26
July , 2017
Wednesday

Strategii

Reaşezări în echilibrele jocului global

Reporter: editura July - 7 - 2017

Marea surpriză a politicii mondiale din ultima vreme este că alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite nu a adus, nici după primele 100 de zile ale noii Administraţii, considerate drept edificatoare, vreo surpriză de proporţii. Sau, poate mai corect spus, nimeni nu şi-a făcut încă o idee despre cum va fi condusă America – şi cum va merge lumea – în următorii patru ani. În momentul în care candidatul Trump a devenit preşedintele Trump, intenţiile primului din campania electorală nu s-au convertit automat în program de guvernare. O surpriză pare a fi, totuşi: noul şef al Executivului american pare să-şi fi găsit cât se poate de firesc locul în uriaşul şi complexul angrenaj al puterii de la Washington. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie să ne aşteptam în continuare la evoluţii palpitante şi în Statele Unite, şi în lume. „Sunt imprevizibil”, obişnuieşte să se mărturisească, dezarmant în sinceritatea sa, fostul om de afaceri şi teleast – de mare succes în ambele ipostaze – devenit, prin vot naţional, americanul nr. 1.

Trump: surprize fireşti

Donald Trump

Dincolo, însă, de traiectoria preşedintelui Trump, fie ea cât de spectaculoasă, interesul general şi în lume, şi în România, se concentrează în primul rând pe felul în care vor merge înainte şi America, şi relaţiile internaţionale, şi planeta – din ce în ce mai globalizată, dar şi din ce în ce mai complexă, mai complicată, mai dificil de înţeles în analize şi de gestionat în practică.

Cea mai pragmatică, dar şi mai simplistă imagine a vieţii internaţionale de astăzi se structurează pe trei centri de putere, de al căror echilibru de forţe va depinde starea generală a lumii. Şi cea mai simplă (de asemenea) descriere în materie o aduce la zi editorialistul ziarului francez „Les Echos”, Jacques-Hubert Rodier: „Xi, Trump, Putin. Un triunghi ale cărui rivalităţi – sau apropieri – vor modela primele decenii ale secolului XXI. Cei trei conducători au în comun naţionalismul lor hotărât. Visul chinez al preşedintelui Xi Jinping este un amestec de reforme şi naţionalism energic. Patriotismul lui Vladimir Putin vizează restaurarea unei puteri forţe la Kremlin şi întărirea influenţei Rusiei în lume. În ce-l priveşte, Donald Trump şi-a făcut slogan din America First”.

Vladimir Putin

Cu asemenea crezuri politice ferme, devenite politici de stat naţionaliste/populiste în primele trei mari puteri ale lumii s-ar părea că lumea este la un pas de a sări în aer. Numai că, vorba proverbului oriental, mâncarea nu se serveşte la temperatura la care a fost pregătită. Principalii lideri mondiali dispun de mecanisme ale puterii cu frâne puternice şi, nu mai puţin important, aceste mecanisme, asemenea marilor nave maritime, nu pot efectua devieri bruşte şi spectaculoase de direcţie fără a-şi asuma riscuri de proporţii planetare. Oricum, partida „în trei” a Washingtonului, Beijingului şi Moscovei se anunţă a fi una deosebit de strânsă, mai ales că fiecare dintre cei trei lideri ambiţionează să-şi conducă superputerea într-un stil total diferit de cel al propriilor lor predecesori, de care se disociază net, inclusiv în public: Xi de Jiang Zemin, Putin de Elţin şi Trump de Obama.

Deocamdată, fiecare dintre cei trei protagonişti îşi stabilesc locul pe eşichier şi etapa tatonărilor încă nu s-a încheiat. Încă înainte de a şti că va fi preşedinte, Donald Trump anunţa o deschidere spectaculoasă spre Rusia, iar anunţata apropiere ruso-americană începuse să dea frisoane nu numai în ţările est-europene trecute din Tratatul de la Varşovia în NATO (începând cu Polonia şi statele baltice), dar şi în capitalele vest-europene. În acelasi timp, Trump dezvolta o retorică anti-Beijing cu posibile efecte dezastruoase nu doar pentru relaţiile americano-chineze, ci pentru pacea şi stabilitatea globală. Dar aceste proiecţii de traiectorie au sărit în aer la prime contacte cu realitatea: noua echipă de la Casa Albă a trebuit să facă faţă campaniei de acuze şi suspiciuni privind posibilele sale contacte cu Moscova, precum şi gesticulaţiilor racheto-nucleare ale Coreei de Nord, ceea ce l-au determinat pe noul preşedinte american să se distanţeze de Moscova şi să-şi mlădieze atitudinea faţă de Beijing. În mod concret, summitul (dat aproape ca sigur) ruso-american a fost amânat pentru această vară, iar cel chino-american s-a produs pe neaşteptate şi a pus bazele unui dialog bilateral promiţător. Surpriză? Da şi nu. Jocul în trei e întotdeauna derutant.

Jiang Zemin

Surpriză şi nu prea a fost şi atacul aerian american asupra unei baze militare din Siria, după ce actualul lider de la Casa Albă anunţase că ţara sa va trece la o politică mai reţinută de implicare militară în lume (dar acelaşi declara explicit că Statele Unite nu au nici cea mai mică intenţie de a renunţa la proeminenţa mondială pe care o deţin). Abia din clipa când a ordonat acele bombardamente a devenit Trump, într-adevăr, preşedinte, comentau ziariştii de la Washington.

Surprinzător a putut fi şi calificativul de „anacronic” aplicat de preşedintele Trump Alianţei nord-atlantice, dar precizarea sa ulterioară, că NATO nu este o alianţă „anacronică” nu a mai surprins.

Comentatorii de la marile publicaţii americane, care sunt, în marea lor majoritate, (încă?) ostili actualei Administraţii se grăbesc să lămurească publicul că noul preşedinte începe „să înveţe” îndeletnicirea de şef al statului, dar afirmaţiile de acest tip sunt superficiale şi grăbite. Probele focului pentru noul preşedinte vor fi, mai degrabă, participarea şi activităţile sale la reuniuni internaţionale de vârf ca, de pildă, în perioada următoare, întâlnirile la vârf ale NATO, G-7, G-20 etc. Şi, să nu uităm, întâlnirea previzibilă cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, cu ocazia unuia din turneele preşedintelui american în Europa.

Realinieri strategice în Extremul Orient

Dacă prestaţia internaţională a preşedintelui Trump a deţinut capul de afiş în ultimele câteva luni, nici celelalte două laturi ale triunghiului celor mari nu au cunoscut stagnare. Comentatorii occidentali par să ignore, ori să minimalizeze, relaţiile ruso-chineze, cu toate că, în ultimii câţiva ani se produce „o nouă realiniere strategică”, atât între Rusia şi China, cât şi între Rusia şi Japonia. Astăzi China este primul partener economic al Rusiei, ceea ce dă relaţiilor lor o soliditate incomparabil mai temeinică decât aceea care ţinea, în trecut, mai ales de numitorul comun – tot mai precar – al ideologiei comuniste. De aceea, remarca sinologul David Gosset, directorul Academiei Sinica Europaea, speculaţiile potrivit cărora Trump s-ar putea folosi de o apropiere de Rusia pentru a contracara China nu au temei (s-au dus vremurile când Nixon şi Kisinger se apropiau de China pentru a se contrapune împreună URSS). „Este o mare diferenţă, explica specialistul menţionat, căci în timpul războiului rece Uniunea Sovietică şi China nu erau interdependente economic, schimburile lor comerciale erau foarte reduse”. Ori astăzi, cele două ţări dezvoltă relaţii economice vitale pentru fiecare dintre ele şi este greu de conceput că ele ar mai putea fi instrumentate una împotriva celeilalte.

Pe plan diplomatic, întărirea relaţiilor ruso-chineze poate fi exemplificată prin suita, proiectată pentru acest an, de contacte bilaterale la nivelurile cele mai ridicate: participarea preşedintelui Putin, în luna mai, la summitul Noului Drum al Mătăsii de la Beijing, vizita de răspuns, la Moscova, a preşedintelui Xi, în această vară şi, în sfârşit, întâlnirea între şefii guvernelor celor două ţări, către finele anului. Iar în materie de politică internaţională, testul relaţiilor ruso-chineze este poziţia Moscovei faţă de situaţia tensionată din zona Mării Chinei de Sud, pe care ambasadorul rus la Beijing a precizat-o clar: „Orice interferenţă străină ar avea un efect negativ, căci ar ameninţa neutralitatea strâmtorilor şi nu ar face decât să complice identificarea de soluţii între ţările direct interesate” (iar între aceste ţări Beijingul nu include şi Statele Unite).

Din acelaşi spaţiu extrem-oriental nu trebuie omis nici faptul că vizita premierului Japoniei Shinzo Abe la Washington s-a soldat cu punerea în lucru a unor proiecte economice consistente, dar faptul a avut loc după „apropierea spectaculoasă” ruso-niponă, realizată la întâlnirile recente Putin-Abe, încheiate, şi ele, cu importante acorduri de cooperare economică, care se speră că pot facilita şi dezamorsarea vechii dispute teritoriale privind insulele Kurile.

Un top şi o enumerare

La începutul anului, politologii americani Walter Russel Mead şi Sean Keeley publicau în „The National Interest” un clasament, intrat în tradiţie, al primelor opt mari puteri mondiale în 2017. Un top, desigur, discutabil şi amendabil, dar care ţine totuşi seama de o serie de criterii importante precum puterea militară, economia, tehnologia, high-tech, diplomaţia, inovaţia, materiile prime energetice, educaţia etc. Lista cuprinde, în ordine descrescătoare, Statele Unite, China, Japonia, Rusia, Germania, India, Iranul şi, pentru prima oară, Israelul. A fost omis oare cineva din listă? Cumva Uniunea Europeană? Politologii americani o echivalează oricum, chiar dacă în mod tacit, în analiza însoţitoare topului cu Germania (care, de altfel, a şi pierdut un loc în top anul acesta tocmai din cauza involuţiilor sumbre din Europa Unită).

Cât priveşte perenitatea supremaţiei mondiale a SUA, clasicul în viaţă al politologiei, Joseph S. Nye mărturisea într-un articol: „Ce le spun prietenilor mei americani” despre epoca deschisă de noul lor preşedinte. Din 1945, aminteşte el, America conduce ordinea internaţională liberală. Vreme îndelungată, SUA „au furnizat importante bunuri publice mondiale: securitatea, o monedă de rezervă internaţională stabilă, pieţe relativ deschise şi gestiunea resurselor comune ale planetei. (…) Dar nimeni nu poate afirma cu certitudine că aceasta va continua. SUA vor trebui să coopereze cu China, Europa, Japonia şi alte ţări pentru a gestiona problemele transnaţionale”. Iar, ca exerciţiu, dacă vom compara marile puteri din topul de mai sus cu lista ţărilor enumerate de Nye, vom ajunge, fiecare, la concluzii interesante.

Corneliu Vlad

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult