor culturii maghiare”, formația „Beatrice” a oferit celor prezenți la spectacol două mesaje – primul că în curând Clujul va fi din nou unguresc; iar cel de-al doilea arăta pe ce cale – proiecția pe un ecran uriaș a imaginilor de epocă, cu intrarea amiralului Horthy pe un cal alb în Cluj, în urma Diktatului de la Viena.

Episodul concertului „Beatrice”, în cadrul unei politici izolaționiste în care s-au desfășurat „Zilele culturii maghiare” la Cluj – Napoca, se află în continuarea sau în dezvoltarea unui fenomen mai larg, în care obrăzniciile și impertinența la adresa majorității și a statului român sunt firești. Mai grav, impertinența se îndreaptă împotriva acordurilor și legislației europene, aducând atingere interesului general european, care își dorește un echilibru al păcii, al dezvoltării economice și culturale a întregii Uniuni Europene. Arborarea de steaguri străine Statului român pe clădiri ale Statului român, inventarea unor regiuni imaginare, fără nici o justificare istorică și folosirea acestor falsuri în comunicarea publică, intervenții neavenite ale unor politicieni din Ungaria în politica internă a României, declarații amenințătoare la adresa ordinii constituționale din România, operațiuni dubioase și provocatoare, cum este inventarea echipei de fotbal CFR Cluj fondată în 1907 (!), când se știe că orașul a intrat în România în 1918, iar în istoria sa acest club de fotbal a fost singurul care a activat în Campionatul Ungariei în timpul Diktatului, cuvântări și tipărituri ale unor oameni politici maghiari din România, cu funcții în Statul român, care denigrează nu doar istoria, ci și realitățile României de azi etc,. etc., toate acestea contribuie la consolidarea și dezvoltarea unei adevărate Legende Negre despre țara noastră.

Ce este de făcut? Răspunsul e simplu – cu toţii să respectăm Constituția României în spiritul și litera ei – cetățenii și instituțiile. Să o respectăm și, la nevoie, să o apărăm. Respectul față de propria Constituție, apărarea fermă a prevederilor ei ne vor aduce stima și ajutorul celor care cred în democrație și în supremația legilor.

Eugen Uricaru

O armonie culturală profundă

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on O armonie culturală profundă

Este un fapt unanim acceptat acela că România a acordat şi acordă respectul cuvenit minorităţilor naţionale care trăiesc şi muncesc de veacuri pe pământul său. De altfel, recent, Ambasada SUA la Bucureşti califica astfel politica românească: „În calitate de aliat şi partener strategic al României, Statele Unite sprijină şi aplaudă democraţia din România şi eforturile României de a-şi consolida instituţiile democratice prin participarea deplină şi egală a tuturor segmentelor societăţii”. Aproape în unanimitate, cetăţenii minorităţilor naţionale sunt profund legaţi de realităţile ţării în care trăiesc, comportându-se ca buni români. Prin cultivarea limbii materne şi a propriilor tradiţii, ei dispun de un câmp larg de manifestare: emisiuni la posturile de radio şi televiziune, reviste şi edituri, manifestări artistice de o mare diversitate.

ProEtnica

ProEtnica

Una dintre cele mai interesante manifestări, revelatoare pentru armonia interetnică din ţara noastră, dar şi pentru înfrăţirea sufletească dintre minorităţi şi români, este „ProEtnica – Festival Intercultural Sighişoara”, aflat la cea de-a XIV-a ediţie şi desfăşurat, anul acesta, în perioada 18-21 august. Bucurându-se de înaltul patronaj al preşedintelui Klaus Iohannis, de sprijinul Ambasadei Republicii Federale Germania la Bucureşti şi al Departamentului pentru Relații Interetnice (DRI), „ProEtnica” constituie un proiect finanţat de Ministerul Culturii și Municipiul Sighișoara. Ca şi la celelalte ediţii, importanta manifestare a reunit momente de exprimare culturală a celor 19 organizaţii ale minorităţilor naţionale şi altor organizaţii etno-culturale. Au fost organizate 62 de spectacole folclorice, standuri meşteşugăreşti şi de prezentare a comunităţilor etnice, prelegeri, conferinţe şi mese rotunde consacrate etniilor şi convieţuirii lor interculturale şi interreligioase, o expoziţie de artă contemporană. Pentru prima dată au rulat trei filme documentare dedicate vieţii şi spiritualităţii minorităţilor etnice, dezbateri pe tema tradiţiilor, parade ale portului şi obiceiurilor populare. Peste 15.000 de vizitatori au urmărit acest adevărat regal cultural, încheiat cu o serie de concerte susţinute pe scena din Piaţa Cetăţii de către formaţii şi interpreţi apreciaţi în ţară şi în străinătate: „Bucharest Klezmer Bând”, „Koszika & the Hotshots”, „Semnal M”, precum și o seară de muzică folk cu artiștii Dinu Olăraşu, Puiu Ivaniţchi și Mircea Vintilă.

Este cunoscut faptul că organizaţiile minorităţilor etnice susţin cultura şi tradiţiile proprii, întărind, în acelaşi timp, legăturile cu românii. Astfel de acţiuni sunt gândite atât pentru propriul public, cât şi pentru cel român. „Liga Albanezilor din România” (A.L.A.R.) a primit, începând cu anul 2001, un important sprijin financiar din partea Guvernului României, desfăşurând o bogată activitate politică şi culturală. Revista „Prietenul albanezului” este urmărită cu interes pentru apreciatele sale rubrici de istorie, cultură, literatură, etnografie şi folclor, spiritualitate şi comunitate. La rândul său, Editura „Privirea” reuneşte deja 40 de titluri de volume, unele bilingve, ale etnicilor albanezi din România, precum şi traduceri ale unor scriitori din diaspora albaneză. Ansamblul de cântece şi dansuri „Serenada”, înfiinţat în anul 2002, este prezent la fiecare festival şi la fiecare reuniune culturală a minorităţii albaneze, în ţară şi peste hotare. Nu lipsesc, între aceste manifestări, aniversările şi comemorările unor personalităţi locale sau din istoria Albaniei, simpozioanele literare, lansările de carte şi de albume muzicale, taberele cultural – sportive pentru copii, expoziţiile de pictură şi etnografie, serile culturale sau cursurile de limba albaneză. O atenţie aparte este acordată bătrânilor etniei, elevilor şi studenţilor albanezi veniţi la studii în ţara noastră. Preşedinta Asociaţiei Liga Albanezilor din România este doamna deputat Oana Manolescu, cu o laborioasă activitate în Parlamentul României.

Ansamblul de cântece şi dansuri „Serenada”

Ansamblul de cântece şi dansuri „Serenada”

Forurile de conducere ale minorităţilor, alese prin sprijin unanim al cetăţenilor de aceeaşi etnie din ţara noastră, susţin o bogată activitate. „Uniunea Sârbilor din România” a militat, în cele peste două decenii de existenţă, pentru conservarea identităţii sârbe, a tradiţiilor şi obiceiurilor, prin valorificarea tezaurului cultural, folcloric şi etnografic, cât şi pentru promovarea culturii sârbe în România şi a celei româneşti printr-o serie de acţiuni de anvergură. Au intrat în conştiinţa publică manifestări precum „Sărbătorirea Sfântului Sava”, „Festivalul Folclorului Sârbesc din România”, acţiune de talie internațională, „Ziua Sfântului Vid” (Ziua sfintei bătălii de pe Kosovo), ocazie cu care sunt decernate diplomele de merit ale Uniunii Sârbilor din România, „Zilele Schimbării la Faţă de la Baziaş”, organizate în incinta Mănăstirii din Baziaș, ctitorită de Sf. Sava, , „Zilele Culturii Sârbilor” din Arad, respectiv Reșita, „Ziua Culturii Sârbilor din Bucureşti”, „Festivalul corurilor bisericeşti”, „Festivalul de Teatru pentru Copii” din Belobreşca, „Întâlnirea scriitorilor de la graniţă”, din Timişoara, cu participarea scriitorilor români din Serbia şi a confraţilor sârbi din România, „Zilele Culturii Sârbe” găzduită, de asemeni, de oraşul de pe Bega, o manifestație de amploare care se desfășoară anual, pe tot parcursul lunii octombrie, și care acoperă domenii diverse, de la literatură la muzică, cinematografie și fotografie, arte plastice. Acestora li se adaugă alte asemenea preocupări, cum sunt „Întâlnirile prietenești ale copiilor” (clasele I-IV), „Festivalul European al Folclorului Sârbesc”, „Taberele de creație, istorie, obiceiuri, tradiții”, ]ntâlnirile literare „Dușan Vasiliev”, „Olimpiada de limba sârbă” din România, „Festivalul de tradiții și obiceiuri pentru copii Venaț” și multe altele. Biblioteca Sârbească din Timişoara este locul unor apreciate întâlniri, la care sunt invitaţi oameni de cultură, scriitori şi profesori. Uniunea Sârbilor din România editează săptămânalul „Naşa Reci” („Cuvântul nostru”) şi revista literară bianuală „Knijevni jivot” („Viaţa literară”), anuarul „Banatski almanah” („Almanahul bănăţean”). Începând cu anul 1992, Uniunea a iniţiat o activitate proprie de editare a cărţilor în limba sârbă. În prezent, toate tipăriturile scriitorilor sârbi din România  sunt realizate de Editura Uniunii Sârbilor din ţara noastră.

Zilele Culturii Sârbe, în Timişoara

Zilele Culturii Sârbe, în Timişoara

Anul trecut s-a împlinit un sfert de veac de la înființarea „Uniunii Bulgare din Banat – România” (UBBR), care desfăşoară, la rândul său, manifestări de înaltă ţinută, menite să păstreze vie tradiţia spirituală a cetăţenilor români de naţionalitate bulgară, o tradiţie mereu îmbogăţită, care nu scapă niciodată din vedere dezvoltarea legăturilor de prietenie şi bună vecinătate dintre cele două ţări ale noastre. Ziarul „Nasa glass” („Glasul nostru”), organul de presă al Uniunii, redactat în limba literară a bulgarilor bănățeni, ca și revista „Literaturna Misei” („Gândire literară”), cu apariție bilunară în limba pavlichena (dialect al limbii bulgare și aproximativ 10% în limba română și bulgară) întregesc tabloul preocupărilor acestei comunităţi active.

Una dintre marile acţiuni iniţiate de Uniunea Ucrainenilor a constituit-o întâlnirea dintre reprezentanţii minorităţilor naţionale din ţara noastră, o reuniune de suflet învăluită metaforic sub denumirea „Întâmpinarea primăverii reflectată în cultura populară a minorităţilor din România”. Evocarea marelui poet naţional al ucrainenilor Taraş Şevcenco trezeşte de fiecare dată un mare interes şi o vie emoţie printre cei invitaţi.

Sunt numai câteva „crâmpeie” de viaţa culturală, care vorbesc de la sine despre drepturile şi libertăţile de care se bucură minorităţile naţionale din România, materializate nu de puţine ori în lucrări de o înaltă expresivitate artistică. Multe din proiecte sunt gândite nu numai pentru propriul public, cât şi pentru larga audienţă românească…

D.

Un garant al adevărului istoric

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Un garant al adevărului istoric

Una dintre cele mai importante instituții ale României, Arhivele Naționale, continuă să fie spațiul în care sunt reunite și păstrate dovezile existenței, dezvoltării și continuității poporului român, printre care documente de o însemnătate excepțională. Rolul instituției Arhivelor este unul major în societate, dat fiind faptul că aici se conservă și valorifică tezaurul care reprezintă memoria unei națiuni.
În fiecare an, la data de 31 octombrie este celebrată Ziua Arhivelor Naționale.

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Organizate, ca mai toate instituțiile statului modern român, sub domnia lui Cuza, Arhivele Naționale ale României se confruntă, după Marea Unire, cu o dublă tradiție – cea pe care Cuza și Kogălniceanu au formalizat-o, și cea habsburgică și maghiară, în fostele provincii imperiale. Marea provocare pe care această situație a ridicat-o și-a găsit răspunsul în opera de organizare și sistematizare întreprinsă mai ales sub direcția lui Constantin Moisil, 1923 și 1938. În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituția intra în subordinea Ministerului Educației Publice.

Lui Moisil i-a urmat ca director general Aurelian Sacerdoțeanu, între 1938 și 1953. În acest an însă, urmând modelul sovietic, Arhivele Statului au fost subordonate Ministerului de Interne. Direcția a fost încredințată unor cadre din MAI, iar Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa – a fost desființată. Aceste modificări radicale în organizare au deschis calea unei noi concepții, restrictive și represive, asupra rolului Arhivelor. Nenumărate interdicții și reguli de supraveghere au făcut ca Arhivele Statului să semene mai mult cu o închisoare a documentelor decât cu o instituție menită să conserve și să înlesnească accesul liber al cetățenilor la mărturiile relevante pentru memoria şi identitatea naţională. Din păstrătoare ale patrimoniului arhivistic, Arhivele Statului devin gardieni ai acestuia.

Aceasta era situația în 1989; răspunderea asupra modului în care Arhivele Naționale și-au regăsit identitatea firească în ansamblul instituțional al unei Românii democratice și europene, a măsurii în care acest obiectiv major a fost realizat – și a sincopelor acestui proces complicat – revine generației mele de specialiști, care a gestionat tranziția și în acest domeniu, ca în multe altele.

document-2

O primă etapă, proabil cea mai tensionată din istoria recentă a tuturor instituțiilor statului român, se circumscrie și pentru Arhivele Statului între 1990 și 1996 – data la care este adoptată o nouă lege a arhivelor. Înainte de asta, o contradicție dintre cele mai dureroase și mai greu de gestionat s-a dezvoltat între cadrul legal de funcționare a Arhivelor și noile realități politice și sociale după Decembrie 1989. O cercetare sistematică a activității Arhivelor Statului și, pe cât posibil, a dezbaterilor – în primul rând din interiorul instituției, dar și din mass-media – pertinente pentru acest subiect ar fi susceptibilă de concluzii foarte interesante. Le putem bănui măcar datorită a două contribuții relevante pentru temă: articolul regretatului Virgil Coman și cel semnat de Ioan Drăgan, ambele publicate în „Revista Arhivelor”. Drăgan identifică opțiunile în cauză în dezbaterile care încă din ianuarie 1990 au mobilizat personalul Arhivelor din Transilvania în jurul câtorva teme majore. Dependența de MAI era considerată de mulți arhiviști – dar nu de toți – ca un obstacol major în calea funcționării democratice a instituției și a refacerii imaginii publice a Arhivelor și a lucrătorilor acestora.

Foarte repede, Arhivele au devenit însă obiectul unui adevărat asalt, din pricina Legii 18/1991, care a presupus eliberarea de acte pentru câteva milioane bune de beneficiari. Statistica e copleșitoare: față de anul 1989, când 12.328 de persoane au consultat arhivele, în 1991 numărul lor crește de zece ori (!), la 120.000, pentru ca în 1998, când o nouă etapă de restituiri reparatorii era așteptată, nu mai puțin de 200.151 de solicitanți să consulte Arhivele din toată țara.

Adoptarea legii arhivelor din 1996 nu a fost lipsită de tensiuni și de contestări, mai ales în legătură cu termenele foarte lungi în are documentele deveneau accesibile – pentru cele mai benigne cazuri se prevedeau 45 de ani, deși era vorba de documente de caracter public și pertinente pentru istoria contemporană. Nici măcar alegerile din 1996 nu au avut consecințe notabile în funcționarea Arhivelor Naționale.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Constat că proiectul noii legi a arhivelor, înaintat Parlamentului încă din timpul guvernului Tăriceanu (dar fără finalizare până în prezent), recunoaște implicit deficiențele legii din 1996 atunci când punctează că „facilitarea accesului cetăţenilor la documente, prin simplificarea procedurilor şi prin îngrădirea oricărui abuz datorat subiectivităţii individuale a funcţionarilor publici sau disfuncționalităților instituționale constituie un deziderat fundamental”.

Noi provocări, de altă natură, se ivesc acum în activitatea Arhivelor. Este vorba pe de-o parte de procesul – indispensabil – de digitizare și informatizare, un domeniu în care Arhivele Naționale au făcut progrese considerabile mai ales în ultimii ani, deschizând larg accesul gratuit și confortabil al publicului la fondurile documentare a căror protecție fizică e masiv sporită astfel. De exemplu, la 19 octombrie 2009, Arhivele Naționale ale României au pus la dispoziția publicului inventarul Secției Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al Partidului Comunist Român. Un mare proiect în derulare, susținut cu fonduri europene, va realiza transcrierea în format digital a unui fond masiv de documente istorice, care devine astfel și el accesibil oricui.

Pe de altă parte – și aici cred că o discuție temeinică a tuturor celor implicați este indispensabilă – se poate pune problema constituirii unor arhive dedicate comunicării electronice, după exemplul arhivei Twitter din Republica Moldova, care a strâns laolaltă scurtele mesaje difuzate pe Twitter între ziua alegerilor, 5 aprilie 2009, și repetarea acestora în iulie, documentând astfel „revoluția Twitter” din acel an al marilor mobilizări prin mesaje electronice. Ar fi fost interesantă, desigur, o arhivă paralelă în România, cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2014, de exemplu. Doar că atare arhive nu pot fi imaginate dacă nu are cineva pe loc inițiativa colectării mesajelor; dacă însă există nu doar interes, ci și mijloacele materiale și umane ale unei asemenea colectări, ele se pot realiza, spre beneficiul istoricilor și sociologilor contemporani. „Arhiva Twitter” mai trebuie să aștepte…

Prof. Dr. Zoe Petre


Arhivele sunt instituții de o remarcabilă continuitate, cele dintâi datând din mil. 4-3 î.Hr. Arhivele și-au definit mai clar după Revoluția Franceză și misiunea, și dubla lor vocație – de depozitari ai evidenței documentare și de furnizori de informații despre trecut – ca și modul propriu de gestionare a patrimoniului arhivistic. Din punctul de vedere al istoricilor, Arhivele devin în sec. XIX piatra unghiulară nu doar a cercetării, ci și a veridicității datelor regăsite în documentele scrise: arhiva reprezintă garantul adevărului istoric.
casetă

De-a lungul timpului, prestigioși oameni de cultură ai României au fost în slujba Arhivelor Naționale: Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Constantin Moisil, David Prodan, împreună cu numeroși specialiști și profesioniști ce veghează pentru ca documentele să fie păstrate și valorificate în cele mai bune condiții.
„Un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dublă valoare: de a servi ca act de proprietate și de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate” (Bogdan Petriceicu Hașdeu – director general al Arhivelor Statului între 1876-1900).

Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Viziunea unor mari lideri – Charles de Gaulle

Uniunea Europeană a avut mai multe personalităţi care au prevăzut şi întemeiat ceea ce cunoaştem astăzi drept Europa unită. Conceptul, drumul până la faptă şi nenumăratele implicaţii – de la unitatea economică la interese de securitate şi tabloul general al culturii şi civilizaţiei europene – au avut în Charles de Gaulle un mare promotor. Cum vedea veteranul celui de-Al Doilea Război Mondial, ulterior şef al statului francez, viitorul bloc comunitar şi în ce măsură viziunea sa a evoluat ca atare …

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Preşedintele Franţei, Ch. de Gaulle, şi cancelarul german K. Adenauer, semnând Tratatul de prietenie franco-german (1963)

Politicienii europeni nu obişnuiesc să-i amintească frecvent în discursuri pe „părinţii fondatori”, aşa cum fac cei americani. Totuşi, unul dintre cei mai influenţi şi relevanţi vizionari ai proiectului european este, fără îndoială, Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei între 1959-1969. Imaginea sa de ansamblu asupra Europei unite începea cu un pas de o covârşitoare importanţă, ale cărui consecinţe se văd şi astăzi: reconcilierea dintre Franţa şi Germania. În condiţiile în care Germania atacase Franţa de trei ori într-un secol, o îngenunchease şi o îndoliase, era uluitoare această percepţie că o alianţă franco-germană ar putea fi nucleul unei Europe unite. Astăzi, întreaga lume constată că era pe deplin edificabilă o astfel de năzuinţă, la care de Gaulle a pus umărul efectiv, întărind încontinuu relaţia cu cancelarul Konrad Adenauer.

O altă componentă a viziunii liderului francez era la fel de îndrăzneaţă: „Europa extinsă de la Atlantic la Urali”. Nu i-a fost uşor să susţină un astfel de deziderat în plin „război rece”, când occidentul lupta pe toate fronturile cu pericolul avansului blocului comunist şi când URSS părea indestructibilă. Totuşi, de Gaulle i-a prevăzut prăbuşirea cu decenii înainte ca aceasta să se întâmple, a intuit că într-o zi naţiunile care alcătuiau „închisoarea popoarelor” aveau să-şi ceară cu vehemenţă drepturile şi că Moscova va fi nevoită să-şi flexibilizeze politica rigidă. Ulterior, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel, occidentul urma să-şi extindă influenţa politică, ideologică şi economică spre est, cultura încheind cercul integrării întregii Europe. Fără să nominalizeze Balcanii în mod explicit, discursurile lui de Gaulle lăsau să se înţeleagă cu claritate faptul că această zonă urma să fie parte a tabloului general al unificării.* Foarte interesant este faptul că de Gaulle nu doar includea Rusia printre ţările europene, dar credea cu tărie că multe state asiatice fac parte din înţelesul lărgit de Europa. Îl confirmă politica de astăzi a Uniunii Europene care poartă numele de „Parteneriatul estic”. Este cu adevărat remarcabil că acest conducător, născut în secolul al XIX-lea, crescut într-un catolicism conservator şi cu o educaţie militară, avea o proiecţie asupra Rusiei care o întrecea în liberalism pe cea a multor politicieni occidentali contemporani.

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

Împiedicarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană (1963)

În acelaşi timp, evoluţiile prezentului atestă o altă trăsătură a imaginii lui de Gaulle asupra Europei: naţionalismul. Viziunea liderului francez includea, pe de o parte, rolul Franţei în noul construct continental şi, în linii generale, acesta s-a păstrat: Franţa a reuşit să rămână o mare putere şi o democraţie stabilă, un lider al promovării libertăţilor, culturii şi civilizaţiei europene. Pe de altă parte, viitorul bloc comunitar urma să aibă la temelie statele naţionale, aşadar să fie o „Europă a naţiunilor”. Acesta a fost argumentul în numele căruia de Gaulle a retras Franţa din comanda integrată a NATO, considerând că Alianţa dominată de Statele Unite diminuează rolul ţării sale. Era un puternic semnal naţional, motiv pentru care liderul de la Elysée a şi fost contestat de mulţi politicieni vestici, care îl considerau „întâi francez, apoi european”.

Rolul lui de Gaulle a fost major şi în creionarea economică a Uniunii Europene aşa cum o cunoaştem astăzi. În 1958, când devenea şef al statului, Tratatul de la Roma, de constituire a blocului comunitar în prima sa formă, Comunitatea Economică Europeană, era deja semnat. Liderul de la Paris şi-a asumat implementarea acestui proiect cu toate forţele, întrucât considera piaţa comună un mare câştig pentru Franţa. Evoluţiile i-au dat dreptate: modernizarea în special a agriculturii franceze până la nivelul actual se datorează susţinerii Politicii Agricole Comune de către de Gaulle. Dar entuziasmul lui pentru Europa unită se oprea la segmentul economic. Spre deosebire de tendinţele actuale, era ferm împotriva oricărei federalizări sau centralizări.

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Conferinţă a Pieţei Unice Europene (Roma, 1960)

Respingerea de către Franţa a Constituţiei europene prin referendum atestă faptul că de Gaulle era în asentimentul poporului, care gândeşte şi în prezent că apartenenţa la blocul comunitar trebuie să se traducă prin beneficii pentru naţiunea franceză. Preşedintele a militat de asemeni pentru negocieri în cadrul UE, dar fără ca statele să poată, totuşi, să fie forţate să facă într-un fel sau altul, dictat de la Bruxelles. A mers până acolo încât a refuzat să asiste la întâlnirile Uniunii timp de şase luni, zguduind sistemul votului majoritar, pentru a demonstra că este un opozant al federalismului european. În prezent, mulţi analişti afirmă că refuzul acestui sistem stă la baza problemelor curente ale blocului comunitar, dintre care cele mai grave sunt „guvernarea nedemocratică şi criza de încredere în instituţiile europene”, notează „My Europe”.

Se poate remarca faptul că imaginea publică şi personalitatea lui Charles de Gaulle au avut un impact major în realizarea unora dintre punctele viziunii sale asupra Europei unite, în timp ce altele au parcurs un drum diferit. „În zorii Uniunii Europene, de Gaulle a vădit un ferm angajament pentru strângerea legăturilor Comunităţii Europene. În acelaşi timp, însă, promova restrângerea acesteia la ceea ce îi plăcea să numească «mica Europă de şase», bazată pe nucleul franco-german, respingând, totodată, orice formă de supranaţionalism”, sintetizează „EU Politics”.


*„Viziunea lui de Gaulle asupra Europei şi problemele contemporane din Balcani” („Global research”)

Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

Reporter: editura October - 21 - 2016 Comments Off on Politicienii şi „dependenţa” de reţelele sociale

În ultimul secol, s-a întâmplat de mai multe ori ca o invenţie să schimbe datele politicii mondiale: în anii 1920, radioul propaga vocile candidaţilor, aducând campaniile mai aproape de oameni, apoi, în anii 1960, televiziunea marca o nouă eră; astăzi, internetul a ajuns atât de puternic, încât aspiranţii la funcţii politice care nu sunt prezenţi pe reţelele de socializare „nu există” pentru opinia publică.

barack-obamaCu campania online „Implicare prin putere”, Barack Obama, actualul preşedinte al SUA, dădea tonul cel mai înalt al legăturii dintre politică şi reţelele de socializare, văzute ca liantul între guvernanţi şi guvernaţi. A fost o mişcare care, alături de calităţile sale de lider, i-a adus milioane de suporteri pe 15 reţele diferite şi i-a asigurat victoria. Evoluţia acestei legături a fost fulminantă, aspect foarte vizibil în lupta dintre actualii candidaţi la Preşedinţie, care adună puncte importante (sau dimpotrivă…) prin intermediul prezenţei constante şi consistente în peisajul social media.

Dincoace de Oceanul Atlantic, în ciuda vârstei înaintate, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a ţinut pasul cu vremurile şi din perspectiva reţelelor de socializare. Prezentă pe Facebook încă din 2009, suverana contribuie astfel decisiv la imaginea monarhiei britanice. Tot din Europa vine şi exemplul premierului polonez Beata Szydlo, care este foarte activă în mediul online. Pe pagina sa de Facebook, de pildă, s-au putut exprima foarte multe femei poloneze nemulţumite de o iniţiativă legislativă care le privea. Completăm tabloul european cu premierul român Dacian Cioloş, care încă de la instalarea în această funcţie a arătat o mare deschidere către reţelele sociale. A discutat, a răspuns, a susţinut civic, a reacţionat: „Aplicaţia Inspectorul Pădurii a fost lansată în testare timp de o lună de zile tocmai pentru a primi feedback de la cetăţenii care o utilizează şi pentru a o îmbunătăţi. Avem în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră şi de al celor cărora le pasă de pădurile noastre”, a îndemnat, de pildă, primul ministru al României pe Facebook.

netanyahuÎn Rusia, efectul unei declaraţii a premierului Dmitri Medvedev s-a răspândit ca focul, în luna iunie, prin intermediul social media. Spunea atunci demnitarul rus că „nu există bani în bugetul statului pentru plata pensiilor”, îndemnând cetăţenii cuprinşi de panică „să fie puternici” şi urându-le „toate cele bune”. Apariţia declaraţiei pe Youtube a generat peste 3,5 milioane de vizualizări şi un val de critici. În acelaşi timp, însă, ca orice politician contemporan care se respectă, premierul rus are o pagină de internet construită după toate regulile. Înaintând spre Orient, îl găsim foarte activ pe reţelele de socializare pe primul ministru al Irakului, Haider Al-Abadi. Educat în Occident, este liderul unui stat cu care SUA au avut mult timp relaţii tensionate, dar în acelaşi timp este perceput ca iniţiatorul unei noi ere pentru ţara sa. Din acest demers nu poate lipsi prezenţa în aria de socializare online. În acelaşi spaţiu geografic regăsim activitatea în mediul virtual a preşedintelui Siriei, Bashar al-Assad. Cu cât se prelungeşte focarul de instabilitate care este războiul civil din ţară, cu atât mai preocupat de supravieţuirea politică este liderul sirian, care se foloseşte de social media în acest scop. La rândul său, liderul guvernului israelian, Benjamin Netanyahu, se remarcă prin aceeaşi atenţie acordată domeniului. Un discurs al său din vara acestui an a fost vizionat de peste 22 de milioane de oameni, în condiţiile în care postări anterioare ale demnitarului, de pe vremea când nu acorda aceeaşi importanţă vizibilităţii de acest tip, nu adunau mai mult de 30.000 de vizualizări.

abdel-fattah-el-sisiÎn Australia, alegerile din vara acestui an au înregistrat o adevărată schimbare de reacţie vizavi de politicieni, graţie reţelelor sociale. Astfel, în ciuda lipsei acute de interes a votanţilor pentru clasa politică, s-a remarcat totuşi o efervescenţă online. În 55 de zile de campanie electorală, peste 3,6 milioane de australieni au interacţionat pe platforma online care a făcut scrutinul să fie denumit „alegerile Facebook”. A fost exploatat la maximum de către candidaţii la funcţia de prim-ministru, Malcolm Turnbull datorându-şi accederea în funcţie (şi) acestui aspect.

În celălalt capăt al lumii, în Columbia, campania electorală online din 2010 era prilej pentru candidatul la prezidenţiale Juan Manuel Santos să câştige alegerile după ce fusese cu 12 puncte în spatele contracandidatului. Cu „lecţia” învăţată, Santos, care are, fireşte, cont pe Twitter, este în continuare preşedintele ţării.

Chiar enigmaticul şi conservatorul (fost militar) preşedinte al Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi, are cont pe o reţea de socializare. Este oarecum o urmare firească a faptului că alegerea sa în fruntea statului nu ar fi fost posibilă niciodată fără efectele în lanţ ale „Primăverii arabe”, fenomen generat de mediul virtual. Este adevărat, totodată, că utilizatorii pot fi şi necruţători, aşa cum s-a întâmplat în cazul unui discurs televizat, aspru criticat, al preşedintelui…

„Brexit” – un joc de poker

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on „Brexit” – un joc de poker

Miza – Europa

Demarat de către fostul premier David Cameron aproape ca un joc de poker cu propriii cetățeni și cu Uniunea Europeană, „Brexit” se dovedește a fi nu numai expresia neîmplinirilor și frustrărilor unor largi categorii sociale din Regatul Unit al Marii Britanii, dar și un imens risc asumat în numele viitorului întregii Europe, din rațiuni ce pot fi catalogate mai degrabă ca aparținând politicianismului ieftin și cinic decât interesului public britanic. Un joc neinspirat, cu mize plătite acum de întreaga societate, nu numai de cei care au plusat demagogic într-o campanie în care clasa politică britanică a fost timidă și introvertită, timorată fiind de maladia politică numită populism. Un joc ce se poate transforma într-o molimă și poate virusa și alte state europene, deja vulnerabilizate politic de infestarea cu naționalism, populism și extremism. Odată ce zarurile au fost aruncate aproape la întâmplare, iar rezultatul, pe muchie de cuțit, a dat câștig de cauză adepților ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, efectele acestui joc cu miză uriașă nu contenesc să apară.

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Misiune dificilă: Premierul T. May trebuie să implementeze ieșirea din UE

Dacă din punct de vedere economico-financiar, efectele „Brexit” par să genereze îndeosebi o stagnare a creșterii și dezvoltării întregului continent, manifestându-se ca o piatră de moară agățată de gâtul mai tuturor statelor europene și al celor partenere comercial cu Marea Britanie, pentru Londra înseamnă o pierdere simbolică a statutului de capitală financiară europeană. Din punct de vedere politic, lucrurile sunt, însă, și mai încurcate.

Marea Britanie a avut în ultimele secole un statut aparte în relația cu SUA, fiind principalul lor aliat în Europa și purtătorul de cuvânt al Uniunii Europene. Așa încât, chiar dacă, aparent, relația dintre SUA și UE nu are motive să fie afectată, calitatea actorilor s-a schimbat. Este de presupus că Uniunea Europeană va dori în viitor un parteneriat NATO în care principalul aliat să fie „pe toate fronturile” Bruxelles. Acest lucru va însemna pentru Marea Britanie o pierdere de poziție și de influență.

Însă drama cea mai mare a britanicilor se va consuma în propriile granițe. Scoția și Irlanda de Nord vor să rămână în Uniunea Europeană. Dacă în cazul Scoției, mult mai pro-europeană decât Anglia, nu vor exista convulsii la previzibila ieșire din Regatul Unit și readerarea la UE, pentru Irlanda de Nord, un veritabil butoi cu pulbere de-a lungul istoriei recente, lucrurile sunt sensibil mai complicate. Aici, stingerea conflictelor a fost realizată de Londra aproape exclusiv pe seama infuziei masive cu fonduri europene. Va mai face față Londra doleanțelor și încordărilor Belfast-ului? Dar dorinței previzibile de separare a Scoției, firească în atari condiții?

Pentru Marea Britanie, un alt efect politic al „Brexit” va fi și acela al pierderii influenței în negocierile politico-economice internaționale. O Uniune Europeană fără contraponderea Marii Britanii va legitima influența decisivă a Germaniei în ecuația de putere a Uniunii. Va accepta Londra această supremație a Berlinului?

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Efecte majore: Prăbușire istorică a lirei sterline, anunțată de mass-media americane

Le va conveni cetățenilor britanici să călătorească cu pașaport în Uniunea Europeană? Dar Londrei să piardă instrumente esențiale în combaterea terorismului și criminalității? Va putea Marea Britanie să țină piept separat Rusiei? Dar să reziste concurenței economice europene și globale? Va mai exista Regatul Unit al Marii Britanii? Sunt atât de multe teme esențiale pe care astăzi efectele „Brexit” le devoalează! Iar aceste dure întrebări au ajuns să-i înspăimânte până și pe autorii morali ai proiectului botezat „Brexit”, care, după ce au lansat și întreținut campania „LEAVE”, au fugit cu lașitate, îngroziți de efectele iminente declanșate. Deci nu este de mirare că astăzi liderii din Marea Britanie caută cu înfrigurare soluții la cea mai complicată problemă politică din ultimul secol. Noul prim-ministru al Regatului, încă Unit, Theresa May, a anunțat că intenționează să invoce articolul 50 al Tratatului de la Lisabona abia la începutul anului 2017, ceea ce va activa o perioadă de doi ani de negocieri pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, desprindere preconizată, teoretic, pentru începutul anului 2019. Numai că socoteala afirmată public din Downing Street 10 nu se prea potrivește nici cu interesele business-lui, nici cu cele ale elitelor britanice. Se simte, evident, și în acțiune și în retorică, o tergiversare în acest sens, pusă destul de politicianist pe seama calendarului alegerilor din Franța și Germania din 2017, motivul invocat ținând de faptul că este probabil ca în cele două importante state să se schimbe conducerile politice, ceea ce ar îngreuna negocierile Londrei pentru ieșirea din spațiul comunitar. Nici noul minister însărcinat cu negocierea ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, anunțat și prezentat ușor arogant de noul premier May, nu a mișcat un pai în ultima lună, din motive cel puțin hilare, neavând suficient personal angajat (sic!)!

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Izolare: Fostul prim-ministru britanic D. Cameron și cancelarul german A. Merkel

Trăgând linie după această halucinantă aventură britanică, care în multe privințe aduce a dilemă shakespeareană, „to be or not to be, that is the question!”, nu putem decât să remarcăm lipsa de înțelepciune a clasei politice britanice, timorată de un populism ieftin și duplicitar, acceptat de dragul de a rămâne în grațiile unor alegători confuzi (conform statisticilor, accesările cetățenilor britanici pe motorul de căutare Google, după anunțarea rezultatului referendumului, în căutarea răspunsurilor la întrebarea What is the European Union?, au explodat). Adevăratele interese ale societății britanice și europene, starea durabilă de pace, constanta dezvoltare economică a întregului continent, dar și adevăratele teme ce ar fi trebuit să fie dezbătute și să primească răspunsuri și soluții, securitatea și noile provocări ale mileniului (încălzirea globală, terorismul, corupția) au fost aproape eludate de sloganurile împotriva imperfecțiunilor proiectului european, cu accent pe libera circulație a oamenilor. Fără doar și poate, e multă birocrație în Uniunea Europeană, e și multă risipă, încă nu sunt destule locuri de muncă, statele sunt asaltate de emigranți refugiați din țări sărace sau zone de conflict, clasa politică dezamăgește, societățile sunt polarizate, sărăcia din multe regiuni înspăimântă, a dispărut predictibilitatea economică a anilor ’70-’80, nu sunt clare toate soluțiile legate de viitorul construcției europene, dar nimic nu este ideal sau perfect pe lumea asta!

Va reuși Europa Unită să se reinventeze după această aventură a unuia dintre principalii săi piloni de susținere? Cea mai bună dovadă a interesului major pe care îl suscită ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar a fost chiar Summitul din luna septembrie a.c., de la Bratislava, considerat „primul post-Brexit”. Pe de altă parte, va izbuti Regatul Unit să găsească înțelepciunea de a accepta că a cedat unui impuls greșit, izvorât nu din rațiuni sociale, economice și de securitate, ci din populism și demagogie? Sunt semne că da. Viitorul, însă, trebuie să-l scriem împreună, oricât de dificil ar părea.
Anca Ştefănescu

Inechitatea socială, la cote record

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Inechitatea socială, la cote record

Lumea este mai bogată ca niciodată şi, paradoxal, mai nedreaptă decât a fost vreodată. Cu cât avuţia mondială creşte graţie tehnologiei, cu atât mai mult din ea se concentrează în mai puţine mâini.

1

Distribuirea bogăţiei lumii către cetăţenii ei

Forumul Economic Mondial anunţă cifre cutremurătoare referitoare la distribuirea total inechitabilă a resurselor la nivel mondial: peste 70% din populaţia planetei câştigă maximum 10 dolari pe zi, cu 15% dintre pământeni fiind nevoiţi să trăiască cu sub doi dolari zilnic. Aşa arată tabloul dramatic al împărţirii avuţiei mondiale, concretizat în date relevante: 1% oameni bogaţi deţin 99% din resurse, câţiva avuţi (care devin mereu mai prosperi) exploatând masa mare a săracilor.

Nenumărate studii de specialitate atestă faptul că mare parte din bogăţia lumii – 250 trilioane de dolari în 2015 – este în mâinile câtorva pământeni, mai exact 62 de miliardari. În cifre alarmante, s-a constatat că „3,4 miliarde de oameni – trei sferturi din populaţia adultă a lumii – deţin sub 10.000 de dolari pe an” (aproximativ o zecime din total), arată un studiu al „Credit Suisse”.

Una dintre cele mai interesante – şi edificatoare – evoluţii este situaţia ultimilor ani, care au inclus, după cum se ştie, şi o severă criză economică. În timp ce bogăţia celor câţiva din top a crescut cu peste 40 de procente din 2008 încoace (spor de circa 542 miliarde de dolari), cei mai săraci 10% dintre locuitorii planetei au avut o creştere de… trei dolari pe an în ultimul sfert de secol! Mai mult, în martie 2009 existau 793 de miliardari, iar după recesiunea care a îngenuncheat economic şi a sărăcit naţiuni, în anul 2014, umărul lor era dublu, de 1.645 de miliardari, potrivit „Forbes”. De altfel, la începutul anului 2015, organizaţia „Oxfam” avertiza că în 2016, 1% din cetăţenii planetei vor deţine mai mult decât restul de 99%. „Acest fapt concret s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după ce liderii mondiali cădeau de acord asupra unui proiect de reducere a inechităţii mondiale. S-a demonstrat astfel că fenomenul este complet scăpat de sub control”, sintetizează Mark Goldring, director executiv al organizaţiei.

 

Promisiuni goale

banutiAvuţia lumii va continua să crească în anii următori, arată proiecţiile specialiştilor, fiind estimată la 345 trilioane de dolari în anul 2010. Dacă tendinţa actuală va continua, se poate considera că la acel moment vor exista şi mai mulţi ultra-bogaţi care vor acapara încă mai mult din această bogăţie. Totuşi, dacă ar exista voinţă, această inechitate severă s-ar putea ajusta. De exemplu, o scădere a clivajului dintre bogaţi şi pauperi cu doar 10 puncte ar putea eradica sărăcia într-o ţară ca India, scoţând din mizerie extremă 173 de milioane de oameni. Şi nu doar ţările în curs de dezvoltare sunt afectate de acest fenomen. În cadrul grupului marilor puteri, G7, inechitatea a crescut semnificativ în Marea Britanie, ţară care deţine o bună parte din bogăţia lumii, prin sporirea diferenţelor dintre bogaţii tot mai bogaţi şi cei de la baza societăţii. Este de altfel şi cazul SUA, care înregistrează un trist record: „De la marea criză din anii 1930 nu a mai existat o asemenea inechitate. În ultimele trei decenii, avuţia din mâinile a 0,1% dintre americani a crescut de la 7 la 22%, în timp ce veniturile a 90 de procente dintre cetăţeni au fost erodate de colapsul valutar, criza economică şi devalorizarea proprietăţilor lor”, notează „The Guardian”.

Inechitatea, fenoment „scăpat de sub control” („Oxfam”)

Inechitatea, fenoment „scăpat de sub control” („Oxfam”)

În ce priveşte Uniunea Europeană, şi aici inechitatea este la ordinea zilei. În timp ce per ansamblu blocul comunitar este a doua mare putere economică a lumii, cu un Produs Intern Brut de 14,3 trilioane de euro (18,5 trilioane de dolari la nivelul anului 2014), aproximativ 25 milioane de europeni riscă să ajungă sub pragul sărăciei până în 2025 dacă liderii menţin politicile de austeritate. „În 2011, în cadrul Uniunii Europene, 120 de milioane de persoane trăiau sub pragul sărăciei, iar numărul acestora ar putea creşte dacă măsurile de austeritate vor continua, ridicând la peste un sfert din totalul populaţiei numărul celor ameninţaţi de sărăcie, inclusiv dacă au un loc de muncă”, avertizează „Oxfam”.

Au bogaţii lumii interesul să stopeze această enormă inechitate? Deocamdată, doar Uniunea Europeană are un plan concret în această direcţie, din care face parte, de exemplu, politica Băncii Centrale Europene care ţinteşte refacerea prosperităţii unei solide clase mijlocii. În rest, în pofida faptului că se întâlnesc regulat pentru a dezabte problema, liderii ţărilor care ţin în mână bogăţia lumii (prin intermediul câtorva zeci de cetăţeni) nu pun în practică nimic din ceea ce decid. În timp ce pe de o parte clamează acţiuni ferme, pe de altă parte se menţin în continuare paradisurile fiscale, sistemele injuste de taxare, oportunităţile de speculaţii financiare uriaşe.
Cei mai bogaţi zece miliardari deţin o bogăţie mai mare decât totalul bunurilor şi serviciilor pe care le produc anual majoritatea ţărilor lumii

8% din populaţia globală are în proprietate 84,6 procente din bogăţia planetei (inequality.org)

Dacă miliardarul american Bill Gates ar cheltui 1 milion de dolari pe zi, ar avea nevoie de 218 ani pentru a consuma averea pe care o deţine (raportul „Este timpul să stopăm inechitatea extremă”)

Între martie 2013 şi martie 2014, cei mai bogaţi 85 de cetăţeni ai lumii au înregistrat un spor de avere de aproape 500.000 de dolari pe minut

Cu 1,5% din averea cumulată a celor mai bogaţi ar putea fi şcolarizaţi toţi copiii lumii şi s-ar putea asigura servicii sanitare în toate ţările sărace
„Toţi oamenii pot trăi în bunăstare dacă ceea ce produce tehnologia este distribuit corect şi toţi oamenii pot rămâne săraci dacă cei câţiva proprietari ai tehnologiei se împotrivesc” (Stephen Hawking, director al Centrului de Cosmologie al Universităţii Cambridge)

Lovituri de stat eşuate

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Lovituri de stat eşuate

Lovitura de stat din Turcia, din luna iulie a.c., ne dă prilejul să trecem în revistă unele dintre cele mai răsunătoare astfel de puciuri ratate care au avut loc în secolul XX, ocazie de a reflecta asupra felului în care au fost provocate, gestionate şi mai ales de a observa consecinţele pentru toţi cei implicaţi, politicieni şi naţiuni.

 

Austria

Austria

Tratatul de la Versailles, din 1919, pedepsea crunt Germania pentru rolul ei în Primul Război Mondial. Încă de la început era uşor de prevăzut că ar putea urma turbulenţe pentru Guvernul de la Weimar, din cauza revoltei naţiunii germane în faţa condiţiilor impuse de învingători. Totuşi, în momentul în care generalul Walther von Luttwitz şi politicianul Wolfgang Kapp mărşăluiau în Berlin, în primăvara anului 1920, pentru a răsturna puterea, mare parte a naţiunii germane nu i-a susţinut, ba chiar i-a boicotat. Chiar preşedintele Friedrich Ebert i-a îndemnat pe cetăţeni să opună rezistenţă. Ca urmare, iniţiatorii au renunţat după patru zile, apoi au fugit în străinătate.

Austria, 1934… relaţii tensionate cu Adolf Hitler, cancelar al Germaniei, în condiţiile în care omologul său austriac, Engelbert Dollfuss, refuza să se supună cererilor celui de-al treilea Reich. Această rezistenţă i-a determinat pe cei 150 de membri ai Regimentului 89 SS să ocupe cu forţa cancelaria austriacă în vara acelui an. Cancelarul a fost împuşcat, dar populaţia şi armata s-au ridicat împotriva puciştilor. Poziţia Austriei s-a schimbat radical câţiva ani mai târziu.

Japonia anului 1945 era o ruină. Gestul împăratului Hirohito de a semna capitularea după bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki i-a nemulţumit pe membrii Gărzii Imperiale, care se temeau că tot sistemul va cădea odată cu renunţarea la luptă. Cu câteva ore înainte de anunţul oficial, maiorul Kenji Hatanaka a pus la cale o lovitură de stat menită să întrerupă comunicaţiile astfel încât împăratul să nu-şi poată informa poporul că naţiunea capitulează. Complotiştii nu au reuşit în planul lor şi mulţi dintre ei s-au sinucis.

Franta

Franta

Germania

Germania

 

 

 

 

 

 

 

Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, anunţa în 1961 că intenţionează să pună capăt conflictului cu Algeria, colonie care îşi dorea independenţa şi lupta pentru asta de şapte ani. Dar anunţul nu le-a picat tocmai bine generalilor Maurice Challe, Edmond Jouhad, Andre Zeller şi Raoul Salan, care erau la comanda forţelor franceze din Algeria, aşa că s-au pus în fruntea unui grup militar care a pătruns în capitala Alger, preluând controlul asupra guvernului şi comunicaţiilor şi pornind represalii împotriva oricărui om care se opunea loviturii, inclusiv compatrioţi fideli liderului de la Paris. În aceste condiţii extrem de periculoase, De Gaulle a făcut un apel public la rezistenţă în faţa puciului. Ca urmare, zece milioane de francezi au intrat în grevă, ceea ce i-a descurajat definitiv pe puciştii care au renunţat fără să fi fost tras vreun foc de armă. Un an mai târziu, Algeria îşi căpăta mult dorita independenţă.

URSS

URSS

Politica pro-occidentală a ultimului preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, care susţinea dezmembrarea colosului sovietic, nu avea cum să fie pe placul guvernului şi militarilor comunişti. Aşa că în 1991, liderul de la Kremlin era înlăturat de un Comitet de urgenţă, plasat în arest la domiciliu prin Crimeea, unde s-a crezut că va fi mai uşor de convins să-şi dea demisia şi să abandoneze Tratatul de disoluţie. În acest timp, însă, la Moscova, protestatari în frunte cu preşedintele de mai târziu Boris Elţîn au făcut front comun împotriva conspiratorilor, care, după cum se cunoaşte, au pierdut această luptă. Au fost arestaţi ori s-au sinucis. Câteva luni mai târziu, URSS înceta să existe.

Secolul trecut mai aminteşte lovituri de stat eşuate în Etiopia, Irak, Filipine, Kenya, Indonezia ş.a.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult