27
July , 2017
Thursday

După 60 de ani de existenţă, Europa Unită a devenit, şi ea, o emblemă a unicităţii acestui continent, aproape la fel de consacrată ca munţii Alpi sau turnul Eiffel. Oricât de imperfect (ca echitate între parteneri) sau de deficitar (ca democraţie), ar fi – şi este – constructul comunitar european are o însuşire esenţială care i-a asigurat supravieţuirea şi chiar mersul înainte: capacitatea de a ieşi din dificultăţi şi crize. Căci de încercări a tot avut parte, de la înfiinţare şi până astăzi, când trece prin cea mai gravă criză din istoria sa.  

 

Arma secretă a UE: rezilienţa 

Ted Malloch ambasador american la Bruxelles

Dacă ar fi să definim doar printr-un cuvânt virtuţile şi performanţele UE, de fapt formula reuşitei sale (totuşi!), poate că termenul cel mai potrivit ar fi REZILIENŢA, în înţelesul, atât de bine explicat într-o pagina web, prin de „capabilitatea materialelor de a rezista la şocuri fără deformare permanentă sau fisurare şi tendinţa entităţilor de a se recupera şi ajusta cu uşurinţă după o nenorocire sau schimbare majoră”. Poate cam tehnicistă, dar sugestivă definiţie. Rezilienţa sintetizează şi situaţia actuală, de moment, a Uniunii Europene , în clipa istorică a celebrării celor şase decenii de la Tratatele fondatoare de la Roma. Cu numai câteva zile mai devreme de acel moment solemn, imprevizibilul demnitar european nr. 1 de la Bruxelles, J.-C. Juncker, lansează ideea Europei cu mai multe viteze/ritmuri/cercuri concentrice etc., iar peste alte câteva zile de la actul festiv Marea Britanie „baga actele” pentru divorţul numit Brexit. Iar aceste două „aroganţe”, premeditate sau nu, au fost însoţite sau precedate şi de alte dureri de cap, de la criza financiară şi economică din 2007-2008, criza zonei euro din 2010-2012, criza refugiaţilor din 2015-2016, criza securitară generată de terorismul islamic, până la instabilitatea tot mai preocupantă din Est, mai precis Ucraina şi Turcia, dar şi marea incertitudine apărută dinspre Vest, de la o Americă al carei nou preşedinte vede în UE „un consorţiu birocratic” care, de acum înainte, va trebui să plătească pentru a-şi garanta securitatea.  

Să mai adăugăm, în aceeaşi notă dramatică, şi alte câteva sfidări – valul de populism şi suveranism asociat cu euroscepticismul emergent din diverse puncte ale continentului. Toate aceste tendinţe antieuropene, în ultimă instanţă, converg către un antiintegraţionism pe care urmează să-l crediteze sau să-l invalideze în principal viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa şi cele parlamentare din Germania. 

 

O sinergie centrifugală 

Între timp, Europa Unită merge mai departe şi, ca de obicei, nu-şi dramatizează necazurile. Mai ales că nici dracul nu pare chiar atât de negru. Freneticii antieuropeni n-au ieşit învingători în alegeri nici în Austria, nici în Olanda, iar sondajele de opinie din mai multe ţări vest europene indicau, după Brexit, procentaje sporite pentru adepţii Europei Unite. 

Ceea ce nu înseamnă însă că Bruxellesul şi capitalele celor 27 de state membre ale UE au o agendă europeană comodă. „Mai marii” europeni – Germania, Franţa, Italia şi Spania, au demarat procesul de constituire a unui „nucleu dur” al Uniunii, coagulat în jurul „clubului euro”. Tendinţa pe care statele din Grupul Visegrad (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) o resping tot mai tranşant şi care îşi menţin, de altfel, şi refuzul de a se conforma reglementărilor Bruxellesului în problema acceptării refugiaţilor extraeuropeni.  

Un clivaj Vest-Est în UE se profilează, şi prin aceasta, tot mai distinct, dar, cel puţin deocamdată, nu este alarmant, fie şi pentru faptul că esticii nu uită că primesc anual din bugetul european cam 4 la sută din PIB-ul lor (prin crearea unui buget al zonei euro, procentul ar scădea în mod cert). Gesticulaţiile celor doi „copii teribili” ai Visegradului, Ungaria şi Polonia, oricât de şocante s-ar dori ele, s-au dezumflat – cel puţin până acum – în ridicol, dar, dincolo de excentricitate, aceste poziţii exprimă, în felul lor, o temere mai larg împărtăşită în rândul statelor mai mici din UE faţă de proiectele şi intenţiile de accentuare a integrării şi de preluare, în continuare, a unor prerogative ale suveranităţii statelor membre de către instituţiile de la Bruxelles. Relaţiile intraeuropene tind să devină, prin aceasta, mult mai nuanţate. Iată cum le vede, de pildă, consilierul parlamentar belgian Gregory Vanden: „Ţările din Estul European trag după ele o proastă reputaţie, de care nu prea pot scăpa. Pronunţarea numelui lor trimite nu atât la bogata lor istorie, cât la muncitorii lor emigranţi, la delocalizări industriale şi la concurenţa neloială – factori care au amplificat criza locurilor de muncă în ţările vechii Europe (…). Şi din extremitatea orientală a Europei s-a propagat în întreaga Uniune Europeană, care se clatină, contestarea în numele naţiunilor suverane”. 

Iar falia incipientă Vest-Est se adaugă fracturii mai vechi Nord-Sud, cu primul grup, coagulat în jurul Berlinului pentru o politică de austeritate şi grupul sudic al ţărilor puternic îndatorate: Portugalia, Spania, Italia, Cipru, Grecia. Despre această Europă Unită, dar tot mai diversă şi cu o sinergie centrifugă parcă tot mai pronunţată, autorul american James Kirchiek scria în recenta sa carte, intitulată chiar „The End of Europe”: “Divizată în patru, Uniunea Europeană nu va mai putea dăinui mult”, întrucât, explica el, axa Nord-Sud e divizată pe criterii de dezvoltare, iar axa Est-Vest pe criterii de securitate (inclusiv în ce priveşte poziţionarea faţă de Rusia). Iar noul ambasador american la Bruxelles, Ted Malloch, e şi mai dur în afirmatii: „Am avut deja funcţii diplomatice în trecut care mi-au permis să ajut la doborârea URSS. Acum, poate că e nevoie ca o altă Uniune să fie imblânzită”. Stupefianta declaraţie, chiar dacă facută de un înalt diplomat al Administraţiei Trump. Până şi predecesorul său în funcţie la Bruxelles, Anthony Gardner s-a arătat cu totul uluit de înverşunarea colegului sau: „E complet de neînţeles care ar putea fi interesul SUA pentru o implozie a UE şi a pieţei sale unice”. 

 

Bucureştiul, mereu în aşteptare 

Unde este, în acest peisaj complex, încordat, încărcat de imprevizibil, România, care anul acesta a împlinit un deceniu de când a devenit stat membru al Uniunii Europene? Într-un loc în care ar prefera să stea în continuare ca până acum, în aşteptarea a ce se va mai întâmpla. De ani de zile, Bucureştiul a adoptat o poziţie de aşteptare (nu neaparat prudentă, ba poate chiar dimpotrivă) şi parcă ar dori ca nimic să nu se schimbe, căci neputând influenţa lucrurile către mai bine, s-ar putea ca ele să se îndrepte spre mai rău. În ce priveşte Uniunea Europeană, de pildă, spre o Europă cu două standarde, iar România, ca toate celelalte state din fosta Europă răsăriteană, ar intra în categoria „mai noilor veniţi”, pentru a ne exprima eufemistic. Din păcate (sau din fericire?) tot mai multe semne trimit către reorientări şi schimbări iminente şi poate chiar spectaculoase, iar în acestre condiţii fiecare stat implicat (deci şi România) ar fi obligat la opţiuni clare. 

La câteva ore după reuniunea festivă a UE de la Roma, preşedintele Iohannis vorbea despre „dezvoltarea proiectului nostru unic”, „o viziune comună asupra direcţiei de continuare…”, „o uniune din ce în ce mai strânsă”, „menţinerea unităţii”, “o Uniune mai bine integrată”, înainte de a aminti şi contribuţia originală a României la cauza europeană:„cooperarea consolidată”. Adică, explică preşedintele, „ca toate statele să acţioneze împreună”. Bine-bine, dar cum? Prin „mai multă Europă”, cum vor Germania, Franta etc. sau „mai puţină”, cum susţine Grupul Visegrad? Într-o Europă cu „ritmuri şi intensităţi diferite” unde ne-am găsi locul? Prin relansarea legăturilor cu Rusia sau cu menţinera sancţiunilor? Iar divorţul de Marea Britanie cum se va consuma, în mod concret? Între partenerul strategic SUA şi partenerii din UE ce vom alege când va trebui să facem o alegere de tipul „una din două”? Vom cumpăra armament şi tehnică militară din spaţiul european sau din America? Luăm de la americanul Bell Helicopter sau de la francezul Airbus? Cum ne vom conecta, în sfârşit, la infrastructura de transport europeană şi transcontinentală? Cum facem să nu ne mai „ocolească” toate proiectele de transport şi toate magistralele energetice? Dar oare „ne ocolesc” ori „ne ferim” noi de ele? 

La aceste întrebări şi la multe altele, România ar trebui, logic, să-şi dea răspuns cel tărziu până în 2019, cand va prelua, pentru o jumatate de an, preşedinţia în exerciţiu a Uniunii Europene. Deocamdată, preşedintele României a promis întâlniri şi consultări „în multiple formate” pe plan intern pentru a lămuri locul şi rostul nostruî Europa şi pe lume. 

 

Corneliu Vlad 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult