24
September , 2017
Sunday
Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a ...
Fără nici o îndoială, în rândul marilor bărbaţi de stat ai românilor, Voievodul Mihai Viteazul ...
În foarte multe state se vorbeşte despre întinerirea clasei politice. Dar dezbaterile sunt aprinse, întrucât ...
Sfidând stereotipuri Departe de publicitatea negativă britanică şi de acţiunile de intimidare a imigranţilor din est, ...
Vlad Filat, prim-ministru al R. Moldova Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, este politicanul în care moldovenii ...
Editorial Începând cu data de 1 ianuarie 2014 se intronează o libertate totală de migraţie şi ...
În această perioadă sunt în plină desfăşurare exerciţii militare ale NATO pe flancul său estic, ...
Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În ...
Bogdan Mazuru, Ambasadorul României la Paris „Deschiderea pieţei muncii din UE, un transfer de inteligenţă" Excelenţa sa ...
Este un fapt de notorietate că tot mai mulţi cetăţeni români – europeni doresc să ...
Urmaşi ai lui Dragoş [caption id="attachment_5366" align="alignleft" width="300"] Gorali din Jablonkow[/caption] În Zakopane, o cunoscută staţiune din ...
Noul volum intitulat „În balansul vremurilor”, apărut la Editura „Balcanii şi Europa” la început de ...

Archive for April, 2017

Povara domnului Michel Barnier

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Povara domnului Michel Barnier

Premierul britanic Theresa May a aruncat zarurile „Alea iacta est” adică, mai pe româneşte „Zarurile au fost aruncate”. Cu alte cuvinte acum prevalează interesele economice-financiare-comerciale ale Marii Britanii ce ar determina să iasă din Uniunea Europeană, acţiune cu urmări incalculabile încă. 

O primă problemă dezbătută de presa britanică şi cea europeană, în genere: la retragere Marea Britanie va achita obligaţiile sale financiare faţă de Uniunea Europeană care, după unele surse, s-ar ridica la 60 de miliarde de lire (peste 69 miliarde de euro) pentru a stagna orice turbulenţă economică datorită brexitului? 

Carol Roman

Vor avea loc negocieri crâncene, vreme de 2 ani, între hâtrul şi rutinatul Albion şi Uniunea Europeană, încă crudă şi nesedimentată. Tabla de materie în dispută este complexă şi dificilă. O chestiune prioritară: după martie 2019 ce regim juridic şi social vor avea cei 3,3 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene din Marea Britanie, precum şi cei un milion de cetăţeni britanici din Uniunea Europeană? În acestă problemă guvernul britanic nu a excelat în complezenţe şi de aceea constituie încă o necunoscută în cadrul negocierilor. Se aminteşte faptul că românii aflaţi la muncă în Marea Britanie numără oficial în anul 2016 peste 152 de mii de persoane, potrivit celor mai recente date ale Departamentului britanic al Muncii şi Pensiilor. Este un număr relativ mic în comparaţie cu cei stabiliţi în Italia sau Spania. Românii se clasează pe locul şase în rândul rezidenţilor străini, după polonezi, indieni şi irlandezi. Ce soartă îi aşteaptă pe toţi aceştia dat fiind intenţiile ce au fost evidenţiate în presa britanică şi nu numai. Dacă va fi doar un acord de liber schimb sau nici măcar un acord, nu va exista nici o bază legală ca cetăţenii români să călătorească liber în Marea Britanie. De aceea, în ce priveşte ţara noastră ar trebui să aibă ca prioritate securizarea drepturilor cetăţenilor români în cadrul noii relaţii Uniunea Europeană-Marea Britanie. Avem în vedere că aportul românilor la economia britanică a fost evaluat oficial a fi pozitiv. Cetăţenii noştri contribuie mai mult la sistemele sociale decât beneficiază de pe urma lor; mulţi dintre ei fac munci grele, iar alţii munci de înaltă calificare şi valoare adăugată extrem de ridicată pentru economia Marii Britanii. În nici un caz nu am devenit o povară pentru sitemele sociale ci, dimpotrivă, suntem evaluaţi a fi contributori la creşterea economică a Marii Britanii, afirmă şi europarlamentarul român Siegfried Mureşan. 

Apoi îngrijorează şi apariţia unor bariere comerciale; între cei doi competitori, datorită lipsei unui eventual acord comercial, ar urma să se introducă reglementările şi tarifele Organizaţiei Mondiale a Comerţului ce vor aduce tarife vamale substanţiale.  

Se cunoaşte că echipa de negociatori a UE este condusă de fostul ministru francez Michel Barnier care se va consulta constant cu Comisia Europeană şi Consiliul European pentru a asigura unitatea de poziţie a celor 27 de state membre. În mod cert este vorba despre o personalitate cu mare reputaţie şi cu o vastă experienţă: printre alte misiuni importante amintim că a fost comisar european pentru politica regională, comisar european pentru piața internă și servicii, iar în iulie 2016 a fost numit negociator-șef din partea Uniunii Europene pentru negocierea ieșirii Marii Britanii din UE. Oare în această echipă de negociatori are loc şi un expert din zona Europei de Est, eventual chiar din ţara noastră? Deoarece suntem ca şi siguri că experţi germani, francezi, italieni se vor afla pe această listă. Să sperăm că echipa de negociatori va ţine seama şi de „linia a doua” ca să vorbim deschis, de interesele tuturor celor 27 de membri, de buna lor credinţă în UE şi de dorinţa de o dezvoltare care să îi poată satisface pe toţi deoarece în statutele fundamentale ale UE se specifică faptul că toţi membrii sunt egali şi se bucură de aceeaşi protecţie şi susţinere a eforturilor de dezvoltare pentru o viaţă mai bună într-un climat de colaborare şi soluţionare echitabilă a tuturor problemelor ce apar. 

În orice caz povara de pe umerii domnului Michel Barnier şi a întregii sale echipe este incomensurabil de grea şi are de stabilit norme cu un înalt grad de responsabilitate în faţa tuturor europenilor. 

 

Cine dirijează energia Europei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Cine dirijează energia Europei

Uniunea energetică la nivelul blocului comunitar este mai mult un concept decât o realitate. În condițiile dependenței diferite de gazul rusesc, în spatele așa-numitului proiect unitar stau de fapt interese ale fiecărei țări în parte. 

Președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, și vicepreședintele CE, Maros Sefcovic

Reducerea dependenței Europei de gazul rusesc este o problemă care revine ciclic în prim-planul dezbaterii publice europene. De fiecare dată când se încheie câte un sezon rece cu record de profit pentru rușii de la „Gazprom”, decidenții europeni readuc în discuție alternativele care să scape continentul de ceea ce a devenit cunoscut drept „îmbrățișarea de fier” a alimentării dinspre Federația Rusă. Nu a făcut excepție nici seria de discuții recente între reprezentantul Comisiei Europene, vicepreședintele Maros Sefcovic, și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, pe tema gazoductului TAP. Mai exact, o dată în plus, Bruxelles-ul încearcă să repună pe agenda de priorități alimentarea din Marea Caspică, prin intermediul furnizorului azer.  

Părțile implicate au căzut de acord, din nou, că este nevoie să fie susținută finalizarea celor 3.500 km de conducte, în valoare de circa 40 miliarde de dolari, care să micșoreze cota de peste 30% pe care gazul rusesc o are pe piața europeană. Orizontul de timp este anul 2020, iar TAP este ultima legătură a proiectului care va trece gazul din Azerbaidjan pe la granița Turciei, traversând Grecia și Albania, până în Italia. Demn de menționat este faptul că Uniunea Europeană face de zece ani eforturi de a finaliza acest deziderat. Până acum, de la interesele economice de tot felul ale companiilor europene (care fac profit pe traseul gazului rusesc spre Europa) până la… măslinii seculari din Italia aflați în calea gazoductului, motivele de întârziere au fost și de toate felurile.  

Proiectul TAP (UE – Azerbaidjan)

Planurile europenilor legate de gazul din Azerbaidjan au stârnit imediat atenția marelui furnizor rus „Gazprom”. Dat fiind faptul că anul 2016 a însemnat un record de exporturi de gaz către Europa (și un profit pe măsură, de 12,36 miliarde de dolari pe primele trei trimestre ale anului precedent!), gigantul energetic rus a anunțat deja că intenționează să intre „pe filiera” TAP. Mai exact, să participe la licitația liberă pentru transportul gazului prin acest sistem de conducte. Demn de menționat și aici este faptul că unii dintre acționarii TAP, cum sunt italienii de la „Snam” sau belgienii de la „Fluxys”, afirmă că ar fi binevenită intrarea „Gazprom” în proiectul TAP – menit în principiu pentru a reduce dependența de… „Gazprom” (?!). Chiar un oficial al Comisiei Europene a afirmat, la începutul lunii martie, la scurt timp după discuțiile cu partea azeră, că furnizorul rus „va putea folosi TAP pentru a transporta gaz”, notează „EurActiv”.  

Proiectul Nord Stream 2 („Gazprom”)

Unul dintre cele mai recente și elocvente exemple care atestă felul în care alimentarea cu gaz poate afecta politica unui stat este atitudinea Suediei vizavi de extinderea gazoductului rusesc „Nord Stream” folosindu-se portul suedez Karlshamn ca bază de operațiuni. Inițial, suedezii s-au opus cu vehemență unei asemenea perspective. Două luni mai târziu, lucrurile s-au schimbat radical; oficialitățile au acceptat ca „Gazprom” să opereze în portul suedez. În acest fel, ambiția „Gazprom” de a dubla capacitatea „Nord Stream” se apropie de realitate, cu atât mai mult cu cât dintre acționarii proiectului fac parte companiile germane „Eon”, „BASF” și „Wintershall”. În ce măsură se mai poate vorbi la nivel european de o reducere a poziției dominante în piață a gazului rusesc sau de o uniune energetică omogenă, cu acțiune direcționată spre asigurarea independenței Europei? Rămâne de văzut… 

 

România îşi caută locul într-o Europă Unită care nu se regăseşte

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on România îşi caută locul într-o Europă Unită care nu se regăseşte

După 60 de ani de existenţă, Europa Unită a devenit, şi ea, o emblemă a unicităţii acestui continent, aproape la fel de consacrată ca munţii Alpi sau turnul Eiffel. Oricât de imperfect (ca echitate între parteneri) sau de deficitar (ca democraţie), ar fi – şi este – constructul comunitar european are o însuşire esenţială care i-a asigurat supravieţuirea şi chiar mersul înainte: capacitatea de a ieşi din dificultăţi şi crize. Căci de încercări a tot avut parte, de la înfiinţare şi până astăzi, când trece prin cea mai gravă criză din istoria sa.  

 

Arma secretă a UE: rezilienţa 

Ted Malloch ambasador american la Bruxelles

Dacă ar fi să definim doar printr-un cuvânt virtuţile şi performanţele UE, de fapt formula reuşitei sale (totuşi!), poate că termenul cel mai potrivit ar fi REZILIENŢA, în înţelesul, atât de bine explicat într-o pagina web, prin de „capabilitatea materialelor de a rezista la şocuri fără deformare permanentă sau fisurare şi tendinţa entităţilor de a se recupera şi ajusta cu uşurinţă după o nenorocire sau schimbare majoră”. Poate cam tehnicistă, dar sugestivă definiţie. Rezilienţa sintetizează şi situaţia actuală, de moment, a Uniunii Europene , în clipa istorică a celebrării celor şase decenii de la Tratatele fondatoare de la Roma. Cu numai câteva zile mai devreme de acel moment solemn, imprevizibilul demnitar european nr. 1 de la Bruxelles, J.-C. Juncker, lansează ideea Europei cu mai multe viteze/ritmuri/cercuri concentrice etc., iar peste alte câteva zile de la actul festiv Marea Britanie „baga actele” pentru divorţul numit Brexit. Iar aceste două „aroganţe”, premeditate sau nu, au fost însoţite sau precedate şi de alte dureri de cap, de la criza financiară şi economică din 2007-2008, criza zonei euro din 2010-2012, criza refugiaţilor din 2015-2016, criza securitară generată de terorismul islamic, până la instabilitatea tot mai preocupantă din Est, mai precis Ucraina şi Turcia, dar şi marea incertitudine apărută dinspre Vest, de la o Americă al carei nou preşedinte vede în UE „un consorţiu birocratic” care, de acum înainte, va trebui să plătească pentru a-şi garanta securitatea.  

Să mai adăugăm, în aceeaşi notă dramatică, şi alte câteva sfidări – valul de populism şi suveranism asociat cu euroscepticismul emergent din diverse puncte ale continentului. Toate aceste tendinţe antieuropene, în ultimă instanţă, converg către un antiintegraţionism pe care urmează să-l crediteze sau să-l invalideze în principal viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa şi cele parlamentare din Germania. 

 

O sinergie centrifugală 

Între timp, Europa Unită merge mai departe şi, ca de obicei, nu-şi dramatizează necazurile. Mai ales că nici dracul nu pare chiar atât de negru. Freneticii antieuropeni n-au ieşit învingători în alegeri nici în Austria, nici în Olanda, iar sondajele de opinie din mai multe ţări vest europene indicau, după Brexit, procentaje sporite pentru adepţii Europei Unite. 

Ceea ce nu înseamnă însă că Bruxellesul şi capitalele celor 27 de state membre ale UE au o agendă europeană comodă. „Mai marii” europeni – Germania, Franţa, Italia şi Spania, au demarat procesul de constituire a unui „nucleu dur” al Uniunii, coagulat în jurul „clubului euro”. Tendinţa pe care statele din Grupul Visegrad (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) o resping tot mai tranşant şi care îşi menţin, de altfel, şi refuzul de a se conforma reglementărilor Bruxellesului în problema acceptării refugiaţilor extraeuropeni.  

Un clivaj Vest-Est în UE se profilează, şi prin aceasta, tot mai distinct, dar, cel puţin deocamdată, nu este alarmant, fie şi pentru faptul că esticii nu uită că primesc anual din bugetul european cam 4 la sută din PIB-ul lor (prin crearea unui buget al zonei euro, procentul ar scădea în mod cert). Gesticulaţiile celor doi „copii teribili” ai Visegradului, Ungaria şi Polonia, oricât de şocante s-ar dori ele, s-au dezumflat – cel puţin până acum – în ridicol, dar, dincolo de excentricitate, aceste poziţii exprimă, în felul lor, o temere mai larg împărtăşită în rândul statelor mai mici din UE faţă de proiectele şi intenţiile de accentuare a integrării şi de preluare, în continuare, a unor prerogative ale suveranităţii statelor membre de către instituţiile de la Bruxelles. Relaţiile intraeuropene tind să devină, prin aceasta, mult mai nuanţate. Iată cum le vede, de pildă, consilierul parlamentar belgian Gregory Vanden: „Ţările din Estul European trag după ele o proastă reputaţie, de care nu prea pot scăpa. Pronunţarea numelui lor trimite nu atât la bogata lor istorie, cât la muncitorii lor emigranţi, la delocalizări industriale şi la concurenţa neloială – factori care au amplificat criza locurilor de muncă în ţările vechii Europe (…). Şi din extremitatea orientală a Europei s-a propagat în întreaga Uniune Europeană, care se clatină, contestarea în numele naţiunilor suverane”. 

Iar falia incipientă Vest-Est se adaugă fracturii mai vechi Nord-Sud, cu primul grup, coagulat în jurul Berlinului pentru o politică de austeritate şi grupul sudic al ţărilor puternic îndatorate: Portugalia, Spania, Italia, Cipru, Grecia. Despre această Europă Unită, dar tot mai diversă şi cu o sinergie centrifugă parcă tot mai pronunţată, autorul american James Kirchiek scria în recenta sa carte, intitulată chiar „The End of Europe”: “Divizată în patru, Uniunea Europeană nu va mai putea dăinui mult”, întrucât, explica el, axa Nord-Sud e divizată pe criterii de dezvoltare, iar axa Est-Vest pe criterii de securitate (inclusiv în ce priveşte poziţionarea faţă de Rusia). Iar noul ambasador american la Bruxelles, Ted Malloch, e şi mai dur în afirmatii: „Am avut deja funcţii diplomatice în trecut care mi-au permis să ajut la doborârea URSS. Acum, poate că e nevoie ca o altă Uniune să fie imblânzită”. Stupefianta declaraţie, chiar dacă facută de un înalt diplomat al Administraţiei Trump. Până şi predecesorul său în funcţie la Bruxelles, Anthony Gardner s-a arătat cu totul uluit de înverşunarea colegului sau: „E complet de neînţeles care ar putea fi interesul SUA pentru o implozie a UE şi a pieţei sale unice”. 

 

Bucureştiul, mereu în aşteptare 

Unde este, în acest peisaj complex, încordat, încărcat de imprevizibil, România, care anul acesta a împlinit un deceniu de când a devenit stat membru al Uniunii Europene? Într-un loc în care ar prefera să stea în continuare ca până acum, în aşteptarea a ce se va mai întâmpla. De ani de zile, Bucureştiul a adoptat o poziţie de aşteptare (nu neaparat prudentă, ba poate chiar dimpotrivă) şi parcă ar dori ca nimic să nu se schimbe, căci neputând influenţa lucrurile către mai bine, s-ar putea ca ele să se îndrepte spre mai rău. În ce priveşte Uniunea Europeană, de pildă, spre o Europă cu două standarde, iar România, ca toate celelalte state din fosta Europă răsăriteană, ar intra în categoria „mai noilor veniţi”, pentru a ne exprima eufemistic. Din păcate (sau din fericire?) tot mai multe semne trimit către reorientări şi schimbări iminente şi poate chiar spectaculoase, iar în acestre condiţii fiecare stat implicat (deci şi România) ar fi obligat la opţiuni clare. 

La câteva ore după reuniunea festivă a UE de la Roma, preşedintele Iohannis vorbea despre „dezvoltarea proiectului nostru unic”, „o viziune comună asupra direcţiei de continuare…”, „o uniune din ce în ce mai strânsă”, „menţinerea unităţii”, “o Uniune mai bine integrată”, înainte de a aminti şi contribuţia originală a României la cauza europeană:„cooperarea consolidată”. Adică, explică preşedintele, „ca toate statele să acţioneze împreună”. Bine-bine, dar cum? Prin „mai multă Europă”, cum vor Germania, Franta etc. sau „mai puţină”, cum susţine Grupul Visegrad? Într-o Europă cu „ritmuri şi intensităţi diferite” unde ne-am găsi locul? Prin relansarea legăturilor cu Rusia sau cu menţinera sancţiunilor? Iar divorţul de Marea Britanie cum se va consuma, în mod concret? Între partenerul strategic SUA şi partenerii din UE ce vom alege când va trebui să facem o alegere de tipul „una din două”? Vom cumpăra armament şi tehnică militară din spaţiul european sau din America? Luăm de la americanul Bell Helicopter sau de la francezul Airbus? Cum ne vom conecta, în sfârşit, la infrastructura de transport europeană şi transcontinentală? Cum facem să nu ne mai „ocolească” toate proiectele de transport şi toate magistralele energetice? Dar oare „ne ocolesc” ori „ne ferim” noi de ele? 

La aceste întrebări şi la multe altele, România ar trebui, logic, să-şi dea răspuns cel tărziu până în 2019, cand va prelua, pentru o jumatate de an, preşedinţia în exerciţiu a Uniunii Europene. Deocamdată, preşedintele României a promis întâlniri şi consultări „în multiple formate” pe plan intern pentru a lămuri locul şi rostul nostruî Europa şi pe lume. 

 

Corneliu Vlad 

 

Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Quo vadis, Europa? Viziuni diferite …

În timp ce Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, prezenta la Roma, la summitul ce trebuia să marcheze 60 de ani de la înființarea Comunității Europene, o Cartă Albă privind viitorul Europei, în care figurau cinci scenarii posibile pentru viitorul Uniunii, țările Vișegrad (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria) străngeau rândurile, într-o opoziție fățișă față de planurile nucleului dur din vechea Europă. Formulele prezentate de Juncker, dădeau ca alternative fie păstrarea aceluiași mod de integrare, fie scenarii ce urmau să schimbe nivelul de integrare în sensul axării exclusive pe piața unică sau pe transferul mai multor competențe către Uniune, până la integrarea în toate domeniile.  

Se întâlnesc lideri ai ţărilor Visegrad

O Europă a cercurilor concentrice, o Europă cu mai multe viteze a trezit toate orgoliile naționaliste în țările Vișegrad. Prompta lor reacție, care anticipa scenariile nucleului dur al vechii Europe, a fost rapid mediatizată.  

Câteva întâlniri semnificative au avut loc în această primăvară între țările V4. La 1 martie, Ungaria și Slovacia au semnat un acord de 80 de milioane de Euro pentru două noi interconexiuni ale rețelelor de electricitate ce urmează să dubleze capacitatea de transfer între cele două țări, și care le va aduce celor două state mai multă securitate energetică. Sunt evidente și eforturile Poloniei de a se transforma într-un hub energetic la nivel regional, între nordul scandinav, țările baltice și țările central și est europene. V4 depune eforturi susținute pentru a-și asigura securitatea surselor energetice atât în raport cu vecinătatea estică, cât și cu cea vestică.  

Cele patru țări ale grupului V4 au înaintat Comisiei Europene o solicitare, bazată chiar pe normele Uniunii Europene, prin care au cerut cu fermitate ca produsele alimentare comercializate pe piețele central și est europene să aibă aceeași calitate și compoziție ca și cele din vestul continentului, clamând eliminarea realității a două categorii de consumatori pe Piața Unică, făcând referire directă la impactul asupra sănătății și standardului de viață al cetățenilor europeni. Cererea în sine nu se referă doar la ameliorarea calității vieții cetățenilor din aceste țări, ea trebuie decodificată și într-o notă de demnitate națională și regională, ceea ce grupul V4 a subliniat în chiar timpul președinției slovace a Consiliului Europei. 

O altă întâlnire importantă a grupului V4 a deschis calea colaborării în turism, generând un acord comun în privința atragerii piețelor din SUA, China, Rusia și Comunitatea Statelor Independente.  

Grupul Visegra (Ungaria-Cehia-Slovacia-Polonia)

Cunoscând importanța comunicării globalizate, V4 a demarat un proiect comun în domeniul audio – vizualului, punând bazele unui post comun radio – televiziune, după modelul canalului Arte înființat în 1992 de către Franța și Germania. Prin acest proiect, grupul Vișegrad încearcă să-și promoveze țările, să atragă mai multe schimburi comerciale, investiții și resurse, într-o nouă dimensiune a cooperării extinse. 

La inițiativa Ungariei, a debutat în această primăvară și cooperarea între Curțile Constituționale ale grupului V4. Sub denumirea “Păstrarea identității constituționale în interiorul Uniunii Europene”,conferința a marcat intenția țărilor Vișegrad de a-și stabili repere ferme naționale și identitare în acest domeniu. 

Simplificând opțiunile și dezideratele formulate cu aceste ocazii, practic, țările din grupul Vișegrad își doresc beneficii clare economice, mai multă cooperare, dar fără cedare de atribuții și suveranitate către instituțiile central europene. Mai multă demnitate pentru aceste țări și un tratament egal între națiunile din Uniunea Europeana clamează grupul V4. În același timp, ridicarea totală a barierelor de pe piața muncii din UE e una din cerințele clar exprimate de țările V4.  

Mesajul principal al țărilor Vișegrad pare să fie acela că o ordine bazată pe Piața Unică Europeană și pe securitate poate constitui o alternativă viabilă la diferențele sociale și identitare dintre vechea și noua Europă, diferențe care pot genera riscul fracturării proiectului european, mai ales în actualul context, încă încărcat de Brexit, de valul de imigranți, de insecuritatea generată de înmulțirea atentatelor teroriste, de focarele de conflic de la granița de est a Uniunii Europene.  

Securitate și economie cer țările Vișegrad. Uniformizare și prerogative mai mari pentru instituțiile europene clamează țările din nucleul dur al vechii Europe. Sunt oare conciliabile cele două viziuni? 

Încă nu știm ce ne va aduce viitorul. Ceea ce știm, însă, sigur este că pacea socială, națională și europeană trebuie să primeze în fața oricăror interese politice, economice sau naționale. Și da, avem nevoie de performanță economică. Dar poate fi ea oare obținută doar pe seama progresului, a împărțirii resurselor naturale, a forței ieftine de muncă, a identificării de noi piețe de desfacere? Cu certitudine nu, dacă nu știm încă ce obiective și valori trebuie să ne propunem și să primeze; dacă nu stabilim importanța și ierahia unor obiective, într-o lume aflată în permanentă schimbare și transformare. 

Anca Ştefănescu 

 

Şi totuşi, au răzbit

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Şi totuşi, au răzbit

Unii dintre cei mai renumiți lideri politici ai ultimului secol au fost la început considerați drept perdanți: unii nu erau cotați cu popularitate, alții erau acuzați că nu au carismă sau că au un discurs abraziv. Totuși, parcursul lor i-a înscris în cartea de aur a istoriei. 

Margaret Thatcher

Una dintre marile figuri politice ale veacului trecut este considerată astăzi Margaret Thatcher, fost premier al Marii Britanii, cunoscută azi în toată lumea drept „Doamna de fier”. Dar ascensiunea sa nu a fost deloc ușoară. Într-o politică dominată de bărbați, desemnarea ei ca șef al Partidului Conservator, în 1975, era văzută ca o decizie total eronată. Ţara avea o orientare de centru-stânga și nimeni nu a crezut vreodată că Thatcher va câștiga alegerile. Totuși, a învins în trei scrutinuri consecutive, a guvernat peste un deceniu și a întors societatea britanică spre centru-dreapta. La scurt timp după ieșirea sa din scena politică, victoria lui John Major în alegeri a venit ca de nicăieri. Era considerat un dezastru de imagine, era satirizat și acuzat că e plicticos sau, mai grav, că funcționează ca marionetă a fostului premier. Era atât de nepopular, încât era așteptată o victorie a laburiștilor, dar lucrurile s-au întâmplat exact pe dos. După triumful atât de puțin probabil, Major a intrat în folclor ca reper al curentului „efectul timidității conservatorilor”. 

Emmanuel Macron

Ceea ce s-a întâmplat în Franța poate fi considerat asemănător. Unul dintre candidații creditați cu foarte bune șanse, Emmanuel Macron, este un tânăr de 39 de ani care nu a avut prea mult de-a face cu politica și implicit nu a candidat vreodată. Se cunoaște că și-a lansat propria mișcare, „En Marche!”, cu circa 1 an înainte de scrutinul din această primăvară. În luna martie 2017 conducea în sondaje, în fața candidatei Marine Le Pen, un alt politician care poate fi considerat outsider, în special din pricina discursului anti-european, dar de ceva mai multă vreme pe scena politică. 

Peste ocean există o pleiadă de exemple de candidați cotați fără șansă care au răsturnat toate calculele și au devenit președinți ai SUA.

Donald Trump

Actualul șef de la Casa Albă, Donald Trump, are în urmă o lungă serie de outsideri care au învins, începând chiar cu Abraham Lincoln, efigie a Președinției Statelor Unite, figură istorică de o amploare universală. Doar că la vremea candidaturii sale era văzut ca un „anonim provincial” cotat cu șanse minime în cursa electorală. Republicanii care îl susțineau au recurs la un șiretlic, așezându-i pe delegați unii lângă alții, ca să dea impresia că Lincoln are o masă mare de susținători. Mai mult, au promis contracandidatului său, mult mai popularul senator William H. Seward, „orice dorește” în viitoarea administrație. Chiar și așa, victoria a fost una foarte strânsă.  

Harry Truman

Mai târziu, alte nume sonore, cunoscute azi în toată lumea, au pornit la drum în calitate de candidați dezavantajați: Harry Truman era atât de nepopular în 1948, încât ziarul Chicago tribune” a deschis ediția din ziua alegerilor cu titlul „Dewey l-a învins pe Truman”. Relaxați și siguri de victorie, republicanii nu s-au prezentat la vot, iar democrații au învins. Jimmy Carter este un alt exemplu de lider considerat atât de șters încât nu va putea câștiga. Guvernator un mandat și fermier, era cvasi-necunoscut în afara granițelor statului Georgia. Când și-a anunțat candidatura, colegii democrați au calificat-o ca fiind „o absurditate”. A pornit al 12-lea către nominalizare, cu un grad de popularitate printre votanții democraților de 1%. În final, a câștigat, deși foarte greu, în fața unui și mai nepopular Richard Nixon.  

Ronald Reagan

La rândul său, Ronald Reagan, una dintre cele mai luminoase figuri din galeria președinților americani, artizanul căderii Cortinei de fier, pornea în cursă în 1980 ca outsider. A câștigat și nu a uitat; în campania pentru al doilea mandat, chiar se autointitula astfel. Și Bill Clinton a avut șanse mici, fiind considerat de electorat un „necunoscut” din îndepărtatul Arkansas, la fel ca George W. Bush, care declara public în anul 2000 că nu are „experiență de Washington”.  

Cât despre fostul președinte Barack Obama, acesta părea condamnat la înfrângere. Imaginea politicienilor din Congres era însă atât de erodată, încât colegii l-au îndemnat pe tânărul senator să candideze tocmai pentru că nu era asociat cu politica de la Washington.

Barack Obama

Mandatele sale, ca prim președinte de culoare al Statelor Unite, au intrat în istorie și pentru tonul dat victoriilor neașteptate. Nu mai este nevoie să fie spus că actualul candidat-celebritate, starul de televiziune Donald Trump, nu a votat vreodată într-un corp legislativ, dar construiește după modelul Obama, chiar dacă vine pe o altă direcție”, nota New York Times” în 2016. După cum se cunoaște, rezultatele au confirmat ulterior acest trend… 

 

Dragonul Roşu – cel mai mare punct comercial al Chinei în afara graniţelor

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Dragonul Roşu – cel mai mare punct comercial al Chinei în afara graniţelor

Încă de la înfiinţare sa în anul 2002, centrul comercial a devenit cunoscut în toată ţara, fiind principala sursă de produse la preţuri mici care satisfac cererea cetăţenilor cu venituri mici şi foarte mici. În prezent, în cadrul Zonei Comerciale Dragonul Roşu îşi desfăşoară activitatea peste 15.000 de persoane, salariaţi ai firmelor din grupul de firme NIRO şi ai clienţilor acestuia, iar media zilnică de vizitatori este de peste 25.000. În incinta zonei, există 10 pavilioane comerciale, care găzduiesc 5.000 de magazine, desfăşurate pe o suprafaţă de 195.000 mp şi zone de depozite desfăşurate pe 60.000 mp. 

Firmele care activează în cadrul Zonei Comerciale îşi vând produsele atât pe piaţa românească, ci şi pe pieţele ţărilor învecinate: Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, ţările din fosta Iugoslavie şi, mai recent, în Grecia, Austria şi Cehia. 

Ca rezultat al programului de investiţii continue, Zona Comercială Dragonul Roşu este în prezent cea mai mare din Europa Centrală şi de Sud-Est. În urma unui proces riguros de verificare a standardelor de calitate şi a procedurilor de organizare şi funcţionare firmele NIRO Investment SA şi Dragonul Roşu SA, care admnistrează zona comercială, au primit de la TUV Germania certificări ISO 9001:2001 pentru dezvoltare imobiliară şi management imobiliar. 

ziua copilului

Pe lângă importanţa mare pe care o deţine în realizarea schimburilor comerciale dintre România şi China, prin asigurarea condiţiilor de vânzare a unor produse de larg consum la preţuri foarte mici, Dragonul Roşu are şi o contribuţie socială importantă în satisfacerea cererii de produse a cetăţenilor cu venituri mici şi foarte mici. Zona Comercială a devenit la scurt timp de la inaugurare una din marile comunităţi multinaţionale şi multiculturale din Europa, găzduind peste 15.000 de oameni de afaceri şi membri ai familiilor acestora. 

La mai bine de 20 de ani de la construirea primelor magazine, cetăţeni ai altor ţări, China, Siria, Iran, Irak, Turcia, Vietnam, Brazilia, Israel, Republica Moldova, Liban, etc, sunt deja la a treia generaţie în România şi au devenit la rândul lor cetăţeni ai Uniunii Europene, îmbrăţişând valorile sociale, culturale şi democratice ale acesteia. 


20 de ani de dezvoltare continuă 

Inaugurarea expoziţiei de mărfuri „Yiwu China“ din incinta Complexului Comercial Dragonul Roşu în care au fost expuse peste 10.000 de produse fabricate în oraşul chinez Yiwu

Încă de la inaugurare în anul 2002 Complexul Comercial Dragonul Roşu, a devenit o zona comercială construită şi administrată la cele mai înalte standarde ale Uniunii Europene în urma remarcabilei activităţi a preşedintelui NIRO Investment Group domnul Nicolae Dumitru care a şi asigurat dezvoltarea continuă a complexului comercial care a ajuns la peste 5.000 de spaţii comerciale. Preşedintele Nicolae Dumitru, de-a lungul anilor a avut întâlniri la cel mai înalt nivel cu reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale şi cu mari companii, în scopul demarării unui program complex de cooperare bilaterala. În anul 2012 a fost invitat de autorităţile chineze să participe la Congresul Asociaţiei de Prietenie a Chinei cu Popoarele lumii şi a rostit un discurs în plenul Congresului pe tema cooperării economice bilaterale România – China.  

„Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on „Eşecul imaginaţiei colective” – un deceniu de previziuni economice eronate

Numeroase state și guverne au dat greș, unul după altul, în confruntarea cu realitatea, în ciuda marilor previziuni care au funcționat în ultimii zece ani, 

 

Cartea „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”, de James Rickards

Un moment relevant pentru felul în care estimările marilor economiști dau greș s-a petrecut în anul 2008. În vizită la „London School of Economics”, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a întrebat „cum de nimeni nu a văzut că vine criza?”. Specialiștii de aici au trimis un răspuns… după șase luni. În scrisoarea respectivă își exprimau scuzele pentru ceea ce au numit „eşecul imaginaţiei colective”.  

De atunci încoace, lucrurile nu s-au schimbat major. De la Fondul Monetar Internațional la Wall Street, previziunile marilor economiști și finanțiști se lasă surclasate de evenimentele care se petrec în realitate. Amintim doar estimările anului 2016, care s-au dovedit complet nepregătite în fața unui șoc ca „Brexit” sau a alegerii lui Donald Trump ca președinte al SUA. Exemplele sunt nenumărate. De pildă, comerțul liber predicat și susținut de elitele economice a promis locuri de muncă în statele în curs de dezvoltare în paralel cu menținerea joburilor în țările avansate. Sistemul s-a dovedit greșit, pentru că se bazează pe o teorie veche de 200 de ani și mult depășită. Ca urmare, astăzi, angajații multor companii de top mondial sunt șomeri, întrucât producțiile s-au mutat spre locurile cu forță de muncă mai ieftină. „Comerțul liber nu produce rezultate optime pentru că nu este… liber. Este o casă construită pe nisipuri mișcătoare și pe prezumții care nu se confirmă în lumea reală și n-o vor face niciodată”*, afirmă analistul financiar James Rickards. 

 

Estimări bazate pe modele abstracte 

Paul Romer, prim-vicepreședinte al Băncii Mondiale

Elitele FMI și Rezervei Federale Americane și-au greșit estimările pentru majoritatea economiilor importante, arată „The Epoch Times”. Guvernele și companiile și-au construit strategiile pornind de la previziuni prea optimiste, dar cei care le-au făcut „se bazează pe modele abstracte, cad de acord unii cu ceilalți, apoi își acoperă reciproc spatele”, explică Woody Brock, președinte al companiei de consultanță „Strategic Economic Decisions”. Și evaluatorii de risc de pe Wall Street au rămas înțepeniți în aceleași tipare care au dus la declanșarea gravei crize a creditelor neperformante. După criza financiară, s-a recurs la tipărirea de bani și stimulări financiare de amploare și de tot felul, promițându-se o revenire la creștere economică solidă și semnificativă, lucru care nu s-a întâmplat (creșterea UE va fi de 1,6% în 2017, iar a SUA era de sub 2% în ultimul trimestru al anului trecut). „Cei care fac previziunile tratează sectorul financiar ca pe o urmare, nu ca pe un declanșator, deși toată lumea știe că atunci când ceva merge rău, sectorul financiar este cauza”, argumentează Steve Keen, profesor la Universitatea Kingston, din Londra.  

Însuși economistul șef al Băncii Mondiale, prim-vicepreședinte al instituției, Paul Romer, trăgea un semnal de alarmă vizavi de aceste estimări, punctând faptul că „macro-modelele folosite în prezent pleacă de la prezumții incredibile, care ajung la concluzii năucitoare”**. 

Poate cel mai grav este faptul că din aceste modele lipsesc crizele, care nu se încadrează în previziuni. Consecințele au fost întotdeauna devastatoare, iar prețul l-au plătit de fiecare dată oamenii de rând, cei pe care se testează în final teorii și estimări economice care se dovedesc mai mereu departe de realitate.  

 
 


* James Rickards, „The Road to Ruin: The Global Elites’ Secret Plan for the Next Financial Crisis”  
** Paul Romer, „The Trouble With Macroeconomics”  

 

Constituţiile – în pas cu vremurile?

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Constituţiile – în pas cu vremurile?

Modificările profunde, de substanță, ale Constituțiilor sunt procese anevoioase, care trebuie să întrunească un larg consens politic și social. În foarte multe cazuri, aceste propuneri de reformă stârnesc dezbateri și controverse aprinse. 

Adunarea Națională a Franței

Unul dintre cele mai disputate procese de reformă constituțională este cel aflat în dezbatere în Turcia. După cum se cunoaște, Parlamentul de la Ankara a aprobat un pachet de reformă constituțională care îi sporește puterile președintelui Recep Tayyip Erdogan, dându-i acestuia posibilitatea să-și prelungească menținerea în fruntea statului. Cum argumentează puterea actuală necesitatea acestor modificări? Președintele și susținătorii săi afirmă că este nevoie de un leadership mai puternic, pentru a se putea preveni crizele guvernamentale, care au zdruncinat în trecut societatea turcă. Ce se dorește, de fapt? Introducerea în legea fundamentală a posibilității ca președintele să poată numi și concedia miniștri și să poată fi din nou concomitent președinte de partid. Așadar, per ansamblu, o republică prezidențială extinsă, cu președintele Erdogan având oportunitatea și șansa de a mai sta încă un deceniu în fruntea Turciei după alegerile din 2019. „Trebuie să existe o autoritate executivă unică. Doi căpitani pot scufunda vasul, trebuie să fie un singur căpitan”, sintetiza președintele turc în argumentația sa, la momentul votului din Legislativ. Cum era lesne de previzionat, aceste modificări constituționale cu sporire de prerogative pentru un singur om au generat un val de critici, atât interne, cât și internaționale. „Opoziția consideră că noile prevederi amplifică în plus puterea și așa foarte mare pe care o are Recep Tayyip Erdogan. Alte aspecte, ca declinul statului de drept în condițiile stării de urgență care a urmat tentativei de lovitură de stat din vara anului trecut sau controlul asupra mass-media sunt de natură să stârnească îngrijorare din perspectiva alunecării statului turc spre autoritarism”, notează „Deutsche Welle”

Premierul Turciei votând noile prevederi constituționale

Nu doar dorința de a spori și menține puterea poate genera inițiative de reformare a Constituției, ci și evoluțiile curente. O demonstrează amendamentele pe care Adunarea Națională a Franței le-a aprobat în 2016, după atacurile teroriste care au lovit această țară. Mai precis, legiuitorii au decis, printre altele, că este nevoie să le fie retrasă cetățenia franceză celor condamnați pentru acte teroriste. Această măsură are largul suport al populației, dar în Parlament a trecut cu greu, cu 162 de voturi la 148, după dezbateri aprinse, ceea ce reflectă faptul că există o tabără solidă care se opune acestei noi reglementări, cu ministrul Christian Taubira dându-și demisia în semn de protest. Care sunt, totuși, argumentele care susțin această poziție aflată în contradicție cu opinia majorității cetățenilor? Unul dintre cele mai importante este chiar faptul că modificarea încalcă un principiu al societății franceze, acela de a nu lăsa un om fără cetățenie, aspect care s-ar putea întâmpla dacă persoana condamnată pentru terorism este născută pe teritoriul Franței. La rândul lor, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului au arătat imediat că aceste reglementări generează discriminare pentru minoritarii din Hexagon. Așadar, în timp ce premierul Manuel Valls afirma în ziua votului că „din cauză că suntem în război, trebuie să ne unim. Este o zi mare pentru lupta Franței cu terorismul”, fostul premier Alain Juppé atrăgea atenția că „reforma constituțională nu are sens”. 

Protest față de limitarea libertății de exprimare, în Ungaria

Și Italia a înregistrat o tentativă de modificare de amploare a Constituției, dar demersul nu a fost o izbândă. Cetățenii au respins la referendum propunerile care vizau modificarea structurii Parlamentului și concentrarea unei mai mari puteri în mâinile Guvernului. Deși promotorul principal al reformei, fostul premier Matteo Renzi, a susținut că acest proces ar conferi țării o mai mare stabilitate, italienii nu au fost de acord. Ca urmare, primul ministru și-a dat demisia, iar acest vot negativ a constituit un semnal puternic pentru celelalte democrații europene. 

Probleme constituţionale există de asemenea şi în cazul unor state est-europene, cum sunt Ungaria şi Polonia. 

 

Diplomați români de renume

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Diplomați români de renume

De-a lungul timpului, România a dat diplomației nume de referință în materie, personalități care au contribuit decisiv la edificarea și dezvoltarea politicii externe românești. 

Constantin Cantacuzino

Istoria fastă a diplomației românești de cel mai înalt nivel are rădăcini în Evul mediu, când la București a funcționat, în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, un cabinet diplomatic remarcabil, care a permis relații strânse cu principalele capitale europene — Viena, Paris, Veneția, Moscova, Roma, Cracovia, Constantinopol ș.a. Voievodul muntean a avut alături agenți diplomatici care să reprezinte interesele țării la curțile străine, precum Gheorghe Castriotul, David Corbea și Teodor Corbea (trimiși în Rusia), învățatul Nicolae Comnen Papadopol (trimis pe lângă Papa Clement al XI-lea). Per ansamblu, Curtea domnească din București a concentrat în acele vremuri cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est, cu stolnicul Constantin Cantacuzino dirijând corespondența domnului român cu suveranii creștini.  

Ion Ghica

Tradiția diplomatică românească a continuat și înregistra, la mijlocul secolului al XIX-lea, o altă personalitate notabilă: Ion Ghica (1816-1897). Revoluționar pașoptist, prinț, politician și diplomat, acesta are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică include un post foarte important, acela de reprezentant al statului la Londra, unde a activat în interesul României aproape un deceniu.  

Aceeași perioadă istorică remarcabilă pentru devenirea statului roman modern evidențiază și cariera diplomatică a lui Vasile Alecsandri (1821–1890). După alegerea şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti, dubla alegere trebuia susținută ardent și confirmată printr-un lobby de succes la nivelul marilor puteri europene.

Vasile Alecsandri

Poetul Alecsandri a fost mandatat să susțină interesele României în Franţa, Sardinia şi Anglia. Misiunea nu era una ușoară, în special în cel din urmă caz, și în plus, în acele timpuri, cheltuielile menținerii unei Ambasade reveneau diplomaților, nu statului. „Eu însumi, părăsind cîmpul înflorit al literaturei şi aruncîndu-mă în torentul politic, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem cu un teanc de hîrtii oficiale, de memuare, de note consulare etc. etc.”, scria poetul două decenii mai târziu, după ce slujise cu aplomb diplomația românească, în special în capitala Franței, unde a obținut recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza și de unde a lucrat cu folos pentru același lucru și în cazul Angliei, precum și al italienilor din Torino. De menționat faptul că noul stat naţional a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.  

Mihail Kogălniceanu

Un alt apropiat al lui Cuza, marele om de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a manifestat preocupare pentru diplomație încă din tinerețe. Mult mai târziu, însă, în 1880, cu anvergura demnitarului de rang înalt, avea să sosească în capitala Franței ca primul ministru plenipotențiar al României la Paris. Activitatea sa în prima legație a țării într-unul din cele mai importante puncte ale politicii externe românești și-a păstrat o mare însemnătate, pe care revista noastră a detaliat-o într-un amplu material dedicat personalității lui Kogălniceanu.  

În zorii secolului XX se remarca în arealul diplomatic Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), renumit în epocă pentru abnegaţia pusă în slujba interesului naţional.

Take Ionescu

Take Ionescu a susținut din tinerețe, constant, idealul de unitate al poporului român. Remarcabilă rămâne în istoria politicii externe româneşti activitatea diplomatică depusă de Take Ionescu pentru întemeierea „Micii Înţelegeri”, prima alianţa defensivă regională cu participarea unor state din Europa Centrală şi Balcani. Cheia de boltă a activității diplomatice remarcabile a lui Take Ionescu o reprezintă Tratatul de la Versailles şi implicit asigurarea securităţii frontierelor naţionale ale statelor mici şi mijlocii din Europa centrală şi de sud – est. Pe parcursul carierei sale de excepție, omul de stat român s–a deplasat în numeroase rânduri în capitalele marilor ţări europene pentru a pleda cauza României.  

Nicolae Titulescu

La loc de frunte în galeria marilor diplomați români se află, fără îndoială, Nicolae Titulescu (1882-1941). În perioada 1928-1936, a fost de mai multe ori ministru de Externe al României, iar începând cu anul 1921 a fost ca delegat țării noastre la „Liga Naţiunilor” (predecesoare a ONU), fiind ales de două ori preşedinte al organizaţiei. Patriot fără preget și diplomat cu însușiri de excepție, a fost promotor al păcii și dialogului în vremea ascensiunii nazismului, pe care l-a prevăzut printre primii, fiind conștient, totodată, și de pericolul de la est pentru România: URSS. Încercările sale de a securiza situația țării în vremuri crâncene au fost concretizate, printre altele, în două alianţe regionale, din care România a făcut parte: „Mica Antanta” şi „Înţelegerea Balcanică”. Anvergura pesonalității sale i-a adus și multe riscuri. În cartea „Douăzeci de ani de tensiuni diplomatice”, apărută la Paris în 1958, jurnalista franceză Genevieve Tabouis dezvăluie că, „în momentul când Hitler şi-a dat seama ce obstacol major îl reprezintă Nicolae Titulescu pentru planurile sale, a hotărât să-l înlăture”. De altfel, cariera sa impresionantă și susținerea pe tot parcursul vieții a intereselor României au fost obiectul mai multor articole publicate în paginile revistei noastre.  

Printre reprezentanții de frunte ai politicii externe românești mai pot fi amintiți Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Neagu Djuvara, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Tudor Vianu, Duiliu Zamfirescu, Mircea Malița ș.a. Epocă după epocă, diplomația românească a continuat o tradiție de excepție prin personalități remarcabile, ivite în mod fericit de fiecare dată când istoria punea România în situația de a avea nevoie de viziune în diplomație. 

Despre eforturile şi performanţele politicii externe româneşti, revista „Balcanii şi Europa” va publica o serie de articole prilejuite de prestigioase apariţii editoriale, sprijinite de-a lungul anilor de „NIRO Investment Group”. 


* Grigore Gafencu – „Preliminariile războiului în Est. De la Acordul de la Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941)” 

 

Propaganda în mileniul trei

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Propaganda în mileniul trei

Arma numită propagandă este folosită de multe secole. Dacă în trecut era un instrument al puterii politice, în acest joc au intrat în ultimele decenii și celelalte… puteri – marea finanță și corporațiile. Cum arată propaganda mileniului trei? Ca un adevărat război. 

Presa americană în timpul conflictului din Irak

Camuflată deseori în spatele unor declarații oficiale pompoase, propaganda domnește în toate punctele cardinale. Marilor puteri care utilizează acest tip de manipulare li s-au alăturat și tot felul de forțe non-statale, care dezvoltă încontinuu strategii sofisticate pentru a influența opinia publică în conformitate cu agende care nu au de multe ori legătură cu interesul general.  

În tot acest conflict de amploare globală, vestul pare cu un pas în spate. De multe ori, propaganda occidentală doar reacționează la cea estică – atunci când combatantul ISIS Abu Turaab a transmis un mesaj prin social media, Departamentul de Stat al SUA s-a grăbit să-i răspundă; în 24 de ore, 32 de reacții au venit pe rețelele sociale pentru terorist, zero pentru oficialități, punctează „New York Times”. În aceste condiții, specialiștii afirmă că, în calitatea lor de inventator și cel dintâi finanțator al internetului, Statele Unite ar trebui să poată gestiona mai bine situația. „Spațiul virtual a devenit o piață în care birocrații americani sunt deseori depășiți; nu pot fi la fel de uluitori și de șocanți și riscă să se dilueze dacă se apucă să riposteze fiecărui adversar non-statal”, este de părere politologul Peter Warren Singer.  

Demn de menționat este faptul că nu cu multe decenii în urmă, SUA foloseau foarte eficient mijloacele de propagandă. De pildă, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial utilizau chiar și metoda profețiilor pentru a demoraliza partea adversă, în speță Germania nazistă, publicând predicții astrologice care anunțau căderea Reich-ului. În deceniile care au urmat, periodic apăreau știri despre „dispariția” sau „moartea” lui Fidel Castro, pe vremea când acesta conducea Cuba; guvernul nord-coreean este portretizat încontinuu ca o echipă de autocrați sângeroși; scandalurile din America de Sud, de la nivel înalt, au fost întotdeauna super-mediatizate. De asemenea, propaganda a fost intensă pe timpul conflictelor din Irak și Afganistan. 

Propaganda rusă împotriva Ucrainei

Unul dintre campionii propagandei mondiale este, fără îndoială, Rusia. În încercarea de a sparge monopolul media anglo-saxon într-o lume a informațiilor, Kremlinul a trecut la a elabora un plan de „a pune în evidență peste hotare politica statului rus”. Nu au fost doar vorbe; în prezent, 136 de milioane de dolari anual intră în propaganda pe care Kremlinul o face prin intermediul mass-media pentru a influența opinia publică de peste granițe. Un exemplu: prin intermediul fostei agenții „Russia Today”, redenumită „RT”, se propagă critica împotriva vestului, se publică așa-zise opinii ale unor susținători ai teoriilor conspirației americane și mii de jurnaliști activează non-stop pentru a submina autoritatea media occidentale și a pune în loc poziția Kremlinului. „Suntem în mijlocul unui război al propagandei”, sintetizează Andrew Weiss, vicepreședinte al organizației „Carnegie Endowment for International Peace”. Și din nou intervin datele relevante: agenția rusă a ajuns disponibilă pentru 644 milioane de oameni din toată lumea, iar sumele alocate extinderii birourilor sale sunt impresionante: pe lângă creșterea la 30 a numărului angajaților filialei din Berlin, sunt prevăzute 39 milioane de dolari pentru extinderea în Franța. „Rusia utilizează toate mijloacele pentru a influenţa opinia publică. Deși nu mai este aceeaşi ideologie ca pe vremea Uniunii Sovietice, (…) sunt uneori aceleaşi procedee. Este o strategie de influenţă, de reţele, cu opinii foarte conservatoare în termeni de morală şi, de asemenea, cu pretenţia de a apăra creştinismul de islam”, atenționa recent președintele Franței, François Hollande. 

Mijloacele de manipulare nu cunosc limite – de pildă, pentru a discredita guvernul Ucrainei, cu care se află în conflict, propaganda rusă a folosit o asociere a acestuia cu asediul naziștilor asupra Leningradului, o pagină extrem de dureroasă din istoria Ucrainei, pe care Moscova nu s-a sfiit s-o utilizeze în folos propriu. Aceste tactici dau roade; deși este arhicunoscut faptul că doborârea avionului aparținând „Malaysian Airlines”, din 2014, este legată de Rusia, propaganda a fost atât de eficientă, încât jumătate dintre ruși consideră că armata ucraineană este responsabilă pentru tragedie. Mai mult, ideea a prins rădăcini și în opinia publică din alte state, în special în cele din Balcani.  

 

Metode sofisticate 

Jihadiștii nu au stat deoparte în acest război al propagandei. Cu accesul nelimitat pe care îl oferă internetul, aceștia se dovedesc la fel de periculoși în transmiterea mesajelor cum sunt și în acțiunile lor de teren. Statul Islamic se folosește de metode avansate de a-și face reclamă și de a atrage adepți, precum și de justificare a acțiunilor proprii: toate facilitățile online, mesaje multimedia în numeroase limbi străine, imagini captate cu ajutorul dronelor, răspândire de filme video pe toate canalele disponibile. De fiecare dată când un cont este închis, ISIS reușește să deschidă un altul imediat. Spre deosebire de Al Qaeda, jihadiștii Statului Islamic au făcut din organizație una mult mai periculoasă și mai versatilă, mizând nu doar pe teroare, ci și pe mesajele care arată că lupta lor este una împotriva imixtiunii vestului în modul de viață al estului. Roadele otrăvite ale acestor manevre nu sunt de neglijat – 2.000 de occidentali, printre care 100 de americani, 200 de canadieni și circa 500 de britanici s-au alăturat periculoasei organizații. „Un tânăr vede propaganda ISIS; simte că are ceva în comun cu oamenii aceia, apoi ia legătura cu ei prin social media. În final, primește instrucțiuni și o călăuză pentru a lua drumul Siriei”, detaliază „Wall Street Journal”. În plus, fiecare acțiune a teroriștilor este mediatizată în cel mai mic detaliu chiar de canalele de informare ale vestului, pe care, în acest fel, jihadiștii le-au transformat în unelte de propagare a lor și a terorii pe care o răspândesc.  

Nu în ultimul rând, marele succes economic numit China a devenit punct focal pentru acest război al propagandei. Portretizată în clișee, este în realitate „un stat care folosește mijloace capitaliste pentru a atinge scopuri socialiste”, după cum explică specialistul în geopolitică Jeff J. Brown. Dar propaganda occidentală a luat la ochi Beijingul și, în timp ce face afaceri profitabile cu China pe de o parte, o etichetează ca fiind un stat comunist rămas în vremea lui Mao Zedong, pe de altă parte. La rândul ei, propaganda chineză nu stă degeaba; un studiu recent al Universității Harvard a stabilit că angajații guvernului chinez lansează 488 de milioane de postări pe rețelele social media în fiecare an. Grav este faptul că mulți lucrători din departamentele de resurse umane sau funcționari publici de tot felul au obligația, pe lângă fișa postului, să posteze informații false, notează „The Diplomat”.  

 

Roxana Istudor 

 

În mâinile cui dăm armele? – legislația statelor europene, în acţiune

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on În mâinile cui dăm armele? – legislația statelor europene, în acţiune

Legile privind dreptul cetățenilor de a avea arme diferă în statele europene, în unele cazuri semnificativ. În condițiile în care UE vizează o înăsprire a acestui tip de legislație, o privire asupra reglementărilor interne poate alcătui un tablou relevant. 

„British Shooting Show”, târg anual de arme

Uniunea Europeană a lăsat, în mare parte, la latitudinea fiecărei țări să implementeze propriile reglementări în domeniul armelor de foc, dar acest lucru urmează să se schimbe. Urmare a atacurilor teroriste din ultimele 12 luni, Bruxelles-ul a inițiat încă din 2016 o serie de modificări semnificative, care să înăsprească regulile. Se pot remarca, totuși, diferențe notabile în interiorul blocului comunitar. De exemplu, în Franța este nevoie de licență pentru obținerea unei arme de către cetățeni, legislația limitând și felul acestora, și numărul de cartușe care se pot achiziționa. Prevederile legale sunt schimbate periodic, iar armele automate sunt interzise civililor. Totuși, la nivelul anului 2016, se estimează un total de 10 milioane de arme deținute de civilii francezi, arată „gunpolicy.org”, ceea ce reprezintă mult mai mult față de o altă putere europeană: Germania. Această țară are de asemenea una dintre cele mai restrictive legislații în domeniu: este nevoie ca persoana care solicită o licență să aibă peste 18 ani și un cazier judiciar curat; se cere o motivație foarte serioasă pentru cererea de acest tip, autoapărarea nefiind considerată un motiv; posesorii de arme trebuie să fie membri de cel puțin un an ai unor cluburi acreditate etc. În aceste condiții, la sfârșitul anului 2012, autoritățile germane arătau că 1,4 milioane de germani dețineau 5,5 milioane de arme de foc. Este una dintre cele mai mari rate din lume, dar, paradoxal, infracționalitatea este cea mai scăzută din Europa – 0.05 la mia de persoane. 

În Italia, poliția poate acorda licențe pentru diferite arme, singurele restricții fiind vârsta solicitantului – minim 18 ani – și obligația de a nu fi fost condamnat. Demn de menționat este faptul că licența pentru tir sportiv permite celui care o deține să transporte arma oriunde pe teritoriul italian. Un alt tip de licență care permite purtarea armelor de foc în public se poate obține dacă cel care o cere prezintă ceea ce este denumit „un motiv foarte serios” (dacă de exemplu este bodyguard sau bijutier…). La antipod se află Grecia, țară care a stabilit la nivel legal reguli foarte stricte pentru posesia armelor. De pildă, cetățenilor le este cu desăvârșire interzis să aibă puști de orice calibru. Pe de altă parte, însă, nu este reglementat cuantumul muniției, astfel încât nu se cunoaște numărul gloanțelor care se vând pe piața armelor din Grecia. De asemenea, este cunoscut faptul că mulți greci dețin arme de foc fără permis, în special în Creta.  

Mii de arme deținute ilegal, distruse în Serbia

Olanda se remarcă prin restricții foarte severe în ce privește deținerea de arme. Astfel, cetățenii care solicită așa ceva trebuie să facă un curs de vânătoare, apoi să fie membri ai unui club de profil. Controalele din partea poliției sunt periodice. La rândul ei, Spania are reglementări în domeniu care pot fi considerate printre cele mai stricte din Europa – cei care doresc o armă o pot cere numai pentru vânătoare, trebuie să treacă un examen complex, care include verificări ale istoricului personal din partea poliției, teste medicale și psihologice, precum și un examen teoretic și practic.  

Un foarte bun exemplu despre felul în care legislația strictă poate scădea infracționalitatea este Marea Britanie. Această țară a amendat de mai multe ori reglementările în domeniu – 1920, 1937, 1968, 1988, 1997 – iar rezultatele implementării unor prevederi din ce în ce mai severe s-au văzut în statistici: în anul 2008, numărul persoanelor decedate în urma unor incidente cu arme de foc era de 42 (la o populație de aproape 61 milioane de locuitori), cu mari părți din țară figurând fără nicio sinucidere, moarte accidentală ori crimă care să implice astfel de arme.  

Atentatul de la Bataclan (Franţa, 2015)

Dintre statele europene estice se evidențiază în mod special România, care are una dintre cele mai restrictive legislații din lume. Permisele pentru armele de vânătoare se acordă numai celor care demonstrează că „au făcut practică” alături de profesioniști. Important de menționat din perspectiva severității legii este faptul că și cuțitele cu lama mai lungă de 15 cm sunt considerate arme și intră sub incidența acelorași reglementări ca armele de foc! Mai departe, și cantitatea de muniție este strict limitată. Cât privește Polonia, chiar dacă această țară a mai relaxat legislația în domeniu, efectele vechilor restricții au dat roade. Datele oficiale arată că se înregistrează o armă la 100 de locuitori, unul dintre cele mai scăzute niveluri din UE. 

O mențiune specială se cuvine unui stat balcanic care își dorește integrarea în blocul comunitar și care are o legislație considerată relaxată în domeniul armelor de foc: Bosnia-Herțegovina. În prezent, restricțiile referitoare la posesia unei arme se referă doar la cazier, afecțiuni mintale și abuzul de droguri sau alcool. Odată obținut permisul, este permisă purtarea armei, cu condiția să nu fie la vedere! De altfel, același lucru se poate spune și despre alt stat candidat la accederea în UE, Serbia, care figurează pe locul 4 în lume la numărul de arme de foc raportate la populație. Deși sunt relativ greu de obținut, permisele vizează toate categoriile de astfel de arme, deținerea acestora fiind considerată o parte importantă a felului de a trăi al sârbilor. În perspectiva accederii în UE, este previzibil ca aceste țări să fie nevoite să-și modifice legislațiile, în sensul extinderii restricțiilor. 


SUA și încercările eșuate de a controla piața 

Controlul armelor este o chestiune în dezbatere aprinsă în SUA, de multe decenii. În timp, au existat numeroase tentative de a reglementa această piață, mai toate fiind soldate cu eșecuri. Cel mai recent exemplu este încercarea din timpul mandatului fostului președinte, Barack Obama, de a interveni: în 2013, a dat un ordin direct de evaluare a violenței generate de armele de foc, dar opoziția față de restricții este atât de mare, încât până și bugetul pentru studiile premergătoare a fost respins sistematic de către Congres, în toată această perioadă. Mai mult, în același an, municipalitatea din Nelson, Georgia, aproba în unanimitate dreptul oricărui cap de familie de a deține o armă de foc și muniție, „pentru a-și putea apăra căminul în caz de urgență”. Urmarea – în SUA, infracționalitatea cu arme de foc este de 25 de ori mai mare decât în celelalte state dezvoltate… 

 

EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on EUGEN DOGA: „MUZICA MEA ESTE DE PROVENIENȚĂ FOLCLORICĂ ROMÂNEASCĂ”

Eugen Doga, considerat de specialiști cel mai mare compozitor în viață, a împlinit de curând venerabila vârstă de 80 de ani. S-a născut la 1 martie 1937 („Am fost mărţişorul mamei”, va spune mai târziu), în satul Mocra, străveche aşezare moldovenească de pe malul stâng al Nistrului. În vremea aceea, regiunea transnistreană, astăzi parte de jure a Republicii Moldova, forma aşa-numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creaţie stalinistă ce a funcţionat în componenţa Ucrainei între anii 1924-1940. „Muzica mi-a plăcut de când mă ştiu”, va mărturisi la maturitate.  

După şcolile urmate la Chişinău, între anii 1951-1965, devine profesor de muzică, funcţionar în Ministerul Culturii, iar din 1971 până astăzi este liber profesionist (freelancer). Numeroase ordine şi medalii, autohtone şi străine, între care și două ordine românești (Steaua României în grad de ofițer – 2000 și Ordinul Naţional Serviciul credincios – 2014), îi consolidează statutul de personalitate culturală în domeniul muzicii, cu vocaţie universală.  

A compus în numeroase domenii ale muzicii clasice. Autor al coloanei sonore a filmelor Şatra”, „Maria Mirabela”, „Lăutarii”, „Ana Pavlova”, „Binecuvântaţi femeia”, „Portretul soţiei pictorului”, „Regina Margot”, „Patul lui Procust” ş.a. Valsul „Dulce și blânda mea fiară”, din filmul „O dramă la vânătoare” (după A. Cehov), în regia lui Emil Loteanu, a fost considerat de preşedintele american Ronald Regan drept „valsul secolului al XX-lea”. O Enciclopedie apărută la Sankt Petersburg, în 2001, îl include, alături de George Enescu, în rândul primilor 62 de „compozitori ai secolului al XX-lea”. De asemenea, un top internațional cu cele mai bune 200 de piese muzicale din toate timpurile include două valsuri ale lui Eugen Doga – „Gramofon” (locul 83) și „Dulce și blânda mea fiară” (poziția 94), care îl plasează pe compozitor alături de cele mai mari genii muzicale ale lumii (Beethoven, Johann Strauss, P. Ceaikovski și mulți alții).  

Este mândru de originea sa românească, pe care nu și-a renegat-o niciodată. În 2008, la Moscova, când Academia Națională de Științe Cinematografice din Rusia i-a acordat trofeul „Șoimul de Aur”, Eugen Doga declara cu sinceritate: „Eu aparțin spațiului românesc, iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost tentat să renunț la ea nici măcar pentru un colț de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul”.  

La 31 mai 2008 susţine primul său concert la Ateneul Român, marcând astfel împlinirea unui vis nutrit de multă vreme. Cu aceeaşi ocazie, în România îi sunt editate un CD şi albumul „În oglinda clipelor”. De atunci, a revenit periodic în ţara noastră, iar la 25 noiembrie 2012 a susţinut un spectacol aniversar, tot la Ateneul Român, sub titlul Toamnă romantică. La începutul acestui an, la 27 ianuarie 2017, la magazinul „Muzica” din București a fost lansat un nou album – „Mari Succese” – care cuprinde, potrivit compozitorului, „piese ce au rezistat timpului” și „au trecut hotarele multor continente”. 

L-am întâlnit în mai multe rânduri pe Eugen Doga. Întotdeauna în vervă, prietenos și dispus să se destăinuiască celor care doresc să afle mai multe despre destinul său de artist. Mai ales că, în pofida renumelui său mondial, maestrul Doga este încă destul de puțin cunoscut în România. 

– Cine sunteţi, domnule Doga, l-am întrebat pe timpul uneia din prezențele sale la București. 

Străbuneii mei au fost descălecători pe teritoriul liber din stânga Nistrului. Satul nostru, Mocra, din actualul raion Rîbniţa, a fost atestat documentar în 1781… De fapt, este mult mai vechi. Strămoşii din partea tatălui proveneau de undeva din Ardeal. Bunelul meu avea cinci feciori. Fiecăruia i-a dăruit loturi de pământ, aşezate unul lângă altul. Şi-au durat case, erau împreună la bucurii, dar mai ales la necazuri, formau o familie, o obşte, un neam, o forţă. Toţi cei din neamul mamei au fost clerici, feţe bisericeşti, meşteşugari, artişti, legaţi organic de Mânăstirea Saharna, de pe malul drept al Nistrului.  

Anii aceia, de dinainte de război, când m-am născut eu, erau foarte anevoioşi. Erau anii „Marii Terori” declanşate de Stalin pe tot cuprinsul URSS. Sufereau mai ales cei care aveau rude peste Nistru, în Basarabia, atunci în componenţa României. Tatăl meu era brigadier pe terenurile agricole. A rămas brigadier şi după venirea românilor, în vara anului 1941. Din vara aceea, aveam patru ani, mi-au rămas primele sunete ale unui cântec de război fredonat de soldaţi români veniţi peste Nistru. Unul dintre ei mă ţinea în braţe când cânta. Era mai degrabă un cântec de jale, pentru că războiul a însemnat o tragedie generală. Refrenul mi-a rămas întipărit în memorie: „Hai, hai, Munţii Carpaţi! / Plângeţi voi, surori şi fraţi, / Iar voi, mamelor, oftaţi!”.  

– Criticii muzicali fixează momentul intrării dvs. în circuitul universal al valorilor culturale la festivalurile de film din Spania, din 1972 şi 1976, când, împreună cu regizorul Emil Loteanu, aţi câştigat trofeul „Scoica de argint”, pentru filmul „Lăutarii”, apoi „Scoica de aur”, pentru filmul „Şatra”.  

– E greu de fixat un moment anume. Un lucru este sigur: muzica este prima şi ultima mea iubire. Muzica mea este de provenienţă folclorică românească, chiar şi în bucăţile inspirate de realitatea rusească. Consider că această muzică este naţională prin culoare, temperament, formă de expresie şi, în acelaşi timp, universală, prin vocaţia sa. În cazul baletului „Luceafărul” (1983), realizat pe versurile poetului naţional Mihai Eminescu, eu nu scriam muzica, ci trăiam acea poveste de dragoste, aproape că nu m-am atins de pian, scriam încontinuu, totul venea de la sine: râdeam, plângeam, umblam dintr-un colţ al camerei în altul, cântam, dansam… Cine mă conducea? Cine îmi dicta această muzică? Nu ştiu. A fost cu siguranţă cea mai fericită perioadă din viaţa mea de creaţie. 

Cu toţii avem dreptul să ne bucurăm de viaţă – aceasta este deviza mea.  

Ioan C. Popa 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult