20
September , 2018
Thursday
Ideea unui stat naţional român unitar a devenit, deci, la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, vehiculată de revoluţionarii paşoptişti, o idee-forţă a gândirii politice româneşti, a cărei realizare integrală împrejurările externe vor putea să o întârzie, dar pe care nimeni nu o va putea împiedica să-şi urmeze – îmbrăţişată atât de către intelectualii progresişti, cât şi de burghezie, muncitorime şi ţărănime – cursul implacabil al legităţii istorice.

Unirea Principatelor Române

Prima etapă a marii creaţii – aşa cum prevăzuse Bălcescu – s-a realizat în 1859 prin unirea, sub acelaşi domn, a Moldovei cu Ţara Românească, ambele principate contopindu-se apoi, la 24 ianuarie 1862, într-un singur organism politic, prin care s-a înscris pe harta lumii o ţară nouă: România.


România de la 1862, care nu cuprindea decât cele două provincii ciscarpatine, nu era însă România preconizată de paşoptişti, fiindcă, în afara hotarelor ei rămăseseră numeroase alte provincii tot atât de româneşti, ca şi cele care izbutiseră să se unească, dar care erau ferecate în lanţurile imperiului habzburgic.

Iată, de ce, cu toată bucuria provocată de unirea celor două principate – bucurie la care românii din Transilvania participaseră cu un entuziasm nemărginit – România de la 1862 n-a fost considerată, din punct de vedere al teritoriului, decât ca un punct de plecare pentru realizarea etapei a doua, misiunea sa istorică fiind aceea de a pregăti şi accelera – aşa cum doriseră paşoptiştii – unirea tuturor românilor. 

Rolul de matrice naţională a acestei Românii a fost recunoscut chiar din momentul Unirii Principatelor, fiindcă la scurtă vreme după urcarea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul, noul domn primea din partea luptătorului şi istoricului transilvănean Al. Papiu Ilarian, un Memorand prin care i se relevau două mari principii de politică naţională, deopotrivă de îndreptăţite: imposibilitatea românilor transilvăneni de a-şi găsi un alt punct de sprijin decât în viaţa şi cultura românilor de peste Carpaţi, care, aşa cum arătase Bariţiu încă din 1842, îi atrăgeau ca un „magnet” şi, în mod logic, dorinţa acestora de a se dezvolta din punct de vedere economic şi politic, prin unirea cu fraţii lor de peste munte. „Românii din Transilvania în împrejurările de faţă – scria entuziastul istoric la începutul anului 1860 –mumai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aci-şi văd scăparea”, constatând totodată că „fără Transilvania nici Principatele nu au viitor”, fiind constrânse la ,,o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei –  conchidea Papiu – va pune fundamentul vieţii perpetue a României”.

Inaugurarea Societăţii Academice Române de la 1 august 1867

În numai câteva pagini, istoricul transilvănean înfăţişa astfel cel mai cuprinzător program de politică naţională, program din care nu lipsea nici unul din elementele marii noastre tradiţii istorice: Dacia, Traian, Mihai Viteazul – tendinţa permanentă spre unitate a poporului român.


Împrejurările politice şi scurta domnie de care a avut parte au împiedicat pe Cuza – deşi acesta s-a arătat în mod permanent preocupat de situaţia Transilvaniei – să realizeze programul tuturor luptătorilor patrioţi, de pe ambele versante ale Carpaţilor, sorocul înfăptuirii sale fiind ziua de 1 decembrie 1918.

Şi într-adevăr, din momentul Unirii Principatelor şi până la adunarea de la Alba Iulia, care a proclamat unirea toate marile acte politice şi culturale ale poporului român s-au efectuat cu participarea şi contribuţia românilor de pretutindeni, urmărindu-se în mod sistematic afirmarea solidarităţii şi unităţii naţionale.

Cel mai important dintre ele, din acest punct de vedere, a fost Actul înfiinţării Societăţii Academice Române din Bucureşti (1866) – viitoarea Academie Română (1878) – printre ai cărei membri au fost aleşi, chiar de la început, 7 români din Moldova şi Ţara Românească, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, fără a fi uitaţi nici românii din alte părţi. La şedinţa de inaugurare a noii societăţi, exprimând un sentiment unanim, Timotei Cipariu, unul din reprezentanţii Transilvaniei, a declarat, referindu-se la importanţa Unirii Principatelor: „Am început, domnilor, a ne elibera patria, am început a ne elibera limba. Am început, dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să terminăm”. A termina lupta începută însemna, atât pentru Cipariu cât şi pentru ceilalţi participanţi la inaugurare, a termina lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale, luptă care fără eliberarea Transilvaniei nu se putea considera încheiată. 

Concomitent cu declaraţia lui Cipariu, apăreau în ziarul „Românul” şi cuvintele categorice ale celuilalt mare filolog român, B. P. Haşdeu, care afirma că „Moldova, Transilvania, Muntenia nu exista pe faţa pământului; există o singură Românie; există un singur corp şi un singur suflet, în care toti nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul.”

Războiul pentru Independenţă din anii 1877-1878 a fost nu numai războiul vechii Românii ci şi războiul Ardealului, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi al Bucovinei

Consecvent cu această idee, revista lui Iosif Vulcan a fost, timp de patru decenii (1866 – 1906), un adevărat buletin transilvănean al lucrărilor Academiei Române şi întregii mişcări culturale de dincoace de munţi, după cum şi publicaţiile transcarpatine înregistrau la rândul lor şi comentau manifestaţiile şi realizările românilor din provinciile subjugate, ai căror reprezentanţi spirituali – scriitori şi oameni de ştiinţă – aveau să fie aleşi rând pe rând membri ai Academiei de la Bucureşti. 


În acelaşi spirit şi cu aceleaşi obiective s-a desfăşurat şi activitatea societăţilor culturale organizate pe bază provincială – „Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş” (1860), „Asociaţiunea transilvană pentru literatură şi cultura poporului român” – „Astra” (1861), „Societatea pentru literatura şi cultură română în Bucovina” (1862), „Asociaţiunea naţională din Arad pentru cultura poporului român” (1862), precum şi a societăţilor studenţeşti româneşti: „Petru Maior” (Budapesta, 1862) şi „România Jună” (Viena, 1864).

Ceea ce urmăreau toate aceste societăţi în domeniul cultural, se urmărea în direcţia politică de către Partidul Naţional Român, înfiinţat în orăselul Miercurea la 8 martie 1918, şi care, până la 1918, avea să fie principala organizaţie politică a românilor transilvăneni, al cărui prim act a fost un energic protest împotriva proclamării dualismului austro-ungar şi a alipirii Transilvaniei la Ungaria.

Războiul pentru independenţă din anii 1877-1878, a fost nu numai războiul vechii Românii, ci totodată şi războiul Ardealului, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi al Bucovinei.

În toate aceste provincii s-au organizat, îndată după începerea ostilităţilor, nenumărate colecte pentru susţinerea războiului, pentru ajutorarea ostaşilor răniţi şi a familiilor lor, şi din toate au plecat spre Dunăre însemnate grupuri de voluntari români, hotărâţi să aducă sacrificiul suprem pentru eliberarea adevăratei lor patrii de sub jugul otoman. Cercetând presa vremii şi listele de subscripţii publicate, se poate constata că n-a existat nici un sat, nici un cătun românesc din aceste provincii care să nu-şi fi trimis obolul pentru independenţa României.

După victoria de la Plevna, care a consacrat pe plan european vitejia şi valoarea ostaşului român, şi după recunoaşterea independenţei României, nimeni nu s-a mai îndoit de apropiata eliberare a tuturor românilor subjugaţi. În satele de peste munţi, iminenţa unei Plevne a Transilvaniei a fost considerată, începând de la această dată, ca un lucru firesc, inevitabil.

Proclamarea independenţei României a avut o adâncă influenţă asupra atitudinii politicii Partidului Naţional din Transilvania, care, printr-un Memorial redactat de George Bariţiu în 1881 – destinat străinătăţii – afirma că „naţiunea română niciodată nu se va împăca cu sistema dualistă austro -ungară”, ci va lupta cu perseverenţă pentru realizarea năzuinţelor sale. Memorialul românesc a avut un larg ecou în coloanele unora din marile ziare occidentale – îndeosebi franceze – care au ţinut să releve îndreptăţirea poporului român la libertatea şi unitatea sa naţională.

Această convingere, unanim împărtăşită pe ambele versante ale Carpaţilor, a dat naştere în anul 1884 lozincii lansate de ziarul „Tribuna” de la Sibiu: Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare.

Principiul solidarităţii naţionale devenind astfel un principiu de bază al întregii societăţi româneşti, în anul 1891 s a întemeiat la Bucureşti o societate cultural politică care şi-a făcut din susţinerea şi promovarea lui o adevărată dogmă: Liga pentru unitatea culturală a românilor”.Noua societate, printre ai cărei conducători au figurat cele mai reprezentative personalităţi ale culturii şi politicii româneşti – V.A. Urechia, A, D. Xenopol, Alexandru Odobescu, Barbu Delavrancea, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Spiru Haret, Victor Babeş, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Nicolae Filipescu – a desfăşurat una din cele mai largi activităţi naţionale, organizând nenumărate manifestaţii patriotice şi publicând un considerabil număr de cărţi şi broşuri pentru relevarea unităţii poporului român.
 
Un important rol a jucat „Liga culturală” în 1894, când s-a judecat la Cluj marele proces al Partidului Naţional Român, care, prin Memorandul din 1892, protestând împotriva asupririi poporului român, arătase împăratului că politica austro-ungară „e diametral opusă cu dezvoltarea întreagă a vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, opusă cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiilor constituţionale ale statelor moderne.” În locul unei soluţii constructive, guvernul din Budapesta a trimis în judecată, sub învinuirea de trădare, întregul comitet memorandist, ai cărui membri, în frunte cu bătrânul Ioan Raţiu, au fost condamnaţi cu toţii la închisoare.

Întreaga presă română, în frunte cu marile cotidiane „Românul”, „Timpul”, „Naţionalul”, „Adevărul”, „Lupta”, „L’Independance Roumaine”, a publicat ample articole şi reportaje asupra odiosului proces, înfierând politica de oprimare naţională urmărită de guvernul claselor dominante maghiare.

La acţiunile patriotice ale „Ligii” şi ale presei s-a asociat şi Academia Română, care la 1 iunie 1894, sub semnătura preşedintelui şi a tuturor membrilor săi, a adresat un Apel către toate corpurile învăţate din lume – academii, institute de ştiinţă, asociaţii culturale- privitor la persecuţiunile românilor din Transilvania şi Ungaria. „Academia Română – se afirma în acest apel – cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii naţiunii româneşti şi centru de activitate a culturii româneşti, face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale întregului neam omenesc, ca să se intereseze de cauza cea dreaptă a românilor din Transilvania şi Ungaria, care e totodată o cauză de cultură generală.

Apelul Academiei Române a fost însoţit de numeroase mitinguri organizate de către filialele „Ligii” în marile metropole apusene – Paris, Londra, Roma, Bruxelles ş.a. – la care au luat cuvântul, pe lângă reprezentanţii „Ligii”, şi anumiţi oameni de ştiinţă ca profesorii Ernest Lavisse, W. R. Morfill, A. H. Carlyle etc. Numeroşi oameni politici şi scriitori şi-au manifestat în scris solidaritatea cu lupta pentru libertate a poporului român, printre aceştia aflându-se W. Gladstone, fostul premier al Angliei, Casimir Périer, fostul preşedinte al Republicii Franceze, Georges Clemenceau şi Al. Ribot, viitori prim-miniştri ai Franţei, deputatul italian M. R. Imbriani, istoricul Cesare Cantu, romancierul Emile Zola, poeţii Fr. Mistral, Giosue Carducci, Leconte de Lisle, precum şi un mare număr de ziarişti.

Prin intermediul „Ligii”, cu o prefaţă de V.A. Urechiă, o bună parte din aceste intervenţii au fost adunate în anul 1894 în volumul Voci latine, constituind o puternică încurajare pentru rezistenţa celor oprimaţi.

După „O zi din istoria Transilvaniei” de Vasile Netea.

 
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult