9
November , 2017
Thursday

Arhivele Naţionale

Un garant al adevărului istoric

Reporter: editura October - 21 - 2016

Una dintre cele mai importante instituții ale României, Arhivele Naționale, continuă să fie spațiul în care sunt reunite și păstrate dovezile existenței, dezvoltării și continuității poporului român, printre care documente de o însemnătate excepțională. Rolul instituției Arhivelor este unul major în societate, dat fiind faptul că aici se conservă și valorifică tezaurul care reprezintă memoria unei națiuni.
În fiecare an, la data de 31 octombrie este celebrată Ziua Arhivelor Naționale.

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Document de excepţie: „Întărirea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, pentru mănăstirea Tismana” (Arhivele Naţionale)

Organizate, ca mai toate instituțiile statului modern român, sub domnia lui Cuza, Arhivele Naționale ale României se confruntă, după Marea Unire, cu o dublă tradiție – cea pe care Cuza și Kogălniceanu au formalizat-o, și cea habsburgică și maghiară, în fostele provincii imperiale. Marea provocare pe care această situație a ridicat-o și-a găsit răspunsul în opera de organizare și sistematizare întreprinsă mai ales sub direcția lui Constantin Moisil, 1923 și 1938. În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituția intra în subordinea Ministerului Educației Publice.

Lui Moisil i-a urmat ca director general Aurelian Sacerdoțeanu, între 1938 și 1953. În acest an însă, urmând modelul sovietic, Arhivele Statului au fost subordonate Ministerului de Interne. Direcția a fost încredințată unor cadre din MAI, iar Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa – a fost desființată. Aceste modificări radicale în organizare au deschis calea unei noi concepții, restrictive și represive, asupra rolului Arhivelor. Nenumărate interdicții și reguli de supraveghere au făcut ca Arhivele Statului să semene mai mult cu o închisoare a documentelor decât cu o instituție menită să conserve și să înlesnească accesul liber al cetățenilor la mărturiile relevante pentru memoria şi identitatea naţională. Din păstrătoare ale patrimoniului arhivistic, Arhivele Statului devin gardieni ai acestuia.

Aceasta era situația în 1989; răspunderea asupra modului în care Arhivele Naționale și-au regăsit identitatea firească în ansamblul instituțional al unei Românii democratice și europene, a măsurii în care acest obiectiv major a fost realizat – și a sincopelor acestui proces complicat – revine generației mele de specialiști, care a gestionat tranziția și în acest domeniu, ca în multe altele.

document-2

O primă etapă, proabil cea mai tensionată din istoria recentă a tuturor instituțiilor statului român, se circumscrie și pentru Arhivele Statului între 1990 și 1996 – data la care este adoptată o nouă lege a arhivelor. Înainte de asta, o contradicție dintre cele mai dureroase și mai greu de gestionat s-a dezvoltat între cadrul legal de funcționare a Arhivelor și noile realități politice și sociale după Decembrie 1989. O cercetare sistematică a activității Arhivelor Statului și, pe cât posibil, a dezbaterilor – în primul rând din interiorul instituției, dar și din mass-media – pertinente pentru acest subiect ar fi susceptibilă de concluzii foarte interesante. Le putem bănui măcar datorită a două contribuții relevante pentru temă: articolul regretatului Virgil Coman și cel semnat de Ioan Drăgan, ambele publicate în „Revista Arhivelor”. Drăgan identifică opțiunile în cauză în dezbaterile care încă din ianuarie 1990 au mobilizat personalul Arhivelor din Transilvania în jurul câtorva teme majore. Dependența de MAI era considerată de mulți arhiviști – dar nu de toți – ca un obstacol major în calea funcționării democratice a instituției și a refacerii imaginii publice a Arhivelor și a lucrătorilor acestora.

Foarte repede, Arhivele au devenit însă obiectul unui adevărat asalt, din pricina Legii 18/1991, care a presupus eliberarea de acte pentru câteva milioane bune de beneficiari. Statistica e copleșitoare: față de anul 1989, când 12.328 de persoane au consultat arhivele, în 1991 numărul lor crește de zece ori (!), la 120.000, pentru ca în 1998, când o nouă etapă de restituiri reparatorii era așteptată, nu mai puțin de 200.151 de solicitanți să consulte Arhivele din toată țara.

Adoptarea legii arhivelor din 1996 nu a fost lipsită de tensiuni și de contestări, mai ales în legătură cu termenele foarte lungi în are documentele deveneau accesibile – pentru cele mai benigne cazuri se prevedeau 45 de ani, deși era vorba de documente de caracter public și pertinente pentru istoria contemporană. Nici măcar alegerile din 1996 nu au avut consecințe notabile în funcționarea Arhivelor Naționale.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Constat că proiectul noii legi a arhivelor, înaintat Parlamentului încă din timpul guvernului Tăriceanu (dar fără finalizare până în prezent), recunoaște implicit deficiențele legii din 1996 atunci când punctează că „facilitarea accesului cetăţenilor la documente, prin simplificarea procedurilor şi prin îngrădirea oricărui abuz datorat subiectivităţii individuale a funcţionarilor publici sau disfuncționalităților instituționale constituie un deziderat fundamental”.

Noi provocări, de altă natură, se ivesc acum în activitatea Arhivelor. Este vorba pe de-o parte de procesul – indispensabil – de digitizare și informatizare, un domeniu în care Arhivele Naționale au făcut progrese considerabile mai ales în ultimii ani, deschizând larg accesul gratuit și confortabil al publicului la fondurile documentare a căror protecție fizică e masiv sporită astfel. De exemplu, la 19 octombrie 2009, Arhivele Naționale ale României au pus la dispoziția publicului inventarul Secției Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al Partidului Comunist Român. Un mare proiect în derulare, susținut cu fonduri europene, va realiza transcrierea în format digital a unui fond masiv de documente istorice, care devine astfel și el accesibil oricui.

Pe de altă parte – și aici cred că o discuție temeinică a tuturor celor implicați este indispensabilă – se poate pune problema constituirii unor arhive dedicate comunicării electronice, după exemplul arhivei Twitter din Republica Moldova, care a strâns laolaltă scurtele mesaje difuzate pe Twitter între ziua alegerilor, 5 aprilie 2009, și repetarea acestora în iulie, documentând astfel „revoluția Twitter” din acel an al marilor mobilizări prin mesaje electronice. Ar fi fost interesantă, desigur, o arhivă paralelă în România, cu prilejul alegerilor prezidențiale din 2014, de exemplu. Doar că atare arhive nu pot fi imaginate dacă nu are cineva pe loc inițiativa colectării mesajelor; dacă însă există nu doar interes, ci și mijloacele materiale și umane ale unei asemenea colectări, ele se pot realiza, spre beneficiul istoricilor și sociologilor contemporani. „Arhiva Twitter” mai trebuie să aștepte…

Prof. Dr. Zoe Petre


Arhivele sunt instituții de o remarcabilă continuitate, cele dintâi datând din mil. 4-3 î.Hr. Arhivele și-au definit mai clar după Revoluția Franceză și misiunea, și dubla lor vocație – de depozitari ai evidenței documentare și de furnizori de informații despre trecut – ca și modul propriu de gestionare a patrimoniului arhivistic. Din punctul de vedere al istoricilor, Arhivele devin în sec. XIX piatra unghiulară nu doar a cercetării, ci și a veridicității datelor regăsite în documentele scrise: arhiva reprezintă garantul adevărului istoric.
casetă

De-a lungul timpului, prestigioși oameni de cultură ai României au fost în slujba Arhivelor Naționale: Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Constantin Moisil, David Prodan, împreună cu numeroși specialiști și profesioniști ce veghează pentru ca documentele să fie păstrate și valorificate în cele mai bune condiții.
„Un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dublă valoare: de a servi ca act de proprietate și de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate” (Bogdan Petriceicu Hașdeu – director general al Arhivelor Statului între 1876-1900).

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult