24
September , 2017
Sunday

Jurnal de scriitor

Dreptul la eternitatea românească

Reporter: editura August - 23 - 2017

Atunci când vechiul meu prieten și coleg de gazetărie de-o viață, Carol Roman, mi-a solicitat un text despre sentimentul național, mi s-a părut că se întâmplă ceva cu totul neașteptat dat fiind timpul în care trăim. De când am intrat în gazetărie, ca student la Filologia bucureșteană, în anul al IV-lea, adică în urmă cu aproape o jumătate de secol, am știut, copil de învățători de țară din Oltenia de nord, că sunt dator să scriu despre țara mea, despre durerile ei mari și bucuriile ei puține. Am făcut-o după câtă putere și pricepere am avut, am scris chiar cărți întregi despre acest sentiment. Și nu mi-a fost rușine niciodată să țin în casă un steag tricolor, nu ca pe un fetiș ori ca pe o fudulie de prost gust, ci ca pe un martor permanent al vieții mele. 

Nicolae Dan Fruntelata

Am călătorit prin lume, am fost în câteva țări mari și puternice ale planetei. Americanii nu fac paradă de patriotism, ei sunt patrioți, ei sunt mândri de țara lor, chiar și de greșelile pe care le-a făcut de-a lungul istoriei. Francezii sunt naționaliști, englezii, la fel, italienii au rămas niște partizani frenetici, ce să mai spun de irlandezi ori de sârbi? Sau de rușii care-și trimit miresele cu flori în ziua nunții, la monumentul-simbol al apărării Moscovei în Marele Război? Sau de chinezul, mare om de afaceri cu averea făcută în America, întors acasă, în sudul prosper al Chinei, care ne-a vorbit nouă, un grup de gazetari români, despre datoria tuturor chinezilor față de Marea Chină care e una singură pe lume? 

De ce mi-am amintit toate aceste lucruri? Pentru că, sunt aproape convins pentru mulți oameni, mai ales tineri, din țara mea, sentimentul național nu mai face doi bani. Cei care clamează într-un cântec idiot: „Vrem o țară ca afară”, dar înăuntru nu prea fac nimic, mănâncă senin banii babacilor, urăsc școala, vor numai să primească fără să dea nimic în schimb. Cei care nu și-au pus niciodată întrebarea ce este, care este patria lor? Nu ca pe o întrebare demagogică, nu ca pe un pumn bătut în piept să vadă cei din jur, nu ca o declarație politică de paradă pe care o dă un politician la modă, ca un omagiu mimat, cu mâna la inimă, când se cântă imnul acela al deșteptării! 

Ci cu totul altfel, cum o simți tu, cum o știi tu, făcută din amintirile tale vii și din iubirile alor tăi.  

Scriam într-o carte mai veche despre patria mea mică și tristă.  

Patria mea mică și tristă este satul meu înfipt între dealurile Piemontului mehedințean și neagra câmpie a Dunării, lumea mea care m-a crescut, m-a iubit și apoi m-a vândut străinilor. Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu, ars de iubire și de lacrimi. Este Oltenia toată, Mica Valahie de sub Munții Mehedinților, la Izverna și Balta, de unde-au venit pandurii neamului meu, trecând spre Vâlcea ca spre un pridvor brâncovenesc bolnav de frumusețe, apoi spre Gorj, lama de cuțit a spiritului oltenesc, spre Mehedințiul de câmpie, spre Doljul fabulos care domnește între Jiu și Dunăre, apoi spre Romanați unde se întâlnește voievodal, niciodată supus, cu Valahia Mare. 

Iau trenul din gara de la Turnu Severin, pe vremea când era Drobeta, deși n-o chema așa, trec prin Strehaia, Filiași, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, ajung la București, soarele nostru de lângă Codrul Vlăsiei, orașul unde s-a făurit în parte România Mare, dar și pârleazul pe care l-a sărit ușor spiritul fanariot, gena trădării și a lenei, București, orașul pe care-l iubesc și-l blestem. Mă duc spre Dobrogea noastră, a jupanului Dobrotici, cu Bărăganul ca o eternitate a ierbii și a grâului sălbatic unde s-au oprit armatele perșilor, cu salba nebună a Mării Negre, Pontul Euxin râvnit de negustorii și corsarii greci, cu pădurea de la Letea, bântuită de mufloni, cu Delta, una dintre cele mai nebune forme de relief și de existență ale Europei. 

Urc spre Moldova, prin Brăila, poate cea mai pătimașă noapte a României, spre Galați, în sus, pe Siretul care vine dintr-un nord tainic, spre Bacău și Iași, mă închin la umbra unui mare rege al Evului Mediu românesc, Ștefan, Mușatinul de neam armân – Doamne, cum ai făcut ca neamul ăsta românesc să fie cel mai unit prin limbă, obiceiuri și credință și în vremile de azi să uite toate aceste temelii! Mă opresc în Moldova de Nord, acolo unde casele sunt albastre și luminoase, stau cu fruntea la pământ în Ipoteștii lui Eminescu Mihai, sinonimul perfect al sufletului românesc. În Bucovina, de unde se vede ca un vis rănit de moarte, Basarabia, pământul neamului meu și al istoriei mele, furat de țari și de președinți.  

Ca să trec în zori prin pasul Prislop, spre Maramureș, fortul de nord-vest al românismului adevărat, ținutul coconilor îmbrăcați ca pentru un ritual imperial, ținutul unde fiecare neam feudal era considerat un neam de voievozi. 

Dar, prietenii mei, vin în Transilvania, Țara dintre păduri care a păstrat în ea inima neamului românesc. De la Sarmisegetuza la Alba Iulia, de la umilințele unei națiuni majoritare care nu avea drepturi elementare și care și-a născut pe bărbații mari ai istoriei sale, pământul lui Barițiu, Bărnuțiu și mai ales, și mai adânc, Avram Iancu, moțul care a intrat în legendă, „No, haida!”, a spus el și așa a făcut. 

Să vă mai spun de Banat, să vă mai spun de această marcă de sud-vest a României, legată strâns de Mehedințiul meu de nord, dar și de Ardeal? 

Cam asta ar fi patria mea… 

Vă scriu dumneavoastră, compatrioții mei care mai vreți să vă simțiți acasă în interiorul acestui sentiment, chiar dacă trăiți și munciți departe de țară, plecați pentru o bucată de pâine, pentru un vis care se dovedește uneori doar deșertăciune. 

Un mare cărturar român și un mare cărturar mondial, pe numele lui Mircea Eliade (iată că am ajuns să trăim vremea când ne e aproape interzis să-i rostim numele celui mai mare istoric al religiilor) spunea: Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții pământului nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României… Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. 

Ne apropiem de împlinirea unui veac din acel decembrie 1918, unul dintre cele mai înalte momente ale istoriei noastre, ale „eternității românești”. Un veac în care am rămas de multe ori singuri în fața valurilor istoriei. Am plătit și plătim, așa cum știm noi, cu aur, cu grâu, cu sânge, uneori cu primejdia de a ne pierde identitatea națională. Aceasta e grija cea mare și datoria pe care trebuie s-o transmitem generațiilor ce vin. Dacă nu se va întâmpla așa, iar vom plăti scump și, Doamne ferește, poate definitiv. 

N-aș vrea niciodată ca versurile pe care le-am scris într-o clipă de tristețe adâncă, de disperare în fața mizeriilor unui prezent calp în care goana după avere, după putere coruptă, în care negarea marilor valori naționale a devenit aproape obișnuită, deci, n-aș vrea ca sentimentul care m-a încercat să devină adevăr: Eu nu pot spune: Noapte bună, România/ Oriunde te-ai afla!/ Pentru că tu nu te mai afli nicăieri/ Decât, poate, în inima mea. 

 
 

Nicolae Dan Fruntelată 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult