20
April , 2018
Friday
Una dintre capcanele nostalgiei românești de după 1989 este aceea a idealizării lumii interbelice autohtone. Pentru o minte lucidă, a imita cursul și soluțiile societății interbelice nu înseamnă decît a căuta rezolvări acolo unde ele nu există. Societatea românească dintre cele două războaie a fost în mare parte una democratică, dar asta nu înseamnă că nu a traversat crize economice, că nu a stat sub semnul unei precarități morale și etice, că nu a fost plină de contradicții și, mai cu seamă, nu a fost un teren bun pentru dictaturile care au urmat. Cu toate acestea, lumea românească se afla în sincronicitate cu Europa democratică, a avut un sistem politic pluripartinic adevărat, a asigurat libertățile necesare unei democrații consolidate, chiar dacă numai pentru o perioadă, inevitabil, limitată. Ca de altfel, aidoma cu democrațiile din vestul și centrul continentului. 

Una dintre libertățile pe care societatea românească le-a apărat și consolidat a fost libertatea presei, asta până în anul 1938, an în care a început restrângerea atributelor democratice ale Regatului României prin intervenția directă în politică a Regelui Carol al II-lea. Libertatea presei a fost încă din perioada de domnie a lui Carol I un factor care a influențat puternic dezvoltarea și modernizarea societății românești. Astfel, în anii ´80 ai secolului al XIX-lea se pun bazele marilor cotidiene românești, ziare de mare tiraj, de mare responsabilitate socială și politică, publicații care au contribuit din plin la construcția Statului și la realizarea unor idealuri naționale. Am putea spune că opinia publică românească s-a format în principal în jurul a două ziare – Universul –, fondat în 1884 de Luigi Cazzavillan și – Adevărul – fondat în 1888 de Al. Beldiman. Cele două ziare au însemnat cei doi poli de orientare politică din societatea românească, centru – dreapta ṣi centru – stânga. Ambele ziare au generat publicații specializate, dedicate culturii, copiilor, femeilor. Este un model de industrie a presei care funcționa în toată Europa dezvoltată. Dacă luăm în seamă și tirajele celor două publicații, în jurul a 80.000 de exemplare zilnic înțelegem și dimensiunea interesului, dar și dimensiunea publicului cititor de ziare din România, fapt ce ne așeza lângă țările dezvoltate și civilizate ale continentului. Aceste două mari ziare au fost însoțite, în timp, de alte publicații care, fie au accentuat orientarea politică fie au coborât nivelul intelectual impus de primele două. Astfel, după primul război mondial, când România devine unul dintre statele importante ale Europei Centrale și de Est prin mărirea semnificativă a teritoriului populației, puterii economice și militare, dar și prin capacitatea de a interveni în politica internațională, își fac apariția noi ziare, unele de mare succes. Ne referim la Curentul – condus de Pamfil Șeicaru, un model de ziarist implicat direct în politică, apoi Vremea și Gândirea, două publicații cu un înalt nivel intelectual, toate de un pronunțat caracter politic de dreapta, stânga fiind susținută de Dimineața sau Facla.

Ceea ce le despărțea, interesul politic, factura ideologică, nu le împiedica, pe niciunul, să fie scrise bine, să aibă în paginile lor semnături de prestigiu ale culturii, să păstreze un înalt nivel de profesionalitate începând cu paginația, titlurile și terminând cu limba română folosită, de corectura de calitate a textelor. Se știe prea bine ce însemna sistemul de imprimare din acea perioadă, culegerea manuală a titlului și lynotipul pentru text, care complicau procesul de tipărire și multiplicau riscurile erorilor de text. Cu toate acestea, prin comparație, ziarele interbelice sunt și astăzi un model grafic și o performanță a realizării textului în comparație cu cele de astăzi. Asta, ca să vorbim doar de realizarea tehnică. În ceea ce privește nivelul de corectitudine al informației, al stilisticei, a contradicției între conținut și titlu, totul este în favoarea vechilor ziare. Noua presă tipărită, cea care se bucură de cea mai mare libertate de expresie din toată istoria ei, nu a reușit, până acum, să devină cu adevărat o putere în stat așa cum îi place să se considere. Angajarea în campanii, mai întotdeauna sordide, de denigrare, compromitere sau dezinformare a unor persoane anume desemnate, se face într-un mod extrem de primitiv, informațiile difuzate poartă amprenta originilor, mai întotdeauna ilegale, angajarea în campanii a făcut din cele mai multe publicații simple unelte ale unor instituții de forță. Pe de altă parte, goana după senzațional, de fapt după bani, a împins mari ziare către o zonă a marginalului greu de imaginat. De la celebra găină care face pui vii, din anii’ 90 s-a ajuns la o cultivare a derizoriului jenantă. Precaritatea educației și instrucției jurnaliștilor de azi are o influență directă asupra publicului cititor. Un nou limbaj de lemn și-a făcut apariția, însă izvorul său nu mai este cenzura politică ci lipsa talentului, lenea profesională, superficialitatea și, de cele mai multe ori, sărăcia culturală. 

Ceea ce este cu totul neliniștitor pentru viitorul presei, dar și al societății este faptul că marea majoritate a jurnaliștilor din presa scrisă (dar și din media în general) scriu și gândesc de parcă până la ei nu s-ar mai fi făcut presă în România. Cei mai mulți descoperă cu entuziasm apa caldă sau misterul mersului pe jos convinși fiind că societatea românească este o societate primitivă, că ziaristul este o autoritate administrativă și că dezvăluirea sau investigația înseamnă, de fapt, publicarea documentelor primite pe sub masă, fără ca ziaristul să fie interesat de consecințele manipulării la care participă cu tot entuziasmul propriu celui dornic de afirmare, însă fără argumente. În fapt, acești pseudo-ziariști renunță dintr-o funciară incapacitate de înțelegere a sensurilor și responsabilităților libertății chiar la marele câștig al anului 1989 – libertatea presei. Se confundă democrația cu anarhia și libertatea cu nihilismul. În această situație, corpul social reacționează abrupt – nu mai este interesat de ceea ce scriu jurnaliștii. Doar rare ori se mai cumpără ziarele. Dispar ziarele. Dispar și locurile de muncă ale ziariștilor. Manelizarea presei este și cântecul său de lebădă. Gândindu-ne la viitorul presei poate că nu este prea târziu ca ziariștii de azi să încerce pe cont propriu însănătoșirea presei scrise românești. Prima vizită ar trebui făcută la Biblioteca Națională unde există un important fond arhivistic al presei românești interbelice. Ar fi ca o vizită la doctorul de familie. Mai precis – din familie.
 
Eugen Uricaru
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult