26
July , 2017
Wednesday

Statele Unite şi Franţa, două mari centre ale lumii occidentale, una – superputere absolută, cealaltă – prin excelenţă redutabil focar intelectual şi civilizaţional, s-au confruntat relativ recent cu o importantă sfidare democratică: alegerea, prin vot universal, a şefului statului. Mai puţin pasionant, poate, decât desfăşurarea competiţională a scrutinului, dar mai profund în semnificaţii este faptul că, în aceste alegeri, nu s-au confruntat tradiţionalele ideologii/curente/ partide dreapta-stânga, conservatori-liberali, republicani-democraţi sau creştin democraţi-social democraţi, nici măcar populişti, ecologişti sau alte formaţiuni mai noi, ci mondialişti si naţionalişti (cele două tabere având, desigur, şi felurite alte denumiri). Au murit oare ideologiile – să le zicem – tradiţionale, sau, mai general, dar şi mai dramatic punând problema: să fie oare pe moarte ideologiile? 

Populismul, un „cuvânt-valiză” 

Dealtfel, de la apariţia lor, în timpul Revoluţiei Franceze, ideologiile şi orientările politice clasice, dreapta şi stânga, s-au structurat şi au convieţuit confruntându-se vreme de câteva secole, până când, de la un moment dat, puritatea lor ideologică a început să se dilueze, să se altereze şi să devină mai difuză, iar diferenţele dintre ele au început, şi ele, să se estompeze. Discreditarea comunismului a avut efecte catastrofale în ce priveşte delimitarea riguroasă de altădată a liniei frontului între cei doi principali protagonişti ideologici mondiali. Iar în prim planul scenei a început să se îmbulzească, ambiţionând să se instaleze în locul considerat vacant al anacronicelor formaţii de dreapta şi de stânga, o adevărată ciupercărie ideologică animată de programe pe cât de atrăgătoare, pe atât de vagi şi de nerealiste. Vedeta acestui val ideologic promiţător al neoutopiilor postcomuniste, cum le-am putea numi, este, fără discuţie, populismul. Termen mai degrabă ambiguu decât cu multe înţelesuri, şi utilizat până la devalorizare, dar care s-a impus temeinic în discursul politic, mediatic şi academic. Un „cuvânt-valiză”, cum ar zice francezii, adică bun la toate, în care poţi băga mai tot ce vrei ca înţeles. Politologul Michel Hastings de la Universitatea din Lille îi compunea acest tablou: „Mai întâi, imaginarul unui popor bun din născare, ceea ce îţi îngăduie să-i stabileşti duşmanii (elite mondializate, intelectuali cosmopoliţi, străinii); apoi, ideea că poporul e suveran, deci că trebuie să-l asculţi atunci când se exprimă direct; de asemenea, ideea că doar cultura populară este depozitară adevăratelor valori, de unde elogiul frecvent al autohtoniei, al naţionalului, al tradiţiilor, pe scurt al „ţării reale”; în sfârşit, postulatul potrivit căruia şeful şi partidul întruchipează unitatea poporului şi de aici îşi extrag legitimitatea de natură carismatică”. Pe această temelie comună, populismele pot cultiva felurite singularităţi naţionale în funcţie de context politice, de raporturi de forţe, de sisteme partinice şi de alte trăsături culturale. Orice om ce priveşte clivajul dreapta-stânga, remarca acelaşi autor, fenomenul populist poate părea paradoxal, fiind pe de o parte asociat cu o radicalizare a dreptei, iar pe de alta cu nemulţumirile şi revoltele populare proprii stângii. Remarcabila „plasticitate ideologică” a populismului (acum se spune, tot mai frecvent, populismelor) face ca sub această flamură ideologică neproclamată explicit să se regăsească deopotrivă Administraţia Trump şi Kremlinul lui Putin, Brexitul, Polonia lui Kaczynski şi Ungaria lui Orban, Frontul Naţional din Franţa şi partide similare ca orientare din alte ţări vesteuropene, regimuri latino-americane, partial şi din lumea islamică şi asiatică. 

Secolul XX şi-a devorat ideologiile nocive 

Aşa cum Nicolae Iorga vorbea despre „Bizant după Bizant”, filozoful Pierre-Henri Tavoillot de la Universitatea Paris-Sorbonne vorbeşte despre „ideologiile de după sfârşitul ideologiilor” şi porneşte de la constatarea că secolul XX a fost nu doar leagănul, ci şi un „consumator” (sau mai degrabă am zice devorator) al acestor forme de gândire. După 1989, contrar diverselor scenarii în vogă, democraţia liberală de piaţă nu şi-a instaurat domnia absolută, nu s-a produs nici o revenire masivă la religie, dar nici ecologia sau „indignaţionismul” din societăţile de consum nu s-au instalat în prim-planul lumii ideilor. Cert este un lucru, susţine autorul francez: 1989 a încheiat un capitol de istorie şi anume, epoca domniei ideologiilor războinice şi totale (şi explicitează: „comunismul, dar şi fascismul, rasismul, naţionalismul au fost protagoniştii principali”). Despre sfârşitul ideologiilor a început să se vorbească imediat după război, în euforia păcii abia aşezate, de către scriitorul francez Albert Camus şi sociologul american Daniel Bell, apoi de mulţi alţii, care au dat expresie deziluziilor generale faţă de promisiunile şi speranţele neîmplinite.  

Dupa 1989, şi ecologia a cunoscut o ideologizare crescândă, dar fără a atinge nivelul forţei ideologice a ideologiilor dominante ale secolului XX. Ea s-a instalat însă, între cele patru ideologii emergente sau poate „tentative de ideologii”, cum le numesc scepticii, la început de secol XXI: neoliberalismul, fundamentalismul, ecologismul şi „indignationismul”. De ce le numesc unii teoreticieni „tentative de ideologii”? Pentru că nu reuşesc să se impună într-atâta încât să devină „o forţă materială” (cum ar fi spus Marx) şi pentru că nu promit „un viitor radios”, aşa cum vor dintotdeauna masele. Or, o ideologie, ca şi o religie, trebuie să dăruiască celor ce cred în ea speranţă de viitor. (C. V.) 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult