24
May , 2017
Wednesday

File de istorie naţională

August 1916 – Marea cumpănă

Reporter: editura December - 3 - 2016

Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în urma unei memorabile reuniuni a Consiliului de Coroană sub ascultarea Regelui Ferdinand, relativ proaspăt Rege al României, a reprezentat rezultanta unei lungi și chinuitoare confruntări între mari grupuri politice, mari idei și mari puncte de vedere asupra unicului interes național, la prima vedere toate întemeiate, toate credibile și toate având mari șanse de a fi perdante și, în egală măsură, câștigătoare.

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

De fapt, nu era chiar așa în ceea ce privește egalitatea de șanse și de motivații. Un fapt era evident – societatea românească se afla în pragul unui proces iminent, acela al readucerii între granițele Statului român a milioane de conaționali care în acel moment trăiau supuși sub steag străin, fie țarist, fie habsburgic. Acest fapt obiectiv nu înlătura marea primejdie la adresa statalității românești, aceea de a fi desființată în cazul alegerii greșite a unei tabere care va pierde în mod dezastruos marea confruntare. Ceea ce era foarte aproape de adevărul realității, nenorocita Pace de la Buftea arătând cum ar fi stat lucrurile sub sabia germană. De fapt, încă de la sfârșitul Campaniei de toamnă, începută sub zodia norocului în Transilvania și sub cea a dezastrului în sud – estul teritoriului, pe malurile Dunării, s-a văzut că aveam de-a face cu un inamic decis să scoată din istorie statul român. Jefuirea resurselor materiale, distrugerea patrimoniului cultural, violența concretă a ocupației au fost fără precedent. Mai târziu, prevederile păcii separate prin care, practic, statul român era desființat, fiind transformat într-o zonă de ocupație militară de dimensiuni reduse, fără Carpați și fără Dobrogea, restul teritoriului fiind trecut sub autoritatea deplină a Imperiului Austro – Ungar sau sub aceea a Imperiului german, au arătat din plin că, dincolo de interese economico – militare, adversarii nutreau o ură și un dispreț profund față de români și față de existența lor între națiunile Europei. Dar să ne întoarcem la momentele prebelice, care conțin în ele cel mai sever examen al clasei politice românești, de la începuturile modernității sale.

Totul are o rădăcină ascunsă, aproape misterioasă, în Tratatul cu Imperiul Austro – Ungar, din 1883, cu adevărat un succes politic pentru România, fiind, în fapt, prima recunoștere internațională a tânărului stat român independent. Era o gură de aer salvatoare pentru noua monarhie europeană, declarată ca atare în urma Războiului de Independență, în 1881, o recunoaștere de drept a unui fapt plătit din plin cu sângele soldaților români pe câmpul de luptă. Tratatul – despre care spuneam că reprezenta un mare succes de drept internațional, cuprindea, pe lângă concesiuni oneroase de natură economică (fiind doar începutul unui șir lung de astfel de îngenuncheri, care continuă și astăzi), și un codicil secret; o anexă despre care doar Regele Carol I avea știință și conștiință. Nici un alt om politic nu era la curent cu prevederile acestei anexe secrete care, în esență, prevedea angajamentul României de a fi aliatul Imperiului în cazul când acesta ar fi fost atacat de un terț. O alianță militară care limita drepturile României în ceea ce privește opțiunile politicii sale externe; de altfel, și în unele probleme ale politicii interne. Astfel, deși în opinia publică românească problema românilor din Transilvania reprezenta un punct deosebit de sensibil, cu atitudini unanim și clar exprimate în favoarea respectării drepturilor acestora, Regele și Guvernele, oricare au fost acestea, au trecut la o operațiune de temperare a emoției și acțiunii în favoarea românilor transilvăneni. Binecunoscuta Asociație „Carpații”, între fruntașii căreia îl numărăm pe Mihai Eminescu, a fost nevoită să se supună poruncilor regale de temperanță în activitatea sa, fiind permanent supravegheată de autorități, dar și de agenții secreți ai Imperiului. De altfel, s-a procedat la o direcționare a energiilor naționaliste către un alt obiectiv – românii din Peninsula Balcanică. Acest Tratat este la originea campaniei culturale oficiale de resuscitare a conștiinței naționale a populațiilor românofone din Grecia, Albania și Bulgaria. S-au construit școli, s-au trimis profesori, misiuni culturale și religioase, s-au tipărit cărți și s-au organizat manifestări de stradă și campanii de presă. Problema Transilvaniei trebuia ocultată în opinia publică. Desigur, nu s-a reușit, ea era prea evidentă și, în fapt, era o chestiune obiectivă. Cea a românilor balcanici era, în cea mai mare măsură, subiectivă.

Pe de altă parte, exista marea tragedie a românilor de dincolo de Prut, intrați sub stăpînire țaristă de aproape o sută de ani. Dacă în Transilvania asistăm la fenomene brutale de persecuție națională, de încercări administrative de deznaționalizare, de așezare în afara societății a unei populații majoritare, în Basarabia deznaționalizarea avea loc pe căi mai eficiente – prin biserică, prin oferta educațională în limba rusă, prin măsuri de natură militară și administrativă, cum ar fi deportările și evacuările populației românești și repopularea cu coloniști de limbă slavă sau orice altă limbă, dar nu românească. În aproape o sută de ani, elementul românesc din Basarabia a suferit o pierdere de peste treizeci la sută din totalitatea sa.

Înțelegem astfel dilema în care s-a găsit clasa politică în momentul configurării marilor tabere beligerante. Pe de o parte Antanta, către care se îndreptau speranțele celor care doreau eliberarea Transilvaniei și care aveau aspirațiile unei europenizări favorabile tradițiilor românești, valorilor democratice cultivate de Franța și Anglia. De partea cealaltă, politicieni la fel de patrioți nu vedeau cu ochi buni o alianță cu un grup de state care conținea și Rusia, un Imperiu care primejduia identitatea românească și care dovedise de atâtea ori că nu avea bune intenții și nici nu-și respecta cuvântul dat față de români. Acești autentici patrioți vedeau o reîntregire a românilor prin înglobarea țării noastre într-un sistem federal al Imperiului habsburgic, în care toți românii s-ar regăsi administrativ și politic. Era o teorie formulată de bănățeanul Aureliu Popovici și care avea destui susținători în Regat, mai ales de cei fascinați de dezvoltarea tehnologică și ordinea și disciplina atât de tipice lumii germanofone. Nici unul dintre aceștia nu știa de codicilul secret. Doi ani de zile România s-a aflat într-o neutralitate militară, fiind sfâșiată de pasiunile politice ale celor două tabere. Victoria, nu îndeajuns de rumegată, a României în cel de-Al Doilea Război Balcanic, în care trupele române au desfășurat cu succes o campanie în Bulgaria, alimenta planurile și iluziile unui corp ofițeresc imatur, cu mici excepții: bătuți o dată, bulgarii puteau fi bătuți și a doua oară! A fost cea mai mare eroare militară și psihologică a timpului! Bulgarii nu mai erau singuri, îl aveau pe Mackensen alături. Dezastrul de la Turtucaia, urmat de eșecul manevrei de trecere a Dunării la Flămânda, au dus la renunțarea la ofensiva din Transilvania, o operațiune care se dovedea un succes. Dar asta s-a întâmplat după luarea deciziei. Adevărul este că decizia de intrare în război s-a luat sub presiune externă – Antanta a somat România să intre în război atunci, la 27 August, și nu mai târziu, ca pe o ultimă șansă. Situația pe frontul de vest putea fi răsturnată în favoarea Antantei dacă România ar fi intrat în luptă, dezechilibrând așa balanța combatanților. România era nepregătită. Așa fusese mereu, prea mică pentru un front atât de lung. Avea nevoie de ajutor în tehnică și trupe din partea Antantei, iar cea mai apropiată putere era Rusia. Cea mai proastă variantă… ca și cum ai ruga lupul să ia în grijă mielul.

Hotărârea a fost luată, interpretându-se codicilul secret în litera sa – dacă Imperiul Austro – Ungar va fi atacat de un terț, România va interveni în favoarea Imperiului. Ori, nu Serbia atacase Austro-Ungaria, ci invers. Regele Ferdinand s-a considerat eliberat de obligația secretă. Iar tabăra Antantei a câștigat confruntarea, continuând tradiția relațiilor cordiale cu Franța, privind către o perspectivă democratică și europeană, având drept crez unirea cu Transilvania. Liderul pro Puterile Centrale, Petre P. Carp, a votat împotrivă, dar a precizat că fiul său va merge pe front pentru a lupta contra Germaniei și Austro–Ungariei. Ceea ce s-a întâmplat. A fost un moment astral pentru România. Ceea ce a urmat a fost un calvar, o tragedie și un moment de disperare. Cu toate acestea, Armata Română, poporul, în totalitatea sa, au trecut examenul Istoriei și în fața dezastrului Imperiilor, care, toate, s-au prăbușit, Statul român a devenit țara aproape tuturor românilor, întregit, întărit. Intuiția pro Antantiștilor s-a dovedit a fi corectă și salvatoare. Ea avea un fundament – alianța nu doar politică, economică sau militară cu țările democratice, ci și o alianță ideologică, în spiritul unei Europe parlamentare și naționale cu acestea, în special cu Franța. Un lucru este sigur – clasa politică a anului 1916 a dat dovadă de patriotism adevărat, dincolo de convingeri și interese; de patriotism și spirit de sacrificiu pentru cauza națională. Am putea regreta că asta se întâmplă rar și în mod excepțional în viața politică românească.

 

Eugen Uricaru

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult