19
August , 2017
Saturday
Este necesară poziţia intransigentă, corectă şi europeană în care Slovacia a înţeles să rezolve problema ...
În octombrie anul 2008 publicam în revista noastră editorialul intitulat „Ne-am făcut și cu ...
[caption id="attachment_1427" align="alignleft" width="244"]Carol Roman [/caption] Nu demult, într-o dimineaţă, distinsă doamna cancelar Merkel, după ce a ...
Fotografia noastră din pagina întâi îi prezintă pe cei trei lideri europeni- Herman Van Rompuy, ...
ENERGIA- la ordinea zilei [caption id="attachment_5088" align="alignleft" width="300"] Gazoductul „South Stream”[/caption] Criza din Ucraina a pus în ...
- Bratislava, în conştiinţa europeană- Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale ...
Cum de îşi găsesc, totuşi, românii locuri de muncă în Italia, în pofida şomajului ridicat ...
În anul 2000 îşi făcea debutul între publicaţiile româneşti o revistă care avea să se ...
Pildele lui Esop datează din secolul VI î.d. Hr., în schimb viaţa fabulistului a fost ...
Poate că este bine să avertizăm: un mare pericol ar urma să se abată asupra ...
  Într-o atmosferă de sărbătoare, în incinta unuia dintre reperele spiritualității românești, Ateneul Român, a avut ...
În urma aşa-numitei păci de la Bucureşti, din mai 1812, teritoriul şi populaţia dintre ...
Şi încă cum! Nu ne referim la omul simplu. Vom afirma, cu toată convingerea, că ...
Republica Moldova are o perspectivă europeană; Moldova este un pilon al parteneriatului estic; putem spune ...

Archive for July, 2017

Carte de vacanţă

Reporter: editura July - 24 - 2017 Comments Off on Carte de vacanţă

Se propune cititorilor o carte intitulată „Mai ştim şi noi câte ceva…” al cărui titlu ne aduce în mod obligatoriu… în Balcani. Aici, în acest teritoriu se petrec cele mai răsucite şi neşteptate situaţii pe care le poate scorni mintea omenească. O întreagă colecţie de fapte curioase ne stârnesc să citim întâmplările unui nebun suit pe un acoperiş, a unui excroc care se înfruptă din bunurile unei familii inclusiv fata de măritat, un prelat debitează vrute şi nevrute la o căsătorie şi prin mireasă „deschide o poartă spre Occident”, despre deşteptăciuni ocazionale, despre şmecheri şi descurcăreţi simpatici, despre un ziarist proaspăt promovat care anunţă că o oaie a fătat un cal. Ce mai, după cum ar spune titlul unei piese din carte oarecum autocritic, „Ah, noi, măgarii”.  

Aziz Nesin este un reputat scriitor cunoscut pe Glob prin numeroase traduceri ale cărţilor sale, în deosebi datorită relatării cu haz a necazurilor şi tertipurilor omeneşti.  

Cartea poate fi procurată la următoarele librării din cadrul Companiei de Librării Bucureşti: 

Mihail Sadoveanu” (Universitate) 

Lumina” (Dorobanţi)  

Papirus” (Piaţa Romană) 

 

Relaţiile româno-americane la cel mai înalt nivel

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Relaţiile româno-americane la cel mai înalt nivel

Vizita preşedintelui Klaus Iohannis în Statele Unite ale Americii a cărui punct culminant a fost întrevederea cu omologul său american Donald Trump şi conferinţa de presă comună a fost considerată un succes atât de oamenii politici din ţara noastră cât şi de presa americană şi internaţională. NATO, importanţă relaţiei bilaterale şi lupta împotriva corupţiei sunt capitole unde preşedintele Klaus Iohannis a insistat cu deosebire. A fost deosebit de apreciat faptul că România a atribuit 2% din PIB pentru înzestrarea militară.  

Cu acest prilej preşedintele Iohannis a reuşit să obţină de la Donald Trump promisiunea că SUA va fi alături de România, politic şi militar, pe baza Articolului 5 din tratatul NATO. 

Se preconizează că domeniul vize şi investiţii economice concrete vor fi analizate în următoarele luni.   

 

Despre isprăvile noastre…

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Despre isprăvile noastre…

Iată-ne, aşadar, de zece ani acceptaţi în Uniunea Europeană, de care ne erau legate, mai de demult mari speranţe. Unele dintre acestea s-au adeverit dar, altele au fost năruite de evoluţia vremurilor. E drept că domnul Jean – Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, cu prilejul vizitei făcute în ţara noastră a încercat să ne încurajeze şi să ne explice că ne aflăm într-un progres deosebit. Într-adevăr multe din cele arătate de domnia sa au o evidenţă în realitate. Îi confirmăm poziţia şi prin creşterea economică din primele trei luni ale acestui an fiind considerată a fi cea mai mare din Europa, care s-a situat la nivelul de 5,7%, cu mult peste estimările făcute atât de către analişti cât şi de către instituţiile financiare. Număi că principalul motor de creştere a economiei în această perioadă a fost consumul privat pe fondul unui venit dobândit mai ridicat bazat pe reducrea TVA şi pe majorarea salariilor, precum şi a inflaţiei scăzute.  

Carol Roman

Ni se mai spune că deşi au fost întâmpinate dificultăţi în problema absorbţiei de fonduri, din calcule ar rezulta că România a obţinut în perioada 2007-2016 un câştig net de peste 26 de miliarde de euro. Există însă şi economişti mai sceptici care contestă această cifră arătând că zeci de miliarde de euro sunt luaţi din economie îndeosebi prin repatrierea fără fiscalitate a 80-90 % din profiturile pe care companii, îndeosebi din Occident le obţin în România. 

În ansamblu se poate aprecia că intrarea noastră în Uniunea Europeană urmată de remodelare economică ce ne-a adus mari avantaje se constituie într-o ispravă reuşită. În mod real economia a fost mai puternică iar asta se poate constata şi prin creşterea exporturilor. Dacă, înainte de intrarea în UE, companiile vindeau peste hotare mărfuri în valoare de 25 miliarde de euro, exporturile au fost de peste 42 miliarde de euro.  

Dar… o aprofundare a situaţiei ţării noastre în context european dacă ar fi să ne ghidăm după promisiunile de la început de drum, este încă departe de speranţe. Au apărut clivaje mari între ţările din Estul Europei şi marile puteri economice europene, aflate în continuare în expansiune şi ne referim în primul rând la Germania, urmată îndeaproape de Franţa, Italia ş.a. Iar această departajare apare a fi tot mai mare în contextul în care ţările europene, aflate la răscruce, discută cu multă seriozitate despre destinul acestei uniuni economice şi nu numai, care ar putea să se îndrepte fie pe drumul unei federalizări, ori a unei „Europe a Naţiunilor”.  

În orice caz opţiunea europeană unanim acceptată de români este obligată să ţină seamă de câţiva factori: „Brexitul” care rupe Marea Britanie de trupul european statuat, valurile de refugiaţi din Africa, Extremul Orient şi Asia, valul de atentate teroriste, criminale şi deasemeni apariţia unor disfuncţionalităţi între Uniunea Europeană şi noua administraţie americană. Sunt teme ce sunt analizate cu multă grijă pentru viitor, în absolut toate ţările europene.  

Pe noi ne aşteaptă o altă mare ispravă în care va trebui să ne descurcăm cât mai bine: preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene în primul semestru al anul 2019, într-un moment când contextul politic european nu este, aşa după cum s-a văzut, unul prea favorabil. Această problemă nu poate fi tratată cu uşurinţă deoarece preşedinţia europeană înseamnă detaşarea unui contigent mare de specialişti români la Consiliul Europei, într-un climat tensionat datorat încheierii negocierilor cu Marea Britanie şi, în ultimă instanţă, menţinerea structuri fundamentale a Uniunii Europene. Evident că pentru diplomaţia românească, una din problemele cele mai serioase se referă la pregătirea experţilor români ce vor trebui să fie docţi şi să cunoască îndeaproape toate componentele mari şi mici ale Uniunii Europene. Pentru a susţine această poziţionare excepţională a ţării noastre, la orizont apare şi necesitatea organizării unor evenimente diverse de promovare, în ciuda unor costuri şi pregătiri serioase pe care le presupun. Şi reflectând la această viitoare angajare a noastră gândul ne poate duce şi la faptul că România continuă să fie o ţară monitorizată din punct de vedere al justiţiei şi neinclusă în Spaţiul Schenghen datorită unor opozanţi. Numai că recent, Olanda care ne punea beţe în roate în problema promovării noastre în această direcţie şi-a modificat atitudinea şi iată că devine un susţinător al acceptării ţării noastre în Spaţiul Schengen. (Profităm de acest context pentru a reaminti modul exemplar în care fusese pregătită România pentru acest eveniment, care nu a mai avut loc, cu cheltuieli imense de dotare tehnică şi militară a graniţelor care sunt nu numai ale României ci şi ale întregii Uniunii Europene şi ale NATO). 

 

Carol Roman 

Muzeul Național de Istorie a României

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Muzeul Național de Istorie a României

Pe data de 8 mai 2017 s-au împlinit 45 de ani de la inaugurarea Muzeului Național de Istorie a României. Crearea acestui muzeu a însemnat un moment de răscruce pentru autorităţi, dar şi pentru publicul românesc, deoarece a reprezentat o proiecţie, mai concentrată, a întregului sistem al muzeelor de istorie din ţară 

Muzeul Național de Istorie a României

Muzeul Naţional de Istorie a României continuă să fie una dintre instituţiile reprezentative ale culturii româneşti, deţinând un fond foarte valoros de bunuri de patrimoniu mobil care ilustrează toate perioadele semnificative din trecutul poporului român, cât şi din vremea unor civilizaţii care au existat în vechime pe actualul teritoriu al ţării noastre. Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară. În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din metal preţios, precum şi o mulţime de piese de mare valoare arheologică şi istorică pentru a ilustra mileniile de istorie. 

Inaugurarea Muzeului de Istorie a RSR. 1972

Se estimează că acest bogat patrimoniu este constituit din peste 650.000 piese organizat în următoarele colecţii: ceramică, lapidarium-tegularium, numismatică, filatelie, medalistică-sigilografie, tezaur, manuscrise, tipărituri, artă plastică, artă decorativă, fototecă istorică, stampe, hărţi, metal, armament şi echipament, textile şi mobilier. Sunt reunite astfel, sub un singur acoperiş, cele mai importante mărturii ale trecutului României, devenind un punct de atracţie pentru publicul din ţară, dar şi din străinătate. Muzeul s-a deschis către lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu, în ţară sau în străinătate. Se menţionează că muzeul în trecut a devenit un instrument al propagandei şi, odată cu realizarea Expoziţiei Omagiale (1978), dedicată cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Şi totuşi, de-a lungul acelor timpuri găsim suficiente dovezi care să ne convingă de rolul său de instituţie muzeală de prim rang.  

Vizita Reginei Fabiola la MIRSR. 1976

În consens cu modelul ţărilor vecine, muzeele din România au în preocupările lor şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia noastră şi-a câştigat – prin muncă, nu altfel – poziţia la care era obligată de chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale, cercetări arheologice, an de an, şi a devenit principalul actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură. Vizitând muzeul eşti impresionat de clădirea care adăposteşte muzeul, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, o preocupare majoră devenind procesul de reabilitare în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002.  

Președintele RFG Karl Karstens la MIRSR. 1981.

Realizarea expoziţiei de bază a Muzeului Național de Istorie a fost o chestiune foarte complexă şi foarte complicată. Organizarea expoziţiei permanente a presupus amenajarea, proiectarea şi realizarea a 55 de săli de expunere cu o suprafaţă expoziţională de 15 000 m2; au fost instalate 1 500 sisteme de expunere în care au fost expuse cca. 50 000 de valori de muzeu; au fost întocmite 300 de texte explicative de săli şi vitrine; au fost alcătuite 64 hărţi, 80 de grafice și 9 000 de etichete. Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie, aşa cum a rezultat, era întinsă în 49 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric. De-a lungul anilor a fost gada unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003, cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii academice şi de cultură. Promitem să revenim… 

În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor. Reabilitarea structurii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat. 

Din cauza faptului că muzeul s-a aflat în reparaţii capitale, cea mai mare parte a expoziţiilor sunt temporar închise sau în reorganizare. Pe măsură ce lucrările de consolidare a clădirii sunt reluate, expoziţia îşi continuă destinul. Muzeul prezintă publicului, în prezent, două mari expoziţii permanente – Tezaur Istoric, respectiv Lapidarium-Copia Columnei lui Traian – şi expoziţii temporare cu tematică diversă, organizate în Holul Central. 

Impuls consistent exportului României

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Impuls consistent exportului României

Aderarea la Uniunea Europeană a determinat creşterea majoră a exportului României, dezvoltând comerțul extern și relațiile comerciale cu țări de pe toate continentele. Prin politici economice și strategii adaptate la noile cerințe ale timpului, beneficiind de o conexiune europeană tradusă financiar în 26 de miliarde de euro, țara noastră a reușit să obțină dublarea producției la export în cei 10 ani de la intrarea în UE. Din 2006, ultimul an înainte de integrare și până în 2016, exporturile țării au crescut de la 25,9 miliarde de euro până la 54,6 miliarde de euro, un plus de 110 %. Este o creștere semnificativă, cu toate că actuala cotă a României în comerțul internațional este sub cea a Ungariei, Poloniei, Cehiei sau Bulgariei.  

Asemenea rezultate au fost obținute grație unor restructurări masive efectuate la nivel macro, unele dureroase sub aspect economic și social, care au modificat structura exporturilor destinate atât statelor membre ale UE, cât și altor țări de pe mapamond. Un exemplu este faptul că 47% din totalul exporturilor din prezent îl reprezintă mașinile și echipamentele, față de 22% cât se înregistra în primul an de aderare la Uniune, când ”brendul” ciorapilor de damă de la Adesgo, livrați la kilogram în Rusia, încă figura în topul de vânzări. Ne-am facut loc la masa UE ajutați fiind de unele conjuncturi, interese, de o stare de însuflețire națională, plătind scump prețul nu întotdeauna firesc al alinierii la o mare comunitate de care aparțineam mai degrabă prin aspirații, decât prin stadiul de dezvoltare real. În același timp, nu putem trece cu vederea faptul că apartenența la UE ne-a adus o evoluție pe plan intern și extern, chiar dacă nu atât de rapidă și marcată cum ne-am dorit inițial.  

O retrospectivă selectivă relevă diferențe majore între exporturile din perioada economiei etatiste și cele de după anul aderării. Impunerile referitoare la direcționarea comerțului înspre ceilalți membrii ai UE și respectarea strică a directivelor Comisiei Europene privind businessul cu alte state au anulat fabricarea unor produse cu tradiție în industria românească, fapt care a condus la închiderea unor fabrici datorită lipsei de desfacere în interiorul UE. Industrii întregi, multe având patentul unor companii occidentale, și-au oprit producția, iar sute de mii de muncitori calificați au devenit șomeri. Exemplificăm platforma Pipera, creată de francezi, unde se realizau calculatoare, autobuzele și autocamioanele fabricate la Brașov și București, care erau patente germane, avioanele Rombac cumpărate de la englezi, locomotivele de la Electroputere Craiova cu patent elvețian sau motoarele de la Reșița, construite sub licența Renk-Germania. Alte industrii, cum sunt de armament și de echipamente militare, și-au redus substanțial producția și implicit exportul. Sectorul legumicol și pomicol a avut o soartă asemănătoare.  

Cu toată reconfigurarea exigențelor impuse de UE, în cei zece ani de la integrare, exporturile țării au crescut, procentual, peste Produsul Intern Brut. Conform datelor Institutului Național de Statistică, vânzările cele mai mari sunt în țările care au investiții importante în țara noastră, întrucât companiile străine retrimit ”acasă” ansamblurile și subansamblele produse pe plan local. Este cazul exportului către francezi, în valoare de 3,7 miliarde de euro. Acestea au avansat foarte mult după ce Dacia-Renault a devenit cea mai puternică firmă din România, participarea fabricii de la Mioveni la activitatea de comerț reprezentand circa 9% din totalul exporturilor românești. Pe un palier superior se află exporturile către Germania – 10,8 miliarde de euro. Companiile germane cu centre de producție în țara noastră livrează piesele în țara lor de origine unde funcționează câțiva giganți auto. Uniunea Europeană rămâne principalul partener în ce privește comerțul agroalimentar, ponderea fiind deținută de cereale, grâul ocupând prima poziție.  

În afara Uniunii, comerţul României cu cele mai mari economii ale lumii, respectiv SUA, China și Japonia se caracterizează, în general, prin vânzarea de materii prime sau produse de valoare adăugată mică, însă importăm produse manufacturate de valoare adăugată mare. Nu există motive de laudă pentru desfacerile efectuate în aceste state când vorbim de bunuri precum anvelope, robinete, vane, îngrăşăminte chimice, tubulatura, deșeuri de alamă, cherestea, porumb, clăpari pentru schi sau miere, de exemplu. 

În topul companiilor exportatoare la nivel global se află Automobile Dacia, urmată de Rompetrol Rafinare, Honeywell Technologies, Ford Romania, Flextronics Manufacturing Europe (filiala producătorului olandez Flextronics de subansamble electronice pentru industria auto), Philip Morris, Continental Automotive Systems, Continental Automotive Products și grupul german Daimler. 
 

Ce se va întâmpla cu exportul României după Brexit? Experții apreciază că țările din Europa de Est se pot confrunta cu cele mai mari pericole în urma divorțului Marii Britanii de UE. Unele zone sunt mai expuse turbulențelor decât altele, se arată într-o analiză a Bloomberg. Conform unui studiu, Romania se afla în rândul țărilor ce vor fi afectate moderat de Brexit (alături de Italia, Slovacia, Finlanda, Grecia și Austria). Procentul de pierderi la exportul de mărfuri din România în Regatul Unit ar fi de 0,1%, iar la servicii acesta ar fi nul.  Marea Britanie se situează pe locul 5, atât la nivelul statelor membre UE, cât și în clasamentul general, cu o pondere de 4,36% în totalul exporturilor României, potrivit datelor Ministerului Afacerilor Externe din România. Totul depinde de poziția liderilor politici şi a responsabililor de politica economică externă a României în cadrul discuțiilor și negocierilor cu oficialii de la Bruxelles, care trebuie să reseteze locul țării noastre în cadrul UE şi totodată să precizeaze foarte clar priorităţile pentru ce va urma după Brexit. (E.B.) 

Theresa May, un combatant puternic şi dificil

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Theresa May, un combatant puternic şi dificil

Odată cu plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe scena politică internaţională au apărut două personalităţi prestigioase poziţionate în fruntea echipelor menite să poarte tratative legate de Brexit, de condiţiile pe care are să le îndeplinescă atât partea britanică, cât şi cea europeană. Pe prim plan au fost promovate două personalităţi distincte prin care vor trebui să colaboreze sau mai bine spus să se înfrunte în această problemă deosebit de importantă privind destinul celor două entităţi politice.

Theresa May

Aminteam în editorialul din numărul trecut al revistei noastre, despre fostul ministru francez Michel Barnier aflat în fruntea echipei de negociatori a UE şi doamna prim-ministru Theresa May, impusă de rutinatul Albion ca să poarte aceste tratative deosebit de dificile pentru toţi.

Din partea britanică se aşteaptă o susţinere puternică, partizană, a problematicii cu care se prezintă la tratative energica şi rutinata doamnă May a cărei biografie impresionantă o califică, în mod cert, în această postură dificilă de mare responsabilitate. Cine este doamna Theresa May, cunoscută îndeosebi de britanici datorită prestaţiei ei în forţă, în calitatea de ministru de interne şi din cea de prim-ministru?

Biografia sa postată si pe Wikipedia arată că şi-a început cariera la banca Angliei, apoi a lucrat la Association for Payment Clearing Service (Asociația pentru Servicii de Execuție de Plăți), o asociație profesională pentru societăți de plăți prin card de credit. Din 1986 până în 1994 a fost și consilier local conservator pentru burgul londonez Merton. A fost aleasă deputat pentru Maidenhead din cadrul alegerilor generale din 1997 și a devenit purtător de cuvânt pentru școli, persoanele cu handicap și femei în echipa de opoziție a lui William Hague. În 2002 a devenit prima femeie- președinte a Partidului Conservator și s-a alăturat consiliului privat al Majestății Sale. În 2005, a devenit liderul indiscutabil al Camerei Comunelor.

Traseul promovării sale cuprinde şi faptul că în luna mai 2010 a fost numită Ministru de Interne (Home Secretary) și Ministru al Femeilor și Egalității în guvernul lui David Cameron. Astfel a devenit cea de-a patra femeie care a ocupat una dintre cele mai mari demnități de stat, după Margaret Thatcher, Margaret Beckett și Jacqui Smith. Este și ministrul de interne cu cea mai mare vechime din ultimii 50 de ani. În acest post s-a ocupat de poliție, siguranță națională și imigrație. A introdus niște venituri minime pentru ca lucrătorii non-UE să rămână în Regatul Unit. Deasemeni, a încercat să limiteze libera circulație a persoanelor din cadrul ridicării restricțiilor pe piața muncii pentru români și bulgari, dar a trebuit să renunțe la proiectul unui plafon privind numărul de imigranți din Uniunea Europeană. I-a deportat pe predicatorii radicali Abu Qatada și Abu Hamza și a interzis intrarea în Regatul Unit a altor clerici musulmani acuzați de instigare la ură dovedindu-se a fi o persoană energică şi categorică. Biografia distinsei doamne cuprinde şi momentul numirii în calitate de prim-ministru al Regatului Unit în data de 13 iulie 2016.

În ceea ce ne priveşte, ţinem să amintim o ştire dovedită până la urmă a fi nereală prin care Theresa May anunţa că ar fi intenţionat să introducă o garanţie financiară (‘entry fee’) pe care să o plătească imigranţii extracomunitari care intră în Marea Britanie cu viză. La plecarea din UK, atunci când le expiră viza, imigranţii vor primi banii înapoi doar dacă demonstrează că nu au beneficiat de servicii plătite de stat, cum ar fi îngrijirea medicală. „Imigranţii proveniţi din România şi Bulgaria ar putea fi obligaţi să plătească o garanţie atunci când ajung în Marea Britanie, aceasta fiind o prevedere a reformelor radicale în domeniul imigraţiei dezvăluite de ministrul britanic de interne, Theresa May, scria publicaţia Daily Mail.” Și alte titluri din presa românească se refereau tot la „taxele” pe care românii și bulgarii ar fi trebuit să le plătească în viitor drept garanție pentru a putea locui și munci în Marea Britanie. Sursa acestei confuzii ar putea fi explicația la o fotografie din Daily Mail, în care se spune că aceste măsuri „fac parte dintr-un pachet menit să limiteze numărul celor veniţi din România şi Bulgaria după 1 ianuarie 2014, atunci când cetăţenii acestor ţări vor avea acces liber pe piaţa britanică a muncii”. Numai că, în articolul citat se arată clar că Theresa May s-a referit doar la imigranții din state non-UE, categorie în care nu intră cetățenii români și bulgari.

Dar cine ne garantează că o asemenea măsură nu ar putea fi generalizată şi reactualizată?! De aceea, este bine să rămânem circumspecţi şi opţiunea noastră de a se respecta drepturile românilor care continuă să lucreze în Marea Britanie să fie bine apărate, aşa după cum stăruia şi preşedintele Klaus Iohannis.

 

Reaşezări în echilibrele jocului global

Reporter: editura July - 7 - 2017 Comments Off on Reaşezări în echilibrele jocului global

Marea surpriză a politicii mondiale din ultima vreme este că alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite nu a adus, nici după primele 100 de zile ale noii Administraţii, considerate drept edificatoare, vreo surpriză de proporţii. Sau, poate mai corect spus, nimeni nu şi-a făcut încă o idee despre cum va fi condusă America – şi cum va merge lumea – în următorii patru ani. În momentul în care candidatul Trump a devenit preşedintele Trump, intenţiile primului din campania electorală nu s-au convertit automat în program de guvernare. O surpriză pare a fi, totuşi: noul şef al Executivului american pare să-şi fi găsit cât se poate de firesc locul în uriaşul şi complexul angrenaj al puterii de la Washington. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să ne aşteptam în continuare la evoluţii palpitante şi în Statele Unite, şi în lume. „Sunt imprevizibil”, obişnuieşte să se mărturisească, dezarmant în sinceritatea sa, fostul om de afaceri şi teleast – de mare succes în ambele ipostaze – devenit, prin vot naţional, americanul nr. 1.

Trump: surprize fireşti

Donald Trump

Dincolo, însă, de traiectoria preşedintelui Trump, fie ea cât de spectaculoasă, interesul general şi în lume, şi în România, se concentrează în primul rând pe felul în care vor merge înainte şi America, şi relaţiile internaţionale, şi planeta – din ce în ce mai globalizată, dar şi din ce în ce mai complexă, mai complicată, mai dificil de înţeles în analize şi de gestionat în practică.

Cea mai pragmatică, dar şi mai simplistă imagine a vieţii internaţionale de astăzi se structurează pe trei centri de putere, de al căror echilibru de forţe va depinde starea generală a lumii. Şi cea mai simplă (de asemenea) descriere în materie o aduce la zi editorialistul ziarului francez „Les Echos”, Jacques-Hubert Rodier: „Xi, Trump, Putin. Un triunghi ale cărui rivalităţi – sau apropieri – vor modela primele decenii ale secolului XXI. Cei trei conducători au în comun naţionalismul lor hotărât. Visul chinez al preşedintelui Xi Jinping este un amestec de reforme şi naţionalism energic. Patriotismul lui Vladimir Putin vizează restaurarea unei puteri forţe la Kremlin şi întărirea influenţei Rusiei în lume. În ce-l priveşte, Donald Trump şi-a făcut slogan din America First”.

Vladimir Putin

Cu asemenea crezuri politice ferme, devenite politici de stat naţionaliste/populiste în primele trei mari puteri ale lumii s-ar părea că lumea este la un pas de a sări în aer. Numai că, vorba proverbului oriental, mâncarea nu se serveşte la temperatura la care a fost pregătită. Principalii lideri mondiali dispun de mecanisme ale puterii cu frâne puternice şi, nu mai puţin important, aceste mecanisme, asemenea marilor nave maritime, nu pot efectua devieri bruşte şi spectaculoase de direcţie fără a-şi asuma riscuri de proporţii planetare. Oricum, partida „în trei” a Washingtonului, Beijingului şi Moscovei se anunţă a fi una deosebit de strânsă, mai ales că fiecare dintre cei trei lideri ambiţionează să-şi conducă superputerea într-un stil total diferit de cel al propriilor lor predecesori, de care se disociază net, inclusiv în public: Xi de Jiang Zemin, Putin de Elţin şi Trump de Obama.

Deocamdată, fiecare dintre cei trei protagonişti îşi stabilesc locul pe eşichier şi etapa tatonărilor încă nu s-a încheiat. Încă înainte de a şti că va fi preşedinte, Donald Trump anunţa o deschidere spectaculoasă spre Rusia, iar anunţata apropiere ruso-americană începuse să dea frisoane nu numai în ţările est-europene trecute din Tratatul de la Varşovia în NATO (începând cu Polonia şi statele baltice), dar şi în capitalele vest-europene. În acelasi timp, Trump dezvolta o retorică anti-Beijing cu posibile efecte dezastruoase nu doar pentru relaţiile americano-chineze, ci pentru pacea şi stabilitatea globală. Dar aceste proiecţii de traiectorie au sărit în aer la prime contacte cu realitatea: noua echipă de la Casa Albă a trebuit să facă faţă campaniei de acuze şi suspiciuni privind posibilele sale contacte cu Moscova, precum şi gesticulaţiilor racheto-nucleare ale Coreei de Nord, ceea ce l-au determinat pe noul preşedinte american să se distanţeze de Moscova şi să-şi mlădieze atitudinea faţă de Beijing. În mod concret, summitul (dat aproape ca sigur) ruso-american a fost amânat pentru această vară, iar cel chino-american s-a produs pe neaşteptate şi a pus bazele unui dialog bilateral promiţător. Surpriză? Da şi nu. Jocul în trei e întotdeauna derutant.

Jiang Zemin

Surpriză şi nu prea a fost şi atacul aerian american asupra unei baze militare din Siria, după ce actualul lider de la Casa Albă anunţase că ţara sa va trece la o politică mai reţinută de implicare militară în lume (dar acelaşi declara explicit că Statele Unite nu au nici cea mai mică intenţie de a renunţa la proeminenţa mondială pe care o deţin). Abia din clipa când a ordonat acele bombardamente a devenit Trump, într-adevăr, preşedinte, comentau ziariştii de la Washington.

Surprinzător a putut fi şi calificativul de „anacronic” aplicat de preşedintele Trump Alianţei nord-atlantice, dar precizarea sa ulterioară, că NATO nu este o alianţă „anacronică” nu a mai surprins.

Comentatorii de la marile publicaţii americane, care sunt, în marea lor majoritate, (încă?) ostili actualei Administraţii se grăbesc să lămurească publicul că noul preşedinte începe „să înveţe” îndeletnicirea de şef al statului, dar afirmaţiile de acest tip sunt superficiale şi grăbite. Probele focului pentru noul preşedinte vor fi, mai degrabă, participarea şi activităţile sale la reuniuni internaţionale de vârf ca, de pildă, în perioada următoare, întâlnirile la vârf ale NATO, G-7, G-20 etc. Şi, să nu uităm, întâlnirea previzibilă cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, cu ocazia unuia din turneele preşedintelui american în Europa.

Realinieri strategice în Extremul Orient

Dacă prestaţia internaţională a preşedintelui Trump a deţinut capul de afiş în ultimele câteva luni, nici celelalte două laturi ale triunghiului celor mari nu au cunoscut stagnare. Comentatorii occidentali par să ignore, ori să minimalizeze, relaţiile ruso-chineze, cu toate că, în ultimii câţiva ani se produce „o nouă realiniere strategică”, atât între Rusia şi China, cât şi între Rusia şi Japonia. Astăzi China este primul partener economic al Rusiei, ceea ce dă relaţiilor lor o soliditate incomparabil mai temeinică decât aceea care ţinea, în trecut, mai ales de numitorul comun – tot mai precar – al ideologiei comuniste. De aceea, remarca sinologul David Gosset, directorul Academiei Sinica Europaea, speculaţiile potrivit cărora Trump s-ar putea folosi de o apropiere de Rusia pentru a contracara China nu au temei (s-au dus vremurile când Nixon şi Kisinger se apropiau de China pentru a se contrapune împreună URSS). „Este o mare diferenţă, explica specialistul menţionat, căci în timpul războiului rece Uniunea Sovietică şi China nu erau interdependente economic, schimburile lor comerciale erau foarte reduse”. Ori astăzi, cele două ţări dezvoltă relaţii economice vitale pentru fiecare dintre ele şi este greu de conceput că ele ar mai putea fi instrumentate una împotriva celeilalte.

Pe plan diplomatic, întărirea relaţiilor ruso-chineze poate fi exemplificată prin suita, proiectată pentru acest an, de contacte bilaterale la nivelurile cele mai ridicate: participarea preşedintelui Putin, în luna mai, la summitul Noului Drum al Mătăsii de la Beijing, vizita de răspuns, la Moscova, a preşedintelui Xi, în această vară şi, în sfârşit, întâlnirea între şefii guvernelor celor două ţări, către finele anului. Iar în materie de politică internaţională, testul relaţiilor ruso-chineze este poziţia Moscovei faţă de situaţia tensionată din zona Mării Chinei de Sud, pe care ambasadorul rus la Beijing a precizat-o clar: „Orice interferenţă străină ar avea un efect negativ, căci ar ameninţa neutralitatea strâmtorilor şi nu ar face decât să complice identificarea de soluţii între ţările direct interesate” (iar între aceste ţări Beijingul nu include şi Statele Unite).

Din acelaşi spaţiu extrem-oriental nu trebuie omis nici faptul că vizita premierului Japoniei Shinzo Abe la Washington s-a soldat cu punerea în lucru a unor proiecte economice consistente, dar faptul a avut loc după „apropierea spectaculoasă” ruso-niponă, realizată la întâlnirile recente Putin-Abe, încheiate, şi ele, cu importante acorduri de cooperare economică, care se speră că pot facilita şi dezamorsarea vechii dispute teritoriale privind insulele Kurile.

Un top şi o enumerare

La începutul anului, politologii americani Walter Russel Mead şi Sean Keeley publicau în „The National Interest” un clasament, intrat în tradiţie, al primelor opt mari puteri mondiale în 2017. Un top, desigur, discutabil şi amendabil, dar care ţine totuşi seama de o serie de criterii importante precum puterea militară, economia, tehnologia, high-tech, diplomaţia, inovaţia, materiile prime energetice, educaţia etc. Lista cuprinde, în ordine descrescătoare, Statele Unite, China, Japonia, Rusia, Germania, India, Iranul şi, pentru prima oară, Israelul. A fost omis oare cineva din listă? Cumva Uniunea Europeană? Politologii americani o echivalează oricum, chiar dacă în mod tacit, în analiza însoţitoare topului cu Germania (care, de altfel, a şi pierdut un loc în top anul acesta tocmai din cauza involuţiilor sumbre din Europa Unită).

Cât priveşte perenitatea supremaţiei mondiale a SUA, clasicul în viaţă al politologiei, Joseph S. Nye mărturisea într-un articol: „Ce le spun prietenilor mei americani” despre epoca deschisă de noul lor preşedinte. Din 1945, aminteşte el, America conduce ordinea internaţională liberală. Vreme îndelungată, SUA „au furnizat importante bunuri publice mondiale: securitatea, o monedă de rezervă internaţională stabilă, pieţe relativ deschise şi gestiunea resurselor comune ale planetei. (…) Dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că aceasta va continua. SUA vor trebui să coopereze cu China, Europa, Japonia şi alte ţări pentru a gestiona problemele transnaţionale”. Iar, ca exerciţiu, dacă vom compara marile puteri din topul de mai sus cu lista ţărilor enumerate de Nye, vom ajunge, fiecare, la concluzii interesante.

Corneliu Vlad

Consolidarea statului unitar român (I)

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (I)

Anul 1918 marchează o dată memorabilă în istoria poporului nostru: după o luptă plină de abnegaţie, desfăşurată timp de mai multe secole, a fost înfăptuit statul naţional unitar român. El a însemnat încheierea unei etape şi începerea alteia noi, cu multiple valenţe, în istoria poporului nostru. Act profund progresist, Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile româneşti, a realizat cadrul naţional şi economico-social pentru dezvoltarea mai rapidă a ţării. 

Harta României în anul 1918

România întregită în hotarele sale fireşti avea o suprafaţă de 295.049 km² (faţă de 137.000 km² înainte de 1918); în 1930 populaţia României era de 18.052.896 locuitori (faţă de aproximativ 7.250.000 locuitori înainte de 1918), fiind a opta ţară, după numărul populaţiei, din Europa. România era un stat naţional unitar, întrucât majoritatea covârşitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naţionalităţi. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71,9% erau români, 7,9% — maghiari, 4,1% — germani, 4% — evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% — ruşi, 2% — bulgari, 1,5% — ţigani, 0,9% — turci, 0,6% — găgăuzi, 0,3% — sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3% — polonezi, 0,1% — tătari, 0,1% — greci, 0,3% alte neamuri. 

Unirea a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei naţionale. Între întreprinderile şi ramurile economiei naţionale s-au stabilit legături directe, stimulate de înseşi legile obiective ale producţiei capitaliste.  

Grup de schele petroliere Moreni Prahova

Provinciile româneşti unite s-au încadrat organic în economia naţională, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare după 1918. Comparativ cu anul 1913 reţeaua căilor ferate a crescut de la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%), chimică (320,9%) şi alimentară (204%), suprafaţa arabilă a României a sporit de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul om de ştiinţă Simion Mehedinţi scria: „Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a recăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul statului român”. 

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse de posibilităţile punerii în valoare a bogăţiilor naturale de care dispunea România întregită, precum şi de măsurile luate pe linie de stat, refacerea economică s-a încheiat în 1923 — 1924, după care a urmat o dezvoltare accentuată a forţelor de producţie. 

Fabrica de locomotive Reşiţa

Criza economică din 1929—1933, care a zguduit întreaga lume capitalistă, a lovit cu putere şi industria românească. După ieşirea din criza economică, procesul de dezvoltare a industriei a fost stimulat de politica intervenţionistă a statului, îndeosebi în ramurile extractive (ţiţei, gaze naturale, minereuri) şi prelucrătoare (metalurgie, electrotehnică, chimică). Progresele înregistrate au fost evidente: în 1938 — anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti din orânduirea capitalistă — industria contribuia cu 36,6% la crearea produsului social (faţă de 25% în 1913) şi cu 28,4% la venitul naţional (faţă de 19,6% în 1913). 

În acelaşi an, producţia indigenă satisfăcea 78,6% din nevoile de produse industriale, ceea ce demonstra gradul relativ înalt de diversificare şi capacitatea ei de a răspunde necesităţilor crescânde ale economiei. Industria asigura aproape integral cerinţele pieţei interne pentru bunurile de consum şi unele nevoi de mijloace de producţie cu un nivel mai scăzut de tehnicitate. România era a şasea ţară din lume şi prima din Europa în producţia de petrol, a doua producătoare de gaze naturale din Europa, se afla pe locul doi în privinţa producţiei de aur. 

Imagine articolă în anul 1918

Evoluţia agriculturii a fost puternic influenţată de reforma agrară din 1921 — cea mai largă reformă de acest fel înfăptuită în sud-estul Europei în perioada interbelică — prin care au fost expropriate 6,3 milioane ha din marea proprietate. Producţia agricolă a cunoscut o sensibilă creştere, în anul 1929 recolta de cereale fiind cu 140% mai mare decât în 1922, sporuri însemnate înregistrându-se şi în zootehnie, legumicultură, viticultură ş.a. 

Evoluţii asemănătoare au cunoscut şi celelalte ramuri economice. În 1920 s-a înfăptuit unificarea monetară (prin retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi leilor emişi de ocupanţii germani în timpul războiului), în 1921 s-a întocmit primul buget al României întregite, iar în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară, care a stopat procesul inflaţionist.  

Rafinaria Astra română, Ploieşti, 1929

Concomitent a crescut rolul capitalului autohton, care a reuşit, la mijlocul deceniului al patrulea, să depăşească — pentru prima dată în istoria României — ponderea capitalului străin. Capitalul românesc a beneficiat (mai ales în perioada 1922—1928 şi 1934—1938) de sprijinul statului, care a promovat o politică protecţionistă. Totuşi în unele ramuri capitalul străin deţinea poziţii importante, şi, în ansamblu, România continua să depindă de marile monopoluri occidentale. 

Deşi România nu s-a putut desprinde din aria statelor slab dezvoltate din Europa, în perioada menţionată ea a depăşit stadiul de ţară „eminamente agrară” căpătând o structură economică agrar-industrială. 

Ţărănimea continua să fie cea mai numeroasă categorie socială din România. Situaţia ei s-a îmbunătăţit ca urmare a reformei agrare; potrivit datelor statistice, pînă la 1 ianuarie 1929 au fost împroprietăriţi 1.393.353 săteni, cu un număr de 3.760.372 ha; de asemenea, ţăranii beneficiau de cele 2.594.800 ha reprezentând păşuni comunale. De pe urma reformei agrare au beneficiat nu numai ţăranii români, ci şi cei aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare. Astfel, în Transilvania au fost împroprietăriţi 317.833 de ţărani români, 46.069 unguri şi 24.815 germani. 

Deoarece legile pentru reforma agrară stabileau că moşierii expropriaţi erau despăgubiţi, ţărănimea a trebuit să preia asupra sa o sumă considerabilă. Acest fapt a grevat puternic covârşitoarea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti, care nu şi-au putut asigura o adevărată independenţă economică.  

Un fapt caracteristic îl constituie sporirea din punct de vedere numeric şi calitativ a intelectualităţii, precum şi a funcţionarilor, ca urmare a creşterii rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii româneşti, a modernizării aparatului de stat. 

 

 

 

 

(„Viaţa politică din România 1918-1944”, de Ioan Scurtu, Editura Albatros) 

 

 „NIRO Group” – decenii de mărinimoasă implicare socială 

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on  „NIRO Group” – decenii de mărinimoasă implicare socială 

„Este o companie care a înţeles că beneficiile economice nu reprezintă nimic dacă nu sunt completate armonios de proiecte sociale menite să îmbunătăţească viaţa comunităţii din care face parte. Toate aceste reuşite au fost dobândite respectând întotdeauna oamenii şi promisiunile făcute. Nicolae Dumitru, preşedinte NIRO

Motivat umanitar, de-alungul anilor „NIRO Group” a fost omniprezent în palierele sociale în care a fost nevoie stringentă de sprijin, sub deviza „Investind în oameni, investim în viitor”, pentru a fi aproape de oameni şi a-i putea ajuta. Este cunoscută aprecierea unanimă de care s-a bucurat Parteneriatul public-privat cu primăria Sectorului 2 din Bucureşti, încheiat în anul 2006, un concept nou, ce integra mediul de afaceri în viaţa comunităţii în care activează. În anul următor, grupul de firme „NIRO” a fost sponsor şi susţinătoe al eforturilor comune de renovare a spitalului de copii „Marie Curie”.

NIRO s-a implicat şi în domeniul educaţiei. A avut loc dotarea corespunzătoare a mai multor şcoli şi grădiniţe în anul 2011, prin donarea unui număr de 30 de calculatoare elevilor de la Şcoala nr. 62 şi Şcoala nr. 199, din Bucureşti, precum şi îmbrăcăminte şi jucării la Grădiniţa nr. 160. În acelaşi an, „NIRO Investment Group” dovedea solidaritate umană prin reacţia promptă de ajutorare a victimelor inundaţiilor. Grupul a suvenţionat chiar din primele zile ale calamităţilor trimiterea unor ajutoare, în valoare de mii de euro.

Pot fi amintite acţiunile de sprijin ale „NIRO Investment Group” pentru Asociaţia „Ovidiu Rom”, priviind introducerea copiilor în programele unor şcoli şi grădiniţe. În cadrul acestui parteneriat care a debutat în anul 2011, Grupul de firme condus s-a implicat în ajutorarea unui număr de 1.300 de copii săraci din 19 comunităţi aflate în 11 judeţe ale ţării. De asemeni, Grupul şi-a continuat eforturile de derulare a programului de şcolarizare „Fiecare copil în grădiniţă, care a vizat, în timp, mii de copii lipsiţi de mijloace materiale din zeci de comunităţi, donând importante sume de bani. Mai amintim sprijinul primit în anul 2012 de Asociaţia „Zâmbetul din cutie”, în cadrul căruia 5.000 de copii dintre cei mai nevoiaşi din 25 de sate şi comune au primit daruri de Crăciun.

Activitatea „NIRO Investment Group” în viaţa societăţii româneşti are şi o semnificativă componentă culturală şi spirituală. Notăm astfel, sponsorizarea editării de cărţi, organizării de expoziţii de pictură şi sculptură sau finanţarea de proiecte de cercetare pe termen lung în diferite domenii. „NIRO” a acordat sprijin financiar, prin premiere, unor apariţii editoriale importante de-alungul anilor, editate de „Fundaţia Culturală Magazin Istoric”. Pe lista numeroaselor sponsorizări acordate de „NIRO” se află şi dezbaterea „Despre ideea naţională, organizată de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI), la Academia Română, Festivalul Internaţional de Film „B-EST”, ediţia a V-a, finanţarea Premiilor Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Premiile anuale oferite de revista „Balcanii şi Europa” . „NIRO” a fost, totodată, de-a lungul anilor, sponsor oficial al Olimpiadelor de Limba Romă şi Istoria, Cultura şi Civilizaţia Romilor, organizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu Centrul de Studii Rome.

Important este şi sprijinul acordat de Grupul „NIRO” pentru lăcaşele de cult. De implicarea discretă a „NIRO” în îmbunătăţirea „Sf. Visarion”, Parohia „Vatra Luminoasă” Biserica „Sf. Vineri”, din cartierul Drumul Taberei sau biserica din localitatea Malul Spart.

În ultima perioadă „NIRO Investement Group” a oferit „Sf. Mănăstiri Oaşa” mijloacele financiare destinate construirii unui lăcaş de cult în localitatea Gabud, judeţul Alba, purtând hramul „Sf. Ioan Evanghelistul”, schitul urmează a fi finalizat anul viitor, lucrările fiind avansate. Aşezământul monastic va fi alcătuit din biserică, mănăstire, chilii, grupuri sanitare, bibliotecă, atelier de pictură şi alte dependinţe necesare.

Şi la „Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul” şi „Sfânta Cuvioasă Eufrosina” din localitatea Cornu, jud. Prahova au fost oferite fonduri pentru lărgirea bisericii, înlocuirea acoperişului şi alte lucrări de amenajare

NIRO Investement Group în parteneriat cu Parohia „Sf. Visarion” a înfiinţat un centru social în vederea îmbunătăţirii statutului celor aparţinând categoriilor defavorizate, pentru educarea copiilor şi adolescenţilor provenind din familii dezorganizate. „Centru Social Caritabil Sf. Visarion” va pune la dispoziţia persoanelor nevoiaşe săli de activităţi educative şi şcolare, cantină socială ş.a., având scop ajutorarea şi integrarea socială a persoanelor defavorizate.

Colonialismul fără… colonialişti

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Colonialismul fără… colonialişti

Migranții economici care se revarsă astăzi în valuri spre Europa sunt oameni care caută condițiile de trai și nivelul pe care colonialismul occidental le-a arătat cândva în țările lor… 

Căi ferate în Nigeria

În general, colonialismul are o reputație neplăcută, dar nu a fost o epocă pe de-a întregul nefastă. În spatele violențelor și abuzurilor la care colonizatorii au recurs deseori în relație cu populațiile băștinașe, un lucru este de netăgăduit: colonizarea a însemnat și dezvoltare, în toate palierele societății.  

Înainte de colonizare, guvernarea însemna, în mare parte din lume, domnia unor regi absoluți sau a unor organizații militare asupritoare. Ulterior, britanicii, de pildă, au contribuit la dezvoltarea unor guvernări locale, a unor servicii civile și a unei legislații apropiate de democrație în toate zonele colonizate. Multe dintre aceste realizări s-au perpetuat până astăzi. Demn de menționat este exemplul statului Ghana, fostă colonie engleză, care în prezent, la circa 50 de ani de la decolonizare, se prezintă ca „o țară în care funcționează un sistem politic multipartit, guvernat de Constituție”, notează Huffington Post”. La rândul ei, Franța colonială considera că teritoriile cucerite făceau parte din statul francez și era arborată peste tot faimoasa sintagmă „Liberté, Egalité, Fraternité”. În funcție de felul în care au reușit guvernele ulterioare independenței să gestioneze regulile democratice, aceste state sunt mai mult sau mai puțin furnizoare de migranți.  

Parlamentul statului Ghana

Colonizarea a generat și perioade de progres economic. În ultimii ani, mari părți din Africa înregistrează o explozie a modernizării unei infrastructuri care a rămas din era colonială. Marile căi ferate din Nigeria, Etiopia, Uganda sau Kenya se edifică pe urmele fostei infrastructuri și ar urma să scoată din sărăcie milioane de oameni. India se folosește și ea în prezent de căile de transport din vremurile când era colonie britanică, și care există peste tot. În toate aceste cazuri, politicile economice de după încheierea colonizării au contat cel mai mult în ridicarea nivelului de trai al populațiilor, cu efecte directe asupra fenomenului migraționist.  

Se poate menționa și impactul asupra sănătății unor popoare întregi pe care l-a generat era colonială. După cum se cunoaște, noii stăpâni relocați la conducerea coloniilor au făcut eforturi remarcabile pentru a fi eradicate boli foarte grave, care decimau populațiile băștinașe, punându-i chiar pe ei în pericol. Prin forța acestor împrejurări, imperialismul a însemnat un uriaș pas înainte în tratarea malariei cu chinină, de exemplu, fiind salvat astfel un număr incalculabil de vieți. Ulterior, populațiile colonizate au beneficiat de aceste evoluții. Unele dintre fostele colonii au dezvoltat sisteme medicale relativ acceptabile, au construit spitale și au utilizat aceste practici moderne dezvoltate de europeni pentru propriile popoare. Altele, însă, și-au neglijat cetățenii, iar aceștia, știind că se poate trăi la un alt standard, iau calea Europei.  

Spital inaugurat în Kenya

O maximă importanță în ansamblul deciziei de a porni în căutarea unei vieți mai bune o reprezintă depășirea barierei lingvistice. Interesant de menționat este faptul că mulți africani pot spera să-și croiască un alt destin pe „bătrânul continent” grație… colonizării, în timpul căreia limba franceză a fost obligatorie. Este și cazul indienilor și pakistanezilor, care vorbesc engleza ca pe o a doua limbă și astăzi umplu centrele de afaceri din Londra. Datele contemporaneității prezintă un tablou relevant pentru impactul unității lingvistice generate de colonialism: în 106 state (multe foste colonii) se vorbește limba engleză, franceza în 53, iar spaniola este prezentă în alte 31. Luate împreună, toate aceste țări reprezintă o mare parte a lumii, unificată prin impunerea, cândva, a unei limbi sau alteia în cadrul procesului de colonizare. Firește, cu șanse crescute proporțional pentru toți acești oameni în cazul în care decid să migreze spre occident. 

Nu în ultimul rând, în pofida numeroaselor clișee în care este perceput colonialismul, acesta a fost, paradoxal, un factor de pace extinsă. De exemplu, cei ce acuză atrocitățile Imperiului spaniol în Lumea Nouă ar trebui să menționeze și că aztecii băștinași pe locurile nou descoperite erau în plin proces de cucerire a teritoriilor învecinate când au sosit europenii, iar metodele lor de cucerire erau de o brutalitate extremă. Mai departe, înainte de colonizarea britanică, India era teritoriul luptelor feroce dintre băștinași și triburi de o atrocitate proverbială. După secole de rivalități sângeroase, colonizarea a însemnat, practic, aducerea laolaltă a tuturor triburilor și obligarea lor la a jura credință cuceritorilor. Resentimentele au rămas, dar prezența lor a generat și crearea unor identități naționale care există și în zilele noastre. Lipsa unei păci durabile înseamnă astăzi, în multe cazuri de foste colonii, și milioane de oameni care pleacă în pribegie, asaltând orașele… foștilor colonizatori. 

Tineri indieni studiază în Marea Britanie

Demn de menționat este faptul că era colonială a pus și bazele a ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind turism global. Înainte de secolul al XIX-lea, călătoriile erau un privilegiu al celor bogați, dar după creșterea Imperiului colonial britanic, Thomas Cook a început să ofere clasei mijlocii prilejul de a călători în locuri exotice ca Jamaica, Egipt sau Australia. „Imperiile au furnizat posibilitatea dezvoltării globale a industriei turismului. Prin transformarea publicitară a izolatei și sălbaticei Australia în destinație turistică paradisiacă, aceste locuri s-au schimbat definitiv”, notează publicația „Journal of Tourism History. Diferența de dezvoltare actuală dintre Australia și Jamaica, de exemplu, arată cu claritate și de ce un mare număr de jamaicani părăsesc țara – în căutarea unei vieți mai bune ori goniți de violențele interne. Și asta după ce zona Caraibelor și Australia au pornit cândva de la același statut, acela de colonii… 

Roxana Istudor 

 

Emil Isac

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Emil Isac

S-au împlinit anul trecut, 2016, o sută douăzeci de ani de la nașterea unui poet important pentru literatura română nu doar pentru faptul că opera sa reprezintă un moment de sincronizare a expresiei artistice cu modernitatea europeană ci și pentru aceea că el, Emil Isac, reprezintă un excepțional exemplu de rezistență și afirmare a vocii românești într-un context cu totul ostil identității naționale românești . E vorba de Transilvania acaparată în urma pactului austro–ungar, cunoscut sub numele de Dualism, acaparată deci, de Regatul maghiar.  

Emil Isac

Nu cunoaștem un alt caz de poet important de limbă română care să fie un produs cultural urban, prin naștere și educație, în Ardeal. Emil Isac s-a născut în 1886 la Cluj și a trecut la cele veșnice în 1954 tot la Cluj. Tatăl său fusese avocat, unul dintre puținii și eroicii avocați români care au pledat în favoarea marilor intelectuali și patrioți cunoscuți sub denumirea generică de Memorandiști. Este greu pentru românii de azi să înțeleagă ce însemna să fii intelectual sau aparținător unei familii de intelectuali români în acea vreme de restriște a toleranței naționale în Clujul administrat de regatul maghiar. Descrierile, epitetele, emoțiile de azi nu au nici o putere în fața realităților din acea vreme. Pe scurt, fiul avocatului Isac urmează școala primară în limba germană apoi liceul piarist (administrat de Ordinul Piariștilor) în limba maghiară. Pentru a avea o brumă de educație românească, tatăl său îl trimite să urmeze o scurtă perioadă cursurile Liceului Grăniceresc din Năsăud. Urmând tradiția familiei studiază la Facultatea de Științe Juridice din Cluj, desigur, în limba maghiară.  

Debutează în presa literară publicând un articol despre Vasile Alecsandri cu pseudonimul Emisac în revista Elenyek din Cluj, desigur, în limba maghiară. Până la acest moment constatăm o asemănare frapantă cu biografia unui mare scriitor român, Liviu Rebreanu. Sunt, desigur, diferențe specifice, însă, pentru literatura română, important este faptul că în condițiile date ale momentului istoric, amândoi au debutat în limba maghiară, amândoi au devenit importanți scriitori români de limbă română. Liviu Rebreanu a emigrat, mai precis s-a refugiat în Regatul României. Emil Isac a devenit șeful Biroului de presă al Consiliului Național Român din Transilvania în momentele istorice ale anului 1918. Emil Isac a rămas la Cluj și a devenit Inspector al Teatrelor, apoi profesor de estetică la Școala de Belle Arte din același oraș. Dar nu pentru asta a intrat în istoria literaturii române ci pentru creația sa. A scris și publicat poezie, o altfel de poezie decât cea practicată de majoritatea vocilor lirice ardelene. Încă de la începutul prezenței sale literare, Emil Isac a optat pentru noua poezie, pentru mișcarea europeană de înnoire estetică, alăturându-se curentului simbolist care avea ca repere un Macedonski sau un Bacovia. Îndrăzneala sa estetică este cu atât mai neobișnuită cu cât venea din centrul conservator al sensibilității și artei poetice – din spațiul lui Coșbuc și al lui Goga. Emil Isac era cumva răzleț în Transilvania literară. În cea social – politică se afla în curentul principal.  

Emil Isac – un tribun al ideilor noi

După sfârșitul coșmarului care a fost Dictatul de la Viena, pe fondul războiului, Emil Isac devine, prin prestanța, cultura și poziția sa politică, se declarase și acționase ca un intelectual de stânga de la bun început, devine unul dintre inspiratorii vieții cultural–artistice din Cluj. E bine de amintit că marile figuri intelectuale ca Lucian Blaga, D.D. Roșca, Eugeniu Sperantia și mulți alții se aflau într-o situație dificilă, de semi-arest public, fără a putea interveni în arena culturală. Exista o adevărată criză a personalităților românești în Clujul redevenit românesc după tribulații periculoase, inclusiv o perioadă de administrație militară sovietică, perioadă care a tulburat și mai mult speranțele și aspirațiile românilor. Cred că rolul lui Emil Isac în coagularea unei mișcări literare la Cluj în acele vremuri, la câțiva ani de la revenirea la spațiul românesc, a fost decisiv. Au apărut două reviste literare românești, s-a format o grupare literară românească din care făceau parte Ion Brad, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Aurel Martin sau Ioan Oarcăsu și Ion Lungu, toți tineri și încrezători în talentul și misiunea lor. Emil Isac a fost autoritatea literară ascultată de autoritatea administrativă, iar acești tineri au reușit să realizeze în scurt timp refacerea legăturii cu literatura și prezența culturală românească interbelică. Acest episod cultural ar trebui studiat mai atent și mai aprofundat pentru a se înțelege resorturile ieșirii din proletcultism, dar, mai ales fundamentele literaturii contemporane în general și a celei create în Transilvania, în special. 

Emil Isac s-a bucurat de prețuirea contemporanilor, a devenit membru al Academiei Române, dar mai ales de cea a grupului de tineri scriitori care au reînodat firul culturii române moderne în Ardeal. Poetul, cărturarul Ion Brad i-a dedicat o amplă monografie intitulată – Emil Isac, un tribun al ideilor noi – publicată în anul 1972, Monografia cuprinde scrisori și documente, dar și o pertinentă analiză a operei poetului. Piesele de teatru, poemele și textele în proză îl așază definitiv pe Emil Isac în grupul moderniștilor români. Viața și activitatea sa îl caracterizează ca pe un adevărat patriot și apărător al valorilor naționale ceea ce îi asigură respectul celor de bună credință, mai ales în aceste vremuri tulburi care tind să ne devină vrăjmașe. Emil Isac, cu siguranță, mai are să ne dea lecții în viitor, iar lecțiile vor veni atunci când vom avea nevoie de ele. Emil Isac nu ne poate vorbi despre suprema valoare estetică, dar ne poate împărtăși suprema valoare a destinului împlinit. 

Eugen Uricaru 

 

25 de ani de independență: rezultate preliminare

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on 25 de ani de independență: rezultate preliminare

Pe data de 18 octombrie 1991 Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan a adoptat Actul Constituțional privind Independența de Stat. Aceasta a marcat restaurarea statalității Azerbaidjanului, după 71 de ani de apartenență la URSS. La data de 29 decembrie 1991, a avut loc un referendum național pentru a determina atitudinea națiunii faţă de Actul Constituțional cu privire la Independență, iar 95 la suta din cetățenii eligibili au votat pentru. Oamenii din Azerbaidjan s-au pronunţat fără echivoc în favoarea statalității lor. În mai 1992, Milli Majlis (Adunarea Națională) a Azerbaidjanului a adoptat atributele statului independent – imnul, drapelul și stema.  

E.S Dl. Farid ABDINBAYOV

La scurt timp, țara s-a confruntat cu o amenințare reală de a pierde statalitatea sa încă fragilă: agresiunea militară în continuă expansiune a Armeniei a fost agravată de acţiuni distructive evidente şi ascunse ale statelor apropiate și mai îndepărtate, ce urmăreau propriile interese în regiune. Escapadele acestora au dus la conflicte politice interne și acțiuni separatiste. Dar întoarcerea experimentatului lider politic Heydar Aliyev la putere, a ajutat Azerbaidjanul să-și redreseze situația. Din nefericire, agresiunea armeană continua – aproape 20% din teritoriul Azerbaidjanului a fost ocupat, un milion de cetățeni azeri au devenit refugiați și persoane strămutate intern, și zeci de mii au fost ucise și rănite, capturate și torturate în război. Astăzi, restabilirea integrității teritoriale și a suveranității țării este cea mai importantă misiune a statului, care a fost subliniată în mod repetat de către Președintele Ilham Aliyev. 

În ciuda tuturor dificultăților, Republica Azerbaidjan a devenit una dintre principalele țări din regiune în privința unor anumite aspecte politice și economice. Timp de mai mulți ani, Azerbaidjanul a fost printre liderii mondiali datorită ritmului de creștere economică. Proiectele energetice regionale de proporții, cum ar fi conductele de petrol si gaze Baku-Tbilisi-Ceyhan și Baku-Tbilisi-Erzurum, dezvoltarea zacământului de gaze naturale Shah Deniz din Marea Caspică, precum și proiectele TAP și TANAP, au schimbat în mod semnificativ atât situația economică, cât și situația geopolitică din regiune. Proiecte precum calea ferată Baku-Tbilisi-Kars și coridorul de transport Nord-Sud vor consolida și mai mult rolul Azerbaidjanului ca punct central de tranzit internațional.  

Au fost luate măsuri importante pentru diversificarea economiei Azerbaidjanului și reducerea dependenței de energie. Lansarea pe orbită a primului satelit de telecomunicații din Azerbaidjan a fost una dintr-o serie de astfel de inițiative. De asemenea, în țară sunt implementate proiecte de infrastructură de mari dimensiuni.  

Azerbaidjanului i-a fost predestinat să câștige independența de două ori pe parcursul aceluiaşi secol. Prima Republică a durat mai puțin de 2 ani la începutul secolului trecut, dar, în ciuda unei astfel de perioade scurte de timp, experiența primului stat democratic din întregul Orient Musulman a fost de o importanță istorică primordială. Republica Azerbaidjan din prezent exista timp de un sfert de secol și joacă un rol tot mai activ pe arena internațională. Astăzi, misiunea primordială este de a restabili integritatea teritorială a țării și, astfel, de a asigura ireversibilitatea independenței sale de stat. 

Prietenia istorică dintre România și Azerbaidjan datează înca din secolul al XV-lea. În 1473, domnitorul român Ștefan cel Mare și conducătorul statului Azerbaijan Akkoyunlu, la acel moment Uzun Hasan, au semnat Tratatul Alianței. România a recunoscut independența Azerbaidjanului la 11 decembrie 1991. Relațiile diplomatice dintre Azerbaidjan și România au fost înființate la 19 iunie 1992. 

Relațiile dintre cele două țări au la bază rădăcinile istorice și spiritul de cooperare și parteneriat. Acordul de stabilire a parteneriatului strategic dintre Republica Azerbaidjan și România (28 septembrie 2009) și Planul comun de acțiune privind realizarea parteneriatului strategic dintre Republica Azerbaidjan și România (18 aprilie 2011) au creat condiții favorabile pentru dezvoltarea ulterioară a parteneriatului și cooperarării dintre cele două țări. 

 
E.S Dl. Farid ABDINBAYOV,  

Ambasador al Republicii Azerbaidjan în România 

 

Pluripartidismul postcomunist în România

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România

În numerele viitoare ale revistei vom publica prezentări ale altor partide importante ce au jucat un anume rol de-a lungul vremurilor, în istoria ţării: PNŢCD, PNL, PDL şi PRM. 

În România după evenimentele din decembrie 1989 au activat câteva sute de partide, însă relativ puţine au reuşit, în timp, să joace un rol important în organizarea şi conducerea actului politic. Având drept criteriu performanţele electorale şi guvernamentale, putem identifica şase organizaţii politice importante, cinci dintre acestea fiind partide politice – PNŢCD, PNL, PSD, PDL şi PRM – iar una, asimilată categoriei partidelor politice, UDMR. Asupra primelor cinci ne vom concentra analiza în continuare, reconstituind, pe scurt, istoria acestora prin intermediul crizelor de succesiune, dependente de raporturile organizaţiilor partidiste cu liderii lor (re)fondatori. Totuși, vom aminti în scurta și concisa noastră istorie a pluripartidismului postcomunist românesc și de alte formaţiuni politice care, însă, au jucat un rol politic minor, având prezenţe parlamentare sau guvernamentale meteoritice: ApR, PAC, PER, PSDR, PSM, PUNR sau UFD. Astăzi, niciuna dintre aceste formațiuni nu mai este o prezenţă politică activă.  

 

PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT 

Constituit în 1992, sub numele de Frontul Democrat al Salvării Naţionale, Partidul Social Democrat (PSD) este, aşa cum sugerează şi denumirea adoptată iniţial, continuatorul unei părţi a Frontului Salvării Naţionale, respectiv a grupării din jurul lui Ion Iliescu.  

Frontul Salvării Naţionale, ale cărui baze au fost puse chiar pe 22 decembrie 1989, a căpătat statutul oficial de partid politic la data de 6 februarie 1990. Condus de tandemul Ion Iliescu – Petre Roman, FSN a obţinut o victorie covârşitoare la primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale postcomuniste, primul devenind preşedintele României, iar cel de al doilea, prim-ministru. Partidul dominant al perioadei, FSN, nu şi-a putut conserva unitatea organizaţională, grupările din jurul celor doi lideri separându-se oficial la congresul din martie 1992.  

Adepţii lui Ion Iliescu au decis înfiinţarea unui nou Front – FDSN, înregistrat oficial ca partid politic pe 29 aprilie 1992. Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, FDSN a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. Ion Iliescu şi-a reconfirmat şi el poziţia de preşedinte al României, fiind obligat să părăsească (formal) partidul, la şefia căruia i-a succedat Oliviu Gherman. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat PDSR în 1993, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice, dar şi pentru proliferarea corupţiei. În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1996, PDSR a trebuit să se recunoască înfrânt şi să cedeze întreaga putere adversarilor săi politici.  

După alegerile pierdute, PDSR a traversat una din cele mai puternice crize din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională a PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai reformator şi “mai moral” – Alianţa pentru România. Președinte al formațiunii politice a devenit Teodor Meleşcanu. De cealaltă parte, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, secondat de Adrian Năstase, având convingerea că numai în acest fel partidul va putea fi redresat.  

Alegerile generale din 2000 au readus la putere partidul lui Ion Iliescu. Devenit prim ministru, Adrian Năstase a fost confirmat preşedinte al noului Partid Social Democrat, născut din fuziunea PDSR cu PSDR, în 2001. Succesele guvernării Năstase, în special cele în domeniul politicii externe – intrarea în NATO şi începerea negocierilor de aderare la U.E. – au condus la victoria consecutivă a PSD în alegerile parlamentare din 2004. Totuşi, înfrânt în competiţia prezidenţială, PSD a pierdut guvernarea, partidul traversând o nouă şi îndelungată perioadă de opoziție.  

În aprilie 2005, în condiţiile unei „lovituri de palat” împotriva liderului fondator al partidului, Mircea Geoană a devenit noul preşedinte al PSD. Doi ani mai târziu, Geoană a fost reconfirmat în funcţie, dar şi „foştii” Ion Iliescu şi Adrian Năstase au revenit în prima linie a partidului – primul ca preşedinte de onoare, cel de al doilea ca preşedinte al Consiliului Naţional. Cariera lui Adrian Năstase a urmat o traiectorie descendentă, sfârşind prin condamnarea sa, în 2012, la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul calităţii”, vizând strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004. Condamnarea unui fost prim-ministru a reprezentat o premieră absolută pentru România postcomunistă. 

Schimbările produse la nivelul conducerii centrale a PSD nu au adus, însă, şi relansarea partidului: la alegerile europarlamentare din 2007, PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD, adiționând cu puţin peste 20% din voturi, rezultat ce poate fi considerat cea mai proastă performanţă a partidului din 1990 încoace. În urma alegerilor parlamentare din 2008, PSD şi-a menţinut poziţia secundă, obţinând un număr mai mic de parlamentari comparativ cu cel deţinut de PDL, chiar dacă a contabilizat cele mai multe voturi, acceptând participarea la guvernul condus de preşedintele PDL. Înfrânt în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, Mircea Geoană a fost înlocuit de Victor Ponta la şefia partidului cu ocazia congresului din februarie 2010.  

Doi ani mai târziu, Victor Ponta a devenit premierul României, ca urmare a demiterii guvernului preşedintelui Băsescu, în contextul unora dintre cele mai mari demonstraţii de stradă de după cele din anii `90. Liderul PSD şi-a menţinut poziţia de premier în urma alegerilor parlamentare din 2012, câştigate de Uniunea Social Liberală (constituită în 2011) şi a fost reconfirmat preşedinte al partidului în 2013. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale din toamna anului 2014, iar în vara anului următor s-a retras din fruntea PSD, conducerea partidului fiind preluată de preşedintele executiv, Liviu Dragnea, confirmat în această poziție de congresul partidului din 18 octombrie 2015.  

Rezumând, în fruntea partidului fondat de Ion Iliescu s-au succedat, până în 2017, șase preşedinţi aleşi formal de adunările generale ale membrilor partidului: Oliviu Gherman, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Dar atât Oliviu Gherman, cât şi Adrian Năstase au fost mai degrabă delegaţi ai lui Ion Iliescu la conducerea partidului, astfel că, în fapt, până în 2004 destinul PSD s-a aflat sub controlul liderului fondator. Pe de altă parte, Mircea Geoană a reprezentat o soluţie tranzitorie către epoca post-Iliescu, perioadă în care PSD a înregistrat o evoluţie critică, pierzând poziţia de partid dominant al sistemului, dar prezervându-şi continuitatea organizaţională. Tranziţia s-a încheiat odată cu alegerea lui Victor Ponta care, deşi nu l-a concurat direct pe Ion Iliescu, trebuie considerat ca fiind cel care materializează schimbarea liderului fondator. Adăugăm că cel de al şaselea preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, a fost primul ales direct de către membrii partidului. 

 
 

Anca Ştefănescu 

Pieţele mişcă astăzi roata Istoriei

Reporter: editura July - 6 - 2017 Comments Off on Pieţele mişcă astăzi roata Istoriei

Statele Unite şi Franţa, două mari centre ale lumii occidentale, una – superputere absolută, cealaltă – prin excelenţă redutabil focar intelectual şi civilizaţional, s-au confruntat relativ recent cu o importantă sfidare democratică: alegerea, prin vot universal, a şefului statului. Mai puţin pasionant, poate, decât desfăşurarea competiţională a scrutinului, dar mai profund în semnificaţii este faptul că, în aceste alegeri, nu s-au confruntat tradiţionalele ideologii/curente/ partide dreapta-stânga, conservatori-liberali, republicani-democraţi sau creştin democraţi-social democraţi, nici măcar populişti, ecologişti sau alte formaţiuni mai noi, ci mondialişti si naţionalişti (cele două tabere având, desigur, şi felurite alte denumiri). Au murit oare ideologiile – să le zicem – tradiţionale, sau, mai general, dar şi mai dramatic punând problema: să fie oare pe moarte ideologiile? 

Populismul, un „cuvânt-valiză” 

Dealtfel, de la apariţia lor, în timpul Revoluţiei Franceze, ideologiile şi orientările politice clasice, dreapta şi stânga, s-au structurat şi au convieţuit confruntându-se vreme de câteva secole, până când, de la un moment dat, puritatea lor ideologică a început să se dilueze, să se altereze şi să devină mai difuză, iar diferenţele dintre ele au început, şi ele, să se estompeze. Discreditarea comunismului a avut efecte catastrofale în ce priveşte delimitarea riguroasă de altădată a liniei frontului între cei doi principali protagonişti ideologici mondiali. Iar în prim planul scenei a început să se îmbulzească, ambiţionând să se instaleze în locul considerat vacant al anacronicelor formaţii de dreapta şi de stânga, o adevărată ciupercărie ideologică animată de programe pe cât de atrăgătoare, pe atât de vagi şi de nerealiste. Vedeta acestui val ideologic promiţător al neoutopiilor postcomuniste, cum le-am putea numi, este, fără discuţie, populismul. Termen mai degrabă ambiguu decât cu multe înţelesuri, şi utilizat până la devalorizare, dar care s-a impus temeinic în discursul politic, mediatic şi academic. Un „cuvânt-valiză”, cum ar zice francezii, adică bun la toate, în care poţi băga mai tot ce vrei ca înţeles. Politologul Michel Hastings de la Universitatea din Lille îi compunea acest tablou: „Mai întâi, imaginarul unui popor bun din născare, ceea ce îţi îngăduie să-i stabileşti duşmanii (elite mondializate, intelectuali cosmopoliţi, străinii); apoi, ideea că poporul e suveran, deci că trebuie să-l asculţi atunci când se exprimă direct; de asemenea, ideea că doar cultura populară este depozitară adevăratelor valori, de unde elogiul frecvent al autohtoniei, al naţionalului, al tradiţiilor, pe scurt al „ţării reale”; în sfârşit, postulatul potrivit căruia şeful şi partidul întruchipează unitatea poporului şi de aici îşi extrag legitimitatea de natură carismatică”. Pe această temelie comună, populismele pot cultiva felurite singularităţi naţionale în funcţie de context politice, de raporturi de forţe, de sisteme partinice şi de alte trăsături culturale. Orice om ce priveşte clivajul dreapta-stânga, remarca acelaşi autor, fenomenul populist poate părea paradoxal, fiind pe de o parte asociat cu o radicalizare a dreptei, iar pe de alta cu nemulţumirile şi revoltele populare proprii stângii. Remarcabila „plasticitate ideologică” a populismului (acum se spune, tot mai frecvent, populismelor) face ca sub această flamură ideologică neproclamată explicit să se regăsească deopotrivă Administraţia Trump şi Kremlinul lui Putin, Brexitul, Polonia lui Kaczynski şi Ungaria lui Orban, Frontul Naţional din Franţa şi partide similare ca orientare din alte ţări vesteuropene, regimuri latino-americane, partial şi din lumea islamică şi asiatică. 

Secolul XX şi-a devorat ideologiile nocive 

Aşa cum Nicolae Iorga vorbea despre „Bizant după Bizant”, filozoful Pierre-Henri Tavoillot de la Universitatea Paris-Sorbonne vorbeşte despre „ideologiile de după sfârşitul ideologiilor” şi porneşte de la constatarea că secolul XX a fost nu doar leagănul, ci şi un „consumator” (sau mai degrabă am zice devorator) al acestor forme de gândire. După 1989, contrar diverselor scenarii în vogă, democraţia liberală de piaţă nu şi-a instaurat domnia absolută, nu s-a produs nici o revenire masivă la religie, dar nici ecologia sau „indignaţionismul” din societăţile de consum nu s-au instalat în prim-planul lumii ideilor. Cert este un lucru, susţine autorul francez: 1989 a încheiat un capitol de istorie şi anume, epoca domniei ideologiilor războinice şi totale (şi explicitează: „comunismul, dar şi fascismul, rasismul, naţionalismul au fost protagoniştii principali”). Despre sfârşitul ideologiilor a început să se vorbească imediat după război, în euforia păcii abia aşezate, de către scriitorul francez Albert Camus şi sociologul american Daniel Bell, apoi de mulţi alţii, care au dat expresie deziluziilor generale faţă de promisiunile şi speranţele neîmplinite.  

Dupa 1989, şi ecologia a cunoscut o ideologizare crescândă, dar fără a atinge nivelul forţei ideologice a ideologiilor dominante ale secolului XX. Ea s-a instalat însă, între cele patru ideologii emergente sau poate „tentative de ideologii”, cum le numesc scepticii, la început de secol XXI: neoliberalismul, fundamentalismul, ecologismul şi „indignationismul”. De ce le numesc unii teoreticieni „tentative de ideologii”? Pentru că nu reuşesc să se impună într-atâta încât să devină „o forţă materială” (cum ar fi spus Marx) şi pentru că nu promit „un viitor radios”, aşa cum vor dintotdeauna masele. Or, o ideologie, ca şi o religie, trebuie să dăruiască celor ce cred în ea speranţă de viitor. (C. V.) 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult