3
November , 2017
Friday
Această adevărată coloană vertebrală a Europei, se află în centrul eforturilor comunitare de a se ...
O dispariţie lentă Câţi dintre românii din România au auzit de istro-români? Fraţi de sânge şi ...
Akkan Suver - Preşedintele Fundaţiei „Marmara”; vicepreşedinte al Fundaţiei „Marea Neagră – Marea Caspică” - ...
[caption id="attachment_1427" align="alignleft" width="244"]Carol Roman [/caption] Că există oameni fericiţi pe pământ, se subînţelege. Uneori, însă fericirea ...
Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. ...
Cele şapte decenii trecute de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a readus în memoria întregii ...
Conservatorii britanici – adepți ai politicii de antiimigraţie şi de presiuni pentru renegocierea Tratatelor UE ...
„Invazia”… sperietoare Prezisul aflux de lucrători din România şi Bulgaria în urma ridicării restricţiilor privind imigraţia, ...
declară ES Valdis Zatlers, preşedintele Letoniei, în cadrul interviului acordat în exclusivitate revistei noastre Cu ocazia recentei ...
Pol economic gigant euroatlantic UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord de ...

Archive for November, 2017

După zece ani…

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on După zece ani…
Au trecut 10 ani din momentul aderării României la Uniunea Europeană. Şi drept să fim nu prea s-au văzut încercări de bilanţuri sau sinteze care să consemneze evoluţia generală a ţării noastre în acest deceniu. Poate că doar unele fragmente, oricare, atât cei aflaţi la putere cât şi cei în opoziţie, şi unii şi alţii s-au referit mai mult sau mai puţin la acest eveniment socotit a fi istoric pentru România, ţinându-se seama de propria agendă electorală. 

Carol Roman

Din păcate s-a trecut prea uşor peste importantele precizări făcute la adresa ţării noastre de către doamna Angela Cristea, şef al Reprezentanţei Comisiei Europene la Bucureşti, publicate mai cu seamă sub egida Freedom House Romania, care în mod cert ne-au ajutat să înţelegem mai bine „cam cum stăm” după 10 ani de convieţuire, să zicem paşnică, cu ceilalţi parteneri. „România actuală este, cu siguranţă, o altă Românie decât cea care a aderat la Uniunea Europeană. Dar ca să fim foarte cinstiţi, nu vorbim doar despre o Românie, ci despre mai multe Românii. Există studii conform cărora în România sunt cel puţin cinci Românii din punct de vedere al studiilor, ca nivel de dezvoltare, ca nivel de aspiraţii, ca nivel cultural şi asta ne preocupă în mod deosebit pentru că, deşi ţinem la diversitatea Uniunii Europene şi la diversitatea din cadrul unui stat membru, vrem să ne asigurăm că beneficiile apartenenţei la UE sunt simţite în mod egal, corect de către toţi cetăţenii. Nu vedem acest lucru nici în România, nici în alte state membre”. O subliniere făcută atrage atenţia în mod special: „ne preocupă foarte mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. La nivelul Uniunii Europene acesta este reflectat de un raport de 1 la 5, adică cei mai bogaţi 20% câştigă de cinci ori mai mult decât cei mai săraci, 20%. La nivelul României, acest raport este de 1 la 8, or aici vrem să ne asigurăm, împreună cu Guvernul României, că sunt gândite acele politici publice care să ducă la reducerea acestui decalaj, iar noi suntem gata să susţinem prin fonduri europene aceste politici publice”. Reflecţii interesante a făcut doamna Angela Cristea despre viitoarea evoluţie a Uniunii Europene considerând că „scenariul minimalist spune să ne limităm doar la piaţa unică şi să o facem pe aceasta să meargă 100%, iar despre restul aşteptărilor cetăţenilor să vorbim după ce această piaţă unică va funcţiona foarte bine. Ar fi păcat să se aleagă acest scenariu, fiindcă în multe domenii în care cetăţenii aşteaptă un răspuns de la UE şi acesta nu ar veni”. Domnia sa ar agrea „un scenariu ideal care spune că în toate domeniile în care tratatele Uniunii Europene ne dau voie să lucrăm împreună, cele 27 de state membre trebuie să acţioneze împreună. Cred cu toată convingerea că soluţiile pe care le identifică 27 de state membre sunt mai bune decât soluţiile pe care le-ar găsi fiecare stat membru pentru cetăţenii săi”.


În ceea ce priveşte procesul decizional european în momentul deţinerii de către România a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene şi a pregătirii ţării pentru acest eveniment a venit următorul răspuns: „Întâlnirile pe care le-am avut cu reprezentanţii Guvernului şi ai Parlamentului confirmă că lucrurile sunt în linie dreaptă şi pe drumul cel bun. Eu nu am niciun fel de emoţie sau stress privind preşedinţia României. Sunt convinsă că va fi o preşedinţie de succes”. Continuând această problematică şi referindu-se la cât va conta România în procesul decizional european, în acest context favorabil a fost dat următorul răspuns: „România va avea rolul de honest broker, de mediator cinstit, corect, care încearcă să găsească soluţiile de compromis asupra cărora toate celelalte state membre încearcă să se pună de acord. Şi având în vedere că în ultima vreme sunt tot mai puţine domeniile în care statele membre se pot pune de acord, acesta este un rol foarte important, prin care o ţară chiar poate să se repoziţioneze în cadrul Uniunii Europene, îşi poate îmbunătăţi reputaţia ca stat membru. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este şi un test pentru România, la zece ani de la aderare.”

Freedom House Romania este o organizaţie non – profit, nepartinică, ce promovează demnitatea umană, libertatea, egalitatea şi democraţia. Freedom House Romania şi-a câştigat un renume bine întemeiat, ca promotor al drepturilor fundamentale ale omului şi al valorilor democratice, al statului de drept şi al bunei guvernării. 

În editorialul nostru sunt preluate fragmente din interviul acordat ziaristei Ada Codau.
 
 
 
Carol Roman

Se experimentează ruta pontică

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Se experimentează ruta pontică
Un posibil contor de debarcare pe uscatul european
Guvernele şi instituţiile continentului, nepregătite

În ultimele câteva luni, ştirile despre grupuri de refugiaţi care încearcă să pătrundă în România s-au înmulţit într-un ritm preocupant. Dacă în anul 2015 au fost depistaţi 1.481 de migranţi, în 2016, 1.624 au încercat să treacă ilegal frontiera, iar în 2017, în primele 7 luni, cifra echivalentă a crescut la 2.800 de cetăţeni străini care au încercat să treacă ilegal frontiera, din care 1.500 pentru intrare şi 1.300 pentru ieşirea din ţară. Imigranţii provin în principal din Irak, Afganistan, Pakistan, Iran şi Siria. În ce priveşte azilul, conform Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, în 2016 au fost înregistrate un număr de 1.886 cereri de azil, cu 49 la sută mai mulţi decât în 2015. “O situaţie care începe să se banalizeze în România” – transmitea Radio France Internaţional. O butadă istorică din interbelic spunea că dintre toţi vecinii României, cel mai bun şi mai de nădejde este Marea Neagră. Într-un fel, aşa a şi fost, căci în “preliminariile” cumplite ale celui de-al doilea război mondial, mai toate statele vecine au pretins sau au anexat părţi din teritoriul nostru naţional. Dar, astăzi, mai putem vorbi oare despre Marea Neagră ca despre cel mai sigur vecin al României? De câteva săptămâni, zicala geopolitică aparent valabilă până mai ieri, e tot mai des infirmată de fapte. Marea Neagră e pe cale să devină din cea mai sigură frontieră, cea mai vulnerabilă şi mai imprevizibilă poartă de intrare în România. Reţeaua transcontinentală a migraţiei ilegale tatonează de la o vreme tot mai insistent ţărmul maritim românesc ca posibil contor de debarcare pe uscatul european în traseul spre statele din noul “ţinut al făgăduinţei”, cum este văzut şi consacrat Vestul continentului în ţări extraeuropene, multe dintre ele foste colonii (şi nu numai). În completare fie spus, şi graniţa de sud-vest a României cu Serbia începe să fie tot mai solicitată – deocamdată – de pâlcuri mai degrabă cam dezorientate de imigranţi. Fenomenul migraţiei masive nu este nou în istorie, dar nu o dată, în trecutul omenirii, efectele sale au fost dramatice, iar exemplul căderii Imperiului Român sub asalturile repetate şi tot mai puternice ale invadatorilor barbari, revine simptomatic de des în analizele asupra acestui mare risc securitar, ce se profilează ca o ameninţare redutabilă pentru spaţiul european, dar şi asupra celui al Statelor Unite. Dealtfel, fenomenul migraţiei, în lumea contemporană, nu se reduce la arealul lumii occidentale, ci este prezent şi pe celelalte continente, îndeosebi în ceea ce se numea în timpul războiului rece, lumea a treia, iar marile mişcări de populaţie sunt o realitate frecventă. Organizaţia Internaţională pentru Migraţie estimează că în anul 2015 numai în Europa au intrat peste un milion de migranţi. Cei mai mulţi dintre migranţi din acest val provin din Siria, Irak şi Afganistan. Statele Unite rămân portdrapelul luptei anti-migraţie necontrolată, ilegală, dar unul dintre efectele ei colaterale se exercită mai presant şi mai preocupant asupra aliaţilor europeni ai SUA, de fapt asupra continentului european. În faţa acestui aflux de migranţi, unele state UE au construit ziduri şi baraje de sârmă ghimpată şi au introdus controale la frontieră – chiar cele care fac parte din spaţiul de liberă circulaţie Schengen. Uniunea Europeană şi instituţiile sale încearcă să facă faţă cum pot insolitului factor de risc, dar nu-l pot gestiona corespunzător, ceea ce a indus un deficit îngrijorător de solidarizare statelor membre ale UE. Haosul pare însă bine orchestrat, căci în timp ce observatori politici mai pesimişti se grăbesc să prohodească însăşi dispariţia Europei Unite, diverşi teoreticieni se precipită să laude virtuţile marilor migraţii de populaţii. Cei mai decenţi dintre ei se mulţumesc să remarce că numărul persoanelor nevoite, la nivel mondial, să-şi părăsească locuinţele în 2015 “depăşeşte cu mult” un prag de 60 de milioane. După „stafia comunismului”, care a ajuns chiar stafie, putem spune, că o altă stafie cutreieră Europa: stafia migrantului. Se apreciază că astăzi sunt, cu totul, în lume, cam vreun miliard, după cum consemnează în cartea sa “The Figure of The Migrant” autorul american Thomas Nail. „Secolul 21 va fi secolul migrantului nu numai datorită numărului record de migranţi care există astăzi, dar şi din cauză că acesta este secolul în care toate formele de migraţie socială înregistrate până acum au reapărut şi au devenit mai active decât oricând în trecut” – mai avertiza autorul menţionat.

Fenomentul migraţiei masive în vestul Europei a surprins nepregătite şi guvernele, şi instituţiile continentului. De câţiva ani se încearcă gestionarea haosului migraţional, se experimentează politici (la nivel naţional şi comunitar), se încearcă formule de coordonare şi conlucrare între state pe domeniu, dar rezultatele tuturor acestor eforturi rămân la nivel mediocru, ba, mai mult, subminează solidaritatea europeană şi coerenţa instituţiilor comunitare. Un exemplu: dintre toate statele membre ale UE, cărora Comisia Europeană le-a stabilit cote de relocare a imigranţilor, doar Malta poate raporta astăzi îndeplinirea baremului decis la Bruxelles. Într-un bilanţ dat publicităţii de Comisia Europeană la 1 septembrie 2017, se amintea că, în urmă cu doi ani, preşedintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, lansa un plan privitor la repartizarea în statele din Europa unită a câtorva sute de mii de imigranţi. Dar cifra de 160 000 de imigranţi reţinută pentru a fi astfel relocati pe continent a fost redusă la 120 000, iar un număr de ţări au refuzat să accepte planul (în primul rând Slovacia şi Ungaria) şi, până acum cel puţin, doar 27 645 de migranţi care au intrat în Europa prin Grecia şi Italia, au fost preluaţi de alte ţări. 

În datele publicate la Bruxelles, România figurează cu un număr de 4.180 de imigranţi pe care urmează a-i reloca şi a făcut-o pentru 727 imigranţi, ceea ce reprezintă un procent de 17,4 la sută din proiect. Prin acest procent, ţara noastră se află în treimea de jos a clasamentului, după Franţa, cu un procent de 21,7 la sută, dar înainte de Spania – 13,5, Croaţia – 8,1, Bulgaria – 3,8, Slovacia – 1,8 la sută, Austria – 0,8, Cehia – 0,4, în sfârşit Ungaria şi Polonia, fiecare dintre ele cu zero procente realizate… . 

Pe scurt, un plan eşuat. După cum, cu efecte preocupante, ba uneori chiar dureroase, tragice, s-a dovedit şi generozitatea cu care cancelarul german Angela Merkel s-a arătat în ce priveşte acceptarea de imigranţi, iar actele de violenţă comise de inşi din rândul acestora a făcut Berlinul mai reticent şi mai prudent în ce privește disponibilitatea oficială în faţa tendinţelor migraţioniste extraeuropene. Şi, ironia soartei, nu dregătorii de la Bruxelles aveau să lanseze ideea cea mai năstruşnică în materie de imigrare, ci preşedintele Macron al Franţei. Tânărul şi ambiţiosul preşedinte francez propune ca România (împreună cu Bulgaria) să rămână în afara spaţiului Schengen şi a zonei euro, dar în schimb să devină un fel de zonă tampon a Europei Unite, mai precis un fel de zone de carantină pentru imigranţii extraeuropeni aflaţi în aşteptarea unui viitor pentru soarta lor. Dar de ce nu s-ar instala asemenea “locaţii” în grădinile Palatului Versailles, am putea propune şi noi distinsului demnitar francofon. 

Oricum, este de menţionat şi faptul că, în prezent, capacitatea totală de cazare a celor şase centre de azi ale României este de 1.330 de locuri și se apreciază că numărul de locuri se poate dubla prin instalarea de barăci în incinta centrelor existente. 

Şi iată că, la sfârşitul verii, începutul toamnei, ţărmurile vestice ale Mării Negre în România, dar şi în Bulgaria, au început să înregistreze un număr sporit de imigranţi ilegali care, porniţi din Turcia, pe nave cu o securitate adesea precară, s-au hazardat pe apele Mării Negre nu întotdeauna prea ospitaliere, în aventura stabilirii în Europa Occidentală via România. Experţii avansează supoziţia că prin cele câteva sute de imigranţi trimişi către ţărmurile pontice de vest, traficanţii au început să testeze şi o posibilă rută prin Marea Neagră, după ce rutele având ca puncte terminus coastele mediteraneene ale Spaniei, Italiei şi Greciei au fost supuse unui control mai sever, iar ţări din Europa de sud-vest şi centrală (Serbia, Slovenia, Ungaria, Austria) şi-au consolidat controlul la frontiere. Şi un reprezentant al FRONTEX (Agenţia europeană pentru gestionarea cooperării operaţionale la frontierele externe ale statelor member ale UE), Krzysztof Borowski, aprecia că România este inclusă într-un plan al celor care transportă şi testează o nouă posibilă rută de imigraţie masivă prin Marea Neagră. “Nu spunem că este un traseu nou, acum, dar spunem că este posibil ca traficanţii să testeze această zona”, a conchis precaut reprezentantul Frontex. 

Şi, totuşi, s-a confirmat că, de fapt, pentru moment, România nu este o variantă avantajoasă nici ca rută, nici ca relocare, fie ea temporară sau pe termen lung. Este adevărat şi că frontierele româneşti au devenit, în ultima vreme, mai securizate, în contextul în care şi ţările din vecinătatea vestică imediată a ţării au procedat în mod similar. Dar, la fel de adevărat este că România, prin structura sa economică, socială şi culturală de astăzi, ar fi mult mai vulnerabilă, comparativ cu alte state, la o sfidare a imigraţiei masive. 

Corneliu Vlad
 
 

Puternică afirmare a României în viața internațională (III)

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Puternică afirmare a României în viața internațională (III)
Marea Unire din 1918 a creat premisele unei mai puternice afirmări a României în viaţa internaţională, a unei mai eficiente valorificări a vocaţiei poporului nostru de pace şi cooperare cu toate popoarele lumii.

Harta Romaniei in 1918

Principala preocupare a diplomaţiei româneşti în anii 1918—1920 a fost obţinerea confirmării pe plan internaţional, prin tratate, a făuririi statului naţional unitar român — expresie a voinţei liber exprimate în adunările plebiscitare din cursul anului 1918. Inițial, Conferinţa păcii de la Paris s-a dovedit a fi dominată de reprezentanţii S.U.A., Angliei şi Franţei.


Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără ca măcar să-l fi putut studia în întregime. Consiliul a acceptat să prezinte, la 30 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu Austria, ţară învinsă, amânarea pentru 2 iunie a remiterii proiectului către delegaţia austriacă. Documentul conţinea unele clauze inacceptabile pentru România. Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, Ion I. C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa păcii. La 10 septembrie, marile puteri au semnat la Saint Germain tratatul de pace cu Austria.

La 10 decembrie 1919, guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul are o importanţă istorică, deoarece consfinţea dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1919, marile puteri au trasat frontiera dintre România şi Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.

Conferinta de Pace de la Paris 1919

La 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, potrivit căruia hotarul dintre cele două state era cel fixat în 1913.


Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară refuza să recunoască hotărârea Adunării naţionale din 1 decembrie 1918 şi cerea menţinerea „Ungariei milenare“. La rândul ei, delegaţia română a demonstrat — pe baza argumentelor etnice, istorice, etnografice ş.a. — faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, care în cadrul impresionantei adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 hotărâse unirea cu patria mamă. În afirmarea drepturilor sale naţionale, România a colaborat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, fapt ce se va dovedi extrem de util pentru evoluţia relaţiilor dintre cele trei ţări.

La 19 martie 1919, Ungariei i-a fost înmânată hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris („nota Vyx“) privind retragerea trupelor maghiare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare — Oradea — Arad, până la încheierea tratatului de pace, care urma să hotărască noile graniţe.

Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920, recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Anglia, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Tratatele de pace încheiate — cunoscute şi sub numele de „sistemul de la Versailles“ — au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul că ele au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbuşirea imperiului habsburgic, pe minele căruia au apărut noi state, iar altele — între care și România — şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Tratatul de la Trianon, Versailles, 1920

În mod firesc, România avea dreptul la despăgubiri din partea statelor foste inamice, care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916—1918. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa (iulie 1920) a hotărât ca România să primească 1% din reparaţiile germane, procent ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare — planul Dawes (1924), planul Young (1929), conferinţele de la Haga (1930) şi de la Lausanne (1932) — au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat fost inamic suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.


După ratificarea internaţională a actelor de unire din 1918, politica externă a tuturor guvernelor române a fost orientată — în întreaga perioadă interbelică — spre apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând menţinerea păcii şi combaterea politicii de revizuiri teritoriale şi a războaielor revanşarde. Această orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.

România a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, organizaţie internaţională creată în iulie 1919 în scopul evitării unei noi conflagraţii mondiale şi al apărării păcii. Ţara noastră a acţionat în sensul creşterii rolului acestei organizaţii, militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forjelor revizioniste. Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for internaţional.
 

Aşadar, în perioada interbelică, România a participat activ la viaţa internaţională — contribuind, în cadrul unor organisme şi reuniuni de mare importanţă, la cultivarea principiilor noi, de echitate şi dreptate, de pace și securitate pentru toate statele. Ţara noastră a avut un rol important în făurirea micii înţelegeri şi a înţelegerii balcanice, alianţe cu caracter regional care aveau ca bază apărarea păcii şi statu-quo-ului teritorial. De asemenea, prin alianţele încheiate cu Polonia şi Franţa, prin progresie înregistrate în relaţiile cu toţi vecinii, România putea spera că îşi asigurase integritatea teritorială, obiectiv căreia-i consacrase, în mod prioritar, activitatea diplomatică.
 
 

După 100 de ani…

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on După 100 de ani…
Despre un anume autism politic

Apropierea aniversării a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, urmată, după doi ani, de împlinirea Centenarului semnării Tratatului de la Trianon, evenimente care au stabilizat Europa de-a lungul unui veac, în ciuda a două războaie mondiale și a unui interludiu tragic reprezentat de cel de al doilea Dictat de la Viena (primul a privit cedarea către Ungaria a unei părți din Slovacia, în contextul destrămării Cehoslovaciei în baza aranjamentului de la Munchen între Neville Chamberlain și Adolf Hitler), această iminentă sărbătorire trezește varii reacții și atitudini. Fenomenul, căci este un fenomen la nivel european, cel puțin după toate aparențele, va ocupa scena politică cât și cea oferită de mass media. Impactul aniversării a o sută de ani de la Tratatul de la Versailles, cel care a stabilit ordinea europeană de azi, va intra în concurență ca dimensiune cu cel mai mare eveniment care a prefigurat noul mileniu – Căderea Zidului Berlinului, simbolul căderii sistemului comunist din Europa. 

Semnarea Dictatului de la Viena, în urma căruia România a pierdut nord-vestul Transilvaniei în anul 1940

Până a se ajunge la acest Tratat, statele, popoarele Europei au dat o jertfă extrem de sângeroasă și de costisitoare. România a străbătut un adevărat drum al Calvarului, trecând de la un început aparent fericit al conflictului, la ocuparea a trei sferturi din teritoriul național și la un Tratat de Pace separat cu Puterile Centrale, așa numita Pace de la Buftea, prin care ceda nu doar suveranitate ci teritorii, de la linia Carpaților la fâșia litoralului, de la bogățiile solului și subsolului la atributele statalității sale. 

România a plătit cu sîngele a 800.000 de militari și civili renașterea sa din catastrofa impusă de Germania și Austro-Ungaria. A renăscut în condițiile dispariției frontului rusesc, în condițiile unui dezastru economic și sanitar, sprijinită fiind de Franța, marele și constantul său aliat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Misiunea generalului Berthelot a fost catalizatorul care a transformat Armata Română într-o forță militară care a contat cu adevărat în desfășurarea ultimei părți a războiului. Eroismul ostașilor români care au rezistat ofensivei care viza desființarea statului român, jertfa lor de sânge de la Mărăști, Mărășești, Oituz, Cireșoaia și Cașin a făcut ca la momentul debandadei finale a armatelor Puterilor Centrale, România să devină un factor de stabilitate și de păstrare a păcii în regiune. Campania Armatei Române în Ungaria, dusă împotriva trupelor roșii ale lui Bela Kuhn, campania dusă pe teritoriul Basarabiei pentru pacificarea unei zone controlate de o armată rusă aflată în disoluție și cuprinsă de spirit anarhic, sunt două din marile operațiuni militare care au asigurat ieșirea la liman a Europei Centrale și de Est. Ar mai trebui amintită contribuția militarilor români la stabilizarea situației în Praga ori la pacificarea Banatului cuprins de lupte între diferite facțiuni naționaliste rivale. 

Iată, o foarte scurtă trecere în revistă a motivelor pentru care România a reușit să-și spună punctul de vedere la momentul încheierii Tratatelor de Pace care au definit profilul Europei, pentru o sută de ani și, suntem convinși, pentru totdeauna. Nu este o convingere personală, subiectivă ci una care se întemeiază pe proba timpului și a evenimentelor. Tratatele de pace au fost, în anumite circumstanțe, încălcate, iar încălcarea lor a dus la izbucnirea celui de al doilea răboi mondial. Ocuparea zonei demilitarizate a Rinului, Anschluss-ul, ocuparea regiunii sudete, Diktatul de la Viena, Protectoratul Boem – toate aceste încălcări ale Tratatului de la Versailles au dus la declanșarea celei de a doua conflagrații europene devenită apoi, mondială. Dar ar fi reușit Hitler să încalce Tratatele de pace de unul singur? Primii complici au fost conciliatorii europeni care au sperat că oferindu-i lui Hitler câte ceva din bunul altora îl vor potoli. S-au înșelat profund. Iar cei care l-au sprijinit pe față au fost aceia care doreau anularea tratatelor de pace. Aceștia se numeau în epocă – revizioniști. Cine erau revizioniștii care au sprijinit fără ezitare acțiunea agresivă a lui Hitler? În primul rând, fostele Puteri Centrale – Austria și Ungaria la care s-au adăugat alte două state nemulțumite de rezultatul războiului în ceea ce le privea – Rusia (sovietică) și Italia (fascistă).

Acum, la o sută de ani se prefigurează o nouă alianță de interese împotriva echilibrului creat de Tratatele de pace. Nu putem să trecem cu vederea reacția Austriei și a Germaniei față de ideea exprimată de Jean Claude Juncker privind necesitatea urgentării admiterii României în spațiul Schengen, reacție energic negativă și promptă. La acest fapt să adăugăm declarația oficială a Ungariei că nu va sprijini candidatura României la calitatea de membru al O.E.C.D., din cauza unei situații juridice complicate a Liceului Catolic din Târgu Mureș. Nu vom comenta pretextul Budapestei, e o chestiune care privește justiția din România și nu înțelegem cum un stat străin vrea să dicteze cursul unui proces intern. Dar trebuie să comentăm strania, dar și vechea alianță de interese a unor state care, incredibil, acționează în virtutea vechiului revizionism. Nu ne pot lăsa indiferenți nici legăturile speciale ale Ungariei cu Rusia, o performanță diplomatică, trebuie să recunoaștem, între un stat membru al U.E. și Rusia aflată sub embargoul U.E. Atitudinea ostilă, în bloc, față de România, a unor state care cândva alcătuiau o alianță militară care a ajuns la un pas de desființare a statului român, este o bătaie în ușă foarte puternică. În acest context, pe acest fundal, apar și incidentele mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin ireverențioase, provocate de declarațiile unor lideri politici aparținând unor formațiuni etnico–politice maghiare din România. Declarațiile privind autonomia și independența Transilvaniei, făcute de euro-parlamentarul Laszlo Tokes ori cele privind ziua de doliu a maghiarilor din România care este Ziua Națională a României, ori refuzul unui primar sau altul de a arbora drapelul de stat românesc pe o clădire a statului român, micile incidente de magazin, inscripții, steaguri în afara legii și Constituției etc., nu sunt decât părțile vizibile ale unui iceberg în creștere care amenință liniștea apelor europene. Lucrurile stau mult mai rău decât aceste discursuri sau gesturi provocatoare. Asistăm de câțiva ani la un proces de auto-segregare totală a populației maghiare, un proces care începe cu izolarea lingvistică a copiilor și tinerilor maghiari, continuând cu organizarea acestei segregări la nivelul întregii societăți, terminând cu încercările, de cele mai multe ori reușite, de a transforma instituțiile statului român în instituții etnice (poliție locală, administrație locală s.a.m.d). Crearea unei comunități total auto–izolate în spațiul unui stat este un proiect cu consecințe extrem de nefaste. Ideologii revizionismului modern au intuit că trebuie să creeze stări de fapt incompatibile cu realitatea existentă, justificând așa o secesiune viitoare. Nu poți justifica prezența într-un stat a unei entități care nu are nici o legătură culturală sau administrativă ori comercială cu statul respectiv. Construcția acestei stări de autism este rezultatul unor speculații ale unor caracteristici specifice acestei comunități, dar și a lipsei de autoritate a… autorităților statului. Pe de altă parte, asistăm la o adevărată ofensivă a soluțiilor alternative. Alternative la autoritate, alternative la justiție, la școală, la tradiție, la miturile fondatoare, alternative la valorile culturale și la valorile morale. În același timp e de luat în seamă că alternativele acestea sunt valabile doar pentru români și statul român deoarece în jurul nostru asistăm la o intensificare a naționalismelor, o creștere a intoleranței față de minorități, la afirmarea unor autoritarisme ce păreau a fi definitiv abandonate. Regăsim în retorica liderilor etno-politici maghiari din România motive și clișee propagandistice ale anilor interbelici după cum constatăm apariția unor subiecte pe care istoria le rezolvase sau care păreau a fi rezolvate. Purificarea etnică în cel puțin două județe ale țării continuă prin măsuri administrative locale fără a întâmpina o reacție măcar de bun simț din partea autorităților centrale. Nimeni dintre cei îndrituiți să vegheze la respectarea drepturilor tuturor cetățenilor României nu a reacționat la impunerea unor reguli care discriminează cetățenii acestei țări pe criterii lingvistice, iar victimele discriminării sunt românofonii. Accesul la locuri de muncă ale statului român este blocat pentru români prin măsuri locale. Această situație, semnalată de presă, ne arată că proiectul apartheid-ului auto – impus este dus până la ultima consecință – crearea, cu orice preț, a unei realități etno-lingvistice care va reclama, în cele din urmă, modificarea identității legale. Altfel spus, se urmărește crearea unei situații în care cetățenii români de etnie maghiară nu vor mai avea nici un punct sau motiv de contact cu realitatea socială, economică, politică din statul român. În acel moment, care nu este departe, acești lideri politici ai minorității maghiare vor solicita ajutorul altui stat ori, mai degrabă, al comunității, deoarece se vor simți asediați de realitatea românească, fapt pe deplin adevărat. Spus altfel, dumnealor se închid în propria casă și se auto-incendiază pentru a avea de ce să cheme pompierii! Problema pe care o pun acești politicieni nu este aceea a obținerii unui tratament egal și echitabil din partea majorității, deoarece acest tratament îl au deja ci, dimpotrivă, își doresc o situație în care să poată demonstra opiniei publice internaționale că populația maghiară este persecutată, că suferă un tratament asemănător cu cel pe care , cu decenii în urmă, autoritățile statului ungar l-au aplicat majorității românești din Transilvania, iar pentru a înceta această situație este nevoie de o intervenție internațională. Soluția sugerată sau explicită, după caz, este aceea a unei Transilvanii desprinse de România. Este, se pare, soluția care ar avea cele mai multe șanse de reușită deoarece într-o situație de litigiu, de controverse, ea pare, pentru cei interesați ori cei indiferenți, o soluție de compromis, care nu avantajează nici una dintre părți. Pentru a o atinge, de multă vreme, a început o campanie insidioasă de compromitere a onorabilității și legitimității României. De multă vreme circulă în spațiul public legenda neagră a Românei – țiganii de la București care ne conduc și ne fură banii, noi ardelenii, unguri și români, avem mai multe în comun decât ar avea românii din Transilvania cu românii de dincolo de Munți, ortodoxia e venală și obscurantistă, în Transilvania avem religiile noastre, regățenii sunt vai de mama lor, ardelenii sunt gospodari, românii sunt hoți, corupți și leneși, noi ardelenii suntem superiori, Transilvania are istorie, a participat și la Pacea din Westfalia, ceilalți au zăcut sub turci ( de parcă Buda și Timișoara n-ar fi fost sute de ani pașalâcuri) etc. Măcar de trei ori pe zi veți auzi la televiziunile din România fie că – Asta-i România! (când o mașină dă într-o groapă ori un tren a întârziat), iar zicerea unui ipochimen, care vorovește zilnic despre autismul lui istorico – cultural la un post de T.V. a făcut carieră – M-am săturat de România! Și cum să nu te saturi când, probabil, 80 la sută dintre subiectele abordate în spațiul public sunt legate de corupție sau asimilate acesteia? De aproape 15 ani se luptă contra corupției cu surle și trâmbițe, iar corupția devine tot mai cuprinzătoare. Probabil e foarte rentabil să duci o asfel de luptă, mai ales că ea nu se mai termină, deci nu există pericolul șomajului în domeniu. 

Asistăm, deci, la o ofensivă deschisă, pe cale propagandistică și la șicane politico – administrative interne și internaționale. Ofensiva va continua din ce în ce mai insistentă. Ea are actanți diverși, de la liderii partidelor etnice maghiare din România, de la lobby-ul maghiar din străinătate, de la oficialii din Ungaria, care nu pregetă să vină în Transilvania și să declare tot felul de năzbâtii anti-românești, la inconștiența, poltroneria, neștiința și înapoierea din politica ori mass media românească. Discutăm despre subiecte minore și ni se cumpără ori ni se ia pământul de sub picioare! S-au restituit proprietăți funciare plătite o dată cu lei – aur foștilor proprietari, s-au restituit proprietăți care erau ale Statului Român din vecie pentru vecie, se dau pe sume derizorii păduri, mine, zăcăminte și nu totul e corupție, ci am putea spune că este chiar şi trădare. Un mecanism subtil și infernal a fost pus la punct pentru a exonera pe cei vinovați de vina lor – cum să trădezi ceva care nu mai are legitimitate? Acesta este scopul principal al corupției nepedepsite, al istoriei devalorizate, al obnubilării memoriei unui popor – delegitimarea României. Odată atins acest scop în conștiința publică internă și internațională, se deschide calea către reconfigurarea frontierelor, a tuturor frontierelor României. Sau, poate, nu – dacă mă gândesc la ce s-a întâmplat lângă aceste frontiere, în Iugoslavia de altă-dată. Sau la ce se întâmplă în Ucraina de astăzi, în Georgia, Azerbaidgean ori la ceea ce este posibil să se întâmple, în curând, în Spania, Italia și apoi, mai în toată Europa. Acest autism al însetaților de putere, fără memorie istorică, poate arunca Europa într-un nou Ev Mediu. Nici un stat nu va fi ocolit. Dar nu toată lumea este dispusă să uite, așa cum își închipuie ideologii neo – revizionismului. Nu chiar toată lumea.

Eugen Uricaru
 

Suplimentele revistei noastre dedicate comunităţilor româneşti din diaspora

Reporter: editura November - 3 - 2017 Comments Off on Suplimentele revistei noastre dedicate comunităţilor româneşti din diaspora
Suplimentul „Români peste hotare” al revistei „Balcanii şi Europa” încearcă să reunească sub cupola unor coperţi preocuparea redacţională de a veni în sprijinul românilor care trăiesc şi muncesc în străinătate. În acest scop, revista „Balcanii şi Europa”, din cadrul „NIRO Investment Group”, iniţiază şi susţine, din îndemnul preşedintelui său, domnul Nicolae Dumitru, din luna iunie 2012, un ciclu de publicaţii-supliment dedicate compatrioţilor noştri ce trăiesc departe de patria mumă: Spania, Italia, Anglia, Franţa, Germania, Belgia, Olanda. 

Au mai fost editate suplimente dedicate fraţilor noştri din jurul României sub egida „Uniţi în faţa vitregiei vremurilor”.Amintim şi publicaţiile revistei dedicate românilor ce trăiesc în Republica Moldova şi Serbia

 „ Să fim alături de compatrioții noștri este o datorie de conștiință și suflet”

Nicolae Dumitru
 

Cutezători români ai aviației

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Cutezători români ai aviației
Odată cu începutul secolului XX au avut loc și cele dintâi zboruri aeriene. Printre cutezătorii acelor timpuri s-a aflat și o pleiadă de aviatori români înaintași ai gloriei aripilor românești.

Prin tot ce au înfăptuit, aviatorii noştri s-au integrat, încă de la primele încercări şi reuşite ale desprinderii de Terra, în cele dintâi rânduri ale protagoniştilor în domeniu din ţările fruntaşe ale lumii. Ei s-au remarcat de timpuriu, atât prin inventarea şi construirea de aparate de zburat, cât şi prin atingerea unor înalte culmi în ce priveşte distanţele, vitezele, duratele şi înălţimile de zbor, succesele lor fiind cu atât mai lăudabile cu cât aviaţia este relativ tânără, creaţie a acestui secol.


Şi în efectuarea unor raiduri aeriene, în spaţiul românesc, continental şi intercontinental, zburătorii noştri nu s-au situat cu nimic mai prejos decât colegii lor de breaslă din ţări prestigioase ale lumii.

Contribuţia românească de necontestat la progresul aviaţiei mondiale este pe larg înfăţişată cu date şi fapte înscrise peren în „Istoria Aviaţiei Române” — apărută în anul 1984, cât şi în alte lucrări ale genului, deşi încă prea puţine scrise la noi în ţară. Ne referim la progresul aviaţiei noastre, şi anume, acela al epocii raidurilor aeriene, care, de altfel, coincide cu naşterea aviaţiei şi se dezvoltă necontenit, atingând deosebite culmi în perioada dintre cele două mari conflagraţii mondiale.

Inginerul şi pilotul Aurel Vlaicu a construit primul avion mai greu decât aerul în România, cu care a executat istoricul zbor în spaţiul aerian al patriei noastre la 17 iunie 1910, pe câmpul de la Cotroceni-Bucureşti. Apreciind importanţa acestui zbor ca prioritate naţională, s-a stabilit ca în fiecare an să se sărbătorească, în cea de a treia duminică a lunii iunie, Ziua Aviaţiei. Tot Aurel Vlaicu este cel care a înfăptuit cel dintâi raid aerian pe pământul ţării noastre, la 27 septembrie 1910, legând pe calea aerului, oraşele Slatina şi Piatra-Olt, în cadrul manevrelor militare, deschizând astfel un nou capitol în istoria aviaţiei, cel al întrebuinţării avionului în scopuri militare.


George-Valentin Bibescu

George Valentin Bibescu, iniţiatorul şcolilor militare de pilotaj de la Băneasa şi Cotroceni-Bucureşti, al Aeroclubului României, preşedinte al acestui aeroclub, iar din anul 1930 până în 1941 preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, a întreprins mai multe raiduri aeriene în ţară şi în afara graniţelor. Este al doilea zburător român, după Aurel Vlaicu, care execută, în 1911, un raid aerian pe distanţa Bucureşti — Turnu Măgurele.


Sublocotenentul Ştefan Protopopescu, pilotul militar cu brevetul nr. 1 din România, absolvent al primei Şcoli de pilotaj de la Chitila, înfiinţată şi condusă de avocatul Mihail Cerchez şi al Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris, inginer, constructor de aeronave, a executat mai multe raiduri aeriene, cât şi primul zbor de noapte din Istoria aviaţiei româneşti.

Mircea Zorileanu

Temerarul zburător şi poet al înălţimilor, locotenentul Mircea Zorileanu, al doilea pilot militar al ţării noastre, care survolează cel dintâi Carpaţii în războiul de întregire al neamului din 1916—1918, îl păşim şi în lucrarea cu raiduri aeriene de prestigiu.


Sublocotenentul Gheorghe Negrescu, al treilea pilot militar al României — generalul maior aviator inginer de mai târziu, care a servit o viaţă întreagă aeronautica română, a executat numeroase raiduri aeriene, între care şi cel din 12 iunie 1912: Bucureşti — Bârlad, oraşul său natal.

Sublocotenentul Andrei Popovici, care a parcurs întreaga ierarhie militară până la gradul de general aviator şi a îndeplinit numeroase funcţii de conducere, ca: Director al primei întreprinderi de avioane din România de la Astra-Arad şi apoi al uzinelor I.A.R.-Braşov, Director al primei societăţi de transporturi Aeriene „LARES“, execută mai multe raiduri aeriene, între care şi cel din anul 1913, de la Bucureşti la Botoşani.

Un raid aerian intern de mare rezonanţă istorică, dintre multele raiduri executate de piloţii români în spaţiul nostru naţional, este cel al locotenentului aviator Vasile Niculescu din Fălticeni, care în zilele de 23—24 noiembrie 1918 a transportat pe calea aerului mesajul de răspuns al guvernului român de la Iaşi, către Comitetul Naţional Român de la Blaj, de unire a Transilvaniei cu Ţara.

Generalul Forțelor Aeriene Române Emanoil Ionescu (mijloc) în conversație cu Luftwaffe Generalleutnant Karl Angerstein (dreapta) – octombrie 1943.

Amintim, de asemenea, un şir de raiduri aeriene româneşti în Europa şi pe alte continente, între care menţionăm pe cel executat de căpitanul aviator Romeo Popescu împreună cu căpitanul aviator Emanoil Ionescu (ulterior general aviator), comandant al corpului Aerian Român în lupta antifascistă, subsecretar de stat al Aerului în guvernul doctor Petru Groza, de la Paris la Bucureşti, între 11 septembrie 1826 — 11 februarie 1927, pe cel al lui Ionel Ghica executat în martie — aprilie 1932: Bucureşti — Saigon — Bucureşti, cele executate în anii 1933, 1934 și 1935 la Malakal şi Entebbe, în centrul Africii şi la Capetown, dar nu în ultimul rând cel al comandorului Gheorghe Bănciulescu, din 1935, cel dintâi pilot din lume care a înfăptuit mari şi cutezătoare raiduri aeriene cu proteze la ambele picioare.


Nu am reuşit să cuprindem decât o mică parte dintre aviatorii români care au reuşit şi executat raiduri aeriene de rezonanță.

O dreaptă cumpănire

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O dreaptă cumpănire
Sunt grele timpurile în care justiţia este târâtă în stradă. Timpurile în care magistraţii, persoane în genere solemne prin înfăţişare şi exerciţiu al funcţiei publice deţinute, sunt chemaţi în agora sub pretextul „dezbaterilor” şi păcăliţi să polemizeze în spaţiu deschis. 

Avramescu Arin Alexandru

 „Legile justiţiei”, parcă aceasta este sintagma, au inflamat iaraşi spiritele, aşa cum au făcut-o în primăvară, „Ordonanţele graţierii”. Înţeleg preocupările generale vis-à-vis de mersul justiţiei, empatizez cu grija cetăţeanului de a fi judecat corect, în instanţe bine organizate, după legi bune şi clare, de magistraţi bine pregătiţi, evaluaţi periodic, sancţionaţi atunci când greşesc, supravegheaţi de CSM, într-un sistem judiciar corect şi suficient finanţat… pentru că despre toate acestea sunt „Legile Justiţiei”. Despre aceste aspecte, unele deosebit de tehnice. Despre modificări la legile 303/2004, 304/2004, 317/2004, privitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor, la organizarea judiciară şi la Consiliul Superior al Magistraturii.


Expunerea de motive a iniţiatorului acestor modificări, Ministerul Justiţiei, vorbeşte despre o reformă profundă a legislaţiei care constituie principalul instrument de lucru al sistemului judiciar realizată prin adoptarea celor patru coduri în materie civilă şi penală care au modificat competenţele instanţelor şi parchetelor, au reorganizat căile de atac, au generat tipuri noi de cauze şi proceduri, au determinat ample reorganizări ale secţiilor şi completelor instanţelor. Deşi unele modificări ale legilor justiţiei au fost promovate cu ocazia legilor de punere în aplicare a noilor coduri, totuşi există şi alte aspecte de ordin legislativ în acest domeniu ce se impune a fi supuse analizei şi dezbaterii publice. 

Astfel, „actualul sistem de evaluare a activităţii judecătorilor şi procurorilor şi-a dovedit ineficienţa, nereuşind să evidenţieze diferenţele care trebuie să existe în mod inerent între judecători şi respectiv între procurori. Gradul de ocupare a posturilor din sistem şi media vechimii magistraţilor s-a modificat, iar corpul magistraţilor a ajuns la un moment de maturitate sub aspect profesional, situaţie ce impune o intervenţie legislativă în vederea schimbării condiţiilor de acces şi promovare. 

De asemenea, s-a constatat necesitatea asigurării unui management coerent, eficient şi responsabil de către conducerile instanţelor şi parchetelor, prin intermediul unor instrumente specifice, în vederea îmbunătăţirii performanţelor sistemului judiciar. 

Consiliul Superior al Magistraturii
, în colaborare cu Ministerul Public, cu Institutul Naţional al Magistraturii sau cu Ministerul Justiţiei, are principalele atribuţii în aplicarea dispoziţiilor legale privind organizarea instanţelor şi a parchetelor, astfel încât o parte a propunerilor vizează îmbunătăţirea legislaţiei în acest domeniu.” 

Reacţiile magistraţilor au existat. Din păcate, nu doar în forurile interne. Aceştia reclamă punerea Inspecţiei Judiciare sub controlul Ministerului Justiţiei, deşi garantarea independenţei inspectorilor judiciari este esenţială, înlăturarea promovării meritocratice la instanţe şi parchete prin înlocuirea concursului dificil de promovare cu o procedură extrem de netransparentă şi subiectivă de evaluare, revenirea în magistratură, fără examen, a persoanelor care au ocupat minim 10 ani funcţia de judecător sau procuror, inclusiv în perioada comunistă, crearea unei direcţii specializate în cadrul PICCJ având ca obiect de activitate cercetarea penală a magistraţilor, măsură ce se poate dovedi un instrument de presiune asupra magistraţilor, excluderea preşedintelui României din procedura de numire a procurorilor în principalele funcţii de conducere din parchete

Sunt fireşti, în lumina acestor teme, explicaţii, patimile străzii, patimile politicienilor, patimile presei faţă de „Legile justiţiei”? Vorbesc de patimi, pentru că doar aşa poţi descrie avalanşa de păreri, puncte de vedere, lozinci, clamate, strigăte, vociferate, aruncate în eter pe toate canalele. Este firesc acest interes? Este firesc acest interes faţă de legile care privesc organizarea sistemului judiciar? Câţi dintre cei care se arată îngrijoraţi, marcaţi, deranjaţi sau încântaţi de aceste modificări legislative le-au citit? Câţi dintre cei care le-au citit, le-au înţeles cu adevărat, le-au identificat resorturile intrinseci, au reuşit să colaţioneze prevederile de lege ferenda cu cele de lege lata? Câţi cunosc cu adevărat sistemul judiciar din interior în aşa fel încât să-i înţelegă prefacerile, lacunele, defectele, gripările mecanismelor, părţile bune şi pe cele nocive de-a dreptul?

Nu este însă acesta păcatul cel mai mare… Nu vorbitul în public despre lucruri pe care nu le stăpâneşti, şi nici dezbaterea deschisă, amplă, voioasă sau încrâncenată, oricum dinamică, a tuturor despre toate, nu sunt adevărata nenorocire…

Aşa cum văd eu lucrurile, problema cea mare este că am scos magistraţii în stradă. Nu la televizor, nu în conferinţe, ci în stradă! Nu mă feresc de termen, pentru că îmbracă cel mai bine realitatea. I-am făcut subiect de bârfă şi de cancan. I-am scos noi sau s-au lăsat domniile lor atrase în afara spaţiului solemn în care judecă. Reformarea unor mecanisme de organizare a sistemului judiciar tratată în stradă, a fost nada prin care magistraţii s-au lăsat prinşi într-o dezbatere informală care nu le este specifică. O dezbatere aprigă, pătimaşă, de cele mai multe ori fără legătură cu tărâmul argumentaţiei şi la care participă stângaci, rigizi, fără abilităţi ale comunicării, ca nişte entităţi greoaie scoase din atmosfera naturală şi zvârlite cu cinism într-una care le sufocă. 

Daca „justiţia” în sensul ei de înfăptuire a dreptăţii în temeiul legii şi al bunului simţ, alunecă de ceva vreme în percepţia publică, ultimele luni i-au dat un brânci serios pe topoganul încrederii generale. Nu ştiu cine a greşit mai mult. Dar procesul este continuu şi pare ireversibil.

Avocat Arin Alexandru Avramescu

 
 

Zoe Petre

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Zoe Petre
O mare pierdere a culturii româneşti

De-a lungul a 12 ani, doamna profesor universitar Zoe Petre, senior editor al revistei „Balcanii şi Europa”, a publicat, număr de număr, eseuri şi articole ce au contribuit prin calitatea lor la crearea prestigiului pe care îl are revista noastră laureată de Academia Română în anul 2015.

 La redacţie s-au primit în ultimii ani zeci şi zeci de scrisori în care era menţionat numele distinsei Doamne profesor, pentru claritatea expunerilor sale, precum şi datorită stilului său deschis cititorilor, niciodată pătimaş sau exaltat într-o direcţie sau alta. 

 Deoarece mai mulţi cititori din Republica Moldova se interesau de mecanismele democratice ale modului cum funcţionează Uniunea Europeană, în suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” din noiembrie 2011, dedicat acestui vechi teritoriu românesc, am publicat articolul „Mecanismele democraţiei europene”, semnat de doamna profesor Zoe Petre şi pe care îl republicăm în aceste zile triste când distinsa noastră colaboratoare ne-a părăsit.

 Ne amintim, de asemeni, cu respect şi recunoştinţă de prezenţa domniei sale la consfătuirile dedicate conceperii tematii revistei, de discuţiile competente şi de iniţiativele publicistice ale Domniei sale. Prof. univ. Zoe Petre rămâne înscris pentru totdeauna printre creatorii revistei „Balcanii şi Europa”, în inimile redactorilor şi a cititorilor săi. Prin dispariţia doamnei Zoe Petre presa românească de calitate a pierdut o personalitate eminentă, de neînlocuit.

 Carol Roman



O dispariţie imensă din viaţa universitară

Zoe Petre, istoric şi universitar, activ politic şi om al Cetăţii, a fost, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase inteligenţe pe care le-am întâlnit într-o viaţă de om. Descendentă a unui neam de intelectuali de mare tradiţie, fiica magistrului multora dintre noi, academicianul Emil Condurache, Zoe Petre s-a ilustrat încă din studenţie prin frumoasele sale aptitudini de cărturar. Cadru didactic al Facutăţii de Istorie Bucureşti a urcat toate treptele carierei până la titlul care a definit-o cel mai bine: profesorul care îşi capta studenţii prin inteligenţă culturală şi farmec spiritual. 

Decan al facultăţii unde fusese cândva studentă a devenit mai apoi consilier prezedenţial, implicată în politica internă şi externă a României pe care le-a gestionat cu destoinicie. 

Prin moartea acestei mari Doamne, viaţa universitară şi culturală românească a pierdut imens.

Fie ca amintirea sa să dăinuie prin timp!


Acad. Răzvan Theodorescu



Om politic cu profunde convingeri democrate

În această lume, care începe să devină din ce în ce mai cuprinsă de întuneric, s-a mai stins o lumină! A plecat dintre noi Zoe Petre, un istoric al vremurilor antice, un cronicar al vremurilor contemporane, un om politic cu profunde convingeri democrate, un pedagog cu viziune și iubire față de tinerele generații. Descendentă dintr-o ilustră familie intelectuală, Zoe Petre a continuat tradiția studiului academic fiind o recunoscută specialistă a istoriei vechi, a clasicității romane și grecești. Am avut ocazia să asist la nenumărate discursuri laudative la adresa Domniei Sale, cele mai multe în absență, pe vremea când, alături de acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, mă aflam la conducerea Accademia di Romania in Roma. Inițiasem un proiect de mari dimensiuni pentru o descriere electronică a Coloanei lui Traian în colaborare cu reputați istorici și specialiști în problemă din Italia. Amleto Lorenzini, autorul marelui album despre Sumer, editat de British Museum, mi-a spus – Textul trebuie scris de Zoe Petre. Din păcate proiectul nu s-a finalizat. 


La un moment dat, Zoe Petre a decis să se avânte în politică și a pornit, decisă, cu toate forțele sale intelectuale, să construiască o platformă politică a opoziției democratice de atunci, din anii 90. A devenit unul dintre puținii teoreticieni politici care a enunțat un coerent program politic alternativ la programul F.S.N. Alături de profesorul Emil Constantinescu, a edificat o politică externă care a fost primul mare câștig al României în cursa pentru NATO și pentru Uniunea Europeană. Succesele României în efortul de a se integra lumii democrate, lumii europene, i se datorează și Domniei Sale. A văzut clar și a gândit bine – două calități care în politică te fac de neprețuit – iar judecățile sale au slujit Țara. 

Acolo unde este, Zoe Petre dă socoteală pentru o viață dedicată istoriei, prezentului și viitorului României. Are ce arăta! Sit tibi terra levis, Doamnă Zoe Petre!

Eugen Uricaru



Personalitate implicată în decizii majore…

În istoricul zilelor ce au urmat după anul 1989, doamna Zoe Petre a reprezentat o etapă importantă în calitate de consilier al președintelui, coordonator al activităților de politică internă și externă ale Administrației Prezidențiale în perioada 1996-2000. O perioadă de răscruce care a reprezentat „o etapă în înaintarea României spre formalizarea și desăvârșirea procesului de integrare europeană și euroatlantică”. Despre acei ani în care şi-a impus personalitatea sa de om politic cu tact şi înţelepciune își amintea întotdeauna cu plăcere, iar deschiderile și acțiunile politice externe întreprinse atunci le considera „un reper fundamental, fără de care nu ar fi fost posibilă evoluția României din anii care au urmat”

 O întâmplare fericită a făcut ca, timp de trei ani, să particip în echipa de experți care pregăteau vizitele în străinătate ale președintelui României, când am putut cunoaște mai îndeaproape pe distinsa doamnă Zoe Petre, consilierul prezidențial: un om onest, deschis spre dialog, atent și receptiv la informațiile relevante, un istoric cu o pregătire culturală vastă, dotat în același timp cu o viziune strategică atât de necesară pentru înalta funcție pe care o exercita cu demnitate și sobrietate. În mod firesc, un consilier este în primul rând un sfătuitor al președintelui. Doamna Zoe Petre și-a exercitat cu strălucire această calitate, iar așa cum mărturisea președintele de atunci al României, prof. dr. Emil Constantinescu, domnia sa „a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă și externă într-o perioadă dramatică pentru România”.

Dr. Ioan C. Popa 

 



Prof. Dr. Zoe Petre – Noiembrie 2011 – articol publicat în Suplimentul revistei „Balcanii şi Europa” dedicat Republicii Moldova.


Mecanismele democraţiei europene


Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar șase state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.


Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei poate fi oricât de entuziastă, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost, de asemeni, o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetătenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competențelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i, în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot național, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consiliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Dinastia Castro, în istoria Cubei

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Dinastia Castro, în istoria Cubei
Dominația de aproape 60 de ani a familiei Castro pe scena politică cubaneză se apropie de sfârșit odată cu plecarea actualului președinte Raul Castro, în vârsta de 86 de ani, care nu mai dorește să rămână în fruntea Cubei, ci doar la conducerea Partidului Comunist.
 

Fidel Castro

Analiștii consideră funcția politică dorită de fratele lui Fidel cel puțin egală cu cea pe care o va ocupa viitorul președinte. Momentul despărțirii de dinastia Castro este așteptat să aibă loc în luna februarie, anul viitor, dată până la care Adunarea Națională are misiunea să aleagă președintele și membrii Consiliului de stat, notează New York Times.

Raúl Castro a devenit succesorul lui Fidel Castro. „El lider maximo” a murit la vârsta de 90 de ani și a condus Cuba aproape o jumătate de secol, fiind considerat de susținătorii lui, liderul care a redat Cuba poporului, transformând-o în primul stat comunist din emisfera vestică. Fidel Alejandro Castro a deținut titlul de premier până în 1976, când a devenit președintele Consiliului Statului și Consiliului Miniștrilor. A condus Partidul Comunist Cubanez de la formarea sa în 1965, până în ultimele clipe ale vieții. 

Raul Castro

De tânăr, Fidel Castro a fost un activist anti-imperialist, anti-capitalist convins, fiind mereu contra politicii duse de SUA. Începutul său revoluționar este legat de aderarea la Partidul Poporului Cubanez, formațiune condusă de Eduardo Chibas, un lider care însă pierde în scurt timp alegerile în favoarea lui Grau, un personaj controversat care a aprobat măsuri dure împotriva manifestărilor studențești antiguvernamentale. Participant la demonstrații, Castro a simțit că este urmărit și amenințat, fapt ce l-a determinat să părăsească Cuba pentru Republica Dominicană. În 1947 s-a întors în Cuba unde a fost reținut de autoritățile fidele președintelui Ramon Grau. După un ”popas” în închisoare, a urmat deplasarea în Columbia, unde a participat activ la revolte de mare amplitudine politică și socială.

„Lider Maximo” a fost permanent în miezul evenimentelor din Cuba, ca lider al protestatarilor și al „Mișcării 30 septembrie”, demascând aranjamentele existente între guvernul de la Havana și grupurile susținătoare. La sfârșitul anului 1949 a călătorit în America, unde a stat o perioadă scurtă. Revenit în Cuba, proaspătul doctor în drept Fidel Castro a sprijinit puternic protestele împotriva interzicerii asociațiilor studențești. În anul 1952, a fost ales în Camera Reprezentanților.


Revoluția cubaneză

Cuba, miting Fidel Castro

Impunerile președintelui Baptista l-au nemulțumit pe Fidel, care a înțeles că singura soluție pentru anihilarea sistemului dictatorial este forța armelor. Prin organizația ”Mișcarea” a atacat fortăreața Moncada din Santago de Cuba, în iulie 1952, care se socotește a fi începutul Revoluției Cubaneze. Răspunsul lui Baptista la acțiunile organizate de Castro a fost prompt și de o duritate maximă: a instituit legea marțială, a interzis protestele de stradă, a aplicat cenzura presei. O altă urmare a fost că principalii lideri ai mișcării au fost judecați și condamnați, lui Fidel fiindu-i aplicată o pedeapsă de 15 ani de închisoare. După trei ani, ”El comandante” a fost eliberat. 

Spiritul de revoluționar radical însă nu s-a stins. Castro a continuat să protesteze, să adune oameni pentru a-i pregăti să ducă un război de gherilă până când „cubanezii își vor lua drepturile înapoi”. Punctele de bază din programul lui Castro au „prins” peste graniță, bucurându-se de o reală susținere. Se poate vorbi de un adevărat război între forțele regimului Baptista și trupele de gherilă ale lui Fidel Castro. În cele din urmă, revoluția lui Castro a reușit.

În februarie 1959, Fidel a ajuns prim-ministru, conducând țara cu mână de fier. Cel puțin două dintre hotărârile luate de noul șef de guvern, respectiv semnarea legii primei reforme agrare și interzicerea străinilor să deţină proprietăţi în Cuba, sunt considerate începutul noii epoci în Cuba, unde cultul personalității a urcat la cea mai înaltă cotă zeci de ani. 

Sub dictatura dinastiei Castro, evoluția Cubei a fost plină de recesiuni, crize și conflicte internaționale. Cel mai periculos fapt s-a petrecut în 1962, când are loc un eveniment care putea duce la declanșarea unui război atomic între marile puteri. Atunci Fidel și Raul au fost de acord cu Hruşciov să-şi instaleze în secret rachete nucleare şi să construiască facilităţi de lansare a rachetelor pe teritoriul Cubei pentru a înclina balanţa de putere în favoarea Uniunii Sovietice, fapt considerat de neacceptat de americani. A fost instaurată o blocadă militară pentru ca nici o rachetă nucleară să nu ajungă în Cuba. Criza a fost soluționată fără Castro în urma negocierilor directe dintre Hrușciov și președintele John F. Kennedy. Rachetele au fost retrase, iar America a promis că nu va lovi Cuba. 


Efectul mișcărilor anticomuniste

Prin anul 1974, economia Cubei a început să dea semne de creștere, primind un impuls odată cu readmiterea în Organizația Statelor Americane. Devenind şef al guvernului şi lider al statului cubanez, Castro a instaurat în Cuba un regim totalitar. În plan extern, Fidel Castro a spijinit diverse acțiuni revoluționare, participând cu trupe la acțiuni militare în nenumărate țări. Nu s-a abținut de la critici, printre cei vizați fiind Mihail Gorbaciov și Deng Xiaoping. Odată cu prăbușirea comunismului în țările din estul Europei, „El presidente” a rămas singur, fără aliați importanți. Economia a intrat în picaj, măsurile de raționalizare la carburanți și alimente s-au înmulțit, iar relațiile internaționale s-au diminuat. O oarecare îmbunătățire a situației generale s-a produs după 1991, anul când Fidel Castro a renunțat la portofoliul guvernului, păstrând totuși funcția supremă în Partidul Comunist și pe cea de comandant al armatei. Drept urmare se poate vorbi de o piață liberă, de reforme structurale, acceptul religiei, protejarea mediului, inclusiv de o deschidere a porților Cubei pentru turiștii străini. Pe pământ cubanez au pășit premierul canadian Jean Chretien şi fostul preşedinte american Jimmy Carter. 

Având o sănătate precară, Fidel Castro s-a retras definitiv din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant suprem. La 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l-a votat pe Raul în calitate de preşedinte. Acesta a lucrat în umbră zeci de ani, fiind partenerul disciplinat al liderului autoritar. În 2006 și-a asumat puteri prezidențiale înainte de a obține titlul oficial în 2008. Un prim pas înspre o eventuală deschidere l-a constituit negocierea şi reaşezarea stării diplomatice, de 50 de ani, cu Statele Unite pe care Fidel și-o întreținea ferm. 

 

Urmaşul familiei Castro

Miguel Diaz Canel

Vicepreședintele și fostul ministru al Învățământului superior, Miguel Mario Diaz-Canel, în vârstă de 57 de ani, care este și numărul doi al guvernului, este așteptat să îi succeadă, potrivit presei americane. Mulți oameni din interiorul și din afara Cubei se întreabă cum va arăta țara după demisia lui Raul. Alegerile din consiliul local se vor organiza pe 22 octombrie 2017. Teama că ar putea avea loc o dărâmare a sistemului socialist din Cuba și reinstalarea capitalismului american se manifestă din plin în rândul multor cubanezi. „Trebuie să fim aici pentru a apăra revoluția noastră și câștigurile sociale pe care le-am câștigat”. Guvernul menține un control strâns al utilizării mijloacelor de informare în masă și a internetului în țară.


Eliade Bălan
 
 

O opţiune crucială

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on O opţiune crucială
În Capitală bântuie frigul nedorit şi nepoftit de nimeni. În acest răstimp multă lume aleargă după bani, ca să facă faţă…măririi salariilor, urmate de…ştim noi ce; începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul păgubit de criză şi, mai cu seamă, dragele noastre autorităţi. Nu ne vom văicări de noi impozite, nu, pentru că ne e bine deocamdată şi asta e! 
 
În zbuciumul supravieţuirii mulţi se vaită în gura mare că nu mai pot folosi automobilul deoarece preţul benzinei, al uleiului, al întreţinerii au crescut cu mult devenind insuporabile. În fiecare zi ne trezim cu altă surpriză: ba cu 15 bani în plus la motorină, ba cu 12 bani la benzină, ba modificări ale accizelor. 

Şi, deodată, a apărut o soluţie salvatoare: să fie înlocuit automobilul păgubos cu.. o ricşă. Cu o investiţie minimă, trăsurica elementară amplasată pe două roţi vechi de bicicletă sau pe trei, având mânere la ambele capete – de tras şi de împins – nu cere nici revizie tehnică anuală, nici carburant şi, mai cu seamă, nici nu e impozitată (încă!). 

Iar lucrurile trebuiesc tratate, şi în acest caz, cu maturitate şi chiar cu responsabilitate. Această nouă îndeletnicire se poate transforma într-o vână prosperă a economiei naţionale. Susţinută de „privaţi”, cu sprijin de la stat şi eventual de la Uniunea Europeană, construcţia de ricşe va cere ateliere şi chiar întreprinderi specializate în roţi de ricşe, în mânere, în pedale, în lanţuri ce ar putea fi fabricate pe locul vestitei fabrici de rulmenţi de la Roman, care în trecut aducea atâta valută ţării!

Şi apoi, o atenţie specială va trebui să fie acordată decorării ricşelor ceea ce ne duce la naşterea unei branşe cu totul aparte, de picturi şi reclame specifice. Iar pe modelele viu colorate, ce ar împodobi ricşele am putea adăuga elemente ale tradiţiei noastre populare, ciucuri, paiete, mărgele sclipitoare atârnate de ambele părţi ale ricşei. Pe acoperişuri ar putea fi plasat pământ pe care să crească flori, stropite de aparate speciale, suprafaţă câştigată după modelul iniţiat de Primăria Capitalei care a luat o măsură similară de producţie florală pe acoperişurile micro ale staţiilor de autobuze. Şi mai este ceva; nu oricine poate conduce o ricşă! Apar şcoli speciale de conducători şi concomitent ministere ce ne feresc, cu grija cunoscută, vieţile, pe străzi ca şi pe trotuare şi deci ai nevoie de o ţidulă, după ce ţi-ai verificat picioarele la un doctor specializat după care treci la o şcoală care să te atesteze: „conducător autorizat de ricşe”. După o minimă calificare în unităţile speciale, ai posibilitatea de a deveni absolvent, licenţiat sau chiar „doctor în ricşe şi alte mijloace de circulaţie”.

Imediat, vor apărea şi istoricii. Ce, nu interesează publicul românesc, avid de senzaţii tari, cine sunt strămoşii ricşei? Încet, încet, ricşa va intra în tradiţie. Dealtfel, programul educativ al copiilor va trebui să prevadă şi vizitarea unor muzee special amenajate, din care vom afla că scaunul mobil, străbunic al ricşei, funcţiona încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- lea, rege la Franţei (1638-1715). Şi vor mai afla un lucru de necrezut: în India, mai precis în Dhaka, unde funcţionează 80.000 de ricşe, conducătorul acestui vechicul proletar este numit „wallah”, ceea ce ne pune pe gânduri, apropo de origine.

Ce să mai vorbim! Ricşa poate îmbogăţi viaţa noastră cea de toate zilele, a fiecărui cetăţean, dar în mod special statul, a cărui economie poate lua un avânt ce ar putea strârni chiar şi invidia mai-marilor din Uniunea Europeană. Ce avem noi, nu vor avea ei! Prilej de a ne mândri! Dar să vedem cum vor primi mai-marii Europei, ca doamna Merkel sau domnul Macron această nouă ramură industrială românească atunci când vor vedea că Estul sărăcăcios al Europei va renunţa la Renault si Volkswagen, iar noua ricşă românească va câştiga opţiunea mondială.
 
Carol Roman
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult