18
October , 2017
Wednesday
Corespondenţă specială - De curând s-au împlinit şase luni de la semnarea Acordului de Asociere şi ...
În incinta zonei comerciale „Dragonul Roşu” a avut loc o festivitate prilejuită de spectacolul artistic ...
RAI - Subvenţie pentru şomerii cu vârsta peste 45 de ani RAI (Renta Activa de Inserción) ...
Europarlamentarul Corina Creţu, vicepreşedinte al Grupului Socialist din Parlamentul European, a criticat faptul că ex-puteri ...
  La 1 Decembrie 2016 se împlinesc 98 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei ...
La originile sale, în Grecia antică, democrația a reprezentat, fără nici o îndoială, un triumf ...
Trăim zile în care o rememorare chiar și palidă a unor secvențe din istoria ...
Rata natalităţii scăzută din Europa, cuplată cu numărul imigranţilor, care creşte foarte repede, va schimba ...
Extensii La aproape şapte decenii de la încheierea celui de-al doilea război mondial, există state care ...
Consulatul General al R. P. Chineze din Constanţa a dobândit un nou sediu, în care ...
Dialog cu diaspora Câți români au reședințӑ în Franța? [caption id="attachment_6054" align="alignleft" width="300"] Legătura cu românii din ...
În foarte multe state se vorbeşte despre întinerirea clasei politice. Dar dezbaterile sunt aprinse, întrucât ...

Archive for August, 2017

Anotimp cu probleme

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Anotimp cu probleme

 

Parcurgem o vară imprevizibilă, cu temperaturi răsucite – când prea cald, când prea rece – cu furtuni iscate de te miri de unde, cu ploi şi avalanşe ce au ajuns să disloce case, maşini, autobuze şi chiar destine omeneşti. Autorităţile parcă se mobilizează mai mult să facă socoteala pagubelor decât să se înregimenteze pentru a readuce viaţa la normalitate ce ar solicita eforturi depline, nu de paradă. A venit şi vremea Asiguratorilor care ar trebui să îşi facă datoria eficient şi cu responsabilitate şi de asemeni să fie evidente implicaţiile statului nostru de tip social faţă de populaţie. Să sperăm că şi de astă dată vor exista forţe capabile să pornească pieptiş la îndreptarea marilor pricini aduse de imprevizibila vară pe care o parcurgem.  

Carol Roman

Se resimte că anumite verigi nu funcţionaeză deplin ceea ce se vede în desfăşurarea cotidiană a vieţii politice de la noi. Prea grabnic se schimbă guvernele, deşi aceleaşi personaje rămân în continuare şi tot mai greu se descifrează o perspectivă a viitorului nostru, bine calculat de câtre guvernanţi. 

Depăşind cotidianul suntem chemaţi la ordine şi de pregătirile ce ar trebui să aibe loc pentru aniversarea unei sărbători naţionale cum este Centenarul 1918, şi care prin amploare să ne reamintească vechi tradiţii patriotice. S-ar cuveni ca oficierea acestui eveniment să depăşească tradiţionala paradă militară şi cele câteva onorante slujbe religioase. Un program bine conceput ar trebui să ia act de acest moment istoric ce ne reaminteşte că unirea românilor într-un singur stat a reprezentat un ideal măreţ, din nefericire contestat arbitrar de unii vecini. Pregătirile pentru acestă sărbătoare emblematică ce va avea loc în anul viitor va da o expresie mai puternică unităţii poporului român în condiţiile în care factorul naţional este adus tot mai mult la ordinea zilei în întreaga Europă. Şi avem un exemplu concludent în modul în care îşi cinstesc tradiţiile bunii noştri prieteni, francezii, care în acelaşi an aniversează centenarul Primului Război Mondial (1914-1918). Cu acest prilej au înfiinţat Misiunea Centenară, în anul 2012, cu doi ani înainte de marcarea unui secol de la începutul Războiului Mondial. Din această Misiune fac parte şase ministere, MAE, Apărare, Interne, Economie, Educaţie, Cultură, precum şi instituţii publice şi asociaţii cum ar fi Asociaţia foştilor Combatanţi, Biblioteca Naţională, precum şi Asociaţia Primarilor din localităţi semnificative pentru centenar. Un eveniment naţional când este înţeles în profunzime determină o acţiune de mare amploare.  

Mai amintim de încă un moment ce ar putea relansa puternic ţara noastră prin evidenţierea unor eforturi deosebite în participarea la destinul nostru colectiv european. În agenda primului semestru al anului 2019 este înscrisă preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către România. Din nefericire venim la cârmă într-un context politic european destul de conflictual. Sunt aşteptate din partea ţării noastre eforturi de inteligenţă şi de organizare care vor trebui să ţină seama de încheierea negocierilor cu Marea Britanie şi, în acelaşi timp, menţinerea structurii fundamentale a Uniunii Europene. Nu ne propunem să amănunţim calendarul marilor probleme ce urmează să fie realizate în etapa pregătitoare – experţi români, docţi, cunoscători îndeaproape a tuturor componentelor mari şi mici a Uniunii Europene, organizarea unor evenimente de promovare, cu mari costuri şi pregătiri serioase. Şi ca să reluăm o mai veche doleanţă a noastră, ca România anului 2019 să nu mai fie o ţară monitorizată din punct de vedere al justiţiei şi neinclusă în Spaţiul Schengen. De câţiva ani buni România este pregătită în mod exemplar pentru acest eveniment cu cheltuieli imense în dotarea tehnică şi militară a graniţelor sale, ale întregii Europe.Şi totuşi aşteptăm să se repare „defecţiunea”… 

 
Carol Roman 

 

Sezon România—Franţa 2019

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Sezon România—Franţa 2019

În cadrul acestui „Sezon” vor avea loc peste 300 de evenimente culturale, a fost principalul subiect al întâlnirii dintre ministrul Culturii și Identității Naționale, Lucian Romașcanu, și ambasadoarea Franței în România, Michele Ramis. Sezonul România-Franța 2019 este cel mai amplu proiect cultural pe care cele două state îl vor desfășura în comun și, totodată, o uriașă provocare. Îi mulțumesc doamnei ambasadoare pentru deschiderea de care a dat dovadă și sunt convins că vom avea o colaborare de succes”, a declarat Romașcanu, conform unui comunicat transmis de Ministerul Culturii și Identității Naționale.  

Sezonul RomâniaFranța 2019 coincide cu exercitarea de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene (primul semestru al anului 2019), cu împlinirea Centenarului Marii Uniri de la 1918 și cu marcarea sfârșitului Primului Război Mondial, se mai arată în comunicat. „Prin organizarea Sezonului România — Franța 2019 se dorește întărirea legăturilor culturale și sociale dintre cele două țări cu o veche prietenie, confirmată în secole de istorie comună”, a precizat ministrul. De asemenea, Michele Ramis și-a exprimat dorința organizării și altor evenimente culturale comune, oferind sprijinul Ambasadei Franței în România pentru promovarea Festivalului “George Enescu”.  

Se aminteşte că pe 22 mai fostul ministru al Culturii Ionuț Vulpescu și președintele executiv al Institutului Francez, Bruno Foucher, au semnat Convenția tehnică pentru organizarea și finanțarea Sezonului Cultural România — Franța 2019. Acțiunea reprezintă un pas important în vederea organizării acestui eveniment cultural de mare amploare, ce se va desfășura în perioada 30 noiembrie 2018 — 14 iulie 2019. Sezonul România — Franța 2019 este rezultatul unei voințe politice comune, la cel mai înalt nivel de stat. 

Evenimentul va fi construit în jurul a patru tematici: „Două țări cu culturi plurivalente”, „Un secol de schimburi, de comuniune și de identitate”, „Perioade ritmice de transformări în oglindă” și „Orașele de mâine și noi teritorii rurale”, care vor constitui firul conducător pentru elaborarea unei planificări structurate. 

Vor fi avute în vedere toate domeniile de cooperare, cu accent pe domeniul cultural, educațional și universitar, științific, ecologic, economic, digital, sportiv, gastronomic și turistic.   

 

 

 

Consolidarea statului unitar român (II)

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Consolidarea statului unitar român (II)

VIAŢA CULTURALĂ.
CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Roadele binefăcătoare ale Marii Uniri din 1918 s-au reflectat şi pe plan cultural. Eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul multor secole de stăpâniri străine, strângerea laolaltă — pentru prima dată în istorie — a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de al XX-lea s-au materializat în saltul calitativ produs în perioada interbelică.

Constantin Brancusi

După 1918, învăţământul a cunoscut o sensibilă dezvoltare; prin legea din 1924, învăţământul primar obligatoriu a căpătat o structură unitară, durata acestuia fiind stabilită la 7 ani, din care ultimii 3 ani erau destinaţi învăţământului practic. Numărul elevilor a crescut, însă datorită condiţiilor materiale — insuficientul număr de şcoli şi de învăţători — nu toţi copiii au fost cuprinşi în procesul didactic. Învăţămîntul secundar s-a remarcat prin înalta sa calitate; el oferea elevilor, în cadrul unui ciclu de opt clase, o temeinică cultură generală. Dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri ale economiei naţionale au impus dezvoltarea învăţămîntului profesional (şcoli de arte şi meserii, licee industriale, comerciale ş.a.). Deşi numărul elevilor a crescut în intervalul 1919—1939 de patru ori, şcolile profesionale nu au putut asigura integral necesităţile de cadre cu pregătire medie de care România avea nevoie. Învăţămîntul superior a cunoscut un progres notabil. După primul război mondial, Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. De asemenea, mai funcţionau Politehnica din Timişoara, Academia de drept din Oradea, Facultarea de teologie din Chişinău ş.a. în 1920, Şcoala de Şosele şi Poduri din Bucureşti s-a transformat în Institutul Politehnic, iar în 1929, Şcoala Superioară de Agricultură a devenit Academia de înalte Studii Agronomice.

După 1918, ştiinţa cunoaşte un remarcabil avînt, cercetările efectuându-se atât în institutele de învăţământ superior, cât şi în institute speciale. În această perioadă s-au afirmat puternic pe plan internaţional şcolile româneşti de matematică, fizică, chimie, medicină, geografie, sociologie ş.a. Şcoala de matematică — ai cărei străluciţi reprezentanţi au fost Gh. Ţiţeica, Al. Myller, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilov, Traian Lalescu, Dan Barbilian — a adus contribuţii notabile în teoria funcţiilor, a ecuaţiilor integrale, în teoria probabilităţilor, în domeniul geometriei ş.a. Şcoala de fizică a avut în Horia Hulubei, Ştefan Procopiu, Th. V. Ionescu, Eugen Bădărău animatori de prestigiu, cu rezultate deosebite, mai ales în domeniul analizei spectrale şi al cercetării gazelor ionizante. În domeniul chimiei organice şi analitice, precum şi al chimiei fizice se cuvin a fi evidenţiate descoperirile efectuate de Gh. Spacu, C. D. Neniţescu, N. Costăchescu.

George Enescu

O caracteristică fundamentală a acestei perioade o constituie preocuparea pentru aplicarea în practică a descoperirilor teoretice, oamenii de ştiinţă români aducând contribuţii remarcabile la dezvoltarea tehnicii moderne. De un larg ecou s-a bucurat activitatea lui Henri Coandă, care a descoperit posibilitatea devierii unui jet fluid care se scurge printr-un alt fluid („efectul Coandă”), cu largi aplicaţii practice, a lui Traian Vuia — realizatorul generatorului cu aburi cu ardere în cameră închisă şi cu ardere instantanee care-i poartă numele. Gogu Constantinescu a descoperit convertizorul sonic mecanic iar Aurel Persu este constructorul primului automobil aerodinamic fără diferenţial.

Domeniul geografiei a fost dominat de Simion Mehedinţi — întemeietorul şcolii naţionale de geografie —, care a elaborat o concepţie originală, cu larg erou internaţional, potrivit căreia pământul trebuie considerat un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Contribuţii majore la dezvoltarea acestei ştiinţe au adus Gh. Vâlsan, precum şi Vintilă Mihăilescu, care a elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936). În domeniul geologiei se cuvin menţionate preocupările pentru punerea în valoare a rezervelor de sare, petrol, gaz metan, precum şi studiile consacrate structurii solului, la care şi-au adus contribuţia savanţi de marcă, precum Gh. Munteanu-Murgoci, Ludovic Mrazec şi I. Simionescu. Biologia a fost ilustrată de I. Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de oceanografie), Emil Racoviţă — creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920), participant la explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov — întemeietorul şcolii naţionale de citologie. Caracterul predominant agrar al economiei româneşti a stimulat interesul pentru agronomie, în acest domeniu s-au impus Gh. Ionescu-Siseşti — autorul unor ample monografii privind cultura grâului şi a porumbului, fondatorul Institutului de cercetări agronomice al României (1927) —, şi Traian Săvulescu — întemeietorul şcolii româneşti de fitopatologie.

Gheorghe Titeica

Medicina a fost ilustrată şi în această perioadă de savanţi care s-au bucurat de un larg prestigiu internaţional. Şi-au continuat activitatea Victor Babeş, Ioan Cantacuzino care a pus bazele Institutului de seruri şi vaccinuri (1921). O largă recunoaştere internaţională au avut cercetările lui Gh. Marinescu în domeniul neurologiei, ale lui Şt. G. Nicolau în domeniul dermatovenerologiei şi ale lui Nicolae Paulescu — descoperitorul insulinei. Francisc Reiuer şi Dimitrie Bagdasar au deschis noi drumuri în orientarea dinamic-funcţională a anatomiei, Daniel Danielopol este iniţiatorul metodei viscerologice, C. I. Parhon este unul din fondatorii endocrinologiei pe plan mondial şi descoperitorul sindromului care-i poartă numele. În infrainicrobiologie au adus contribuţii notabile Constantin Levaditti şi Ştefan S. Nicolau — întemeietorul şcolii româneşti de inframicrobiologie modernă şi şeful primei catedre de virusologie din lume (la Universitatea din Bucureşti); Mina Minovici a pus bazele şcolii româneşti de medicină legală şi de antropologie criminală. Şcoala românească de chirurgie (dominată de N. Hortolomei, Dimitrie Gerota şi D. Bagdasar) era printre cele mai bine apreciate din Europa. Medicina românească a dat o seamă de internişti de valoare, în frunte cu Iuliu Haţieganu şi N. Gh. Lupu.

Gândirea social-politică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă, care a evidenţiat vocaţia spre sinteză a oamenilor de cultură din România. Operele publicate de Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, I. Petrovici s-au situat la nivelul celor mai bune rezultate, pe plan mondial, în domeniul filozofiei şi al analizei fenomenului cultural.

Liviu Rebreanu

Cercetările în domeniul economiei au vizat atît aspecte teoretice, cât şi concrete — privind industria, agricultura, statistica, finanţele ş.a. Studiile realizate de Şt. Zeletin, Virgil Madgearu, Gromoslav Mladenatz au atins un înalt nivel ştiinţific, oferind, totodată, soluţii privind evoluţia economiei naţionale. Şcoala românească de sociologie a dat, în persoana lui Dimitrie Guşti, pe unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi pe plan mondial ai acestei ştiinţe majore pentru prospectarea fenomenelor vieţii sociale. Se cuvine evidenţiat faptul că sub conducerea unui larg colectiv de redacţie prezidat de Dimitrie Guşti a fost realizată monumentala lucrare Enciclopedia României, în 4 volume (1938—1943).

Istoriografia a fost dominată de puternica personalitate a lui Nicolae Iorga — savant de renume internaţional, apreciat ca unul dintre cei mai mari istorici ai tuturor timpurilor. Personalitate prodigioasă şi extrem de complexă, N. Iorga a abordat o paletă tematică foarte largă, privind istoria României şi istoria universală. Acest domeniu a mai fost ilustrat de Vasile Pârvan — întemeietorul şcolii româneşti de arheologie —, Gh. Brătianu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu ş.a.

Literatura a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia. Critica şi istoria literară au fost dominate, la începutul acestei perioade, de Garabet Ibrăileanu şi apoi de Eugen Lovinescu şi George Călinescu — autorul lucrării monumentale Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).

Nicolae Iorga

Arta românească a fost ridicată pe noi culmi de Constantin Brâncuşi — unul dintre cei mai mari sculptori ai tuturor timpurilor. Deschizător de noi drumuri în artă, C. Brâncuşi a urmărit esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei. În domeniul picturii sunt de remarcat creaţiile lui Ion Ţuculescu, Camil Ressu, N. N. Tonitza, în cel al sculpturii operele lui Oscar Han, I. Jalea, iar în arhitectură construcţiile realizate de Ion Mincu, Duiliu Marcu şi Petre Antonescu.

Fondatorul şcolii muzicale româneşti, George Enescu, a desfăşurat o activitate multilaterală (compozitor, dirijor, pedagog), impunându-se prin lucrările sale originale, inspirate din muzica populară românească. Opera Oedip, prezentată în premieră mondială la Paris în 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală românească a fost reprezentată cu strălucire de Ionel Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre din lume. În teatru s-au impus actori de talent ca C. Nottara, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra, Maria Filotti, Ion Manolescu, C. Tănase, N. Leonard, Gh. Folescu, Gh. Niculescu-Basu; pe scenele pariziene au jucat, decenii în şir, artistele românce Marioara Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea. În ciuda unor mari greutăţi materiale, cinematografia românească a făcut paşi înainte, în 1930 realizându-se primul film sonor, vorbit în româneşte (Ciuleandra).

Traian Lalescu

Presa a cunoscut o dezvoltare extraordinară: în Bucureşti apăreau circa 50 de gazete, iar în principalele oraşe din ţară se tipăreau 10—15 ziare şi reviste, multe dintre acestea editându-se în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Presa politică se diferenţiază tot mai mult, exprimând punctele de vedere ale diferitelor partide şi grupări politice. Pentru a face cunoscută poziţia politică a României, sau a mijloci contactele economice ale acesteia, au fost editate ziare şi reviste în limbi străine.

Dacă înainte de primul război mondial exista o singură agenţie de informaţii, după 1920 au luat fiinţă noi agenţii telegrafice: „Orient Radio” (Rador), „Presa”, „Danubian Press” ş.a., care dispuneau de o dotare modernă, având legături cu marile agenţii internaţionale de presă. La 1 noiembrie 1928 au început emisiunile postului de radio ,,România”.

Aşadar, deşi au avut de făcut faţă unor greutăţi învăţământul, ştiinţa, literature şi arta au cunoscut un adevărat salt valoric. După Marea Unire din 1918, poporul român a adus noi şi remarcabile contribuţii la dezvoltarea patrimoniului cultural al umanităţii.

Gânduri şi sentimente pentru eterna Românie

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Gânduri şi sentimente pentru eterna Românie

Vasile Alecsandri 

Multe soiuri de peisajuri am văzut prin deosebite ţări, dar rareori, am întâlnit acea frumuseţă măreaţă şi sălbatică, prin care se deosebesc munţii Moldovei. Acole pământul, codrii, stâncele, pâraiele sunt încă în starea primitivă a naturii şi nicăiri nu se vădeşte mâna omului cu prefacerile ei uricioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde de trup ca brazii subt care trăieşte. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteaţă şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţam unor locuri atât de măreţe şi de poetice, locuite de un neam a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul! Locuri pline de aducere aminte a strămoşilor noştri, de poveşti fantastice şi mai ales de doine armonioase! („O plimbare la munţi”) 

 

 

Alexandru Vlahuţă 

De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, văile-s tot înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă şi închid zarea din toate părţile. E aşa de adâncă şi de sfântă că înaintezi cu grijă, pare că ţi-e frică să nu deştepţi, cu zgomotul treceri tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca şi stavilă s-ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele mânăstirei Arnota, sfânt lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s-aşterne o poiană de toată frumuseţea, în mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale mânăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a Pîrvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se-nrudească pentru mai buna pază şi îngrădire a tronului. 

De aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea prăpăstiilor şi-a viitorilor: tot muntele e crăpat de sus şi pănă jos, şi pe fundul acestei tăieturi, între înalţii păreţi de piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nahlapii de stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se deschide peştera Sfîntului Grigore. („Pe cheia Bistriţei”) 

 

Mihail Sadoveanu 

Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline tărăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un şuiet adânc sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile. 

În ţihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaie deasă şi caldă de raze; roiuri de musculiţe se roteau ici-colo, ţesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină, pe urmă dispăreau. Un grangur mişcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbenuşul oului; întindea din vreme în vreme gâtul şi da drumul unuei fluierări gâlgâite, care trezea un răsunet lung în urmă, în ramurile pădurii. Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vârfuri de nuieluşe mlădioase; erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochişori sticliţi ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri şi fărâmau melodios chemările, fâlfâiau apoi uşurel şi-n urmă-le nuieluşele se clătinau, tremurându-şi frunzele. Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. În mângâierea căldurii, dormita; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis…(„În pădurea Petrişorului”) 

 

 
Ion Slavici 

…Întrat în valea Dâmboviţei, drumul e croit pe coastele de la dreapta râului, de-a lungul văii lungi, care din ce în ce se strâmtează. Pădurile de pe coastele acestea se văd din depărtare ca un mare covor în fel de feţe. Jos, de-a lungul drumului, sunt mai ales nuci bătrâni şi groşi acoperiţi de un frunziş încă des, dar atins de asprimea vânturilor tomatice şi oarecum istovit. Nu sunt doauă frunze la fel, dar toate împreună lasă în ochi simţirea dulce a unui verde care bate-n galben. Mai la deal şi pe ici, pe colo prin acest verde ies la iveală pete mai mici ori mai mari, fâşii prelungi ori cotite în fel de fel de chipuri, ici roşeaţa sângerului ori a frasinului, colo verdeaţa crudă a stejarului îndărătnic, iar mai departe galbenul teiului şi, printre toate, risipit albul plopilor şi al răchitei — un nesecat amestec de colori şi de forme. 

La stingă, valea cea lungă, sunt ţărini sădite cu pruni, lungi şi nenumărate şiruri de pruni, iar printre ele rămăşiţele porumbiştilor, o uimitoare icoană a urmelor de lucrare omenească. 

Înainte, în sfârşit, departe, spre fundul văii, în zarea albăstrie, se îngrămădesc munţii de la izvoarele Dâmboviţei, cinci rânduri unul peste altul, cu piscul Păpuşii deasupra. 

Cerul e senin, şi-o adiere lină, aproape caldă, se simte despre şesul nesfOrşit… („O zi de toamnă”) 

 

Mihai Eminescu 

…Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde… Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui … eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. 

Zi de vară pân-ân sară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorcea de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amâdouă mâile, boii trăgeau încet în jug şi carul scâţâia, iar românul ce mergea alături cu ei pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis, ho!… Ascuns în maluri dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu… De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşii bătrâni cu frunţile de piatră spărgând nourii şi luminând ţepeni, suri şi slabiasupra lor.  

Una câte una se-aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos — şi luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scârţâiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii şedeau culcaţi pe foale, în vârful carălor, sau, mergând alături, şuierau doine bătrâne şi triste ca suvenirile trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară — lună albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi câmpii ce par a adormi, iar drept în faţă, bătrânii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor lor. („Geniu pustiu”) 

 

Ion Creangă 

…Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştoalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereţei!… 

Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi şi satul Humuleştii, în care rn-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care încunjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vânătorii Neamţului, cu sămânţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Şi mai din sus, monăstirile Secul şi Neamţul altădată fala bisericei române şi a doua vistirie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămîn singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: „Să fie de sufletul tatei!“ 

Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varatecul, unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din monăstire; Bălăţeştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ peste Ozană, vine Tîrgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănâncă slănina râncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lână şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de făcut sumani. („Amintiri din copilărie “) 

 

Lucian Blaga 

…De ore o ţineam la pas. Răzbăteam uneori în livezi cu linişti, ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva! Prin rarişti ne poticneam de glii proaspăt răsturnate de râtul mistreţilor, ca de pluguri, adineori, poate nici un sfert de ceas în urmă. Mirosul de pământ reavăn ne adia încă, şi larve ursuze căutau să se ascundă în ţărână. Erau cărări moarte pe-aici, cu gunoi de urşi, şi cu iarba crescută, nebătătorită de oi sau de pas ciobănesc. 

Şi urcam! Urcam! 

Zăream pentru o clipă Şurianul prin neguri, sfâşiate de-o ochire a soarelui, în depărtare. Vârful se ascunse apoi iarăşi după alte coame de munţi. În curând însă îl vom lua pieptiş, şi uriaşul nu va mai scăpa de noi, decât dacă se va scutura. Brazii scădeau, se făceau tot mai mici, pe urmă mărunţi. Îi reteza aerul prea subţire. Cei mai avansaţi pe înălţimi erau chirciţi, nişte pitici monstruoşi. Răsărea aci, din vânt, ţinutul tuns al coniferelor minuscule. Iată-l în sfîrşit, de-a dreapta noastră, Şurianul, cu obrazul dârz, numai de piatră. În stânga, ierbos şi fără găteli, tovarăşul său de veşnicie: Vârful lui Pătru. „Acolo pe şeaua dintre vârfuri, unde-i trecătoarea, se găsesc urmele unui castru roman”, ne lămuri Tata. Până pe-aici au ajuns cohortele? mă-ntrebam aproape cu nedumerire. Informaţia mă zgudui, şi-n faţa priveliştei mă pătrundea sentimentul unei măreţii istorice, pe care simplele fapte de şes ale legiunilor romane nu mi- dăduseră niciodată… („Hronicul şi cîntecul vârstelor”) 

 

Craiova – Lazio: Republica artiştilor şi poeţilor

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Craiova – Lazio: Republica artiştilor şi poeţilor

Cea de-a V-a ediţia a Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu” a avut loc nu la Craiova, ca de obicei, ci în Italia şi a fost dedicată marilor poeţi romantici Mihai Eminescu şi Giacomo Leopardi. Această „deplasare în spaţiu” a festivalului şi a poeţilor-participanţi din România şi încă 35 de ţări a devenit posibilă datorită prieteniei celor doi oameni, prof. Ion Deaconescu, organizator permanent al evenimentului, decanul al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Craiova, preşedinte al Fundaţiei Europene „Mihai Eminescu”, dar şi un poet remarcabil, şi prof. Vincenzo Bianchi, reputat sculptor italian, preşedinte de onoare al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” din Craiova. 

 

Locuitorii orăşelului Vico nel Lazio întâmpină pe oaspeţi.

Locuitorii orăşelului Vico nel Lazio întâmpină pe oaspeţi

Cervara di Roma, un loc îndrăgit de mari personalităţi printre care compozitorul Ennio Morricone. La cina de adio poeţii au înfruptat bucatele originale locale însoţite de vinul local la fel de bun şi original

 

 

Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu” s-a desfăşurat în prima săptămâna a lui iunie. Poeţii au parcurs câteva oraşe pitoreşti din Lazio – centrele spirituale şi culturale ale regiunii care înconjoară Roma, inclusiv Subiaco cu mănăstirea sa „Santa Scolastica” (VI sec.), leagănul călugărilor-benedictini, şi „labirintul” muzeelor înfiinţate de marele entuziast şi promotor al păcii şi prieteniei dintre popoare Vincenzo Bianchi. Printre aceste lăcaşuri de cultură se află şi Muzeul umbrelor din oraşul Vallemaio, dedicat victimelor din această localitate în timpul celui de-al doilea război mondial.  

Viaceslav Samoşkin

Într-o zi participanţii festivalului au ajuns şi la Recanati, oraşul natal al lui Jacomo Leopardi situat pe litoral adriatic al Italiei. Aici, în piaţa centrala, memoria poetului este imortalizată cu un monument împunător. Tot aici oaspeţii au vizitat Teatrul de Opera cu o expoziţia exepţională dedicată marelui tenor italian Beniamino Gigli. 

Pe lângă „Antologia” festivalului in care sunt prezentate in italiană versurile poeţilor-participanţi, pe ei îi aştepta o adevărată surpriză – pe pereţii caselor şi zidurile din oraşele vizitate, pe plăci special amenajate, ei şi-au găsut câte o poezie a fiecăruia inscrisă pe suprafaţa acestor plăci. 

Punctul culminant a avut loc în ultima zi a festivalului: în orăşelul pitoresc montan Cervara di Roma a fost înfiinţată Republica Artiştilor. Toţi participanţii festivalului au devenit membrii-fondatori ai acestia. Preşedintele Republicii a foat ales prof. Ion Deaconescu. Republica are site-ul propriu pe care poeţii şi artiştii îşi vor publica opera. Este şi firesc că o asemenea instituţie a luat naştere în Italia unde poezia şi artele sunt mult iubite. Semnificativ este şi faptul că înfiinţarea Republicii poeţilot şi artiştilor a căzut tocmai pe ziua de 6 iunie care în Rusia se sărbătoreşte ca Ziua lui Puşkin ceea ce sugerează idea unei triade, Mihai Eminescu – Giacomo Leopardi – Alexandr Puşkin… Şi încă ceva: Cervara di Roma va găzdui o casa de creaţie a artiştilor. Filiala Republicii a fost deschisă şi în oraşul Vico nel Lazio. 

Pentru a marca acest evenimant, pe un platou al orăşelului, în drum spre Observatorul astronomic local, a avut loc un impresionant recital de poezie. Fotografiile noastre completează tabloul general al festivalului. 

 

Viaceslav Samoşkin 

Dreptul la eternitatea românească

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Dreptul la eternitatea românească

Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat un text despre sentimentul național, mi s-a părut că se întâmplă ceva cu totul neașteptat dat fiind timpul în care trăim. De când am intrat în gazetărie, ca student la Filologia bucureșteană, în anul al IV-lea, adică în urmă cu aproape o jumătate de secol, am știut, copil de învățători de țară din Oltenia de nord, că sunt dator să scriu despre țara mea, despre durerile ei mari și bucuriile ei puține. Am făcut-o după câtă putere și pricepere am avut, am scris chiar cărți întregi despre acest sentiment. Și nu mi-a fost rușine niciodată să țin în casă un steag tricolor, nu ca pe un fetiș ori ca pe o fudulie de prost gust, ci ca pe un martor permanent al vieții mele. 

Nicolae Dan Fruntelata

Am călătorit prin lume, am fost în câteva țări mari și puternice ale planetei. Americanii nu fac paradă de patriotism, ei sunt patrioți, ei sunt mândri de țara lor, chiar și de greșelile pe care le-a făcut de-a lungul istoriei. Francezii sunt naționaliști, englezii, la fel, italienii au rămas niște partizani frenetici, ce să mai spun de irlandezi ori de sârbi? Sau de rușii care-și trimit miresele cu flori în ziua nunții, la monumentul-simbol al apărării Moscovei în Marele Război? Sau de chinezul, mare om de afaceri cu averea făcută în America, întors acasă, în sudul prosper al Chinei, care ne-a vorbit nouă, un grup de gazetari români, despre datoria tuturor chinezilor față de Marea Chină care e una singură pe lume? 

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Pentru că, sunt aproape convins pentru mulți oameni, mai ales tineri, din țara mea, sentimentul național nu mai face doi bani. Cei care clamează într-un cântec idiot: „Vrem o țară ca afară”, dar înăuntru nu prea fac nimic, mănâncă senin banii babacilor, urăsc școala, vor numai să primească fără să dea nimic în schimb. Cei care nu și-au pus niciodată întrebarea ce este, care este patria lor? Nu ca pe o întrebare demagogică, nu ca pe un pumn bătut în piept să vadă cei din jur, nu ca o declarație politică de paradă pe care o dă un politician la modă, ca un omagiu mimat, cu mâna la inimă, când se cântă imnul acela al deșteptării! 

Ci cu totul altfel, cum o simți tu, cum o știi tu, făcută din amintirile tale vii și din iubirile alor tăi.  

Scriam într-o carte mai veche despre patria mea mică și tristă.  

Patria mea mică și tristă este satul meu înfipt între dealurile Piemontului mehedințean și neagra câmpie a Dunării, lumea mea care m-a crescut, m-a iubit și apoi m-a vândut străinilor. Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu, ars de iubire și de lacrimi. Este Oltenia toată, Mica Valahie de sub Munții Mehedinților, la Izverna și Balta, de unde-au venit pandurii neamului meu, trecând spre Vâlcea ca spre un pridvor brâncovenesc bolnav de frumusețe, apoi spre Gorj, lama de cuțit a spiritului oltenesc, spre Mehedințiul de câmpie, spre Doljul fabulos care domnește între Jiu și Dunăre, apoi spre Romanați unde se întâlnește voievodal, niciodată supus, cu Valahia Mare. 

Iau trenul din gara de la Turnu Severin, pe vremea când era Drobeta, deși n-o chema așa, trec prin Strehaia, Filiași, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, ajung la București, soarele nostru de lângă Codrul Vlăsiei, orașul unde s-a făurit în parte România Mare, dar și pârleazul pe care l-a sărit ușor spiritul fanariot, gena trădării și a lenei, București, orașul pe care-l iubesc și-l blestem. Mă duc spre Dobrogea noastră, a jupanului Dobrotici, cu Bărăganul ca o eternitate a ierbii și a grâului sălbatic unde s-au oprit armatele perșilor, cu salba nebună a Mării Negre, Pontul Euxin râvnit de negustorii și corsarii greci, cu pădurea de la Letea, bântuită de mufloni, cu Delta, una dintre cele mai nebune forme de relief și de existență ale Europei. 

Urc spre Moldova, prin Brăila, poate cea mai pătimașă noapte a României, spre Galați, în sus, pe Siretul care vine dintr-un nord tainic, spre Bacău și Iași, mă închin la umbra unui mare rege al Evului Mediu românesc, Ștefan, Mușatinul de neam armân – Doamne, cum ai făcut ca neamul ăsta românesc să fie cel mai unit prin limbă, obiceiuri și credință și în vremile de azi să uite toate aceste temelii! Mă opresc în Moldova de Nord, acolo unde casele sunt albastre și luminoase, stau cu fruntea la pământ în Ipoteștii lui Eminescu Mihai, sinonimul perfect al sufletului românesc. În Bucovina, de unde se vede ca un vis rănit de moarte, Basarabia, pământul neamului meu și al istoriei mele, furat de țari și de președinți.  

Ca să trec în zori prin pasul Prislop, spre Maramureș, fortul de nord-vest al românismului adevărat, ținutul coconilor îmbrăcați ca pentru un ritual imperial, ținutul unde fiecare neam feudal era considerat un neam de voievozi. 

Dar, prietenii mei, vin în Transilvania, Țara dintre păduri care a păstrat în ea inima neamului românesc. De la Sarmisegetuza la Alba Iulia, de la umilințele unei națiuni majoritare care nu avea drepturi elementare și care și-a născut pe bărbații mari ai istoriei sale, pământul lui Barițiu, Bărnuțiu și mai ales, și mai adânc, Avram Iancu, moțul care a intrat în legendă, „No, haida!”, a spus el și așa a făcut. 

Să vă mai spun de Banat, să vă mai spun de această marcă de sud-vest a României, legată strâns de Mehedințiul meu de nord, dar și de Ardeal? 

Cam asta ar fi patria mea… 

Vă scriu dumneavoastră, compatrioții mei care mai vreți să vă simțiți acasă în interiorul acestui sentiment, chiar dacă trăiți și munciți departe de țară, plecați pentru o bucată de pâine, pentru un vis care se dovedește uneori doar deșertăciune. 

Un mare cărturar român și un mare cărturar mondial, pe numele lui Mircea Eliade (iată că am ajuns să trăim vremea când ne e aproape interzis să-i rostim numele celui mai mare istoric al religiilor) spunea: Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții pământului nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României… Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. 

Ne apropiem de împlinirea unui veac din acel decembrie 1918, unul dintre cele mai înalte momente ale istoriei noastre, ale „eternității românești”. Un veac în care am rămas de multe ori singuri în fața valurilor istoriei. Am plătit și plătim, așa cum știm noi, cu aur, cu grâu, cu sânge, uneori cu primejdia de a ne pierde identitatea națională. Aceasta e grija cea mare și datoria pe care trebuie s-o transmitem generațiilor ce vin. Dacă nu se va întâmpla așa, iar vom plăti scump și, Doamne ferește, poate definitiv. 

N-aș vrea niciodată ca versurile pe care le-am scris într-o clipă de tristețe adâncă, de disperare în fața mizeriilor unui prezent calp în care goana după avere, după putere coruptă, în care negarea marilor valori naționale a devenit aproape obișnuită, deci, n-aș vrea ca sentimentul care m-a încercat să devină adevăr: Eu nu pot spune: Noapte bună, România/ Oriunde te-ai afla!/ Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea. 

 
 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

„NIRO GROUP” – traseu internaţional

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on „NIRO GROUP” – traseu internaţional
  • În luna mai a anului 1999 preşedintele Niro Group, domnul Nicolae Dumitru organizează la Beijing un Simpozion de Investiţii, fiind prima firmă privată care a realizat un asemenea eveniment în Palatul Poporului din capitala Chinei. Iniţiativa s-a bucurat de sprijinul doamnei Chen Mu Hua, Ministru al Comerţului cu participarea a peste 400 de mari companii chineze. 
  • În anul 2000 preşedintele grupului de firme, dl. Nicolae Dumitru efecuează o vizită în Republica Mongolia unde este primit de Preşedintele şi Primul Ministru al Mongoliei şi are întâlniri cu Miniştrii Economiei şi Resurselor Energetice pentru iniţierea unor acţiuni de cooperare economică între firme private. La întâlnirea organizată cu acest prilej au participat 30 de firme aparţinând oamenilor de afaceri mongoli care au studiat în România.  
  • În luna ianuarie 2010 este efectuată o vizită a preşedintelui NIRO Group la Washington unde are întâlniri cu oameni de afaceri şi personalităţi ale vieţii publice. Cu acest prilej au loc înţelegeri priviind un program de cooperare economică şi de investiţii, susţinută de dl. Charles Manatt, proprietar al firmei de avocatură şi consultanţă din SUA „Manatt, Phelps and Philips”. 
  • În anul 2011domnul Nicolae Dumitru efectuează o vizită în Azerbaidjan unde este primit în capitala Baku de E.S Ilhan Aliyev, Preşedintele Republicii Azerbaidjan, cu prilejul înmânării premiului acordat de revista „Balcanii şi Europa” din cadrul NIRO Investment Group.  
  • În acelaşi an se deschide la Bucureşti Consulatul Onorific al Republicii Letonia cu care prilej domnul Nicolae Dumitru are o întrevedere cu preşedintele Letoniei, domnul Valdis Zatler, a soţiei domniei sale şi a delegaţiei care îl însoţeşte. Cu această ocazie a fost numit în funcţia de Consul onorific al Republicii Letonia la Bucureşti domnul Ioan Donca, consilier al preşedintelui grupului de firme NIRO Investment Group. 
  • Grupul NIRO este co-organizator şi sponsor al Conferinţei BNR „Uniunea europeană după criza Datoriilor Suverane” avându-i ca invitat de onoare pe Vicontele Etienne Davignon, Preşedintele grupului Bildernerg şi pe Richard Hass, Preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe al SUA. În acelaş an domnului Nicolae Dumitru îi este decernat, la New York, „Premiul Internaţional pentru Excelenţă şi Prestigiu în Afaceri”. 
  • În anul 2013 cu prilejul vizitei la Beijing domnul Nicolae Dumitru, în calitate de secretar general al Casei Româno-Chineze s-a întâlnit cu domnul Li Yuanchao, vicepreşedinte al R.P.Chineze. 
  • În acealaşi an Asociaţia pentru Diplomaţie Publică conferă preşedintelui NIRO Group calitatea de Membru de Onoare pentru sprijinul acordat în cadrul demersurilor de implementare a tehnicilor de diplomaţie publică în România. 
  • În anul 2014 are loc inaugurarea la Chişinău a filialei Fundaţiei Universitare a Mării Negre sponsorizată de Grupul NIRO, invitat de onoare şi participant fiind George Friedman, preşedinte fondator al „Stratfor”. 
  • Are loc la Bucureşti simpozionul „Penser l’Europe” al Academiei Române realizat cu sprijinul organizatoric şi financiar al grupului NIRO, eveniment la care participă preşedinţi ai unor Academii Naţionale din ţări europene şi din Israel. 
Primire la Baku de către Preşedintele Republicii Azerbaidjan, E.S Ilhan Aliyev.

Primire la Baku de către Preşedintele Republicii Azerbaidjan, E.S Ilhan Aliyev.

Inaugurarea Consulatului onorific al Letoniei la Bucureşti în prezenţa Preşedintelui Republicii Letonia, E.S Valdis Zatlers.

Inaugurarea Consulatului onorific al Letoniei la Bucureşti în prezenţa Preşedintelui Republicii Letonia, E.S Valdis Zatlers.

La Beijing alături de domnul Li Yuanchao, vicepreşedinte al R.P.Chineze.

La Beijing alături de domnul Li Yuanchao, vicepreşedinte al R.P.Chineze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cărţi de răsunetPagini din diplomaţia românească 

De câţiva ani, în librării au apărut o serie de lucrări dedicate actului diplomatic prin prezentarea strădaniilor unor importante personalităţi din ţară şi din străinătate de a se asigura pacea şi înţelegerea între popoare. Ciclul de lucrări a fost editat cu sprijinul generos al NIRO Investment Group, din iniţiativa domnului preşedinte Nicolae Dumitru, cele mai multe lucrări purtând semnătura unor importanţi diplomaţi. Volumele atrag atenția prin excelenta prezentare a eforturilor depuse de diplomaţia românească contemporană.  

Romania – Member of The United Nations Security Council”, al cărui autor este Ion C. Popescu, aduce în spațiul public eforturile României în cadrul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.  

Primele demersuri întreprinse de țara noastră pentru a se alătura Națiunilor Unite, frământările și migăloasa muncă de a găsi sprijin și suport printre celelalte țări.  

România, supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Este un volum dedicat diplomației române din anii războiului rece. Coordonatorul volumului este ambasadorul Nicolae Ecobescu, în cadrul Fundației Nicolae Titulescu. Volumul prezintă câteva teme de mare interes: felul în care România a știut să devină mediator în soluționarea marilor crize internaționale din epoca războiului rece, apropierea pe care a încercat-o regimul comunist din România față de Occident, cooperarea cu țările în curs de dezvoltare.  

Pagini din diplomația României”, volumul apărut sub egida Asociației Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră din România prezintă modul în care s-a desfășurat și derulat diplomația românească după căderea zidului Berlinului și schimbarea sistemului politic în Europa centrală și de est. O suită de ambasadori, diplomați, experți în relații internaționale și-au consemnat amintirile. 

Un savant român în audiență la președintele Roosevelt

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Un savant român în audiență la președintele Roosevelt

În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România a participat la două expoziții economice internaționale de răsunet. Mai întâi la Paris (1937), iar apoi la New-York (1939). Ultima dintre ele, având ca deviză „The world of tomorrow” („Lumea de mâine”), prelungită și în 1940, a marcat împlinirea a 150 de ani de la alegerea lui George Washington ca primul președinte al Statelor Unite ale Americii (1789). Comisar general al României pentru pavilioanele expoziționale de la Paris și New-York a fost renumitul savant Dimitrie Gusti, bine cunoscut încă de atunci în lumea științifică internațională ca fondator al Școlii sociologice de la București. Însărcinat cu puteri depline de către Regele Carol al II-lea pentru conceperea și organizarea participării țării noastre la cele două expoziții mondiale, profesorul Gusti și-a pus întreaga capacitate pentru ca exponatele alese să poată oferi „o imagine cât mai fidelă a aportului specific românesc la opera creatoare a umanității”, după cum afirma savantul în discursul rostit la inaugurarea Pavilionului de la Paris. 

Dimitrie Gusti

Atât la Paris, cât și la New-York, exponatele din pavilioanele României au reușit să arate o imagine cât mai completă a tuturor bogățiilor sale, cum scria un ziar al timpului, de la turism și vânătoare, la producția agricolă și industrială, la transporturi și la bogățiile subsolului, în primul rând petrolul și derivatele sale, aurul și salinele. Nu au lipsit, desigur, nici mărturiile cu specific național, de la ansambluri folclorice în costume populare la restaurante cu produse tradiționale ale bucătăriei românești. România a prezentat, așadar, „o sinteză armonioasă a creațiunilor naționale”, după cum menționa Dimitrie Gusti, care mai preciza că participarea la asemenea evenimente de anvergură internațională a însemnat „o mare lecțiune de energie, căci o expoziție mondială nu este o veselă kermesă comercială, ci o competiție pacifică a popoarelor care rivalizează în ingeniozitatea lor pentru a-și arăta valoarea contribuției specifice la progresul umanității”.  

Dimitrie Gusti nu s-a limitat la simpla prezență alături de personalul trimis să gestioneze și să ofere vizitatorilor explicații asupra exponatelor naționale, ci a desfășurat și o intensă activitate științifică și de contacte cu personalități politice și culturale ale vremii, pentru a face „cunoscute țara și poporul român”. La Paris, spre exemplu, printre cunoștințele noi, de care l-a legat apoi o frumoasă și rodnică prietenie, s-a numărat și venerabila doamnă Sarah Delano Roosevelt, mama președintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), care, doi ani mai târziu, în 1939, era președinta comitetului sub al cărui patronaj s-a desfășurat expoziția mondială de la New-York.  

Sara Delano Roosevelt

Expoziția de la New-York a fost inaugurată de președintele Roosevelt la 30 aprilie 1939, care a rostit un discurs despre dorința de pace a SUA și speranța într-un viitor mai bun al oamenilor de pretutindeni. Inaugurarea pavilionlui românesc a fost onorată de primarul orașului New-York, D. Laguardia, care a subliniat „prețuirea de care se bucură România din partea poporului SUA. Poporul american înțelege și apreciază cum se cuvine misiunea României în fața istoriei” (Universul/9 mai 1939). Ziua Națională a României (10 mai) a fost și ea sărbătorită printr-o mare recepție oferită de Edward Flynn, comisarul general al guvernului american, în Pavilionul federal din Curtea Păcii. În seara aceleiași zile, George Enescu a dirijat un concert de muzică românească la Opera Metropolitană din New-York, la care au participat 4 000 de invitați. Despre această grandioasă manifestare, ziarul Times scria a doua zi: „a fost cel mai impresionant și mai însemnat eveniment muzical al anului”. 

La începutul lunii iunie, D. Gusti i-a înmânat doamnei Sarah Delano Roosevelt însemnele Marii Cruci a ordinului Coroana României, conferit de MS Regele Carol al II-lea. Câteva zile mai târziu, savantul român era primit în audiență la Casa Albă. „Mi-a vorbit mama mea despre Dvs.”, au fost cuvintele de întâmpinare ale președintelui american. Iată cum descria Gusti însuși, câțiva ani mai târziu, memorabila sa întâlnire cu președintele Roosevelt: 

Exact la ora fixată sunt introdus în biroul Președintelui. Parcă văd tabloul: o sală ovală de dimensiuni mari, cu 6 uși dintre care trei deschise dau în parc. Pe pereți gravuri de vapoare, peisagii din Huston, ținutul natal al Președintelui (…). Pe birou se află buchete de flori și, ceea ce m-a frapat, un întreg cortegiu de statuete de animale… În fața acestui birou, într-un veston foarte simplu, Președintele. Primirea se face cu cordialitate, simplu, natural.  

Capul frumos, privirea clară și deschisă drept în ochi fără a te fixa sau intimida, un humor sănătos, marea virtute americană ce îți inspiră încredere, o vitalitate impunătoare, iată impresia pe care o ai la prima vedere a Președintelui. O primire fără pompă artificială ori fast teatral, ce impune totuși o impresionantă demnitate. Simți că te afli în fața celui dintâi cetățean al Statelor Unite, în fața unuia din cei mai puternici, admirați și respectați șefi de stat și conducători ai lumii, înzestrat cu o vie energie tinerească și cu o permanentă animație creatoare”.  

Primul subiect abordat în timpul convorbirii s-a referit, firește, la România. Președintele Roosevelt, va scrie Gusti mai târziu, „a arătat o deosebită solicitudine și un real interes pentru România. Era în timpul când se vorbea despre un ultimatum dat de Germania, așa cum obișnuia să-l dea tuturor țărilor pe care le voia cotropite. Mai multă încă, Domnia Sa a adăugat că va vorbi despre situația României și cu M.S. Regele Angliei, care era așteptat să viziteze Expoziția de la New-York”.  

Înaintea primirii sale de către președinte, profesorul Gusi efectuase „o călătorie prin coloniile românești din Cleveland, Detroit și Valea Tennessee, unde este în curs de executare cel mai mare plan american de reformă socială”, după cum relata ziarul Universul din 9 iunie 1939. Președintele Roosevelt era inițiatorul unui foarte curajos și grandios proiect pentru combaterea inundațiilor catastrofale provocate periodic de fluviul Mississipi și de afluentul său Tennessee. Proiectul, cunoscut sub numele „Tennessee Valley Authority” (TVA), se soldase cu rezultate remarcabile pentru dezvoltarea economică și combaterea sărăciei în cele șapte state traversate de fluviile menționate, reprezentând firește un titlu de mândrie pentru șeful Casei Albe. Al doilea subiect de discuții s-a referit tocmai la această vizită și la impresiile savantului român despre proiectul TVA și despre oamenii cunoscuți în regiunea respectivă. Profesorul Gusti a profitat de cursul discuției și i-a înmânat președintelui Roosevelt o lucrare științifică proprie (Considerations on the social service law in Rumania/Considerații asupra legii serviciului social în România), publicată cu câteva zile mai înainte, în limba engleză, la Columbia University Press. 

Întrebându-mă despre conținutul ei”, relatează Gusti, „și după ce a auzit lămuririle mele, cu privire la opera experimentală în România, timp de șase ani, de auto-organizare și auto-ajutorare a satelor, ca și la opera de educare prin școli speciale a țăranilor pentru un nivel de viață mai ridicat, Domnia Sa a făcut reflexiunea: <Atunci este vorba de cea mai înaintaă legislație în această privință>, – și cu zâmbetul său obișnuit, cuceritor, mi-a făcut uluitoarea invitație ca să-i dau un autograf. Mărturisesc că această propunere m-a emoționat în așa măsură încât pot declara că abia am putut scrie omagiul de admirație pentru unul din cei mai geniali oameni de stat al tuturor timpurilor (,,,) Atenția deosebită pe care mi-au acordat-o Președintele Roosevelt și Doamna Sarah Roosevelt formează marele privilegiu al vieții mele”. 

Prezența României la Expoziția mondială din America a fost bine apreciată de organizatori, iar Dimitrie Gusti, comisarul general al pavilionului românesc a primit titlul de cetățean de onoare al orașului New-York. Din păcate, aceste auspicii promițătoare în care se aflau relațiile româno-americane în preajma celui de-al Doilea Război Mondial s-au estompat rapid, România și SUA aflându-se în tabere opuse, în împrejurările cunoscute, în primii ani ai conflagrației mondiale. Tocmai de aceea, Dimitrie Gusti a găsit de cuviință să se exprime public despre primirea sa la Președintele Roosevelt abia în noiembrie 1944, după ce România încheiase armistițiul cu Aliații și se afla în tabăra Națiunilor Unite. Sub titlul „O audiență la președintele Roosevelt”, ziarul de limbă engleză The Bucharest Herald publica în premieră impresiile savantului român pe timpul prezenței sale la Expoziția internațională de la New-York, din 1939-1940, articolul fiind preluat la scurt timp și de publicația în limba română Semnalul, din care am reprodus citatele de mai sus. 

După încheierea războiului, Dimitrie Gusti a sperat într-o reînnoire a prieteniei dintre România și SUA și a încercat să-și aducă o contribuție proprie în acest scop, folosind mai ales relațiile bune stabilite anterior în comunitatea științifică americană. Revista Balcanii și Europa (Nr.117/2011), sub titlul „Din arhivele anilor `46-`47. O importantă inșiativă românească. Ceea ce nu se cunoaște despre renumitul sociolog român, acad. Dimitrie Gusti”, a relatat pe larg despre activitățile desfășurate de savant la New-York, în anii 1945-1946, când a participat la prima sesiune a Adunării Generale a ONU și obținuse acordul reprezentanților SUA și ai altor state vestice pentru înființarea unui Institut Social al Națiunilor, după un concept românesc, sub egida noii organizații mondiale în curs de constituire. În cele din urmă, inițiativa românească nu a mai fost concretizată, iar Dimitrie Gusti, de la excluderea din Academia Română, în 1948, până la decesul său, survenit în 1955, a fost pus sub supravegherea informativă a noilor organe ale Securității Poporului, motivul principal invocat fiind prietenia arătată de savant față de America.  

„Lecția” profesorului Dimitrie Gusti despre modul în care România ar trebui să se pregătească pentru participarea la expozițiile internaționale rămâne nu doar o sursă plină de reflexie, dar este și de profundă actualitate pentru contemporanii noștri.  

 

Ioan C. Popa 

 
 
 

 

Preşedinţi în vizită de prietenie

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Preşedinţi în vizită de prietenie

Istoria consemnează faptul că la data de 14 iunie 1880, România şi Statele Unite ale Americii au stabilit relaţii diplomatice la nivel de agenţie diplomatică, pentru ca două luni mai târziu acestea să fie ridicate la nivel de legaţie. Relaţiile diplomatice au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost reluate, la 7 februarie 1946, la nivel de legaţie. La 1 iunie 1964, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la nivel de ambasadă. 

Klaus Iohannis si Donald Trump

După redobândirea, la 8 noiembrie 1993, a „clauzei naţiunii celei mai favorizate”, cadru de facilitare şi promovare a relaţiilor economice bilaterale, rezultat al interesului politic al SUA de consolidare a relaţiilor cu România, în august 1996, Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei pentru ţara noastră, ca urmare a progreselor înregistrate în procesul de reformă economică şi crearea condiţiilor de dezvoltare a economiei de piaţă. 

În acest perimetru diplomatic o deosebită importanţă au reprezentat vizitele la cel mai înalt nivel dintre cele două ţări.  

Amintim că Nicolae Ceauşescu a vizitat de patru ori Statele Unite ale Americii şi a avut discuţii oficiale cu trei preşedinţi americani, Richard Nixon (în 1970 şi 1973), Gerald Ford (1975) şi Jimmy Carter (1979.) De menţionat că în urma întâlniri cu preşedintele Richard Nixon, a fost semnată, la Washington, Declarația comună cuprinzând principiile care stau la baza relațiilor dintre cele două state și s-au adoptat Declarația comună cu privire la cooperarea economică, industrială și tehnică între cele două țări. 

După mai bine de 20 de ani, în perioada 25 septembrie-3 octombrie 1995, a avut loc vizita de lucru a președintelui Ion Iliescu, la invitația președintelui SUA, Bill Clinton, ce a marcat deschiderea unei noi pagini în relațiile româno-americane. Era prima vizită oficială a unui șef de stat român, după Revoluția din 1989.  

A urmat, la 14-21 iulie 1998, vizita oficială la Washington a președintelui Emil Constantinescu, la invitația omologului său, Bill Clinton, cu care prilej au avut loc importante discuţii referitoare la dezvoltarea pe mai departe a relaţiilor multiple dintre ţările noastre..  

În cadrul vizitelor făcute de şefii statului român în Statele Unite un capitol deosebit îl reprezintă vizitele făcute de preşedintele Traian Băsescu. S-a aflat în SUA în perioada 8-10 martie 2005 la invitația omologului său american, George W. Bush. Liderul de la Casa Albă declara atunci că România este „un aliat special al SUA”, în cadrul unei conferințe de presă comune. Preşedintele Băsescu a mai efectuat vizite oficiale în SUA fiind primit de George W. Bush (2006) şi de Barack Obama (2011). 

 

 

 

 

Este de menţionat, în mod special, vizita efectuată în SUA, în perioada iulie 2017 de către preşedintele Klaus Iohannis care s-a întâlnit cu omologul său american Donald Trump, fiind primul şef de stat din Europa care s-a întâlnit cu nou alesul preşedinte american. 

 

Ceausescu cu NIXON

De o importanţă cu totul deosebită se consemnează faptul că în decursul a aproape 50 de ani mai mulţi şefi de stat americani au vizitat România. Prima vizită la Bucureşti a fost cea a lui Richard Nixon în zile de 2-3 august 1969 care a avut discuţii dintre Richard Nixon şi Nicolae Ceauşescu în legătură cu dezvoltarea relaţiilor bilaterale. A însemnat un moment important în evoluţia social-politică a ţării, în acea vreme. După 6 ani a urmat vizita oficială a preşedintelui Gerald R.Ford în România desfăşurată în perioada 2-3 august 1975.  

Bazele unei noi colaborări româno-americane şi a unui parteneriat strategic au fost puse cu prilejul scurtei vizite oficiale a preşedintelui SUA Bill Clinton la Bucureşti, pe 11 iulie 1997, când s-a întâlnit cu cu omologul său român Emil Constantinescu. 

La 23 noiembrie 2002, a sosit, într-o vizită oficială în ţara noastră preşedintele american George W. Bush, însoţit de soţia sa, Laura Bush. Istoria consemnează că această vizită a avut loc la două zile după ce, la summitul NATO de la Praga, România a primit invitaţia de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. Cu acest prilej, în Piaţa Revoluţiei din Capitală a avut loc o mare adunare în cadrul căreia au fost rostite discursuri de către cei doi şefi de stat, George W. Bush şi Ion Iliescu.  
 

Suntem convinşi că desfăşurarea relaţiilor de parteneriat strategic consolidat dintre Statele Unite ale Americii şi România va face posibilă şi vizita preşedintelui american Donald Trumpaşteptată de români.   

 

Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Pluripartidismul postcomunist în România (II)

Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute și, mai ales, de libertatea economică şi politică a individului în relaţia cu statul. În această relaţie, statul nu trebuie să intervină în viaţa social-economică şi trebuie să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private. 

Ludovic Orban

În cadrul liberalismului clasic se disting două direcţii: liberalismul politic și liberalismul economic. Liberalismul economic îşi exprimă sintetic, esenţa în formula “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc). Semnificaţia concretă a acestei expresii constă în necesitatea înlăturării piedicilor și restricţiilor din domeniul producţiei și comerţului. 

Atât timp cât mecanismele producţiei și pieţei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai puţin spontan, doctrina liberală era dominantă. Trecerea la organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului, incapabil să rezolve marile probleme izvorâte din complexitatea vieţii economice. Criza liberalismului a dat naştere unei noi doctrine şi anume: neoliberalismul. 

Frământările din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu apariţia mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul “nostalgic”, liberalismul “organizat” și un liberalism “social”. Liberalismul “nostalgic” crede în valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considerând ca principiile acestuia sunt valabile și astăzi. Pentru a se redresa activitatea economică este suficientă reîntoarcerea la principiile individualismului și ale liberei concurente. Liberalismul “organizat” se distanţează de liberalismul clasic, proclamând necesitatea intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile sociale şi pledând pentru controlul substanţial al statului asupra activităţii economice.  

Evoluţia liberalismului de la teza statului minimal, la teza statului maximal, care intervine în toate domeniile sociale, a avut loc sub influenţa schimbărilor din viaţa economică şi socială a ţărilor capitaliste. Liberalismul “social” consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, în scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de liberalism susţin, asemenea celor ai doctrinei statului “providenţial” sau “al bunăstării generale”, necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte o parte a venitului naţional pentru protejarea păturilor dezavantajate din punct de vedere economic. 

Aceste forme ale neoliberalismului se referă mai ales, la problemele privind organizarea activităţii economice și sociale. Liberalismul este o doctrină elitistă, nu egalitară. Egalitatea de tip liberal, și anume, egalitatea în faţa legii şi egalitatea şanselor, favorizează apariţia unei elite calitative, susţin unii analişti. 

Doctrina liberală, sub diferitele sale forme, a început sa aibă un rol din ce în ce mai însemnat şi în ţările est-europene, mai ales după prăbuşirea sistemului comunist. Aşa s-a întâmplat şi în România. Liberalismul din România vizează inclusiv protejarea categoriilor sociale defavorizate. 

Liberalismul se pronunţă pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor si libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ. 

Radu Campeanu

Partidul cu cea mai importantă contribuţie la formarea şi modernizarea statului român – Partidul Naţional Liberal (PNL) – a reapărut oficial pe scena politică postcomunistă pe 15 ianuarie 1990, sub conducerea unui grup de vechi liberali avându-l în frunte pe Radu Câmpeanu. În primul său deceniu al existenţei postcomuniste, PNL a avut o traiectorie extrem de sinuoasă. Numeroasele schisme şi desele schimbări ale strategiei politice l-au împiedicat să joace un rol politic important, pe măsura celui din perioada antecomunistă. Imediat după alegerile din 1990, unde s-a plasat al doilea, cu circa 7% din voturi, PNL a cunoscut prima fractură internă, prin desprinderea Partidului Naţional Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), având în frunte lideri precum Dinu Patriciu, Horia Rusu sau Viorel Cataramă. Ulterior, acesta din urmă va fonda Noul Partid Liberal. Părăsind CDR, alianţa care i-a adus câştigarea primăriei Bucureştiului, PNL a ratat intrarea în parlament la alegerile din toamna lui 1992, ceea ce nu s-a întâmplat, însă, şi cu dizidenţele sale – PNL-AT şi PNL-CD – rămase fidele Convenţiei. După alegeri, încercările grupărilor liberale de a reunifica partidul liberal au eşuat. Mai mult, în urma congresului PNL din februarie 1993, care l-a înlocuit pe Radu Câmpeanu cu Mircea Ionescu-Quintus, liberalii s-au scindat în două partide: PNL-Câmpeanu şi PNL-Quintus. Acesta din urmă, recunoscut de justiţie ca adevăratul PNL, a revenit în CDR şi, în urma alegerilor din 1996, a făcut parte din coaliţia guvernamentală condusă de Convenţie.  

Mircea Ionescu Quintus

La scrutinul din 2000, PNL a participat din nou pe liste independente, reuşind intrarea în parlament cu un scor similar celui din 1990. Din 2001, preşedinte al liberalilor a devenit Valeriu Stoica. Artizanul reunificării mişcării liberale, dar cu oponenţi puternici în partid, Stoica i-a predat ştafeta lui Theodor Stolojan, nou venit în partid, dar bucurându-se de o largă popularitate printre liberali. Devenit preşedinte PNL din august 2002, Stolojan a continuat politica inaugurată de Stoica şi, după fuziunile cu Alianţa pentru România (ApR), UFD şi PNL-C, a pus bazele alianţei cu PD. Retras (temporar) din viaţa politică înainte de alegerile din 2004, câştigate totuşi de Alianţa PNL-PD, Theodor Stolojan, a fost înlocuit la şefia partidului de Călin Popescu-Tăriceanu, noul premier al României, confirmat preşedinte al PNL la congresul din 2005. Pe măsură ce raporturile dintre partenerii Alianţei s-au deteriorat, în interiorul PNL s-a cristalizat o grupare favorabilă preşedintelui Băsescu care, la începutul lui 2007, s-a constituit în Partidul Liberal Democrat, iar la sfârşitul anului a fuzionat cu PD. PNL şi-a menţinut poziţia de partid guvernamental, iar alegerile europarlamentare din 2007 şi cele locale din 2008 l-au clasat pe poziţia a treia a eşichierului politic. Totuşi, în urma scrutinului parlamentar din 2008, PNL a pierdut guvernarea.  

Crin Antonescu

În martie 2009, Crin Antonescu a devenit cel de al şaselea preşedinte liberal de după 1990, reconfirmat de congresul PNL din martie 2010. Datorită strategiei sale privind alianţa cu PSD, în cadrul Uniunii Social Liberale, liberalii au reuşit cea mai bună cotare parlamentară din istoria lor postcomunistă în urma alegerilor din 2012, adjudecându-şi 100 de mandate în Camera Deputaţilor şi 50 în Senat. Totodată, PNL şi-a sporit prezenţa în noul guvern USL, liberalii ocupând 11 portofolii, inclusiv un post de vicepremier. După 14 luni, PNL a părăsit guvernarea şi alianţa USL, iar Crin Antonescu s-a retras din fruntea PNL, dar şi din viaţa politică. Succesorul său a devenit Klaus Iohannis, primar în exerciţiu al Sibiului, membru al partidului liberal de doar un an. În pregătirea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, câştigate de Klaus Iohannis, PNL şi PD au iniţiat un proces de fuziune, noua formaţiune păstrând numele istoric al partidului liberal. În data de 26 iulie 2014, PDL şi PNL au aprobat, într-un congres comun, protocolul de fuziune prin contopire. Cu aceeași ocazie, liberalii și democrat-liberalii au decis să participe la alegerile prezidențiale sub forma unei alianțe electorale – Alianţa Creştin Liberală PNL- PDL.  

Aşadar, începând cu mandatul lui Stolojan, primul preşedinte ne-liberal al partidului (al patrulea în ordine istorică), PNL a revenit în prim planul scenei politice, chiar dacă situaţiile critice nu l-au ocolit, pentru a ajunge, în 2014, sub conducerea celui de al doilea preşedinte ne-liberal (al şaptelea din 1990), partidul cel mai titrat al momentului. Oarecum paradoxal prin raportarea la acestă etapă a evoluţiei sale, ce probează un nivel sporit al depersonalizării organizaţionale, la ultima schimbare de lider din decembrie 2014, Alina Gorghiu l-a înlocuit pe Klaus Iohannis, optându-se pentru o delegare de mandat, odată cu premiera preluării preşedinţiei liberale de către o femeie. În decembrie 2014, după ce Klaus Iohannis și-a anunțat demisia din partid, pentru a putea prelua mandatul de președinte al României, Biroului Politic Național al PNL a predat șefia formațiunii liberale deputatei Alina Gorghiu, aceasta devenind co-preşedintă a „noului PNL”, alături de Vasile Blaga.  

Alina Gorghiu

Fără a se face remarcată prin strategii organizaționale pragmatice pentru a acomoda spinoasele probleme nerezolvate dintre PD și PNL, Alina Gorghiu i-a cedat locul la șefia partidului Ralucăi Turcan, în decembrie 2016, în urma demisiei. 

Al optulea președinte al PNL, (al treilea, ne-liberal), Raluca Turcan a avut o evoluție meteoritică, rămânând în fruntea partidului doar până în iunie 2017, când a fost organizat un nou congres, în urma căruia la șefia PNL a fost ales Ludovic Orban. PNL-ist cu state vechi, Orban se înscrisese în 2016 în bătălia pentru primăria generală a Capitalei, fiind însă forțat în urma unor acuzații de corupție să își retragă candidatura. Achitat în ianuarie 2017 în primă instanță de magistrații Înaltei Curții de Casație și Justiție, Orban a reușit să câștige pe 17 iunie 2017 mandatul de președinte al PNL, fiind votat de aproape 80% din delegații prezenți la congres. 

 

 

Anca Ştefănescu 

 

Dictatori şi lideri autoritari

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Dictatori şi lideri autoritari

Profesorul Ștefan Cazimir publică o surprinzătoare carte la Editura Humanitas, intitulată – Sabia și imperiul – cu un subtitlu lămuritor – Militari la cârma statului. Cartea este surprinzătoare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd din pricina profilului, de pînă acum, al autorului, un cunoscut profesor universitar de literatură, recunoscut specialist în opera lui I.L. Caragiale. În afara unei aventuri singulare în domeniul politicii parlamentare ( este fondatorul Partidului Liber – schimbist, reprezentat în primul Parlament post – revoluționar) legăturile sale profesionale și intelectuale cu istoria și mai cu seamă cele legate de anatomia dictaturilor nu sunt relevante. Dar aparențele înșeală. Domnul Ștefan Cazimir oferă celor interesați o incitantă carte, alcătuită din biografile și inventarul ideologic a șase militari care au preluat frîiele conducerii statelor în momente de mare cumpănă pentru acestea. Este vorba despre Pilsudski, Ataturk, Hindenburg, Petain, Mannerheim și De Gaulle. Deci, cartea privește istoria relativ recentă a Poloniei, Turciei, Germaniei, Franței ( în două momente importante) și a Finlandei.

În buna tradiție a popularizării cu schepsis a istoriei, două nume importante îmi vin în minte, Emil Ludwig și Stefan Zweig, domnul Ștefan Cazimir aduce pe scenă, sub un reflector mînuit cu mare talent, figuri deloc simple ale unor momente istorice , cum spuneam, decisive. Primul din această galerie este mareșalul Jozef Pilsudski , cel care a izbîndit să oprească ofensiva Armatei Roșii la porțile Varșoviei în anul 1920. După intervenția salvatoare a Armatei Române din 1919 împotriva trupelor lui Bela Kun, această bătălie a închis cu totul orice posibilitate de a internaționaliza Revoluția din Rusia. Destinul mareșalului polonez este un subiect analizat cu atenție la amănuntele semnificative la care se adaugă o simpatie neascunsă a autoruului, simpatie pe deplin justificată, avînd în vedere traiectul simbolic al marelui om de stat polonez, de la simpatii și convingeri declarate de stînga, revoluționare către un patriotism copleșitor și un naționalism rațional. Istoria a fost înțelegătoare cu Jozef Pilsudski, îngăduindu-i să participe la ridicarea din subterane a Poloniei divizate către o afirmare deplină între națiunile Europei dar scutindu-l de îngrozitorul moment al noii sfîșieri a țării sale între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, de războiul civil dureros dintre Armja Krajova și Armja Ludowa și de regimul de ocupație sîngeros, exterminator, la care a fost supusă populația Poloniei de către armatele celor doi mari dictatori.

Oarecum asemănător este destinul unui alt lider militar care a făcut minuni, dacă ni se îngăduie, pentru salvarea țării sale – Gustav Mannerheim. Mareșalul Mannerheim a reușit, totuși, să-și vadă opera încheiată, o Finlandă ieșită din strînsoarea vecinului său de la Est, independentă politic și suverană în limitele unei neutralități pozitive. Faptele de arme, alegerile politice, întotdeauna la limita unei democrații în stare de alertă fac din Mannerheim o figură luminoasă nu doar pentru finlandezi ci și pentru români, de exemplu. Poziția adoptată de Mannerheim în cursul celui de al doilea război mondial în privința desfășurării de operațiuni militare în adîncimea teritoriului sovietic e cu siguranță un motiv serios de meditație nu doar a istoricilor dar a tuturor celor ce se întreabă și astăzi care ar fi trebuit să fie poziția României în aceeași situație. Asta dacă nu cumva ar trebui să comparăm reacția românească față de cea finlandeză atunci cînd, practic, Uniunea Sovietică ne-a atacat în 1940 prin lansarea Ultimatumului de tristă amintire și de și mai tristă, remanența efectelor tratatului Ribbentrop – Molotov.

Interesant este portretul făcut mareșalului Hindenburg, ultima redută a democrației de modă veche în fața asaltului impetuos al batalioanelor negre sau brune ale lui Adolf Hitler. Depozitarul unei încrederi nelimitate din partea unei mari părți a populației germane, Hindenburg a rezistat îndelung dorinței rapace a șefului naziștilor de a prelua puterea. A rezistat pînă cînd exact cei pe care îi apăra au considerat că promisiunile lui Hitler sunt mai de luat în seamă decît mohorala de neclintit a mareșalului. Moartea sa a adus pe tavă toată puterea unui Cancelar care a dus Germania și Europa în prăpastia unui război fără seamăn în cruzime și sacrificii.

Cartea domnului profesor Ștefan Cazimir conține și un portret – elogiu. Este vorba de cel dedicat lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, reformator și legiuitor fără putință de comparație cu alți lideri ai lumii ori ai propriului popor. Ataturk, cu o voință de nestrămutat, a salvat Imperiul de la dezastrul militar, a făcut posibilă evacuarea de pe scena istoriei a rămășițelor statului otoman, a ridicat în fața lumii Turcia, Republica născută din cenușa imperiului, a modernizat nu doar statul ci chiar societatea și viața tuturor cetățenilor, înlăturînd vălul și fesul, schimbînd scrierea, despărțind Califatul de Stat, introducînd sistemul pluripartidic adăugînd alte și alte reforme administrative și instituționale. Dar istoria nu încremenește într-un moment al său. Astăzi asistăm la o neașteptată volută de curs, Turcia renunțănd la rolul de garant al laicității statului pe care îl avea armata, rol impus de Ataturk, renunță, văzînd cu ochii la divorțul dintre Stat și Califat, instituie măsuri de limitare a diversității politice exprimată prin sistemul multipartidic. Această excelentă biografie a fondatorului Turciei moderne nu este doar o descripție, chiar romanțată, a vieții marelui om de stat ci și o analiză a procesului reformator inițiat de acesta.

Doi lideri francezi completează panorama parțială a militarilor care au exercitat conducerea statelor în Europa secolului al XX – lea. Philippe Petain, eroul de la Verdun, salvatorul Franței și în același timp acuzatul principal în procesul colaboraționiștilor cu ocupantul hitlerist este supus unei analize obiective , destul de neîndurătoare. Rătăcirea căii drepte se face din bunele intenții de a minimaliza pierderile. Petain a dorit să păstreze ce mai rămăsese din Franța. Charles de Gaulle, celălalt lider, a dorit să restituie Franței libertatea și măreția. Primul a pierdut, cel de al doilea a reușit să aducă Franța din nou în rîndul marilor națiuni libere ale lumii.

Ștefan Cazimir a scris o carte antrenantă, aducînd la cunoștința cititorului multe informații, unele surprinzătoare sau necunoscute publicului românesc, ducînd cititorul către concluzii întemeiate, una dintre ele fiind aceea că într-adevăr massele hotărăsc totul dar liderii decid ce hotărăsc massele. O carte inteligentă, cum numai inteligența recunoscută a profesorului Ștefan Cazimir putea produce. In acest caz, inteligența este cea care face diferența între o lucrare biografică, alcătuită din informații și date, chiar senzaționale, și o lucrare biografică în care se urmărește relevarea sensului unor existențe excepționale. O carte de citit și de păstrat.

 

Eugen Uricaru 

Cadoul, bată-l vina… 

Reporter: editura August - 22 - 2017 Comments Off on Cadoul, bată-l vina… 

Toată lumea ştie ce este acela un cadou: unii au primit, alţii au oferit. Evident că la mijloc ar exista o motivaţie. Şefi de state şi înalţi demnitari primesc şi ei omagial, cadouri dintre care unele sunt bizare. Însă, aproape toate darurile au valoare de simbol urmărind să facă plăcere destinatarului sau pur şi simplu încercând să-l pună în încurcătură. Câteva exemple sunt edificatoare: între 1983 și 1984, Donald Rumsfeld, emisarul Casei Albe în Orientul Mijlociu, s-a întâlnit la câteva discuții cu Saddam Hussein, în plin conflict între Iran și Irak. Reprezentantul Administrației SUA i-a dăruit liderului irakian un ciocan medieval sau o pereche de cizme aurite de cowboy. Saddam a răspuns cel puțin la fel de straniu: pentru a crea tensiune între Statele Unite și Siria, i-a dăruit lui Rumsfeld un film video în care erau înfățișate femei militar care smulgeau capete de șerpi cu dinții și tineri soldați înjunghiind un câine. Toate acestea cu aparenta aprobare a președintelui sirian de atunci, Hafez al-Assad și pentru a crea impresia că în țara pe care el însuși dorea s-o invadeze era un regim nemilos. 

Sau o altă situaţie specială, în Republica Vanuatu, din Pacific, locuitorii de pe insula Tanna îl consideră pe Prințul Philip, consortul suveranei britanice ca pe un zeu, drept care oamenii i se închină și se roagă la el pentru vreme bună și belșug. Unul dintre cadourile pe care i l-au oferit locuitorii se pare cu inocenţă şi bună intenţie a fost o unealtă tradițională, de ceremonie, cu care… sunt omorâți porcii. Prințul a întors complimentul trimițând o poză cu autograf. Şi alte cadouri au o istorie… cu tâlc. Relațiile anglo-americane au fost extrem de cordiale și pe timpul mandatelor președintelui Barack Obama. Un schimb de cadouri între șeful de la Casa Albă și premierul britanic din 2009 Gordon Brown i-a făcut, însă, pe mulți să ridice din sprâncene: Obama i-a dăruit lui Brown 25 de DVD-uri cu filme clasice americane, dar niciunul nu a putut fi urmărit întrucât cele două țări au coduri diferite de citire a DVD-urilor; la rândul său, Brown i-a dăruit o călimară cu semnificaţie sculptată din lemnul vasului „HMS Gannet”, lansat în secolul al XIX-lea pentru a menține… dominația britanică pe mări 

Au existat şi cadouri gigantice. În anul 1990, preşedintele american George W. Bush a primit în dar de la guvernul indonezian o uriaşă reptilă, de 130 de kilograme. George W. Bush a donat reptila unei gradini zoologice, unde a fost bine îngrijită şi a facut 30 pui. Sau, în anul 2013, preşedintelui Franţei Hollande aflându-se într-o vizită în republica Mali a primit drept cadou o camilă, care nu putea fi tansportată cu avionul prezidenţial. Evident că Hollande a mulţumit politicos pentru cămilă, dar a lasat-o în custodia celor care i-au oferit-o. 

Există şi cadouri care încearcă să „dreagă busuiocul” între diplomaţi de renume. Bunăoară, după ani de creştere a tensiunilor dintre SUA şi Rusia, Hillary Clinton s-a întâlnit cu ministrul de extene rus, Lavrov. Pentru a dezamorsa atmosfera, doamna Clinton i-a remis lui Lavrov o cutie galbenă, cu un buton roşu, pe care scria în limba engleză şi în cea rusa acelaşi cuvant: „resetare”. Din păcate, resetarea siuaţiei internaţionale se continuă şi în prezent.  

Există, deasemeni, şi cadouri cu mare rezonanţă emoţională pe care le prezentăm în partea a doua a rubricii noastre „… mai în serios. Astfel, în 1848, regele Ghezo din Dahomey (astăzi parte a statului african Benin) i-a dăruit Reginei Victoria a Marii Britanii o… sclavă – copila fusese capturată în timpul unui conflict tribal. Suverana a fost atât de impresionată de fetița care era destinată inițial ca sacrificiu uman, încât i-a devenit nașă, i-a plătit studiile și locuința, iar după ce a decedat, deși fata se mutase în Nigeria, regina a plătit și studiile celor trei copii ai ei. 

Şi, evident că nu ne-am permite să nu zăbovim puţin şi pe teritoriul nostru naţional amintind de cadouri primite de preşedintele Iohannis. Printre acestea se numără o corespondenţă diplomatică între Mihai Eminescu şi Theodor Rosetti din 1873o carte poştală trimisă de Ion Luca Caragiale către dr. Paul Zarifopol, ş.a., care au fost trecute în patrimoniul naţional. 

Deci, să facem cadouri, să primim cadouri cât mai originale cu putinţă, cât mai semnificative, după caz şi aici ne oprim cu enumerarea posibilităţilor, apropos de cadouri… 

 

Carol Roman 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult