23
May , 2017
Tuesday
Una dintre cele mai importante instituţii pentru viitorul oricărei societăţi este liceul. Referinţă pentru educaţie ...
Cum de îşi găsesc, totuşi, românii locuri de muncă în Italia, în pofida şomajului ridicat ...
Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, ...
-Au deschis un restaurant de elită în Bucureşti- Românii care pleacă la muncă în străinătate visează ...
Stimate domnule Raed Arafat, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
Fără certificare minoritară Cu un secol în urmă, în 1914, în Bulgaria, în zona Vidin, erau ...
Programul „Candela” Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, din localitatea Vedrin-Namur, a fost cumpărată de românii din Belgia ...
Termenii „imigrant” şi „refugiat” sunt adesea confundaţi sau schimbaţi între ei, în ciuda diferenţelor majore ...
Plata şomajului pentru a deschide o firmă Plata unică a şomajului pentru a vă deschide o ...
Acum, la sfârşit de an, ne-am blocat interesul asupra unor întâmplări cotidiene aparent fără contur, ...
Nimeni nu ştie mai bine decât americanii ce este aceea o performanţă, care poate fi ...
Tradiţie populară din străbuni Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti din ...
Potrivit Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, principalele vulnerabilităţi ale României sunt diminuarea capacităţii de ...

Archive for March, 2017

La răscruce de vânturi…

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on La răscruce de vânturi…

Străbatem o etapă dificilă, care, orice am spune, contrazice flagrant speranţele pe care ni le făuream în urmă cu 10 ani, că odată cu intrarea noastră în Uniunea Europeană vom păşi pe un ţărm paşnic al dezvoltării, în care, alături de co-participanţi europeni, vom avea şi pe meleagurile noastre stabilitate şi progres. Drepţi să fim, am avut parte şi de ani mai buni, de împliniri şi de satisfacţii. Democraţia s-a cuibărit şi la noi, pe ici pe colo, ne-au crescut şi temerile spre mai bine. 

Carol Roman

Şi acum, parcă deodată, ne trezim la o intersecţie de vânturi năprasnice, ivite chiar din interiorul Uniunii Europene. „Brexit” a declanşat de fapt ceea ce se cocea mai de multişor în interiorul UE. Şi ne referim doar la faptul că va dispărea 15% din bugetul european, dar mai mult îngrijorează ieşirea la iveală a unor anomalii structurale, care rod din temelie ordinea firească găsită şi apreciată aproape unanim, în urmă cu ani. 

În ceea ce ne priveşte, vom remarca în acest parcurs, stabil de bine de rău, câteva consecinţe discutabile, care ne vizează în mod direct. Şi se face că tocmai în acest moment au apărut o seamă de opţiuni răuvoitoare statelor estice ce îndeamnă la modificări de concepţie, de necrezut altădată. Aşa de pildă Nigel Farage, unul dintre susţinătorii părăsirii de către Marea Britanie a Uniunii Europene reclamă, acum, după trecerea atâtor ani, primirea în UE a Bulgariei, Poloniei, României, Ungariei, şi care ar trebui să fie invitate să iasă din conceptul european, dat fiind nivelul lor de dezvoltare. Un alt apologet al divizării este liberalul Guy Verhofstadt, care a iniţiat în Parlamentul de la Strasbourg un raport prin care cerea să fie introduse drepturi diferite de vot, după criteriul acceptării sau nu a monedei comune europene. Şi nu sunt vorbe aruncate la întâmplare, deoarece s-ar părea că ne îndreptăm spre Uniunea Europeană cu diferenţieri între state. În această direcţie se situează şi cancelarul Angela Merkel, care în mai multe rânduri a vorbit despre „o Europă cu mai multe viteze, în care nu toate statele membre să participle la acelaşi nivel de integrare”. După cum mai remarcam, aceste declaraţii reprezintă un concept politic ce ar putea fi oficializat chiar pe 25 martie, la Roma, unde urmează să fie semnată o Declaraţie privind viitorul UE după „Brexit”. Nu ar fi o surpriză, întrucât şi la Summitul Informal din Malta, din 3 februarie, s-au arătat interesaţi de o asemenea construcţie liderii Olandei, Belgiei şi Italiei. Până şi preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a susţinut această schimbare la faţă a Europei, pe care o sfătuia să capete mai multă „flexibilitate”.  

Numai că, în contrast cu bunăvoinţa arătată de cei puternici amintiţi ceva mai sus, în numeroase ţări se susţine că o Europă cu mai multe viteze reprezintă o formă de ameninţare asupra ţărilor din Est, care bănuiesc că în spatele acestei noi denumiri europene ar exista tentaţia de a fi retrogradate şi ar fi socotite drept state „de rangul doi”. 

O aplicaţie recentă ne desluşeşte oarecum modul în care sunt concepute relaţiile dintre statele europene. Astfel, compania de consultanţă „McKinsey”, citată de „Politico.eu”, în raportul pentru Conferinţa de Securitate de la München, ce a avut loc în perioada 17-19 februarie, arată că Europa ar putea economisi până la o treime din sumele alocate pentru echipamentul militar dacă s-ar recurge la mai puţini furnizori. Argumentarea porneşte de la constatarea că circa 80% din achiziţiile din UE sunt făcute la nivel naţional, ceea ce a dus la o fragmentare a pieţei de apărare pe continentul european. Reflectând la cele de mai sus, ar însemna că doar marile economii, cum sunt Germania, Franţa, Italia, ar trebui să se ocupe de crearea echipamentului militar, în timp ce alte ţări, printre care şi România, care produce un echipament de o înaltă calitate internaţională, ar urma să înceteze producţia, să devină cumpărători şi să arunce afară din uzine numeroşi lucrători specializaţi în această industrie. Înţelegemsusţinem realizarea de economii, dar nu în sistemul de a-i întări pe cei tari şi a-i slăbi pe cei din „linia a doua”. Bănuim că discuţiile legate de lansarea Uniunii Europene cu mai multe viteze nu îi vor favoriza şi mai mult pe cei având de acum o structură performantă, punând în continuare în inferioritate ţările cu potenţial economic mai mic ori cu o aderare mai recentă la Uniunea Europeană. România trebuie tratată ca un stat membru egal cu celelalte, în conformitate cu principiile Uniunii Europene, şi reprezintă o importantă valoare în construcţia europeană.  

 

Carol Roman 

 

Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Provocările anului 2017 – Europa, încotro?

Europa traversează una dintre cele mai zbuciumate perioade din era post „război rece”. Efectele incipiente ale „Brexit”, încă nedevoalate în plenitudinea lor, criza refugiaților, ușor estompată față de anul precedent, dar pentru care nu s-au găsit încă soluții, terorismul care pândește hâd orice țără din Uniunea Europeană, orice oraș, orice cartier, lipsa unei viziuni pragmatice de dezvoltare economică, tangentă în orice moment cu o nouă – și spun unii, iminentă – criză bancară, „insurgența” partidelor populiste și extremiste, complicatele probleme geostrategice de pe flancurile estice și sud-estice, efectele încă nebănuite ale noii ere Trump, dar și permanenta zvâcnire de orgoliu expansionist a Rusiei sunt doar câteva dintre marile probleme ale anului în curs. 

Modul în care se vor gestiona pe termen scurt și mediu toate aceste serioase chestiuni depinde și de rezultatul alegerilor regionale, parlamentare și prezidențiale din câteva țări importante ale Europei. Cele mai așteptate sunt cele din Germania și Franța, două din principalele motoarele economice ale Uniunii Europene.  

Alegerile din Germania, cruciale pentru democrația liberală a UE

În Germania, președintele este ales pe o durată de cinci ani, în cadrul Convenției Federale, un corp constituțional format din membrii Bundestag-ului și dintr-un număr de reprezentanți din partea land-urilor, proporțional cu populația statelor respective. Mandatul actualului președinte, Joachim Gauck, expiră în martie 2017. Partidul cancelarului german Angela Merkel, Uniunea Creștin-Democrată (CDU), aflată la guvernare împreună cu CSU, au sprijinit candidatura ministrului de Externe social-democrat Frank-Walter Steinmeier la Președinția Germaniei. În ceea ce privește alegerile parlamentare din Germania, în urma cărora va fi desemnat un cancelar, favorit pentru această nominalizare și, implicit, pentru o confruntare cu Angela Merkel, candidatul CDU, este Martin Schulz, fostul președintele al Parlamentului European, reprezentantul SPD. Deși un sondaj de la sfârșitul anului trecut arăta că Martin Schulz și Angela Merkel se află la aceeași cotă de popularitate, actualul cancelar, chiar și erodat ca imagine în urma crizei refugiaților, păstrează încă prima șansă. Cu certitudine, însă, politica ușilor deschise adoptată de guvernul Merkel pentru valurile de refugiați din Siria și alte zone de razboi a avut ca efect și revigorarea mișcărilor naționaliste și populiste care vor beneficia de procente deloc neglijabile la proximul scrutin electoral. Conform măsurătorilor sociologice, pentru cei 80 de milioane de germani contează în anul de grație 2017 o mai mare predictibilitate economică, reducerea contribuției Germaniei la coșul comun european, siguranța în interiorul frontierei statale și păstrarea locurilor de muncă. Partidul care va putea să convingă că este apt să „livreze” un asemenea program de guvernare, va beneficia de sprijinul majoritar al electoratului german, convins că și într-o țară prosperă ca a lor, motor al Uniunii Europene, e nevoie de schimbare, de reîntoarcere la vechile valori și tradiții. 

Cele mai imprevizibile alegeri din acest an par să fie cele din Franța. Candidații cu cele mai mari șanse sunt François Fillon, din partea dreptei, Marine Le Pen, președinta Frontului Național, formațiune de extremă-dreapta, și fostul ministru al Economiei, Emmanuel Macron, care a refuzat să participe la alegerile primarele ale socialiștilor. Tabăra socialistă, conştientă de pericolul diviziunii, lansează apeluri în vederea unui dialog între principalii candidaţi, deşi perspectiva unei candidaturi unice rămîne utopică. În plus, stânga poartă povara extrem de complicată a celei mai scăzute încrederi pe care un președinte al Franței a înregistrat-o vreodată, având în vedere că François Hollande provine tocmai din rândul socialiştilor. 

Dreapta naționalistă franceză se ridică pe valul nemulțumirilor populare

Așa încât, cu două luni înainte de alegerile prezidenţiale din Franţa, toate scenariile par posibile, inclusiv acela al unei victorii a lui Marine Le Pen, lidera extremei drepte. Candidatul unic al dreptei François Fillon, în pierdere de viteză după scandalul declanșat ca urmare a angajării la cabinetul senatorial a soției și a doi dintre copiii săi pe post de colaboratori, încearcă să mute accentul campaniei pe câteva vizite internaționale, în speranța reacumulării de capital politic. Deplasarea la Berlin a lui Fillon nu a avut, deci, rezultatul mediatic scontat, capitalul său politic și de încredere fiind serios afectat. Şi candidatul independent de centru-stânga, Emmanuel Macron, s-a întors dintr-o vizită în Algeria suscitând o vie polemică acasă, întrucât a calificat istoria colonială a Franţei în această ţară drept o „crimă împotriva umanităţii”. Expresia în sine a tulburat atât de mult opinia publică din Franța, încât nimeni n-a mai ţinut cont de contextul utilizării sintagmei şi de faptul că Emmanuel Macron a pledat şi pentru deschiderea unei noi pagini în istoria relaţiilor franco-algeriene. La rândul său, Benoît Hamon, omul care a câştigat alegerile primarele organizate de socialişti, a făcut o vizită în Portugalia, acolo unde socialiştii, împreună cu o formaţiune radicală de stânga aflați la guvernare, au reușit performanţa să scoată ţara din austeritate şi să reducă în acelaşi timp deficitul bugetar. 

Atenţia mediatică franceză și europeană se concentrează, însă, asupra lui Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, care de mulţi ani încearcă să deschidă uşile cancelariilor străine, până acum, fără succes. Controversata doamna Le Pen a încercat printr-o vizită în Liban să-şi creioneze o statură internaţională. Primită la cel mai înalt nivel la Beirut, ea a rostit un discurs emoționant, cerând protejarea creştinilor din Orientul Apropiat. Marine Le Pen îl sprijină în mod deschis pe preşedintele sirian Bachar al-Assad, considerându-l singurul lider din Siria capabil să asigure securitatea minorităţilor. Într-o Franță măcinată de mulți ani de valuri de migrație neincluse cultural, care nu a reușit să rezolve problematicile complicate ale periferiilor sociale, scenariile cele mai plauzibile pentru alegerile prezidențiale indică accederea în turul al doilea a candidatului partidului de extremă dreapta, Marine Le Pen, și a reprezentantul dreptei, François Fillon.  

Nu lipsite de interes vor fi și alegerile locale din Marea Britanie, din luna mai, când Theresa May va trebui să demonstreze dacă guvernul condus de ea este capabil să limiteze impactul „Brexit” asupra economiei din Regatul Unit, încercările Scoției de a-și căpăta independența față de Anglia, nemulțumirile Irlandei de Nord pentru de ieșirea din UE. Aceste alegeri vor fi și primul test electoral pentru noul premier Theresa May. Ultimele sondaje de opinie anunţă victoria Partidului Conservator cu până la 16 procente avans faţă de principalii rivali, Partidul Laburist aflându-se în criză de leadership după referendumul din iunie 2016.  

Componența Parlamentului albanez, strâns legată de continuarea reformelor

Alegeri parlamentare au loc pe 15 martie în Olanda, în aprilie în Bulgaria, în iunie în Albania, în septembrie în Norvegia, iar în octombrie în Republica Cehă. Prezidențiale vor mai fi organizate în aprilie în Serbia și în noiembrie în Slovenia. Rezultatele tuturor acestor alegeri vor creiona o nouă agendă europeană, în care vor trebui incluse nu numai viziunile și promisiunile enunțate în campaniile electorale, dar și provocările cărora bătrânul nostru continent trebuie să le facă față. Va reuși Europa să-și securizeze spațiul în fața amenințărilor teroriste? Vom găsi oare soluții viabile și umane pentru valul uriaș de imigranți pe care Europa l-a primit în ultimii ani? Vom putea noi, europenii, să facem față unei noi recesiuni economice? Vom fi în stare să evităm un asemenea scenariu? Va reuși Uniunea Europeană să găsească o formulă de colaborare cu Rusia, care să detensioneze relațiile politice și să creioneze o politică energetică sustenabilă pentru viitor? Dar o politică economică solidă și pragmatică cu principalul aliat SUA, care să impulsioneze creșterea economică și să reducă efectele nocive ale globalizării? Oare în „era” Trump fiecare țară a Uniunii Europene va trebui să-și negocieze acordurile economice cu SUA, sau vom avea la nivelul UE o viziune unitară de parteneriat economic trans-european? Se va destrăma oare Uniunea Europeană ca efect al „Brexit” sau își va strânge rândurile și va fi mai puternică, înțeleaptă și vizionară ca oricând? Sunt doar câteva din întrebările care preocupă leadership-ul european și care vor avea efect asupra a aproape 500 de milioane de locuitori ai bătrânului continent. 

Și pentru a încheia într-o notă optimistă, „Europa First” este concluzia la care am putea ajunge după declarațiile principalilor actori de la recent încheiata Conferință pentru Securitate desfășurată la München. Uniunea Europeană pare că vrea să preia rolul SUA de lider al ordinii globale liberale, propunându-și să investească în apărare, viziune de sorginte germană, conform căreia marile state europene ar putea să conducă nu numai economia continentului, ci și apărarea lui, profitând de fondurile alocate acestui domeniu. 

 

Anca Ştefănescu 

 

Au păşit pe calea exilului…

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Au păşit pe calea exilului…

 

Lista lungă a exilaților români este alcătuită, în marea sa parte, din intelectuali nevoiți să părăsească țara din aceleași motive – politica, intoleranța, primitivismul relațiilor sociale, incapacitatea celor aflați la putere de a înțelege vremelnicia poziției lor. 

 
 

Nicolae Milescu

Istoria personalităților românești care au plecat sau au fost obligate să -și părăsească Patria (mereu din aceleași motive) începe, probabil, în epoca modernă, cu Nicolae Milescu. Desigur, și înaintea Spătarului au mai fost mari oameni alungați din Ţările Române, dar cred că el este cel dintâi intelectual care a luat calea străinătății. Tot el este primul care, în exil fiind, a lăsat în urma sa opere importante, valori inestimabile, contribuții recunoscute pe plan internațional. Desigur, în cazul său, destul de complicat, exilul a fost impus din motive politice, însă ele nu au fost exclusive. Conflictul dintre partidele nobiliare (boierești, cum sunt cunoscute) din Principatele românești erau destul de violente, lupta pentru putere incluzând acte de cruzime, trădări, apelul la forțe străine. Nimic nou. Milescu Spătarul (supranumele său indică o înaltă poziție în societate) nu a fost străin de lupta politică și a suportat consecințele acesteia. A fost victima unei măsuri barbare, i se mai spunea Cârnul, din cauza unei pedepse cu mutilarea nasului, administrată din porunca lui Constantin Cantemir Vodă, tatăl lui Dimitrie și drept urmare a plecat la Leipzig  

Milescu a rămas în istorie pentru altceva: pentru ceea ce a înfăptuit în exilul său. Opera sa include importante lucrări teologice în apărarea ortodoxiei, continuând astfel frontul deschis de Varlaam și Petru Movilă împotriva asaltului Reformei. A intrat în cercul gînditorilor europeni ai vremii pe când îl însoțea pe domnitorul Gheorghe Ștefan în pribegia sa europeană. Lucrarea sa intitulată „Steaua Orientului strălucind Occidentului” a fost publicată în limba franceză, în cadrul unei ample lucrări teologice la Port Royal. A scris în latină, greacă și rusă lucrări diverse, cele din urmă pe când funcționa la Posolski Prikaz (un Minister de Externe specific) al Țarului. Călătoria și „Jurnalul” său din China l-au înscris pentru totdeauna în rândul oamenilor de seamă ai Europei. O minte strălucită, o mare capacitate intelectuală care s-a împlinit abia după ce a ieșit din capcana politicii, după ce a fost nevoit să părăsescă țara pe care niciodată nu a uitat-o și întotdeauna a slujit-o participând la marile dezbateri europene, unde a afirmat și susținut identitatea neo-latină a poporului român. 

Moldova și-a urmat destinul, rătăcind printre amenințările externe și suferind din pricina dezbinării interne. Un alt mare cărturar de nivel european, ajuns Domn al Moldovei, a fost obligat, din cauza evoluției militaro-politice din zonă, să părăsească țara și să-și împlinească destinul intelectual în străinătate. Este vorba despre Dimitrie Cantemir*, o glorie a culturii române și a celei europene. A fost autorul unor mari și importante lucrări, de la istorie și geografie până la muzicologie – amintim că era membru al Academiei din Berlin, iar familia sa a jucat un rol important în istoria culturii ruse. Împlinirea sa intelectuală s-a realizat abia atunci când a părăsit scena politică a propriei țări și chiar țara. 

Am ales acești doi mari și emblematici precursori ai exilului românesc deoarece amândoi au realizat mari fapte culturale, amândoi fiind obligați să ia calea exilului din cauza politicii la care au participat activ și direct. Am putea spune că spațiul public românesc este prea mic pentru prea marile pasiuni care îl bântuie… 

Nicolae Balcescu

Anul 1848 aduce un mare val al exilaților, fenomen care nu este specific doar Ţărilor Române, ci întregii Europe. Exilații polonezi, italieni, ruși, unguri cutreieră lumea, încercând ca după înfrângerea Revoluției să găsească soluția dezrobirii popoarelor prinse în strânsorile imperiale. Generația celor de la 1848 din Principate a avut marii săi exilați, între care Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă, mai proeminentă. Este un exil politic, rezultatul unui conflict profund între două lumi, una muribundă, însă căutîndu-și soluțiile de prelungire a existenței prin soluții violente, represive, și o altă lume, care reprezenta dezvoltarea economică și schimbarea relațiilor sociale, dar care nu găsea decât soluția unei schimbări prin forță, prin revoltă populară. Așa s-a întâmplat și în Valahia, iar consecințele sunt știute din cărțile de istorie. Mai puțin cunoscute sunt faptele exilului lui Nicolae Bălcescu. Circulă multe legende privind sfârșitul istoricului și omului politic, mort la Palermo, dar al cărui mormânt este și va fi necunoscut. O legendă este că și-a sfîrșit zilele în mizerie. Bălcescu a murit într-o cameră de hotel – Hotelul Trinacria, care este pomenit și descris de Giuseppe Tommasi di Lampedusa în nemuritorul său roman „Ghepardul”. Era un hotel de lux, unde adăsta și personajul său care întruchipează amurgul unui regim și al unei clase sociale, prințul Salina. O altă legendă privește înhumarea marelui român în groapa comună a săracilor. Bălcescu a fost înhumat ca un om cunoscut și de onoare, însă nimeni n-a mai plătit taxa de prelungire a concesiunii mormântului și așa se face că osemintele sale au ajuns la groapa comună. Interesant este faptul că Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis un aghiotant al său cu o sumă importantă de bani, cu misiunea de a repatria rămășițele pămîntești ale marelui patriot. Misiunea a eșuat. Probabil că banii s-au risipit. Nu vi se pare a fi o poveste românească de secolul XXI? Bălcescu a luat calea îndepărtării de țară, iar în răstimp moștenirea sa ideatică, opera propriu-zisă și imaginea sa de model patriotic au căpătat dimensiuni și imagini impunătoare. Un gând răutăcios ne îndeamnă să spunem – cu cât mai departe, cu atât mai folositor. E doar o constatare confirmată de șirul exilaților exemplari care au urmat… 

I.L. Caragiale a luat decizia să plece, sătul de injuriile la adresa sa și mai ales a operei sale.  

Brâncuși a ales calea străinătății pentru a fi înțeles și a sfârșit prin a fi hulit și batjocorit de însăși Academia Republicii Populare Române, în care voci ale unor intelectuali cu prestigiu și valoare certă au veştejit valoarea operei sale.  

Tiktin și Gaster, doi savanți care au adus contribuții de mare importanță la cercetarea limbii și culturii române, au fost siliți să plece din țară din pricina obtuzității și unei rău intenționate aplicări a legilor vremii, lipsind astfel cultura românească de oameni valoroși, devotați științei și culturii naţionale. 

Cioran, Eliade, Ionesco, Vintilă Horia, Enescu sunt doar câteva nume dintr-un val uriaș de exilați din timpul și din perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, majoritatea adevărate valori intelectuale, exilați care au continuat să lucreze pentru cultura română, iar dacă astăzi există nume românești în catalogul valorilor universale, majoritatea aparțin acestui val de emigrați politici, de persecutați de multiplele forme ale dictaturii pe care România le-a avut de suportat din 1938 pînă în 1989. La acești exilați se adaugă lista lungă a celor care au trecut prin închisori sau care au fost obligați să se refugieze într-un ciudat exil interior. Cred că lista exilaților propriu-ziși din perioada de sfârșit a ultimei dictaturi îl are în frunte pe Paul Goma si continuă cu zecile de nume ale intelectualilor stabiliți în Occident cu o activitate creativă importantă, iar uneori cu poziții politice anti-dictatoriale declarate public. Unii dintre aceștia au revenit în țară, Paul Goma nu. 

Ceea ce este de observat la acest fenomen care, iată, durează de câteva secole, este o constantă represiune a intelectualilor, artiștilor în general. Puterea politică, deși în continuă schimbare, conform naturii sale, a fost permanent preocupată să scape de cei care gândeau cu adevărat, de cei care nu doar că știau adevărul, dar aveau și dăunătorul obicei să-l împărtășească, să-l facă public. Pentru a păși cât de cât pe calea cea bună, românii au nevoie de aportul exilaților, au nevoie de ei pentru că în fapt ei sunt strigătul care se întoarce ca un ecou. Murmurul și gemetele nu au ecou. În ziua când românii nu vor mai pleca din țara lor pentru a putea să spună clar adevărul, abia atunci poporul român va fi în rând cu națiunile democratice, libere și suverane.  

 

Eugen Uricaru 

 


*„Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei), „Cartea științei muzicii”  

Conversia mall-urilor în fabrici

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Conversia mall-urilor în fabrici

Întâia destinație a fostelor fabrici falimentare, lăsate în paragină sau abandonate după 1989, au fost mall-urile. Peste 60 de megacentre cu activități comerciale au fost construite în orașele mari și medii ale țării, având spații care însumează peste trei milioane de metri pătrați. Sunt reprezentative proiectele de anvergură finalizate sau aflate în diferite faze de execuție în locul întreprinderilor care au funcționat în anii economiei etatiste, precum Vulcan, Tricodava, Electroaparataj, Motoare Electrice, Tractorul, Electroputere, Timpuri Noi, Semănătoarea, Republica, Dacia, Loromet etc. România figurează în top 10 la numărul de mall-uri existente în Europa. Majoritatea acestora au reușit să-și păstreze destinația din proiect până în prezent, în special în localitățile unde puterea de cumpărare a oamenilor a sporit în ultimii ani datorită situației economice mai bune și a veniturilor salariale crescute. Există însă multe mall-uri în țară care au intrat în picaj financiar accelerat, îndeosebi în anii de criză profundă, fapt ce a făcut să apară falimentul și, implicit, schimbarea obiectului de activitate în nenumărate cazuri.  

În fostul mall din Arad se produc cabluri

Evitarea eșecului total și pierderea banilor investiți de către proprietarii obiectivelor comerciale lovite de faliment s-a concretizat prin vânzarea activelor la alți dezvoltatori, mult mai încrezători în activități de producție industrială aducătoare de profit. Este vorba despre investiții financiare de ordinul sutelor de milione de euro în spații care, prin proiecte viabile, adaptate la cerințele riguroase ale pieței, au fost transformate în fabrici de componente auto, depozite, spații de birouri sau chiar în sedii de instituții. Practic, fostele întreprinderi ieșite din circuitul economic din cauza performanțelor slabe au fost reconectate la producție prin reconversia procesului economic. Acest fenomen s-a înregistrat nu doar în centrele industriale mari, ci și în micile orașe sau comune unde au existat fabrici de conserve, de morărit, întreprinderi pentru mecanizarea agriculturii sau IAS-uri. Astfel, în halele dezafectate au fost organizate mici fabrici de confecții sau au fost amenajate depozite pentru diverse mărfuri, unde își desfășoară activitatea sute de oameni. Majoritatea investitorilor sunt din Europa, însă există plasamente care aparțin unor întreprinzători din Africa, Asia și America.  

Judecătoria Buzău funcţionează în mall-ul „Galleria”

Nu peste tot apariția mall-urilor a fost considerată oportună. Micii comercianți, acei proprietari de magazine, de băcănii sau de prăvălii care vindeau diferite mărfuri în cartiere au privit cu reticență construcția acestor megacentre comerciale. În opinia lor, retailerii din țară și cei internaționali vor produce schimbări majore în piață, cu repercusiuni uriașe sub aspectul funcționării normale a activității desfășurate de proprietarii de mini-magazine. În scurt timp, oamenii au luat calea mall-urilor, fiind atrași de oferta bogată, fapt ce a făcut ca sute de băcănii să fie închise din lipsă de clienți. În acest mod, afacerile s-au oprit, iar negustorii au rămas fără obiectul muncii.  

Un studiu realizat de revista „Capital” arată că există multe exemple de mall-uri construite în apropierea centrelor urbane, a căror destinaţie iniţială a fost schimbată sau urmează să fie modificată din cauza performanţelor economice foarte slabe. Este cazul mall-ului de la Arad, unde germanii de la grupul „Leoni” au deschis o fabrică la „Armonia”. În aproape o treime din spațiul închiriat se produc cabluri pentru industria auto, care ajung pe piața Europei. Fondată în 1917, „Leoni” este acum lider global în furnizarea de sisteme de cablare și tehnologie de cablu. Procesul de conversie de la „Armonia” Arad continuă, faza de trecere de la centrul comercial la centrul logistic fiind în derulare. Este posibil ca fabrica să aibă în curând o altă destinație. Tot la Arad se materializează procesul de reconversie la mall-ul „Carrefour”, acțiune inițiată de austiecii de la „Immofinanz”. În acest mall, „Carrefour” a investit 78 milioane euro în cinci ani. „Immofinanz” este un grup imobiliar comercial și concentrează activitatea pe segmentele comerciale și de birouri, în prezent, în opt piețe principale din Europa: Austria, Germania, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, România, Polonia și Moscova.  

Fostul „City Mall” Bucureşti a devenit spaţiu de birouri

Un alt exemplu de reconversie sunt hipermarketurile „PIC”, cu centrele din Oradea și Călărași, unități cu profil comercial care, odată ajunse în stare de faliment, au fost achiziționate de dezvoltatori din America și Franța, pentru a fi folosite ca unități pentru fabricarea de sisteme de acoperișuri auto și de parbrize. De faliment nu a scăpat nici mallul „Armonia”, din Brăila, care a fost cumpărat pentru 15 milioane de euro de proprietarul sirian al unei ferme zootehnice de ovine și taurine din județul Ialomița. Reconversia acestui obiectiv poate însemna spaţiu de producţie pentru un furnizor de componente electrice al „Dacia” şi „Ford”. Pe lista mall-urilor transformate se mai află „Galleria Suceava”, „Galleria Buzău”, cele din Arad și Piatra Neamț sau „City Mall” din București – centre care au fost transformate fie în spații de depozitare pentru rulmenți, spații de birouri sau chiar în sediu de judecătorie, cum s-a întâmplat la Buzău. Menționăm că „City Mall” este singurul mall din Bucureşti care şi-a schimbat complet destinaţia. 

Așadar, nu peste tot schimbarea fostelor întreprinderi în mall-uri s-a dovedit cea mai bună alegere pentru retaileri. S-a probat că unele investiții în centre comerciale, fără studii și analize aprofundate pe toate palierele social-economice, nu au fost adaptate la cerințele economiei de piață, respectiv la cerere și ofertă, fapt pentru care a fost necesară reconfigurarea unor domenii de activitate după un regres financiar înregistrat pe parcursul mai multor ani. În acest mod s-a ajuns la schimbarea destinației unor mall-uri în fabrici de producție, cu dezvoltatori prezenți în România de pe toate continentele. 

 

Eliade Bălan 

Politica externă a României în actualul context internațional

Reporter: editura March - 28 - 2017 Comments Off on Politica externă a României în actualul context internațional

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre 

Performanţă economică certificată

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on Performanţă economică certificată

De-a lungul a peste două decenii de activitate, „NIRO Investment Group” a devenit un factor important al economiei româneşti, fapt atestat de numeroase premii, diplome şi trofee meritorii, care i-au recompensat activitatea de înaltă calitate şi managementul de succes practicat atât pe piaţa română, cât şi pe cea internaţională. Acţionând sub deviza „Investind în oameni, investim în viitor”, impulsionat de preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru, Grupul de firme, companie viabilă şi performantă, cu capital românesc, şi-a câştigat un renume pe deplin recunoscut. 

Premiul internaţional Excelenţă în managementul afacerilor – Europa 2006” i-a fost conferit firmei „S.C. Niro `95 IMPEX S.S.” şi înmânat preşedintelui Grupului „NIRO”, dl. Nicolae Dumitu, la festivitatea din Luxemburg, de către directorul general al revistei Actualidad, Luis Abello, pentru seriozitate în afaceri, tenacitate în gândire şi execuţie, dar mai ales pentru finalitatea investiţională care a atras admiraţia şi recunoaşterea specialiştilor în domeniu. O înaltă distincţie, „Premiul European al Calităţii, i-a fost conferită în anul 2008 firmei „NIRO Group”, preşedintelui acesteia, de către Summit-ul liderilor din Oxford, pentru eforturi continue de atingere a înaltei calităţi în concordanţă cu standardele europene. Este unul dintre cele mai prestigioase evenimente care au loc în Marea Britanie, ce atrage participanţi din peste 20 de ţări din toată lumea, reunind comunitatea oamenilor de afaceri şi reprezentanţi de vârf ai guvernelor din Uniunea Europeană, Rusia, CSI, ţări în curs de dzvoltare şi din Orientul Mijlociu. 

Anul 2011 consemna o altă importantă recunoaştere pentru „NIRO”: Trofeul din partea „Quality Summit New York” – „International Award for Excellence and Business prestige. Gold. Totodată, Grupului de firme „NIRO” i-a fost acordat „Certificatul de atestare a calităţii ISO 9001”, pentru calitatea serviciilor şi produselor. 

 

Femei la vârful ierarhiei politice europene

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on Femei la vârful ierarhiei politice europene

Personalități puternice, persoane cu o îndelungată carieră politică și cu expertiză profesională dovedită, femeile de la vârful politicii europene se remarcă prin performanță și longevitate în înaltele demnități ale statelor lor. 

  Angela Merkel. Poziționarea cancelarului Germaniei în fruntea preferințelor electoratului pentru un nou mandat la alegerile din toamna acestui an denotă marea încredere de care încă se bucură în rândul germanilor. Eventuala sa desemnare în această funcție și în 2017 ar face ca Angela Merkel, aflată deja în al 12-lea an de mandat, să egaleze recordul mentorului ei, fostul cancelar Helmuth Kohl.  
  • Euro este soarta noastră comună, iar Europa viitorul nostru împreună” 
  Theresa May. Premier al Marii Britanii într-o perioadă crucială, când țara va trebui să părăsească Uniunea Europeană în urma votului popular din vara anului 2016, Theresa May s-a remarcat încă de pe vremea când era ministru de Interne în cabinetul Cameron, prin tonul ferm al declarațiilor sale. Se evidențiază prin faptul că este una dintre foarte puținele femei pe care le-a promovat la vârf Partidul Conservator britanic în ultimele două decenii.   
  • În vremuri grele, fiecare trebuie să-și ducă partea lui de povară” 
  Kolinda Grabar-Kitarović. În anul 2015, la câteva luni după ce Croația a intrat în Uniunea Europeană, cetățenii o alegeau în fruntea țării pe Kolinda Grabar-Kitarović, prima femeie în această funcție după 1990 și de asemenea cel mai tânăr președinte croat din istorie. Kitarović a activat ca ministru de Externe al țării sale, Ambasador al Croației în SUA și asistent al Secretarului General al NATO pentru Diplomație Publică. Este unica femeie care a ajuns în structura de conducere a Organizației Nord-Atlantice.  
  • UE și NATO trebuie să transmită mesaje ferme regiunii est-europene. Înainte de toate, procesul de extindere rămâne ca politică” 
  Dalia Grybauskaitė. Grație unei activități remarcabile în fruntea Lituaniei, președintele Dalia Grybauskaitė este din ce în ce mai des amintită în clasamentul celor mai influente personalități politice ale ale ultimilor ani. Este prima femeie votată în cea mai înaltă demnitate a statului și primul președinte reales. A fost ministru de Finanțe al țării sale, precum și comisar european pentru Buget. Supranumită „Magnolia de oțel”, președinta Lituaniei a acceptat doar jumătate din salariu și s-a remarcat prin atitudini ferme, în special pe relația cu Federația Rusă. Posedă centura neagră la karate și vorbește patru limbi străine.  
  • O femeie lider trebuie să depună un efort mai mare, să fie mai dinamică, mai organizată și mai rapidă decât un bărbat de succes” 
  Kersti Kaljulaid. Şi Estonia, are drept președinte o femeie: Kersti Kaljulaid, proaspăt aleasă în fruntea statului din luna octombrie 2016, este primul șef de stat femeie al acestei țări. Totodată, la 46 de ani, este cel mai tânăr președinte din istoria țării. Biografia sa include o serioasă carieră în domeniul finanțelor, precum și poziții de vârf în Estonia, printre care pe cea de reprezentant la Curtea Europeană a Auditorilor.  
  • Cei născuți în libertate iau suveranitatea, securitatea și drepturile ca pe ceva subînțeles. Nu ar trebui să facem asta” 
  Erna Solberg. Premier al Norvegiei din anul 2013, Erna Solberg este fost ministru al Dezvoltării Regionale. Timp de şase mandate a fost membru al Parlamentului. Desemnată prim-ministru, a inițiat o rigidizare a politicii migrației promovată de țara sa, inclusiv măsuri fără precedent în ceea ce privește azilul în Norvegia, ceea ce i-a atras supranumele de „Erna de fier”.   
  • Avem un stat social costisitor și singura modalitate de a rămâne astfel este să devenim mult mai competitivi” 
  Beata Szydło. Una dintre cele mai ferme voci din politica europeană la vârf este cea a premierului Poloniei, Beata Szydło. Fost primar, apoi parlamentar cu patru mandate, s-a remarcat prin aportul la succesul campaniei prezidențiale a lui Andrzej Duda, ceea ce a determinat partidul Lege și Justiție s-o nominalizeze pentru funcția de premier. Promotoare a unor măsuri percepute ca fiind naționaliste, Szydło este, în ultima perioadă, într-un dialog aspru cu oficialitățile Uniunii Europene, din cauza unei crize a Curții Constituționale din Polonia.   
  • Guvernul Poloniei nu va permite niciodată, nimănui, să-și impună punctul de vedere asupra polonezilor” 
  Marie-Louise Coleiro Preca este cel de-al 9-lea președinte al Republicii Malta. A fost parlamentar încă din anii 1990, ulterior fiind numită ministru al Familiei și Solidarității Sociale. Este o susținătoare a egalității între femei și bărbați, popularizând proiectele legate de această temă și în Uniunea Europeană, și în Commonwealth, Malta fiind o țară care face parte din ambele alianțe.  
  • Xenofobia și rasismul sunt dușmanii democrației”  

 

Roxana Istudor 

 

„Prâslea” în cel de-Al Doilea Război Mondial

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on „Prâslea” în cel de-Al Doilea Război Mondial

Deși nu făceau parte dintre marile puteri militare implicate în cel de-Al Doilea Război Mondial, unele state ale lumii au făcut gesturi care au contat semnificativ în ecuația conflagrației. 

 
 

Elveția și-a apărat neutralitatea… cu arma în mână

Considerată oficial un nucleu de neutralitate, Elveția nu a fost atât de… neutră. În efortul de a-și menține teritoriul neinvadat, a fost nevoită să doboare 11 avioane germane care au intrat în spațiul aerian elvețian în drum spre Franța. Germania a amenințat cu represalii, dar elvețienii s-au ținut tari pe poziție și au rămas o insulă de stabilitate în mijlocul vâltorii mondiale care a înconjurat-o din toate părțile. 

Primul om care decriptat celebrul cod german „Enigma” și a contribuit masiv la victoria Aliaților nu a fost în realitate Alan Turing, ci Marian Rejewski, din Polonia. Țara sa lucra la spargerea acestui cod cu șapte ani înainte de izbucnirea războiului. Germanii au descoperit acest lucru, iar după invazie, polonezii au transmis pe ascuns tot ceea ce lucraseră spre Marea Britanie, unde, după cum se știe, formula nouă a codului a fost decriptată. De altfel, istoriografia menționează că acest eveniment care a schimbat soarta războiului nu ar fi fost posibil fără munca lui Rejewski. 

Silită de pretențiile teritoriale ale fostei URSS să intre în război în 1939, Finlanda s-a văzut invadată de masive forțe sovietice care cereau controlul asupra unor insule finlandeze. Peste 1 milion de militari au început să mărșăluiască pe teritoriul Finlandei, stat care avea o armată restrânsă, care la prima vedere nu putea ține piept colosului de la est. Când ajutorul britanic și francez nu a venit, finlandezii s-au mobilizat eroic și au izbutit să distrugă peste o treime din forța uriașă care îi cotropise. În final, țara a pierdut ceva teritoriu, dar mult mai puțin decât s-ar fi putut estima.  

Deși la începutul războiului Canada nu putea fi considerată o forță militară – în ciuda dimensiunilor, țara avea o populație de doar 11 milioane de locuitori, circa 15 nave și puțin peste 200 de piloți – în ziua în care Germania a invadat Polonia canadienii au început pregătiri febrile și eficiente. În zece zile, Guvernul a investit 20 milioane de dolari pentru înarmare. Rezultatul? Au fost antrenați 50.000 de piloți, s-au construit 800.000 de tancuri, o flotă de 471 de vase de război, 16.000 de avioane. Peste 700.000 de canadieni au participat la forța aliată. La finele conflictului, Canada avea a treia flotă maritimă a lumii… 

Când în India s-a dat alarma pentru intrarea în cea de-a doua conflagrație mondială, 2,5 milioane de indieni s-au înscris ca voluntari – cea mai mare armată de acest fel din lume. Nu toți au ajuns în linia întâi, dar cu toții au participat la efortul de război. Diferența pe care au făcut-o trupele indiene a fost decisivă în derularea conflictului în Asia: au participat la recapturarea Burmei, invadată de Japonia.  

Și Africa a avut partea ei de distrugere și… de glorie. De pildă, cei 100.000 de kenyeni care s-au înscris ca voluntari au reușit să oprească, alături de alte trupe aliate, invazia italiană spre estul continentului, apoi au mers mai departe, în campania din Madagascar și Burma, luptând astfel și împotriva japonezilor. Toate acestea în condițiile în care erau mai prost plătiți decât camarazii albi și nu puteau spera să avanseze în ierarhia militară.  

Putem încheia acest periplu cu cazul special al Armeniei. Mica localitate Chardakhlu a avut un rol atât de important în triumful aliat, încât la finalul războiului, din 1.250 de localnici care s-au înscris ca voluntari, 853 au primit înalte distincții pentru eroism, 12 au devenit generali și doi mareșali.  

Teodora Marin 

 

 

Carţile lui Carol Roman…

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on Carţile lui Carol Roman…

Într-un ciclu firesc şi binemeritat, zilele acestea şi colegul şi prietenul meu din anii tineri s-a luat pe urmele noastre, depăşind vârsta de 85 de ani. Ale noastre, zic, ale celor care am depăşit-o binişor, ostenind şi uneori înflorind condeiul, ca şi el, nu doar în literatură, dar şi în domeniul ispititor al presei, domeniu în care Carol Roman a fost un veritabil maestru, cu o prezenţă prelungită până azi, când a ajuns un singular şi prestigios patriarh.  

Mă uit acum cu admiraţie la titlurile celor peste 35 de volume publicate, iar dincolo de ele presupun că au existat sute şi chiar mii de articole de ziar şi de revistă, prin care spiritul său neliniştit ne-a pus şi pe noi, cititorii, în legătură cu marile şi dramaticele probleme naţionale şi internaţionale ale perioadei istoriei în care ne-a fost dat să trăim. 

Prima sa carte importantă, despre care am scris în urmă cu 15 ani, într-un capitol pe care i l-am dedicat în volumul de evocări „Dincoace de munte”, a fost „Oameni, umbre şi fantome”, subintitulată „O viaţă printre ziare”, publicată în 2004. Apreciam atunci ca fiind memorabile toate paginile şi capitolele dedicate vieţii şi formării sale de ziarist. Autoironia şi simţul umorului le dau credibilitate deplină. La fel de originale sunt portretele unor personaje deosebite, cunoscute şi de mine, mari scriitori şi ziarişti, ca şi unii colegi mai tineri, deveniţi, între timp, prin operă, destin şi istorie, nume la fel de atractive, demne de o mai atentă cunoaştere, pomenire şi neuitare: Tudor Arghezi, George Călinescu, Zaharia Stancu, Brunea Fox, Tudor Mazilu şi alţii. 

Fireşte că i-am citat şi comentat, în volumul Cărţile prietenilor mei” (2014) şi alte volume, cum a fost „Ziaristul şi fascinaţia clipei” (2012), de o mare bogăţie de informaţii şi portrete de neuitat, realizate cu un penel de maestru, însoţite de documete rare, o lume căreia merită să i se aprindă făcliile strălucitoare cândva. 

În 2013 i-am citit şi din nou i-am comentat pe larg volumul „Miracole – carte de râs de ei şi de noi”, un îndemn evident la lectură şi bună dispoziţie. O carte de pamflete şi de umor, aşezată sub o dublă autoritate: cea biblică şi cea argheziană. Sărguinţa şi talentul i-au fost onorate şi prin volumul „În balansul vremurilor” care a primit Marele Premiu al Uniunii Ziariştilor Profesionişti pentru anul 2016. 

Dar, pe lângă toate aceste remarcabile succese literare, aş vrea să nu uit şi să laud cum se cuvine faptul că iubitul meu coleg de la „Scînteia tineretului” de pe vremuri – pe la şcoala şi paginile căruia au trecut zeci de nume importante ale literaturii române – publică de atâţia ani revista lunară „Balcanii şi Europa”, unde Carol Roman semnează, număr de număr, un editorial excelent, cu analize, observaţii şi meditaţii de „om bătrân şi înţelept”. Colaborând deseori la această revistă, ca scriitor şi fost Ambasador în Grecia, o schiţam în numărul aniversar, de 8 ani de la apariţie, şi răspundeam astfel la întrebarea „de ce colaboraţi la revista Balcanii şi Europa” – mi-a uşor să răspund afirmativ şi subiectiv. „Obiectiv fiindcă studiază profund, nuanţat şi convingător, trecutul acestui teritoriu european, pe care eu l-am numit «zonă de cutremure», în cel de-al cincilea volum al ciclului memorialistic «Ambasador la Atena». Dar toate studile şi analizele noastre nu se opresc la un trecut zbuciumat uneori, prelungit, din păcate, până în prezent, ci caută forme şi căi noi de vindecare a rănilor vechi, găsirea modalităţilor paşnice, neviolente, de armonizare a vieţii şi intereselor specifice fiecărei naţiuni, popoarelor şi minorităţilor din sudul Dunării.  

Mă simt onorat să colaborez la această revistă, fiindcă îmi înfrăţesc numele cu al atâtor personalităţi calificate, nume de rezonanţă în diplomaţia şi cultura română, alături de eminenţi oameni politici şi diplomaţi străini.  

Nu-mi ascund mulţumirea, evident subiectivă, că scriind eu în revistă scrie şi ea despre cărţile mele, ceea ce ţine de firescul relaţiilor dintre intelectualii care ştiu purta un condei cinstit şi inspirat în mână. Le mulţumesc tuturor pentru fraternitate!”. 

 

Ion Brad 

 

În noua sală „Elbi”, din Hamburg, Dirijorul român Paul Florin, aplaudat de cancelarul Merkel 

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on În noua sală „Elbi”, din Hamburg, Dirijorul român Paul Florin, aplaudat de cancelarul Merkel 

La început de an, în Germania, la Hamburg, a fost inaugurată o nouă sală de concerte. Investiția în cultură este pentru germani o datorie de onoare. Atât de importantă, încât Guvernul federal a fost bombănit că în loc să direcționeze mai mulți bani pentru un nou aeroport berlinez, banii publici au fost dați pentru a ridica o soră pentru… nu sutele, ci miile de săli de concerte ale țării… Au fost proteste de stradă, certuri politice iar șantierul a fost închis la un moment dat, din cauza scandalului financiar izbucnit pe marginea majorării costurilor, motiv pentru municipalitate de a se război în instanță cu constructorii. Până la urmă, inaugurarea a întârziat şapte ani și nota de plată a urcat de la 186 de milioane de euro la aproape 800 de milioane… 

Dar „Elbi”, cum a fost botezat noul sediu al NDR, este o clădire unică. Un proiect arhitectural îndrăzneț și futurist, amplasat în mod spectaculos la capătul unei limbi de pământ înconjurate de apă, dominând de la mare înălțime peisajul. Sala de concerte a fost așezată deasupra unei vechi hale industriale de opt etaje, servind în ultimii ani ca depozit. Peste pereții de cărămidă, ranforsați acum pentru a susține o clădire cu înălțime de trei ori mai mare decât cea inițială, se ridică, cu o altă formă, o structură din oțel și sticlă, cu un acoperiș care imită valurile, și cu o formă ascuțită ce seamănă cu o corabie care plutește pe Elba. Noile etaje sunt în număr de 18, găzduind sala de 2.100 de locuri, săli de repetiții, săli de studiu, de înregistrări, cabine, birouri etc., plus o terasă și o superbă piațetă interioară în aer liber. Există, cum era și firesc, și o sală studio, pentru concerte camerale, cu o atmosferă mai intimă și spații pentru workshop-uri și conferințe. „Elbphilharmonie” este, deci, la înălțime. Nu doar prin faptul că se urcă cu liftul până la etajul la care se află intrarea, ci prin recordurile pe care le înregistrează acest proiect spectaculos. Au fost cârcotași care s-au referit în primul rând la recordul depășirii bugetului. Clădirea este integrată într-o zonă de dezvoltare imobiliară evaluată la 12 miliarde de euro și mai cuprinde un hotel și un complex de apartamente de lux, al căror preț poate urca până la 10 milioane de euro, potrivit presei americane.  

Toate aceste învolburări ale apelor au fost date uitării după concertul din 11 ianuarie, care a dezvăluit una dintre cele mai frumoase săli în stil modern ale lumii, o sală în care niciun fotoliu nu se află la o distanță mai mare de 30 de metri de scenă, podiumul fiind înconjurat de public din toate părțile, într-o formulă cu rânduri etajate și cu sectoare delimitate.  

La Concertul de gală a asistat cancelarul Merkel și mulți invitați de seamă, programul ulterior fiind la fel de atractiv: concerte ale Chicago Symphony, recitaluri ale unor faimoși instrumentiști și două concerte rock, urmând ca la începutul primăverii să vină în vizită Filarmonica din New York. 

Ne putem mândri și cu contribuția românească la succesul concertului inaugural și, desigur, la următoarele, deoarece la primul pupitru se află de mulți ani compatriotul nostru Paul Florin, concert-maestru al Filarmonicii hamburgheze. El a concertat şi la București, din postura de concert-maestru al Filarmonicii bucureștene și de solist al Concertului pentru vioară și orchestră de Radu Paladi.  

Între timp, s-a anunțat oficial că Festivalul „Enescu” din 2017 va găzdui marile orchestre ale lumii tot la Sala Palatului, promisiunile având aceeași valoare – zero – cu cele ale lui Sorin Oprescu sau cu cele deja istorice ale tuturor responsabililor care se jurau la preluarea mandatului că vor construi la București o super-sală de concerte… Dar, ce să vezi, le-au furat nemții ideea…  

 

Mihai Cosma 

 

Hyde Park de Bucureşti

Reporter: editura March - 27 - 2017 Comments Off on Hyde Park de Bucureşti

La început de februarie, am asistat la următoarea scenă: un autoturism încerca să se strecoare prin Piaţa Victoriei şi era obligat să schimbe traseul. Cel de la volan vorbea englezeşte şi, după câte am înţeles, provenea din Marea Britanie. Când i s-a explicat că este o manifestaţie populară, s-a îmbufnat: „Cum se poate aşa ceva chiar în inima Capitalei, paralizându-se întreaga circulaţie? Cei de la Primărie cum de au acceptat asta?”. Şi atunci mi-a recomandat, plin de amabilitate şi bună intenţie, Hyde Park, din Londra. L-am ascultat, m-am documentat şi a trebuit să-i dau dreptate.  

La urma-urmei, de ce n-ar putea fi ocoliţi manifestanţii? Ca să mai amintim şi de faptul că în unele seri, Piaţa Victoriei s-a transformat într-un teren de inovaţii unice ce antrenează copii la „baba-oarba”, întreceri între steaguri sau concursuri de desenat cu cretă pe pavajul inocenţei lor.  

La Bucureşti, pe şosele…

Dar iată-ne poposiţi la Hyde Park-ul londonez, în care sunt permise dezbateri libere la toate orele. Orice vorbitor poate să-şi aducă auditoriul şi poate ţine un discurs în care explică ceea ce-i trece prin minte. Libertatea sa este deplină, iar poliţia şi Primăria nu au ce căuta pe-acolo, deoarece nimeni nu a cerut vreo autorizaţie. Această inovaţie democratică s-a bucurat de succes. Parcul a fost frecventat de-a lungul vremii de mari celebrităţi ale timpurilor, printre care George Orwell, William Morris, Ben Tillett şi Karl Marx. Această soluţie, ingenioasă, calcă pe deplin pe treptele unei democraţii adevărate. Şi în Pisa (Italia), mai cu seamă sâmbăta şi duminica este mare aglomeraţie în parcul denumit „L’angolo del parlatore” – Colţul vorbitorului. Şi olandezii au într-un parc un Spreeksteen, spaţiu în care orice persoană are dreptul de a vorbi liber şi de a-şi alătura susţinători ideatici. Ca să nu mai vorbim despre Statele Unite, unde, în nordul capitalei Washington au loc frecvente adunări în Hyde Park, fără ca circulaţia de pe strada Pennsylvania să sufere. Iar istoricul acestor spaţii ne duce hăt, departe, la începutul secolului XX, când era instituită în Cleveland o piaţă specială pentru cei ce doresc să dezbată liber chestiuni de interes public. Nu uităm nici Canada, localitatea Regina, unde, în anul 1966 a fost înfiinţat Colţul vorbitorului, care se aseamănă mult cu cel australian din Sydney, conceput încă din 1878, şi în care lumea se reuneşte şi dezbate tot felul de neajunsuri, dintre care unele dor mai mult, altele mai puţin…  

În Hyde Park (Londra), în parc…

Deci, acolo unde există dorinţa, se iveşte şi putirinţa. În multe ţări sunt susţinute în parcuri speciale adunările populare, cu vociferări şi înfruntări, fie de aprobare sau de negare a unor alcătuiri guvernamentale sau parlamentare, însă cu marele respect democratic pentru drepturile celor care aleg să nu ia parte la aşa ceva. Însă, în toate cazurile amintite mai sus, la vot se tranşează liniile principiale, iar în perimetre gen Hyde Park sunt descărcate of-urile, nemulţumirile şi toate celelalte.  

Pe când şi în Bucureşti un Hyde Park? Mai mulţi cititori contactaţi de redacţie ne-au propus să sugerăm organizarea unui concurs de către Primăria Municipiului Bucureşti pentru stabilirea unui plasament într-un parc, pentru un eventual spaţiu de dezbatere liberă, cu respectul majorităţii locuitorilor din urbe. 

 

Carol Roman 

 
 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult