28
July , 2017
Friday

De la momentul integrării euro-atlantice și europene a României s-au scurs mai bine de 10 ani, timp în care contextul regional și internațional în care evoluează politica externă a țării noastre s-a modificat radical. Totodată s-a modificat și contextul intern al proiectării acestei politici. Mi-ar plăcea să spun că modificările interne au reprezentat corecții menite să răspundă unui mediu volatil și nu odată marcat de turbulențe. Din păcate însă, lucrurile sunt departe de a sta așa.  

Bogdan Aurescu, şeful echipei de negociatori în procesul României cu Ucraina

Principalele alterări ale mediului intern au avut drept sorginte tendințele de guvernare autoritară ale unuia dintre principalii actori ai relațiilor internaționale ale României – președintele acesteia – de multe ori în ruptură de comunicare cu guvernul și chiar cu Parlamentul țării. Tendința de a monopoliza controlul asupra întregului spectru al raporturilor internaționale, de la marile decizii strategice la afacerile curente de natură nu doar politică, ci și economică, a devenit foarte vizibilă în perioadele de coabitare: amintesc doar faptul că a fost nevoie de o hotărâre a Curții Constituționale pentru a permite primului ministru în funcție în 2013 un acces – și acela limitat – la lucrările organismelor UE. Aceste disensiuni au fost cu atât mai vizibile cu cât, atunci când guvernul și majoritatea parlamentară aveau aceeași orientare politică cu președintele, acestea se subordonau fără murmur inițiativelor prezidențiale. Or, prelungirea peste măsură a acestei situații a dus la transformarea artificială a instituțiilor competente în simple anexe ale Administrației prezidențiale, lipsite de inițiativă și perpetuu blocate în rutina cotidiană.  

Așa se face că, și după 2014, inițiativele de politică internațională ale României par timide și prea puțin relevante în raport cu un context internațional din ce în ce mai tensionat și mai riscant. Refugiate în sfera îngustă și lipsită de implicații reale în relațiile internaționale a gestionării relațiilor cu românii de dincolo de hotare, aceste inițiative nu răspund niciuneia din marile probleme ale prezentului și viitorului imediat. Acestea sunt atât de numeroase și de complicate, încât simpla lor clasificare pare dificilă, dacă nu imposibilă. Să încercăm totuși să le tratăm pe rând. 

Scutul antirachetă de la Deveselu

România se confruntă cu cel puțin două mari probleme în vecinătatea ei imediată. Începând din 1993, presiunea Rusiei asupra vecinilor ei a scăzut simțitor, de pe urma marilor dificultăți ale tranziției și a urmărilor acesteia în relația dintre Federația Rusă și Occident. Nici măcar în perioadele de conflict armat din Balcanii de vest Rusia nu a putut juca decât un rol onorific. Astfel a apărut o neașteptată fereastră de oportunitate pentru integrarea euro-atlantică și europeană a României. Dacă, pe de altă parte, atât în 2000, cât și în anii imediat următori, țara noastră beneficia încă de o rețea de cordialitate – construită sistematic între 1996 și 2000 – atât spre sud, în Peninsula Balcanică, sau spre vest, în relația cu Ungaria, fie chiar spre est, prin relațiile de bună vecinătate și chiar de cooperare cu Ucraina, și o relație măsurată și calmă cu Rusia lui Elțîn, nu la fel stau lucrurile în prezent. În Balcanii de vest, România a făcut opinie separată prin nerecunoașterea Kosovo, fără ca măcar să obțină vreun dividend al acestei opinii separate în relațiile cu Serbia. În relația cu Bulgaria, președintele României a suferit anul trecut o jignire fără precedent, iar relația noastră cu Ungaria a devenit cât se poate de tensionată în ultimul deceniu.  

Desigur, responsabilitatea principală în această privință revine demagogiei de-a dreptul iredentiste a guvernului Orban, dar faptul că UDMR, care și-a epuizat de mult agenda internă reală, obținând satisfacerea tuturor dezideratelor minorității pe care o reprezintă, se lasă absorbit în sfera de influență a acestui discurs complică și mai mult situația. România s-a dovedit incapabilă să gestioneze singură aceste tensiuni și încă și mai puțin capabilă să mobilizeze partenerii din Uniunea Europeană în sprijinul propriei poziții, deși aceasta se bazează pe tratate, acorduri și documente internaționale unanim recunoscute, de la Pacea de la Versailles la cea de la Paris și de la rezoluțiile Conferinței de la Helsinki la tratatul politic de bază cu Ungaria și la acordurile de aderare la NATO și UE.  

De bună seamă, ar fi cu totul nedrept să invocăm drept cauză a acestei neputințe doar „obsedantul deceniu” nr. 2, cu ciudata lui complicitate între Viktor Orban și Traian Băsescu. De fapt, se împlinește curând un secol de când România a câștigat în războiul pentru Marea Unire, dar nu a încetat să piardă în războiul de imagine cu Ungaria. 

Militari americani la baza din Mihail Kogălniceanu

Dinspre vest, ne amenință vorbe; dinspre est însă, faptele sunt mult mai amenințătoare. E greu să trecem peste anexarea Crimeii, care seamănă tot mai mult cu anexarea Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, dar e la fel de greu să ne bazăm pe sprijinul unei Ucraine umilite și amputate teritorial. O Ucraină pe care, de altfel, vituperările fostului președinte Băsescu la adresa Tratatului politic de bază din 1997 – pe care l-a declarat înjositor, vorbind chiar de trădare națională – a îndemnat-o să revină la obsesia fantasmaticelor revendicări teritoriale ale României. Ca urmare, a venit reacția negativă a opiniei publice ucrainene față de chestiunea platoului maritim și față de procesul câștigat la Haga datorită talentului remarcabil al tânărului diplomat și jurist Aurescu, al mentorilor și al echipei acestuia. Refuzul președintelui Băsescu de a recunoaște că, fără tratatul din 1997 nu ar fi existat nici un arbitraj internațional îl privează pe acesta de orice merit în dobândirea acestui unic succes diplomatic al României din ultimul deceniu. Iar politica zgomotos unionistă promovată de administrația Băsescu în Republica Moldova a turnat, cum se spune, gaz peste foc. Victoria electorală și politică a lui Igor Dodon, de fapt a politicilor anti-europene, este rezultatul direct al acestei necugetate instrumentalizări a relațiilor cu vecinii. 

România a pierdut astfel unul dintre principalele sale atu-uri în plan internațional – acela de furnizor net de securitate în centrul și sud-estul Europei. Or, în condițiile unei afirmări tot mai sonore a pretențiilor hegemonice ale Federației Ruse, această izolare de facto nu este compensată decât parțial de statutul de membru NATO, și mai deloc de cel de membru al UE. Singura pavăză efectivă cu impact internațional rămâne prezența americană la Kogălniceanu și la Deveselu, chiar dacă, măcar aparent, tocmai această prezență a accentuat agresivitatea președintelui rus. Dincolo de orice discurs al noii administrații americane despre statutul aliaților din NATO, mult discutatul scut este esențial pentru ca SUA să se apere contra Iranului, așa că rămâne un element defensiv esențial și pentru zona geostrategică în care e amplasat. Iar foarte recentele decizii de sporire a prezenței americane în Marea Neagră sunt de asemenea importante pentru România, a cărei tradițională cooperare cu Turcia a devenit mult mai discutabilă din pricina recentelor involuții.  

În fine, dar nu în ultimul rând, statutul real al României în UE nu e decât în parte favorabil țării noastre. De zece ani, acest statut – ca și în cazul Bulgariei – este în fapt unul de inferioritate, din cauza faimosului MCV, aplicat exclusiv celor două state, deși situația justiției în altele, recent admise în UE, cum este Croația, este departe de a fi satisfăcătoare, ca să mă exprim delicat. Obsesiva temă a corupției are, și în plan extern, ca și în cel intern, consecințe extrem de negative asupra imaginarului colectiv. Mai grav, ea afectează și gradul de popularitate al UE în opinia publică internă, mult mai scăzut azi decât acum 10 ani. Intervențiile neinspirate ale Comisiei în probleme strict interne, cum a fost referendumul din 2012, au agravat și ele neîncrederea opiniei publice românești în autoritățile de la Bruxelles.  

Câtă vreme regimuri populiste cu nuanțe extremiste s-au instalat în multe dintre fostele state „socialiste” din Europa centrală, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor judecăți grăbite și în legătură cu recentele evoluții politice din România este pregnant. Or, Uniunea Europeană în ansamblul ei e confruntată cu cel puțin două mari probleme care riscă să devină dramatice: riscul, dacă nu al disoluției, cel puțin al desolidarizării, masiv agravat de Brexit, și riscul unei noi distanțări de alianțele transatlantice, la care rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA au adăugat o dimensiune îngrijorătoare. La recenta reuniune de la Malta, președintele Franței a pus pe tapet două teme greu de înfruntat: direct, cea a unei coordonări europene a relațiilor cu SUA – mai brutal spus, cea a unui control european al eventualelor relații privilegiate cu America – și cea a Europei cu două viteze. Ambele reprezintă elemente de risc important pentru România. 

În acest peisaj destul de sumbru, politica externă a României trebuie să se reinventeze. În ultimă instanță, dacă primii douăzeci de ani d după revoluție au complinit prin integrarea euro-atlantică și europeană sensul interesului național transmis nouă de generațiile succesive ale României moderne, este acum indispensabilă o nouă definire a interesului național, în sensul contemporan al termenului. Cum proiectăm locul și rolul României în lumea de azi, cu provocările ei, de la globalizare la marile direcții strategice ale NATO și UE? Fără o atare definiție clar articulată și convingătoare atât pentru cetățenii României cât și pentru prietenii ei, nu doar politica internațională, ci politica în general nu va putea dobândi coerență, credibilitate și susținere nici în interiorul României, nici dincolo de hotarele acesteia. 

 

Prof. dr. Zoe Petre 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult