29
June , 2018
Friday
Ca în multe alte state europene, în Germania, Belgia şi Olanda trăiesc şi lucrează români ...
Multe cântece frumoase vin din istoria noastră şi ne cutreieră, şi ne cuminecă, şi ne ...
Demontarea unei gogoriţe [caption id="attachment_4411" align="alignleft" width="300"] Unde este „invazia”?...[/caption] Un mit populist. Cei care sunt de ...
Emil Părău, un om de afaceri care şi-a petrecut copilăria pe dealurile fermecate ale unui ...
S-au împlinit anul trecut, 2016, o sută douăzeci de ani de la nașterea unui poet important pentru literatura română nu doar pentru faptul că opera sa reprezintă un moment ...
Pe tot parcursul verii 2015, manifestările culturale din România au atras artişti din toate colţurile ...
Sunt foarte multe ţări europene care oferă joburi în străinătate, inclusiv pentru români. Însă, în ...
[caption id="attachment_4465" align="alignleft" width="300"] Iuliu Maniu[/caption] Iuliu Maniu a fost unul din cei mai de seamă ...
Lovitura de stat din Turcia, din luna iulie a.c., ne dă prilejul să trecem în ...
Lumea prezentului se confruntă cu un risc crescut de izbucnire a unui dezastru nuclear, din ...
Cineva a întrebat la un post de radio englezesc: “Ce este acela un partid?” ...
- Un parcurs cu numeroase modificări, restructurări şi ajustări - Cetăţenii Europei se întreabă tot mai ...
VIAŢA CULTURALĂ. CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA DEZVOLTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII Roadele binefăcătoare ale Marii Uniri din 1918 ...
Multă vreme după aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană ne-am comportat sfios, pesemne aşteptând să ...

Archive for June, 2018

Spre ce ne îndreptăm?

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Spre ce ne îndreptăm?
La ordinea zilei europene se află dificilele probleme ale redresării parcursului comunitar, în contextul evoluţiei atât de sinuoase a raporturilor economice dintre marile state şi nu numai – ne referim la „Brexit”, la politica „America first” ş.a. În mod deosebit abordăm locul pe care îl are România în Uniunea Europeană la trecerea a mai bine de zece ani de când facem parte din această grupare eminentă de state. Putem afirma, în mod categoric, că, prin adeziunea acest la bloc comunitar, ne-am asigurat menţinerea demnă a entităţii noastre naţionale, alături de state care, prin istorie şi realizări, şi-au dovedit superioritatea asupra oricăror forme experimentate anterior. Numai că, în momentul intrării în UE, eram dominaţi de ideea că, din acel moment, toate lucrurile vor merge bine, de la sine, şi că am fi intrat în Paradis… Anii ce s-au scurs ne-au dovedit că temeiul intrării în UE era justificat istoric, dar… împlinirile ce au urmat nu au fost pe măsura aşteptărilor noastre. Statele iniţiatoare ale proiecului european s-au dezvoltat tumultuos, pe când participanţii „minori” nu s-au bucurat de aceeaşi soartă. Nu ne propunem să venim cu cifre care să demonstreze cât de puternice sunt Germania şi Franţa astăzi faţă de anii în care România devenea membru al familiei europene. Oricine vede fără să mai fie nevoie de vreo argumentaţie. 
 

Carol Roman

Şi iată că s-a ajuns la momentul actual, în care liderii Franţei şi Germaniei, Emmanuel Macron şi Angela Merkel, se pregătesc, în numele întregului conglomerat, să definească liniile de dezvoltare viitoare ale Uniunii Europene, cu prilejul Summit-ului de la Bruxelles, din luna iunie a.c. Pe bună dreptate, toţi cei circa 500 de milioane de locuitori ai Europei Unite aşteaptă să vadă paşii ce urmează a fi făcuţi de către toţi pentru a se asigura un viitor comun şi deplină prosperitate europeană. 


Cea mai răspândită construcţie ar fi, potrivit celor doi lideri amintiţi, dezvoltarea unui proiect bazat pe autoritatea democraţiei, având în centru suveranitatea europeană, concept socotit a fi superior suveranităţii ţărilor. Un lucru neliniştitor pentru România îl reprezintă încă analizarea atentă a planului de buget pentru 2021-2027, cu propuneri discutabile: reducerea politicilor agricole şi regionale sau condiţionarea accesării fondurilor europene de respectarea statului de drept. Notăm că respectarea statului de drept reprezintă o condiţie prealabilă, esenţială pentru buna gestiune financiară şi pentru eficacitatea finanţării din partea Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, Uniunea va avea dreptul să suspende, să reducă sau să restricţioneze accesul la finanţarea din partea UE în mod proporţional cu natura, gravitatea şi amploarea deficienţelor care afectează statul de drept. Deci, acordarea fondurilor europene ar urma să fie condiţionată de respectarea, de către guverne, a statului de drept. Pentru a activa această suspendare de fonduri ar fi necesară doar o recomandare din partea Comisiei Europene… Iar la nivelul Bruxelles-ului se consideră că ţările ce sunt vizate ar fi Polonia, Ungaria, Malta şi România. 

Să ne fie iertată întoarcerea la acceptarea României în spaţiul Schengen, când ţara noastră, achitându-se 100% de toate obligaţiile sale financiare şi tehnice pentru asigurarea graniţei de est a Uniunii Europene, a constatat apariţia peste noapte a unor condiţii suplimentare, de cu totul altă natură decât cele convenite iniţial pentru toate celelalte state care au devenit membre titulare ale spaţiului de liberă circulaţie. La ce ne putem aştepta, în condiţiile în care, ca urmare a contribuţiilor noastre şi a tuturor eforturilor făcute de România pentru a-şi susţine partenerii euro-atlantici, ne aflăm din nou într-o situaţie în care depindem de jocurile politice la nivel înalt? 

Şi în ziua de astăzi poporul român îşi apreciază folclorul şi de aceea dublează faptele prezentului prin… Stan Păţitul. 

Carol Roman

Niro Investment Group își consolidează poziția pe piața hotelieră din România

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Niro Investment Group își consolidează poziția pe piața hotelieră din România
Niro Investement Group, unul dintre cele mai mari grupuri de afaceri din România cu experienţă în domeniul investiţiilor imobiliare, în dezvoltarea şi administrarea activelor, și-a anunțat planurile oficiale de extindere în industria hotelieră și a turismului, cu ocazia ceremoniei oficiale de lansare a parteneriatului pentru amenajarea Grand Hotel du Boulevard, ce urmează a fi redeschis la finalul anului 2019, sub brandul hotelier de lux Corinthia. A mai fost anunțată o investiţie semnificativă în dezvoltarea proiectelor hoteliere, estimată la aproximativ 60 de milioane de euro, pentru următorii 4 ani. Se estimează că noul hotel „Expo Tower Hotel”, situat pe Bulevardul Expoziţiei, se va deschide până în anul 2021. 

Evenimentul a avut loc în impresionantul salon renovat al clădirii istorice din cadrul Grand Hotel du Boulevard, în prezența reprezentanţilor din administraţia locală şi din mediul privat. Au participat oficiali ai lanțului hotelier Corinthia și consultanţi ai Beaufort Global, reprezentanți ai Swiss Alpine Hospitality Education Group și ai asociaţiei hotelire HAMA, precum și distinși oaspeți locali şi internaţionali.
 

Nicolae Iorga, călător peste hotare (II) – Mesager al românismului şi mândriei naţionale

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Nicolae Iorga, călător peste hotare (II) – Mesager al românismului şi mândriei naţionale
Instantanee din Grecia

Deşi atât de aproape geografic, Grecia apare pe lista călătoriilor în străinătate târziu, când Nicolae Iorga se află în pragul vârstei de 60 de ani, cu prilejul participării la Congresul Internaţional de Studii Bizantine, de la Atena. În mod firesc, civilizaţia elenă îl copleşeşte pe istoric cu frumuseţile sale, create parcă de zei, dar şi cu imaginea nouă a ţării, având rădăcini adânci în istorie. Un tezaur arheologic inestimabil şi un peisaj natural fabulos trezesc emoţii puternice, de la lirism la exuberanţă, deopotrivă poetului şi istoricului. De aceea, „Vederile din Grecia de azi”, pline de culoare, expun o diversitate de locuri şi epoci. Din Salonic în Tesalia; în jurul Atenei; Bizanţ şi Antichitate; Pireu; Muzeul Naţional; Corint, Micene, Tirint… Sunt numai câteva titluri ale celor 23 de capitole, câte are cartea apărută după doar o jumătate de an de la călătorie. 

 „Iată, ni se spune, Acropolea”

Nicolae Iorga

 „În faţă stă un lung şir de stânci bolovănoase, ca uriaşe spinări de animale antediluviene. Mai aproape, înălţimi mai domoale fac un al doilea şir. La picioarele lor, o bogată revărsare de case în toate culorile, albul predominând. Iar dincolo de terasele şi vârfurile lor, tocmai în capăt, o stâncă pătrată, care ne face impresia a fi un capriciu al naturii, cu piedestalul măreţ ridicat de mâinile unor oameni mai tari decât noi şi viziunea templului perfect al zeilor care în noi n-au murit încă. (…) A vedea întâi de aici Cetăţuia, Acropolea şi templul zeiţei fecioare e mai bine decât a-l descoperi la un colţ de stradă modernă, în vuietul automobilelor şi în zvonul conversaţiilor de la cafenele… Caracterul sacru, de sacră eternitate, se impune aşa când, deasupra a tot ce au adus vremile, Partenonul stă acolo, sus, nestrămutat şi umbrele zeilor prigoniţi privesc dintre coloanele de marmură la roşul apus al zilei care mâine va învia”.


… Şi aşa mai departe, sub această aură romantică, Acropolea îşi etalează, sub privirile călătorului însetat de relicvele mitologiei, cariatidele uriaşe, fermecătoarea fantomă albă a sălaşului biruinţei, Nike. „Antichitatea a murit aici?”, se întreabă retoric vizitatorul. Şi totuşi, răspunsul sună evaziv: „În aparenţă. Nu atât de uşor dezbracă un sol şi pierde o rasă ceea ce a fost suprema lor creaţiune o mie de ani”.

O arhivă de patologie

În pelerinajul său printre ruinele zeilor, vizitatorul ajunge la Amfiteatrul lui Epidaur: „Suntem în faţa principalului monument al unuia din cele mai însemnate oraşe ale vremii clasice şi al unuia din cele mai vestite locuri de pelerinagiu ale întregii Antichităţi. Nici un amfiteatru nu s-a păstrat aşa de bine ca această operă colosală, construită cu îngrijire din cea mai bună marmură şi mărită de romani cu splendide coloane corintice, din care două au rămas încă în picioare”

Atrage atenţia aici îndeosebi cetatea specială a lui Asklepios tămăduitorul, căreia romanii i-au dăruit noi ornamente şi statui. „Bolnavii erau adăpostiţi în multele odăi care se recunosc uşor şi astăzi – un adevărat «hotel de cură». Ei se întindeau, aşteptând misterioasa atingere a zeului, pe albele bănci scutite de ruina generală”. Marele templu al lui Asklepios este comparat de istoriograf – nici nu se putea altfel – cu „o adevărată arhivă de patologie”

 „Oraşul grecesc de azi”

După ce colindă Grecia antică în lung şi în lat, Iorga se întoarce la prezent şi ne sfătuieşte cum şi când să descoperim oraşul grecesc de astăzi. Atena este bine să fie văzută seara, „când toată lumea iese din casă şi se pune în mişcare”, în timp ce celelalte oraşe din provincie este bine să fie vizitate dis-de-dimineaţă, „când se deschid prăvăliile şi toată lumea umblă după cumpărături”. „Vechea viaţă turcească, de fapt bizantină, povesteşte reputatul bizantolog Nicolae Iorga, se păstrează neschimbată. Un întreg ritual se repetă matinal, în mai toate oraşele Greciei moderne”, pe care avizatul călător îl descrie cu minuţiozitatea unui reporter extem de atent: „Încet se deschid obloanele de lemn ale prăvăliilor şi apar înaintea clienţilor berbecii abia tăiaţi, care picură de sânge…; legumele, cu ceapa, morcovii şi aghinarele înainte; pităriile, cu colacii rotunzi şi lungile franzele rumene; băcăniile, cu mirodeniile şi ingredientele lor. Un val de lume se îmbulzeşte: preoţi cu potcap înalt şi părul împletit femeieşte la ceafă, bătrâni palicari cu fustanele, fes şi tsaruhia în picioare, câte un domn cu servitoarea ţiind coşul la doi paşi în urmă. Lucrul începe în atelierele cu ferestrele şi uşile întotdeauna deschise: ca şi în suburbiile Atenei, bat ciocanele, iar acele cizmarilor împung în pielea galbenă şi roşie. Restaurantul cu scândurile seculare îşi scutură cromolitografiile neroade. Strada toată e plină de copiii curioşi şi zgomotoşi, cu stema ţării de metal la şepci, care-şi cumpără caietele, cărţile de curs primar – mici enciclopedii puţine de fapte, fără extrase din autori – manualele de studii clasice, greceşti şi latine, de la librăria care expune chipurile mari, bine lucrate, ale eroilor revoluţiei”.

Este vorba despre insurecţia de la 1821, iniţiată de Eteria („Societatea prietenilor”), o organizaţie secretă care şi-a propus la începuturi izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui de sub jugul Porţii Otomane: „Alături de Alexandru Ipsilanti, de Rhigas din Veleştin, Pheraios, în anteriul lui de secretar bucureştean, înainte de toate, Teodor Kolokotonis. Îl vezi pretutindeni, ca în statuile lui, cu coiful elen pe cap şi epoletele cu cap de leu. Bătrânul Morreei (Moreea era numele sub care era cunoscut Peloponezul în timpul Evului Mediu, n. r.) e eroul zilei: de curând, oasele i-au fost aduse de la Nauplia la Atena şi fotograful expune scenele populare învălmăşite de la această ceremonie – preoţi şi soldaţi, înconjuraţi, înăbuşiţi de mulţime. Cel ce răspundea unui tânăr de la curtea regelui Othon, care îi vorbea de duşmanii ce-i are, că mai mari decât toţi sunt «numele său şi faptele sale» merită, desigur, aceste onoruri”. („Vederi din Grecia de azi”, 1931)

Viorel Popescu

Blajul şi Marea Unire

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Blajul şi Marea Unire
Ca fiu sufletesc al Ardealului și fost elev al Blajului, am păstrat în amintire unele momente importante, aflate din cărți, ale felului în care blăjenii au pregătit și au participat la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Ion Brad

Mai întâi, nu pot uita că am participat în timpul liceului la serbările care se organizau, la 15 mai, pe Câmpia Libertății, unde s-a strigat pentru prima oară, în 1848, „Noi vrem să ne unim cu Țara”.


Apoi, mi-aduc aminte că în casa noastră din Pănade am avut, multă vreme, o ulcică și un blid cu ştampila Casei Regale, aduse de bunicul meu, Teodor Brad, în 1922, de la încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, de la Alba Iulia. El se afla acolo ca primar liberal al comunei noastre. Am băut lapte din ulcica aceea și am mâncat, eu și frații mei, din „tier“, cum i se spunea pe la noi farfuriei, până când, treptat, s-au ciobit și, totuși, le-am păstrat multă vreme, ca pe niște relicve dragi bunicului nostru.

Am în față acum volumul publicat de Sorin Valer Russu, la editura „MEGA”, din Cluj-Napoca (2015), cu titlul „Unirea de la 1918 reflectată în paginile ziarului «Unirea» de la Blaj”. Iată ce scria profesorul și prozatorul Alexandru Ciura, originar din Munții Apuseni, pe pagina întâi a ziarului, chiar în ziua de 1 Decembrie 2018: 
 
 


În ziua cea de judecată…

 – În ajunul Adunării de la Alba lulia


În ziua cea de judecată,

Când față’n cer cu Domnul sfânt

Latina gintă va fi ‘ntrebată

Ce-ai făcut pe acest pământ?

Ea va răspunde sus și tare….

Ce va răspunde? Ce va răspunde Latina gintă – Neamul Românesc din Ardeal și Țara Ungurească – în clipa istorică înălțătoare când cătușele de veacuri s-au sfărâmat la picioarele ei?

Cum va îndrăzni să-și ridice glasul, după atâtea umilințe; cum va încerca să-și întindă brațele spre Libertatea mântuitoare, când ele poartă încă urmele lanțurilor urgisite, ce i-au pătruns până la măduva oaselor? Cum va răspunde când paloșul stăpânilor de ieri mai fulgeră încă deasupra capetelor noastre și călăii mai au destule ștreanguri, ca să ni le atârne de gât?

Ea va răspunde, totuși.

Ea va răspunde sus și tare: „Slavă ție, Dumnezeule Atotputernic; și mărire ție, Geniu al Neamului Românesc, că ne-ai învrednicit să ajungem – după atâtea veacuri de amar – ceasul sfânt al libertății! Pornit-am sub pavăza biruitoare a Acvilei Romane, pe plaiurile Danubiului, ca să rămânem, mai apoi, sclavi la propria noastră țară. Veacuri au trecut și, când Sentinela Română ne-a adus vestea dureroasă că Roma nu mai este, ne-am plecat și noi capul în țărână și am plâns cu amar… Eram rupți acum de sânul și brațul ocrotitor al Romei; eram o neînsemnată epavă, un rest din o grandioasă corabie naufragiată, asvârlit la mal.

Am răbdat și am tăcut.

Am robotit în glia străinului, pe care am stropit-o cu sudoarea și lacrimile noastre. Am fost boi de jug și cal de ham, și din vreme în vreme, când paharul era plin cu vârf – ca o amintire ștearsă a obârșiei noastre – puneam mâna pe coase și pe topoară și isbeam la mir, pe asupritori. Dar tot noi eram apoi cei călcați în picioare, cei frânți în roată, cei spânzurați, la încrucișarea drumurilor.

A venit mai apoi – după veacuri de suferințe – cumplitul măcel al războiului. Am fost trimiși ca vitele la abator. Ne-am dus, cu gândul că tot ni se va face și nouă dreptate, după atâtea jertfe! Am sângerat pe toate fronturile, sute de mii – și nu știm pentru cine; nu știm pentru ce. Știm, însă, că cei rămași acasă au fost târâți în temniți, au fost pălmuiți, scuipați și bătuți până la sânge. Știm că ni s-au închis atâtea școli cu forța; că s-a alcătuit un drept de alegere cu excluderea noastră; că ni s-a luat dreptul să cumpărăm, măcar cu banii noștri, un jugăr de pământ, pentru care suferiam și muream; că s-a proiectat o nouă arondare a comitatelor, cu scopul fățiș ca drepturile noastre să nu poată ieși la iveală, nici în proporția de până acum; că sute de mii de dorobanți – sânge din sângele nostru – au murit moarte de eroi pe coastele Carpaților, ca să ne scape din sclăvie. Le știm toate!

Am răbdat și am tăcut.

De-acum nu mai răbdăm!

În virtutea principiilor fixate de prezidentul Wilson, avem și noi dreptul de a ne hotărî soarta după cum ne dorim.

O spunem pe șleau și, dacă va fi lipsă, vom pecetlui cu sângele nostru: Dorim desrobirea noastră de sub jugul austro-ungar; Dorim unirea tuturor Românilor; Trăiască România Mare!”

Anul XXVIII, nr. 15-16, Duminecă, 1 Decemvrie 1918, p, 1

Tot atunci, și tot pe prima pagină, se publica:

Programul Adunării Naționale constituante a națiunii române din Ungaria și Transilvania

Pe telefon ni se comunică astăzi din partea comitetului aranjator din Alba Iulia programul Marei Adunări Naționale Constituante ce se va ținea la 1 Decemvrie:


1. La orele 7 dimineața serviciul divin celebrat de arhierei în bisericile protopopști.

2. La orele 10 dimineaţa deschiderea Adunării în sala casinei militare din cetate.

3. Cetirea rezoluțiunii votată și propusă prin conferința prealabilă a Marelui Sfat Național.

Se observă că fiecare comună în frunte cu steaguri și table cu numele comunei va trece pe sub poarta Carol în Cetate și prin poarta Mihaiu Viteazul va ieși pe terenul Adunării (locul de exerciții militare, în apropierea pământului sfințit cu sângele lui Horia și Cloșca). Se va explica poporului de pe 4 tribune însemnătatea istorică a zilei, iar de pe tribuna prezidială din centru se va citi rezoluția Constituantei. Cât pentru încvartirare să se adreseze fiecare la Conziliul național roman din Alba Iulia, telefon 97. Locuința fiecăruia se va aduce la cunoștință la gară prin comisiunea de încvartirare (semnul: tricolor la brațul stâng). Întreg publicul este făcut atent să ducă cu sine pâne și alimente. Banchete ori mese comune nu vor fi. Pentru cei din depărtări s-a făcut posibil să fie provăzuți cu alimente în restaurantele din loc, iar în parte și la găzduitorii private. Frați Români! Locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu brațele deschise, veniți deci să-l atingeți cu pasul vostru, ca să simțiți fiorul ce l-a mișcat pe marele Voevod cu numele de arhanghel, pe martirii Horia, Cloșca și Crișan, pe craiul munților Avram Iancu și pe toți cei cari au început și lucrat la realizarea visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc. Comitetul aranjator.

Aviz. Pentru sfințirea marelui act politic, din ziua de 1 Decemvrie, Conziliul național roman central roagă comunele bisericești ca în acea zi să tragă clopotele ori să bată toaca între oarele 10-12 din amiazi.

Anul XXVIII, nr. 15-16, Duminecă, 1 Decemvrie 1918, p. 1.


Din lipsă de spațiu, nu pot reproduce Pastorala viitorului mitropolit Vasile Suciu către clerul Bisericii Române Unite cu Roma.

Să nu uităm faptul că tânărul episcop Iuliu Hossu, viitorul cardinal, a dat citire Hotărârii Marii Adunări Naționale de Unire cu Țara.

Mai am, de asemenea, în față și volumul coordonat de criticul și istoricul literar Mircea Popa, „ASTRA și Marea Unire” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017).

O antologie compusă din următoarele capitole „Temeiurile Unirii; Documentele Marii Uniri. Făuritorii; Epopeea Marii Uniri – Act de dreptate istorică; ASTRA și Marea Unire”.

Sunt texte semnate de Regele Ferdinand, de nume ca Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, basarabeanul Pan Halippa, Ioan Lupaș, Ion Agârbiceanu, Emil Isac. 

Tutuor celor care au pregătit, au participat la actul istoric pe care îl sărbătorim acum, la Centenar, să le fie memoria binecuvântată.


ION BRAD

O lecţie despre trecutul românilor

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on O lecţie despre trecutul românilor
Renumite instituţii de cultură şi publicaţii din Republica Moldova au marcat, prin evenimente şi articole definitorii, însemnătatea copleşitoare a momentului Marii Uniri săvârşite în urmă cu un secol. 


Centenarul Unirii Basarabiei cu România a constituit prilejul, de o simbolistică excepţională, cu care Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, din Chişinău, şi revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română” au organizat o serie de evenimente de excepţie. 

Toţi cei ce simt şi gândesc româneşte peste Prut – scriitori, istorici, jurnalişti, oameni de artă, profesori, elevi, studenţi – au fost invitaţi la o manifestare festivă care a inclus lansarea ediţiei speciale a revistei „Limba Română”, Simpozionul „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni” şi inaugurarea expoziţiei de pictură „Tradiţie şi modernitate în pictura basarabeană”

Adresându-se celor prezenți, Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei „Limba Română” şi al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, s-a referit la încercările crâncene la care istoria a supus Basarabia, ca şi la momentul glorios al Marii Uniri: „Trebuie să prețuim aceste zile când avem dreptul, dar și sacra obligație de a-i omagia pe cei care au luptat pentru ca Basarabia să revină în vechile hotare ale neamului. Să perpetuăm, deci, vie amintirea moșilor și strămoșilor noștri de acum un veac, cărora nu le-a fost frică să se răzvrătească împotriva unei existențe de sclav, care au dorit și au pus capăt unei vieți în care străinul sau cei înstrăinați de neam te învață care îți este istoria, obârșia, denumirea limbii şi îți dictează cu cine să fii frate, trasându-ţi, fără să te întrebe, viitorul tău și al celor care vor urma după tine. 

Să admirăm şi să apreciem măreția idealului și a curajului unioniștilor de acum un secol și să nu uităm că până la 1918 și după 1944, noi, românii basarabeni, ne-am aflat în fața unor neîncetate și grele încercări, a unei crâncene, violente și perverse falsificări a istoriei naționale. Din motive de conjunctură politică, mereu potrivnică nouă, aruncați în vârtejul marilor evenimente din această sută de ani, am fost lăsați în voia sorții, uitați de ai noștri (nu și de dușmani!), încât rezistența și supraviețuirea noastră au fost mai mult un joc al hazardului. 

revista Limba Romana

Să nu uităm că basarabenii și, asemenea nouă, bucovinenii au fost timp îndelungat victimele, prizonierii unor politici aistorice. Ei, poate mai mult ca frații lor români din alte provincii, au fost puși în situația să ispășească greșelile, duplicitatea, superficialitatea, implicit în materie de istorie, a conducătorilor, a liderilor politici, inclusiv a unor intelectuali… 


Umili și umiliți, am fost obligați să învățăm o istorie distorsionată, pentru că am trăit vremuri crâncene, când ne era totul interzis, iar puținii oameni de caracter care au manifestat bărbăție, forță morală în apărarea și promovarea istoriei noastre, au fost de cele mai multe ori scoși din joc, marginalizați sau chiar exterminați. Puternicii zilei, mai-marii peste noi, neglijând cele mai elementare legi ale firii, au încercat în disperare, aplicând toate mijloacele posibile de influență, să edifice la Est de Prut un popor nou, cu o limbă și o identitate distincte de cele hărăzite de Dumnezeu. Timpul, însă, aşa cum remarca cineva, arată că a construi fără a avea în vedere adevărul istoric înseamnă a construi pe nisip. Doar ea, Istoria, ne vorbește în numele adevărului, ea ne propune legea epocilor dispărute, dar și a celor care vor veni”,
a punctat Alexandru Bantoş.


Referindu-se la efortul de a reda adevărul istoric şi adevăratele repere ale identităţii naţionale a românilor de dincolo de Prut, directorul revistei „Limba Română” a punctat importanţa acestui demers editorial şi pentru publicul tânăr, care „va avea prilejul să coboare în timp cu ajutorul documentelor, să urmărească de-a lungul deceniilor persistența ideii românești în acest spațiu, să deducă aievea fața adevărată a adevărului. Pregătirea la timp a acestei reviste a fost posibilă pentru că toată lumea implicată la elaborarea ei au manifestat solidaritate, înțelegere și sinceră dorință de a pune umărul la materializarea unui gest onorabil față de Centenarul Unirii”


 „Am revenit la matricea originară”

simpozion Casa Limbii Romane

Revista „Florile Dalbe” a publicat, de asemenea, un reportaj care a avut în centru manifestările dedicate Marii Uniri a Basarabiei cu România. În cadrul Simpozionului „27 martie 1918 în destinul românilor basarabeni”, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a numitMarea Unire cea mai glorioasă pagină de istorie românească, a trezit, prin discursul său, profunde sentimente patriotice în inimile celor prezenţi: „«În 1918, Basarabia prima a început să-şi strige fraţii de sânge!» a spus cu mândrie poetul. După atâtea suferinţe, am revenit la matricea originară, România. Unirea nu s-a muzeificat, nu e o poveste în amintirea noastră. În ciuda evenimentelor tragice care au urmat după anul 1940 – deportările în masă, exterminarea intelectualilor, colectivizarea forţată, impunerea unei limbi şi a unui alfabet străin, studierea unei istorii false – conştiinţa românească a basarabenilor a rămas vie, Unirea rămânând un ideal dramatic, cutremurător, cel mai curat şi nepervertit”. Elena Cojocaru, colaborator la Muzeul Naţional de Etnografie şi Folclor, profesoară de istorie, a sintetizat un obiectiv strategic pentru viitor. „Trebuie să avem grijă de tânăra generaţie, să-i spunem adevărul despre noi”, a subliniat profesoara de Istorie.


Geneza problemei basarabene, tema Marii Uniri de la 1918 şi a impactului ei benefic asupra populaţiei române din Basarabia au fost repere ale comunicărilor susţinute de renumiţi specialişti din Republica Moldova.



 „Să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească”

Un reper important al evenimentelor dedicate Marii Uniri a fost prezenţa Ambasadorului României în Republica Moldova, E.S. dl. Daniel Ioniţă, care şi-a exprimat admiraţia faţă de modul în care românii basarabeni au reuşit să reziste în timp şi să-şi păstreze identitatea, în ciuda tuturor impedimentelor. „E dreptul şi datoria noastră sfântă să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în ultima sută de ani, să vedem cine suntem, ce am devenit şi încotro ne îndreptăm. Doar aşa ne putem proiecta viitorul. Este de datoria noastră să purtăm cu cinste România acolo oriunde există suflare românească. La mulţi ani, Români!” 

Istorie și patriotism

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Istorie și patriotism
Academia Română are un nou Președinte. Cel ales a avut de făcut față unui scrutin serios, contracandidații săi fiind personalități importante dintr-o obște a personalităților remarcabile. Noul Președinte este rectorul unei Universități cu un prestigiu național și internațional de necontestat. O Universitate care, dincolo de obiectivele sale științifice și educaționale, are de rezolvat și alte chestiuni, precum sunt acelea ce privesc echilibrul și drepta măsură a deciziilor într-un mediu academic multinațional. Este limpede că la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj se măsoară cu mare precizie nivelul democrației din România, cel puțin în ceea ce privește relațiile interetnice. Rectorul acestei Universități de elită este istoric, un cercetător neobosit și extrem de competent în chestiunile Evului Mediu transilvănean. Numele său este Ioan Aurel Pop, profesor universitar, doctor în istorie și, la momentul primirii sale în Academia Română, cel mai tînăr membru al acesteia, în anul 2001. Devine membru titular în anul 2010. Iată că în aprilie 2018, Adunarea Generală a Academiei Române l-a ales Președinte al celui mai respectabil for intelectual al țării. Alegerea sa, dincolo de recunoașterea meritelor profesionale și organizatorice, are și o altă semnificație, importantă și esențială – Ioan Aurel Pop este și un militant pentru cauza afirmării adevărului despre istoria românilor, într-o perioadă plină de confuzii, lașități și chiar ticăloșii la adresa istoriei poporului român, evoluției sale de-a lungul veacurilor.

Ioan Aurel Pop

Știința Istoriei și istoricii nu au avut o soartă ușoară în România postbelică. Instalarea regimului de ocupație sovietică și a dictaturii partidului unic a determinat dispariția unor mari savanți din viața publică, uneori și din viața propriu-zisă. Cazurile Lupaș. Dragomir sau Gheorghe Brătianu au dimensiuni simbolice pentru tragedia nu doar a istoricilor de frunte ai poporului român, ci chiar a științei Istoriei în România. Generații întregi au fost mințite cu privire la originea și destinul poporului român. Noile manuale, inspirate din aberațiile pseudo-științifice ale lui Mihai Roller, au cultivat dezinformarea și lepădarea de sine a generații de elevi. Cu toate acestea, dezastrul nu s-a produs, deoarece, în imensa majoritate a familiilor din România existau persoane care făcuseră cât de cât școală, chiar și în forme primare, dar o școală ce a reușit să dea o formă românească sufletului, o formă a cărei primă trăsătură era stima de sine, stima față de poporul căruia îi aparții. Istoria națională era prima dintre păzitoarele acestei forme a sufletului. După restriștea Roller a urmat o scurtă perioadă de dezgheț ideologic, vreme în care au fost reeditate lucrări importante ale unor mari istorici care pînă atunci fuseseră ascunse publicului. Au fost republicate operele lui Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Gh. Brătianu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir și mulți alții. A fost o scurtă perioadă ce părea să anunțe o viitoare normalitate, dovadă stă activitatea febrilă de îndreptare a erorilor și de înlăturare a relei intenții din cercetarea istorică, din redactarea manualelor, din popularizarea informațiilor istorice. În acești ani au publicat cărți importante istorici cu renume – Dinu C. Giurescu, Constantin Daicoviciu, Șerban Papacostea, Ștefan Pascu, Victor Spinei, Alexandru Zub și mulți alții. Pe calea redeschisă au pășit noi generații de istorici, o mare parte dintre ei având șansa de a se pregăti cu profesorii care fuseseră, la rândul lor, ucenicii marilor istorici interbelici. Dar liberalizarea relativă s-a oprit sub presiunea ideologică a mini-revoluției culturale a anilor 1980, care a avut drept rezultat o rătăcire a căii adevărului istoric în favoarea unei vulgarizări politicizate a trecutului, pentru a se justifica fapte de nejustificat ale prezentului. Totuși, împotriva tuturor indicațiilor și hotărârilor politice, liberalizarea relativă și-a produs efectele. Între tinerii care au beneficiat de relativa liberalizare a anilor 1960-1970 s-a numărat și Ioan Aurel Pop, actualul Președinte al Academiei Române. 


A făcut o școală bună la Cluj, a avut profesori buni, a beneficiat de un mediu efervescent și, în același timp, studios, bazat pe cercetarea în arhive, în care s-a dezvoltat – Institutul de Istorie al Academiei Române. Tânărul istoric s-a dedicat unei teme dificile și sensibile: Evul Mediu în Transilvania. A debutat editorial cu un volum care a marcat o piatră miliară pe acest traiect dificil al cercetării istorice – „Instituții medievale românești în secolele XIV – XVI”. Era cartea care definea destul de clar opera sa viitoare, o operă scrisă în spiritul cercetării obiective, cu obligația spunerii adevărului, indiferent de costuri sau câștiguri, cu datoria slujirii, astfel și numai astfel, a interesului național. Ion Aurel Pop se numără printre acei puțini istorici care știu că neadevărul părtinitor este cel mai mare dușman al interesului național. Nu este ușor, dar este extrem de onorant să reușești să scrii o carte cum este cea intitulată „Români și maghiari în secolele IX – XIV”. Acesteia i-a urmat „Geneza statului medieval în Transilvania”, iar apoi o carte de căpătâi: „Națiunea română medievală ( sec. XIII – XVI)”.

Un volum cu totul aparte îl constituie „Istoria, adevărul și miturile”, în care analizează critic unele dintre tezele lui Lucian Boia, un istoric angajat în recitirea strâmbă a istoriei românilor. Profesorul Lucian Boia are un deosebit talent de a fantaza atunci cînd tratează teme delicate, cum ar fi – și-au dorit românii ardeleni Marea Unire? Demonstrația sa este elegantă, adică bazată pe fapte nesemnificative, dar eclatante, și ajunge la concluzia că românii nu și-au dorit așa ceva. E una din tezele favorite ale propagandei maghiare în Transilvania de azi, propagandă care șoptește, știind că proștii vor striga în gura mare, că românii din Ardeal nu au decât de suferit din pricina „țiganilor de la București”, care le iau impozite necuvenite și ar avea numai de câștigat dacă s-ar regăsi în vechiul Imperiu Austro-Ungar. Ceva lipsește din frază – unde erau subiecții unui apartheid legiferat, cu toate consecințele acestuia… 

O mulțime dintre alegațiile lui Lucian Boia sunt demontate cu calm și dovezi, cartea academicianului I.A. Pop transformându-se, dintr-o replică științifică, într-un tratat istoric scris cu ironie și bun simț. Dar această carte nu este doar o simplă punere la punct, ea este un semnal de alarmă menit a atrage atenția asupra derapajelor pe care un istoric le poate avea atunci când dorește să aibă succes de public, inversând valorile, devenind surprinzător în afirmații și mimând modernitatea unei abordări contrafactuale. Rezultatul unor astfel de întreprinderi este dezastruos – dezastrul venind din erodarea continuă a stimei de sine pe care o suferă marele public. Președintele Academiei Române de astăzi își asumase de la începutul carierei sale de profesor dificila misiune de a stăvili valul denigrărilor și falsificărilor din noua „școală fără de școală” a unor istorici amatori de succes, nu de adevăr. 

Așa cum era de așteptat, profesorul I.A. Pop a realizat o Istorie a Transilvaniei în colaborare cu alți doi istorici, Thomas Nagler și Magyari Andrei. Un Tratat care era așteptat de multă vreme și care, iată, a apărut. Discuția despre istoria Transilvaniei e veche, ea s-a amplificat atunci când la Budapesta a apărut o astfel de Istorie, în anii 1980 ai secolului trecut. A fost o lovitură de imagine puternică a istoricilor din Ungaria. Răspunsul s-a lăsat mult așteptat, dar acum există și este unul pe măsură, depășind cu mult lucrarea cu puternice accente de propagandă revizionistă a istoricilor ungari.

Desigur, poziția academicianului I.A. Pop deranjează destule interese. Deranjează pentru că se străduiește să fie obiectiv și, prin aceasta, adevărul este apărat și afirmat. În privința istoriei naționale, nu ne trebuie nimic altceva decât adevărul, pentru că el ne certifică și drepturile, și faptele, și obligațiile. Din această pricină, noua „școală fără școală” susține că în Istorie nu există adevăr, ci doar diferite interpretări ale faptelor. Nu putem crede că atacurile se vor domoli, dar nici nu putem crede că patriotul care este istoricul Ion Aurel Pop va face vreo concesie celor care îl atacă. El are de cercetat documente vechi, are de scris cărți care să limpezească întrebările și dubiile, el are de îndreptat multe oglinzi strâmbe care ni se pun în față nu atât nouă, cât generațiilor care trebuie să înfrunte nu doar greutățile vieții, ci şi poverile făgăduielilor mincinoase.

Cu datoria de a spune adevărul asumat liber, istoricul Ioan Aurel Pop își va înfăptui lucrarea ce i-a fost hărăzită – aceea de a ne reaminti de unde venim și cine suntem. Dacă știm asta, vom ști și încotro mergem. Vacarmul iscat în jurul alegerii sale ca Președinte al Academiei Române, insinuările răuvoitoare şi chiar atacurile la persoană ne arată două lucruri – Academia este o țintă și, apoi, alegerea a fost potrivită. Ea va întări, nu va slăbi această redută a spiritului românesc.

Eugen Uricaru
 
 

Riscul nuclear mondial

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Riscul nuclear mondial
Lumea prezentului se confruntă cu un risc crescut de izbucnire a unui dezastru nuclear, din cauza dezvoltării acestui tip de armament şi în state care au regimuri instabile. În același timp, pericolul ca armele nucleare să intre în posesia teroriștilor este mai acut ca oricând.

Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, a anunţat retragerea ţării sale din Acordul nuclear cu Iranul, încheiat în 2015 de puterile internaţionale SUA, Rusia, China, Regatul Unit, Franţa şi Germania. Această decizie de revenire asupra unui document care reglementează strict activităţile nucleare ale Iranului astfel încât să garanteze caracterul lor exclusiv paşnic a transmis un semnal puternic în toată lumea, de creştere a riscului nuclear mondial. Opinia publică internaţională a luat la cunoştinţă astfel despre faptul că Administraţia de la Casa Albă consideră Iranul o ameninţare.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, în 1970, state care nu fac parte din această înțelegere internațională au executat teste nucleare. În aceste condiții, echilibrul nuclear mondial este tot mai fragil. 

Statele Unite ale Americii și Federația Rusă au, fiecare, potrivit estimărilor, aproximativ 7.000 de arme nucleare. Circa un sfert dintre acestea se află peste granițele lor, majoritatea fiind în rezervele din interior.

De o parte se află SUA, caredeţineau, în 2017, 6.800 de arme nucleare, arată Federaţia Oamenilor de Ştiinţă din această ţară. În plan extern, timp de 70 de ani, președinții americani din ambele tabere, democrați și republicani, au respectat o aritmetică simplă: cu cât mai multe state dețin arme nucleare, cu atât este mai mare pericolul izbucnirii unui astfel de conflict, intenționat sau accidental. Pe acest considerent, liderii de la Casa Albă au depus în timp eforturi considerabile pentru a ține sub control programele nucleare din alte state ale lumii. În acelaşi timp, actualul președinte Donald Trump sintetizează politica sa în domeniu în termeni care dau de înțeles că ţarea sa intenţionează să rămână marea putere: „Statele Unite trebuie să-și întărească și să extindă în mod semnificativ capabilitățile nucleare, până acolo încât întreaga lume va realiza ce înseamnă asta”. Potrivit anali;tilor ]n domeniu, mesajul poate fi tradus prin modernizarea forțelor nucleare existente, extinderea capacităților sau „amplasarea sistemelor existente mai aproape de adversar, de exemplu în Europa de Est”, subliniază „New York Times”. 

Care ar putea fi politica Rusiei, celălalt mare deținător mondial de armament nuclear, cu aproximativ acelaşi număr de arme nucleare ca SUA? Imediat după alegerea noului președinte peste Ocean, liderul rus Vladimir Putin anunța inițierea unui program de modernizare a programului nuclear al Moscovei. 

De asemenea, multă rumoare internaţională stârneşte încă potenţialul program nuclear al Coreii de Nord, dar această ţară, care a ţinut mult timp întreaga lume pe jar cu ambiţiile sale nucleare şi cu teste numeroase, şi-a schimbat semnificativ atitudinea în ultima perioadă, pe direcţia renunţării la astfel de experimente. De asemenea, suspiciuni referitoare la dezvoltarea în secret de armament nuclear există și în dreptul Siriei, Arabiei Saudite sau Algeriei, toate aceste țări aflate în zone cu potențial exploziv geopolitic. 

Referitor la posibilitatea ca teroriștii să intre în posesia armelor nucleare, „acest pericol este mai aproape decât ne putem imagina”, avertizează „CNN”.

Roxana Istudor

Naţionalismul şi populismul, în ascensiune

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Naţionalismul şi populismul, în ascensiune
Naţionalismul s-a manifestat, cu pregnanţă, în momente dominate de inegalitaţi sociale, de disfuncţionalităţi economice şi, nedorit, de anomalii culturale. În Balcani, această situaţie şi-a găsit o altă formă de exprimare după căderea comunismului. Instinctul natural de supravieţuire, existent de mult în sânul fiecărei etnii, şi-a dezvăluit frustările, care au devenit tensiuni. Mişcarea naţionalistă avea la bază şi locul poziţiei sociale pe care îl ocupă comunitatea, sădind sentimentul frustrării şi nevoia de a conduce. Conflictul iugoslav a adus pe scena socială o nouă formă pentru etalarea naţionalismului şi a populismului în spaţiul balcanic.

În Parlamentul Macedoniei

 „Brexit” şi noua Administraţie din SUA au deschis o poartă nouă, chiar dacă nu se recunoaşte încă, mişcărilor populiste nedemocratice din Europa Centrală şi din Balcani. Tot mai frecvent, anumiţi lideri din Europa resping ideea democraţiei liberale, promovând populismul îmbrăcat într-un naţionalism regional nedezvoltat, orientat spre modificări structurale în Europa. Un raport al ONG-ului american „Freedom House”, „Naţiuni în tranziţie”, sublinia faptul că asistăm la un declin însemnat al democraţiei în 29 de state din Europa Centrală, de Est şi Balcani. Acesta este un avertisment pe care multe ţări de pe „bătrânul continent” refuză, încă, să-l ia în considerare. Balcanii au început de mai mulţi ani să simtă simptomele crizei care încearcă democraţia din multe ţări europene. Ideea unui consens liberal democratic, apreciază profesorul Florian Bieber, de la Universitatea din Graz, nu mai există, din cauza unui proces negativ care a cuprins continentul. În vestul Balcanilor a apărut o anumită neîncredere în instituţiile publice şi în parlamente. În acest context, se încearcă edificarea unui nou tip de refacere a sistemului decizional bazat pe argumente naţionaliste şi de natură economică specifică unei pieţe neoliberale. Dincolo de căutări, se poate vorbi de o criză a democraţiei şi de una a proiecţiilor viitoare privind orientările statului de drept. Pe plan european se simte nevoia unor personalităţi energice, capabile, care să ofere opţiuni mult mai clare si precise naţiunilor.


Nu este un secret pentru nimeni ca naţionalismul şi populismul din Balcani se află într-un proces de tatonări, uzând pârghiile democratice în vederea obţinerii simpatiei populare, pentru a ajunge la putere. Se încercă să se acrediteze ideea că o nouă formă de conducere a societăţii ar fi soluţia pentru depăşirea şovăielilor care au cuprins regiunea. În acest sens, cazul Serbiei devine relevant: preşedintele Aleksandar Vučić a inoculat încet, dar convingător, votanţilor noţiunea că ieşirea din criza actuală ar putea fi prin alegerea unei mâini de fier în fruntea statului. Iată cum apelarea la necesitatea depăşirii unei presupuse crize naţionale devine un obiectiv atins prin controlul instituţiilor statului de către o singură personalitate. Situaţia din Turcia a devenit o cale pentru procupările şi căutările din restul Balcanilor. O masă critică, preciza Nate Scenkkan, directorul de proiect al „Naţiuni în tranzit” din zona centrală a Europei şi Balcani, se opune din ce în ce mai mult ideii de democraţie liberală, favorizând tendinţa populismului de a-l „îmbina tot mai mult cu naţionalismul regional brut, într-un mod care ameninţă pacea şi securitatea în Europa”. Pentru a demonstra acest lucru, în raportul anual, analiştii de la „Freedom House” au acordat statelor regiunii punctaje, folosind şapte categorii: guvernare democratică naţională, guvernare democratică locală, mass-media independente, proces electoral, societate civilă, independenţa juridică, corupţie. Rezultatul cel mai scăzut s-a înregistrat în Ungaria şi Polonia, iar un punctaj îmbucurător şi creştere minimă a populismului în România şi Ucraina. Explicaţia concentrării atenţiei asupra acestui aspect are în vedere ideea că singurul spaţiu important pentru apărarea democraţiei este în Europa Centrală. 

Ceea ce s-a întamplat în Europa în ultima perioadă a stărnit o anumită preocupare la Bruxelles, explicând reacţia preşedintelui Comisiei Europene, care apreciază, într-un interviu apărut în „Financial Times”, că dificultatea evenimentelor de până acum (administraţia americană şi „Brexit”) trebuie tratată cu mai multă atenţie. „I-am spus vicepreşedintelui american să nu mai invite pe alţii să părăsească UE, pentru că există pericolul prăbuşirii, cu riscul unui război în Balcanii de Vest. Dacă le lăsăm singure pe Bosnia-Herţegovina, Republica Srpska, Macedonia, Albania şi celelalte ţări, apare posibilitatea unui nou război”, declara Jean-Claude Juncker. Îngrijorarea liderului UE era marcată de efectele referendumului de la Ankara şi de creşterea tentaţiilor populiste în Europa. Populismul nu mai este o stafie care umblă prin lume, ci o realitate cu care se confruntă în prezent o democraţie liberală tot mai comentată*. Ignorarea acestei situaţii, chiar dacă anumite reuşite din Olanda, Franţa şi Germania au încurajat Europa, duce spre un alt viitor al continentului. În contextul actual, forma de manifestare a populismului depinde de conţinutul specific tradiţional al „vechii Europe”, diferit de cel al Europei postcomuniste. 

În numele „puterii poporului”

Balcanii – Harta

Populismul politic în Balcani, după 1990, a fost caracterizat de amplificarea unei amprente caracteristice fiecărei comunităţi religioase, respectiv a ortodoxismului, catolicismului şi islamismului. Scopul central al acţiunii statelor nou create în spaţiul fostei Iugoslavii era consolidarea despărţirii de „centrul” Belgrad şi eliminarea legăturilor forţate dintre popoarele care trăiau „frăţeşte” pe vremea lui Tito. Termenii „populism” şi „populist” puteau desemna diferite curente politice, care se refereau la popor. După încetarea conflictului iugoslav, termenul de populism este folosit de liderii fostei Iugoslavii cu alte conotaţii şi cu orientarea strictă numai la interesele etniei, chiar dacă spaţiul fusese comun înainte, iar acum era greu de divizat. Evoluţiile ulterioare au condus la stabilirea obiectivelor Balcanilor legate de integrarea europeană şi au nuanţat populismul din ce în ce mai mult, după ce Europa a fost confruntată cu problema de a lăsa Balcanii „singuri”. Zona a început, încet, să se confrunte, după 2010, cu un val de instabilitate politică şi socială. Bosnia-Herzegovina, Kosovo, Macedonia, Muntenegru şi, recent, Serbia au fost cuprinse de ample mişcări sociale, toate îndreptate împotriva abuzului de putere al politicienilor. Atenţia asupra acestei încercări de schimbare a sistemului politic devine din ce în ce mai mare, alegerile fiind momentul de răscruce în care îşi fac apariţia tot mai vizibil extremişti, naţionalişti, care, prin procentajul obţinut, consideră că pot face schimbarea. 


La sfârşitul anului 2016, Muntenegru era confruntată cu o încercare de lovitură de stat, de care, după comentariile externe, Moscova nu ar fi fost străină. La începutul anului, Pristina acuza Belgradul că încearcă să anexeze nordul Kosovo, după model Crimeea. Macedonia este un caz aparte în lupta pentru putere. VMRO-DPMNE, partid aflat la putere de mai mult timp, a câştigat alegerile, dar nu avea majoritatea pentru a forma guvernul. Social-democraţii se aliază astfel cu principalele partide albaneze şi, cu majoritatea obţinută, propun guvernul respins de preşedinte. În această perioadă, pe scena macedoneană, spectacolul purtătorilor naţionalismului şi populismului din această ţară atinge cote nemaiîntâlnite. Parlamentul este atacat de naţionalişti, guvern nu există şi toată lumea se luptă pentru „puterea poporului”. După intervenţii externe, lucrurile intră pe făgaşul normalităţii. Nici celelalte ţări din Balcani nu sunt prea liniştite, premierul Albaniei, Edi Rama declarând, într-un interviu acordat ziarului „Le Monde”, că UE a început să dea dovadă de slabiciune în regiune, unde „totul se poate transforma oricând într-un butoi cu pulbere”. Înaltul oficial albanez considera că „dacă Uniunea Europeană este preocupată de influenţa rusă, jihadism şi populism, atunci trebuie să fie prezentă şi în Balcani, pentru că aceste fenomene ating Balcanii şi îi pot transforma în butoi cu pulbere”. Starea creează îngrijorare şi în cadrul NATO, unde secretarul general Jens Stoltenberg vorbea de o preocupare privind o anumită atenţie pe care Alianţa trebuie să o acorde Balcanilor de Vest, pentru întărirea sistemelor de informaţii şi apărare, în condiţiile în care Rusia doreşte tot mai evident revenirea serioasă în această parte a Europei.

În aceste condiţii, este clar că populismul devine, treptat, o formă specială de manifestare a celor care, pentru a capta simpatia populară, vor folosi toate mijloacele. Separatismul din Europa a atins apogeul în Catalonia. Nu este greu să vezi cât este populism şi cât este naţionalism în situaţia respectivă şi cum pot fi „exportate” în Balcani. De asta are nevoie proiectul unităţii europene în acest timp? Cu siguranţă, nu, preocupările europenilor sunt cu totul altele. Preşedintele francez Emmanuel Macron a denunţat, la sfârşitul lunii aprilie, într-un discurs rostit în faţa Congresului SUA, tentaţia „naţionalismului şi izolaţionismului”, considerându-le adevarate pericole pentru liniştea şi pacea lumii contemporane. „Trăim vremuri de furie şi teamă. Comunitatea internaţională trebuie să intensifice acţiunile pentru crearea unei ordini specifice secolului XXI”. Iată un răspuns la procupările actuale care nu mai necesită comentarii.

Vasile Leca


* Ghiţă Ionescu, Ernest Gellner – „Populism: Its Meaning and National Character” 

În intimitatea vieţii lui Winston Churchill

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on În intimitatea vieţii lui Winston Churchill
De-a lungul istoriei, în trecut, ca şi în prezent, conducătorii de state care răspund de viaţa milioanelor de oameni au continuat să guverneze, deşi sufereau de boli incurabile. Cui i-ar fi putut trece prin minte că celebrul Winston Churchill a fost un asemenea caz? Winston Churchill este adus în pagini de memorii datorită doctorului său personal, Charles Wilson, lord Moran, care, în ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii, i-a fost nu numai medic, dar şi confident şi prieten şi, de asemenea, un fin observator, care a lăsat în urmă o carte cu totul deosebită

Winston Churchill

Conform unor principii personale numai de el ştiute, Winston Churchill făcea baie de două ori pe zi, dimineaţa şi după siesta de prȃnz. Gurmand, era în acelaşi timp şi un mare amator de whisky – în doze zilnice – ca şi de trabucuri negre, imense, care i-au devenit sinonime. Grandilocvent, cu un umor debordant, făcea ironii răutăcioase şi se manifesta exploziv, fie că era vorba de bucurie sau de supărare. Dar avea şi momente de depresie, cȃnd spunea că are „cȃinii negri”; era singur, melancolic, descurajat. Depresiile sale erau alimentate de trei surse. Prima: Churchill s-a născut prematur, la şapte luni, nebucurându-se de o înjrijire deosebită din partea mamei sale, care l-a încredinţat să fie crescut de o doică, a cărei fotografie o va păstra asupra sa pȃnă la moarte. A doua cauză a depresiilor o constituia un uşor defect de vorbire, care îl afecta enorm. Al treilea motiv provenea din complexul de inferioritate dobȃndit ca urmare a eşecurilor sale militare din 1917.


În afară de rolul jucat în cursul unor evenimente istorice epocale (înainte, în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial), Winston Churchill a oferit contemporanilor săi o existenţă complexă, tumultuoasă şi contradictorie. Câteva întâmplări din biografia sa îl prezintă pe fostul premier având o viaţă definită de întâmplări pline de neprevăzut.

La 27 decembrie 1941, Churchill, escortat de cabinetul său militar şi de medicul lord Moran, se afla la Washington, pentru a discuta cu Roosevelt strategia ce urma să fie adoptată împotriva Germaniei naziste. În noaptea care a urmat, Churchill s-a deşteptat brusc, cu respiraţia blocată, cuprins de panică. O gheară îi strȃngea pieptul şi durerea era aproape insuportabilă. Medicul a diagnosticat o angină pectorală, a cărei evoluţie nu putea fi previzibilă, iar crizele se puteau succeda şi complica neaşteptat cu un infarct şi chiar moartea. Churchill şi medicul său au păstrat secretul privind starea sănătăţii premierului. Dacă ar fi dezvăluit despre ce boală este vorba sau chiar ar fi fost consultat de specialiştii americani, ar fi însemnat un dezastru. Sub pretextul oboselii cauzate de călătorie, Churchill a rămas la pat, în repaus absolut, administrȃndu-i-se sedative pentru calmarea durerilor. Patruzeci şi opt de ore mai tȃrziu, primul-ministru britanic lua parte la discuţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întȃmplat.
CEEA CE SE CUNOAŞTE MAI PUŢIN

Churchill avea 65 de ani cȃnd a preluat conducerea Guvernului de coaliţie, după eliminarea „conciliatorilor”, şi se bucura de o sănătate deplină. Cufundat complet în sarcinile pe care le avea de îndeplinit, premierul trăia într-o permanentă stare de tensiune; nu era deloc uşor, mărturisea Moran, de pătruns în intimitatea unui astfel de om. Indiferent în faţa convenienţelor, acceptase cu greu opinia celorlalţi membri din Cabinet de a fi supravegheat de un medic. 

Între două avioane, primul-ministru nu-şi menaja cȃtuşi de puţin forţele. La 30 ianuarie 1943, la întoarcerea de la Conferinţa de la Casablanca, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Temperatura i-a urcat la 40 de grade. Medicul a reuşit să-l scoată din criză utilizând penicilină. Convalescenţa i-a fost scurtă, Churchill restabilindu-se complet. În noiembrie acelaşi an, întorcȃndu-se de la Teheran, premierul s-a simţit brusc epuizat complet. Erau primele semne ale aterosclerozei. „Cȃinii negri” îl asaltau cu insistenţă. Pentru a-şi calma nervii serios zdruncinaţi de război, picta. La 24 august 1949, pe cȃnd se odihnea la Monte Carlo, Churchill avea primul atac cerebral. Urmările au fost limitate. Însă primul-ministru începuse să piardă din viteză. Înfrȃngerea Conservatorilor în alegerile din iunie 1945 a însemnat o grea lovitură morală pentru Churchill, nepermiţȃndu-i să mai participe în mod activ la cea de-a doua parte a Conferinţei de la Potsdam. Medicul îi urmărea atent fiecare mişcare, fiecare reacţie. Anii de după război au reprezentat, aşa cum a definit medicul său curant, „etapa de convalescenţă”, ca şi perioada 1951-1955, care a coincis cu al doilea Guvern Churchill.

Deplasările în ţară sau în străinătate, consacrarea unui timp mai îndelungat lecturii şi vechii sale pasiuni pentru pictură, dar mai ales redactarea unei lucrări monumentale, în mai multe volume, privind cel de-Al Doilea Război Mondial (operă care îi va aduce, de altfel, şi Premiul Nobel pentru Literatură), au sfȃrşit prin a-i conferi lui Churchill o stare de calm şi de echilibru, dȃnd iluzia unei reveniri a vigorii de altădată. „Schimbarea cea mai remarcabilă care s-a produs în situaţia mea – mărturisea pacientul medicului său – este că nu mai sunt obligat să fac ceea ce n-am realmente dorinţa să fac”.

Un rol important în viaţa marelui om de stat britanic l-a jucat în mod incontestabil soţia sa, care l-a secondat din umbră cu devotament, creându-i condiţiile necesare pentru a-şi desfăşura activitatea. Cu grijă şi tact, ea reuşea să-i calmeze irascibilitatea devenită notorie, îi sporea încrederea în sine şi, în general, exercita o influenţă binefăcătoare. 

În 1950, o afazie motorie îl doboară pe Churchill. Nu mai poate vorbi. Urmează un regim strict de rapaus. În 1952 s-a întors victorios, cu un nou mandat, în Downing Street. Totuşi, premierul, aproape de 77 ani, era un bolnav care îşi ignora în mod voit starea precară a sănătăţii.

Călătoria în SUA şi Canada, evenimentul încoronării Reginei Elisabeta a II-a, disputele aprinse în Camera Comunelor, la care se adăugau obligaţiile şi răspunderile zilnice legate de funcţia sa de mare responsabilitate, nu i-au lăsat nici măcar un moment de răgaz pentru refacerea unui organism ce făcuse faţă, timp de mai mulţi ani, unei uzuri fizice şi psihice extraordinare. Doctorul său era conştient, mai mult ca oricare altul, de starea sănătăţii pacientului său şi nu vedea decȃt o singură soluţie pentru a evita ireparabilul: retragerea din viaţa politică a primului-ministru. „Sunt în al şaptezeci şi optulea an – mărturisea Churchill medicului său – şi nu pot spera să trăiesc veşnic. Totuşi, nu cred că e cazul să ne neliniştim. După ce dau de mȃncare vrăbiilor şi lebedelor şi parcurg circa un kilometru., mă simt sleit. Nu pot suferi să stau în picioare, afară doar de cazul în care ţin un discurs”.

O uşoară ameliorare, înşelătoare, după care starea sănătăţii lui Churchill s-a înrăutăţit pe zi ce trecea. Medicul a mascat gravitatea tulburărilor cerebrale, pentru a nu declanşa o criză politică ce ar fi pus ţara într-o gravă dificultate. Pacientul a fost constrȃns să abandoneze obligaţiile ce i le incumba funcţia. La 26 iunie se retrăgea la o proprietate a sa.

În buletinul de sănătate redactat atunci şi în care se spunea doar că şeful guvernului a avut nevoie de un „repaus complet vreme mai îndelungată”, Moran menţiona că ar fi vrut să introducă cuvintele „tulburări ale circulaţiei cerebrale”, dar cei din preajma sa, din motive de prestigiu de ordin politic, miniştrii Conservatori lord Salisbury şi R. Butler, au modificat textul iniţial redactat de medicul premierului. Presa, luȃnd cunoştinţă de situaţia sa, s-a arătat indignată de această încercare de camuflare a adevărului, acuzȃndu-l direct pe doctorul Moran de lipsă de probitate profesională şi de nesinceritate faţă de public. 

 

Simpozion „Confesiuni balcanice”

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Simpozion „Confesiuni balcanice”
Institutul Cultural Român şi revista „Balcanii și Europa” au organizat un eveniment deosebit, dedicat relațiilor culturale româno-turce.

Sala mare a Institutului Cultural Român s-a dovedit neîncăpătoare pentru invitații la Simpozionul „Confesiuni balcanice”: diplomați, oameni de cultură, personalități din lumea științei, jurnaliști şi, de asemenea, reprezentanți ai mediului de afaceri. Manifestarea a prilejuit o trecere în revistă a bunelor relaţii culturale dintre cele două ţări de-a lungul timpului. Prezent la eveniment, E.S. Osman Koray Ertaș, Ambasadorul Turciei la București, a punctat importanța demersurilor culturale reciproce în contextul generos al bunelor relații dintre România și Turcia.

Sub aceste auspicii a fost prezentată lucrarea „Dostluk Yolunda”„Pe drumul prieteniei” (Editura „Balcanii şi Europa”) a scriitoarei şi jurnalistei Erem Melike Roman, carte care s-a poziţionat în centrul dezbaterilor din cadrul manifestării. Volumul a fost realizat pe baza activităţii de ziarist a autoarei, începută în anul 1957, când deschidea emisiunea în limba turcă a Radiodifuziunii Române. Prin intermediul interviurilor cu personalități literare și artistice din Turcia şi din România pe care le-a realizat, preluate și difuzate în mass-media din cele două ţări, a fost edificat un adevărat canal direct de comunicare între cele două culturi. 

Pe parcursul desfăşurării evenimentului, Bela Krisbai, director adjunct al Institutului Cultural Român, a susţinut o prezentare deosebită, prin care a punctat faptul că „acest Simpozion este un moment special pentru Institutul Cultural Român, dedicat promovării culturii dintre cele două ţări prietene”. Expuneri aplicate au mai prezentat prof. dr. Luminiţa Munteanu şi Tuna Balkan, director al Centrului Cultural turc „Yunus Emre”, din Bucureşti.

Manifestarea s-a încheiat cu o prezentare de costume tradiționale, piese din patrimoniul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Parteneri ai Simpozionului au fost Ambasada Republicii Turcia, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Uniunea Oamenilor de Afaceri Turci din România şi Hotelul „Ramada”, din Bucureşti.

 

Incizie în epoca Parlamentelor incipiente

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Incizie în epoca Parlamentelor incipiente
Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate cărţi apărute după 1989 este cea a profesorului Ştefan Cazimir, spumoasa şi inspirat intitulata „Râsete în Parlament”. Era la început de epocă…

Văzând ca nimeni altul în spatele scenei politice româneşti postdecembriste umbra marelui Caragiale, neimpresionat de discursurile „de tip nou”, profesorul Ștefan Cazimir a avut ideea de a adera, în februarie 1990, la Partidul Liber-Schimbist. Era ilustrarea perfectă a abordării de către finul intelectual Ştefan Cazimir a scenei politice româneşti din anii democraţiei, pe care un rol însemnat avea să-l joace, şi continuă s-o facă, şi comedia. „La drept vorbind, misiunea unui parlamentar nu este să-şi exprime ideile proprii, care sunt puţine şi s-ar isprăvi repede.Rolul lui este să exprime opiniile alegătorilor”, spunea în plenul forului legislativ, politicianul Ştefan Cazimir, în 1992.

Cu un umor de cea mai bună calitate şi cu un condei ascuţit, care a ştiut să rămână critic, dar şi constructiv şi cordial, profesorul Ștefan Cazimir a dăruit recent publicului o nouă şarjă de „Râsete în Parlament”, ediţie a II-a proaspătă, cu texte revizuite, care a văzut lumina tiparului la Editura „Balcanii şi Europa”. Caustic şi vădind un miez serios în spatele fiecărei „înţepături”, volumul este înmănuncherea unor momente de sclipire care l-au făcut pe Ştefan Cazimir un unicat în peisajul public românesc. (R.I.)
 
 
 

Radioul Public din România

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Radioul Public din România
„Alo, Alo, aici Radio București!”. Cu aceste cuvinte, rostite în deschiderea primei emisiuni a unui post de Radiodifuziune public în România, la 1 noiembrie 1928, începea un nou capitol în istoria presei, dar şi a dezvoltării moderne a României. Cel ce vorbea în acel moment memorabil era profesorul Dragomir Hurmuzescu, primul președinte al Consiliului de Administrație al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, proeminentă personalitate a vieții științifice şi universitare din țara noastră. 

Dragomir Hurmuzescu

Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei în România, a fost fizician și inventator, profesor la Universităţile din Iaşi și Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, fondatorul învățământului electrotehnic din România și colaborator al soților Marie și Pierre Curie. Între multiplele sale activităţi ştiinţifice şi obşteşti, radioul şi radiodifuziunea au deţinut întotdeauna un rol aparte. La sfârșitul anului 1924, profesorul Hurmuzescu a înființat Asociația Prietenii Radiofonieiîn cadrul Institutului Electrotehnic (înființat tot de el), iar în 1925 a reunit un grup de radioamatori care au acţionat pentru înființarea unui radio național. În acelaşi an, la 19 noiembrie, a avut loc și prima emisiune în limba română cu un post de tip Levy, de 50 de wați. Peste alţi doi ani, Dragomir Hurmuzescu emitea pe lungimea de undă de 350 de metri, emisiuni pentru 2.000 de abonați, de două ori pe săptămână.


În 1927 se constituie Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, care, din 4 aprilie 1936, devine Societatea Română de Radiodifuziune.

Dragomir M. Hurmuzescu
(13 martie186531 mai1954) provine dintr-o familie obișnuită, fiind fiul cel mare a lui Martin Hurmuzescu, funcționar al Poștei, și al Profirei, casnică. La terminarea Colegiului Sfântul Sava urmează cursurile Facultății de Științe a Universității din București, până în 1887. Prin concurs obține o bursă la Universitatea Sorbona, din Paris, unde devine licențiat în Fizică, după ce încheie studiile ca șef de promoție în laborator alături de Maria Sklodowska-Curie și Pierre Curie. Este ales membru al Societății Franceze de Fizică, al Comitetului Savanților Străini din Franța și al Societății Fizicienilor Germani, iar la 28 aprilie 1896 obţine titlul de Doctor în fizică. Reîntors în ţară în acelaşi an, este numit conferențiar de Matematici generale la Facultatea de Științe a Universității din Iași și profesor de Fizică, apoi director, la Liceul Internat. În paralel, îşi continuă activitatea ştiinţifică de cercetare şi aplicaţii. În 1894 inventează un izolator alcătuit pe baza unui amestec de sulf și parafină, folosit în construcția electroscoapelor, numit dielectrină, și electroscopul numit electroscopul Hurmuzescu. În 1901 realizează experimentele de comunicație prin radio ale lui Guglielmo Marconi şi Alexandr Popov. Între 1904-1907 este secretar general al Ministerului Instrucțiunii Publice, unde proiectează o reorganizare a învățământului științific liceal. În 1910 inițiază înființarea unei școli de electricitate, demers care stă la baza fondării, în 1913, a Institutului Electrotehnic din Iași.

În 1913 devine, la București, director al Institutului Electrotehnic, profesor la Facultatea de Științe și decan al acestei facultăți. În 1916 este membru corespondent al Academiei Române și membru fondator al Academiei de Științe din Romania. În august 1917, Hurmuzescu şi familia sa, alături de alţi câţiva cunoscuţi profesori care s-au educat la Paris, au fost îndrumaţi spre Franţa, pentru a promova interesele naţionale. La Paris, profesorul se ocupă de stabilirea principiilor pe baza cărora ar trebui să se dezvolte învăţământul de specialitate din ţară. În anul 1925, la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti, condus de profesorul Dragomir Hurmuzescu, este construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic care face posibile cele dintâi audiţii publice, de două ori pe săptămână. Referitor la acest moment, profesorul Hurmuzescu afirma, în anul 1938: „La noi, primele recepţiuni au fost realizate cu mijloace experimentale şi prin personalul secţiunilor de radiotelegrafie ale Institutului Electrotechnic Universitar”. În anexele laboratorului său (foste grajduri), din Strada Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă.

În 1926, Dragomir Hurmuzescu a creat la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din ţară. În aceeaşi perioadă, el a făcut şi primele încercări de transmisie prin telegrafie fără fir. La 1 noiembrie 1928 a  fost realizată cea dintâi transmisiune radiofonică a postului Radio Bucureşti, la ora 17:00. 

Biografia sa sbuciumată consemnează că la 16 martie 1937, la vârsta de 72 de ani, Hurmuzescu părăsea viaţa politică, în toamna lui 1937 se pensiona, iar în 1948, regimul decidea eliminarea sa din rândul membrilor Academiei. Aproape uitat şi desconsiderat de autorităţile vremii, s-a stins din viaţă la masa de lucru, în timp ce îşi redacta memoriile, la 31 mai 1954, la Bucureşti. Ca reparaţie postumă, în 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat pe marele savant român printr-o sesiune ştiinţifică mondială, iar în 1990 a fost reprimit, post-mortem, în rândul membrilor Academiei Române. Pentru a-i onora memoria, unul din premiile Academiei Române – cel în domeniul ştiinţelor fizice – îi poartă astăzi numele.
 
 

Cum a luat fiinţă Crucea Roşie

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on Cum a luat fiinţă Crucea Roşie

În zorii zilei de 24 iunie 1859, la Solferino, în nordul Italiei, 320.000 de oameni aşteptau semnalul începerii luptei. De o parte erau francezii şi italienii, iar de cealaltă – austriecii. În mijlocul acestor soldaţi înarmaţi se afla un om care nu avea absolut nicio legătură cu măcelul la care urma să asiste. Se numea Henry Dunant şi era un elveţian, om de afaceri, de 31 de ani, căruia acea zi cumplită avea să-i schimbe destinul. Şocul sângelui, al suferinţei combatanţilor avea să-l prefacă în câteva ore pe tânărul afacerist într-un apostol al compasiunii universale.

Solverino 1859

A început lupta. Soldaţii se sfârtecau cu baionetele, cu puştile şi cu tunurile. Rezultatul: 40.000 de morţi şi mii de răniţi. Nu exista vreun spital, nu erau nici infirmiere, medici, pansamente sau medicamente. Răniţii, lăsaţi în voia soartei, agonizau în chinuri. Şi, ca o culme a grozăviei, toţi acei nefericiţi nu erau egali nici măcar în faţa morţii: au fost triaţi, francezii şi italienii având prioritate, în timp ce austriecii, învinşi, au fost aruncaţi în şanţuri.

Jean-Henri Dunant (1828-1910)

În faţa acestui spectacol macabru, Henry Dunant a improvizat un spital într-o biserică. Investindu-şi toată averea pentru a ajuta victimele, a cumpărat pansamente şi medicamente. A convins femeile din sat să devină infirmiere şi să-i îngrijească pe toţi răniţii, fără deosebire. A obţinut eliberarea medicilor austrieci care stăteau neputincioşi sub paza santinelelor franceze. De atunci, acest om de afaceri metamorfozat a pornit să creeze societăţi de ajutorare organizate. În 1862 a publicat cartea „O amintire de la Solferino”, care a cunoscut un succes imens. Şi-a pus în joc toată energia – şi toate relaţiile – pentru a sluji oamenii afectaţi de război. Ca urmare, filantropul a beneficiat de o primire solemnă la Napoleon al III-lea, apoi la alţi suverani ai Europei.

La Geneva Dunant a mobilizat toţi decidenţii şi, în octombrie 1863, pentru prima oară în istorie, 14 naţiuni s-au reunit şi au adoptat zece rezoluţii de natură să reglementeze conflictele din perspectiva ajutorării răniţilor şi prizonierilor, oferind toate garanţiile pentru ca aceştia să fie trataţi cu cât mai multă omenie posibil. După alţi zece ani, 19 naţiuni au semnat celebra Convenţie de la Geneva, în vigoare şi astăzi. Dunant a organizat astfel societatea denumită Crucea Roşie, care va avea sarcina, în toată Europa şi apoi în lumea întreagă, să îndeplinească această uriaşă atribuţie. 

Crucea Rosie – 8 Mai

În România, Societatea Naţională de Cruce Roşie, înfiinţată în 1876, este o organizaţie umanitară membră a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, abilitată prin lege să asigure asistenţă umanitară în caz de dezastre şi să vină în sprijinul persoanelor vulnerabile, serviciile fiind acordate voluntar, imparţial şi neutru. Semnatarii actului de înfiinţare al Crucii Roşii Române au fost Dimitrie Ghica, Nicolae Creţulescu, George Gr. Cantacuzino, Gr. C. Cantacuzino, C.A. Rosetti, Ioan Ghica, Dimitrie Sturza, Carol Davila. Crucea Roşie Română are astăzi 47 de filiale, 1.996 subfiliale şi 1.307 comisii, iar 5.500 de voluntari se implică în activităţile organizaţiei. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii Române, care stau la baza tuturor acţiunilor sale, sunt:  Umanitate, Imparţialitate, Neutralitate, Independenţă, Voluntariat, Unitate şi Universalitate.

 Absurdul la el acasă

Reporter: editura June - 15 - 2018 Comments Off on  Absurdul la el acasă

Doamne, ce de mai gugumănii se scriu prin presă! Te miri cum de un fost asistent al preşedintelui George W. Bush, jurnalist şi vorbitor de limbă română, pe numele său Jacob Grandstaff, pus pe snoave, după cum scrie acesta, susţine că Washington-ul vede România ca pe o colonie: „Departamentul de Stat a tratat România ca pe o colonie de-a sa din estul Europei. Şi, până când românii nu se vor sătura de asta şi vor dori să-şi conducă propria ţară, Departamentul de Stat va continua să trateze România ca pe o colonie”. (ziarul „Naţional”, 13 aprilie a.c.). 


Într-adevăr, te poţi cruci citind rândurile defăimătoare ale ziaristului neamţ. Cum se poate spune aşa ceva despre SUA, când noi ştim cu toţii câtă grijă au de ţara noastră, nu ca de o colonie, ci ca de un copil drag? Cȃteva evidenţe răstoarnă complet fabulaţia iresponsabilă a amintitului personaj. Să le luăm pe rând. Cine ne fereşte de duşmanul de la Est, având mare încredere în noi şi, ca atare, vânzându-ne armament greu, de multe miliarde de dolari? Iată că s-au gândit mai mult decât noi să ne fie apărat văzduhul de urgia Răsăritului, construind şi Deveselu, care, din păcate va fi acţionat la o dată ulterioară, necunoscută. Mai amintim apoi că Ambasadorul american aflat la Bucureşti se îngrijeşte de noi periodic, prin intervenţii punctuale. Ca să nu ne facem de cap, după mintea noastră, se pare, înceţoşată. Deunăzi chiar, Departamentul de Stat s-a arătat o dată în plus grijuliu cu noi; ne ocroteşte chiar, arătându-ne ca nici o altă instituţie păcatele noastre, destul de multe la număr, ca să le cunoaştem şi să le îndreptăm şi pe care ei le ştiu, se pare, mai bine decât noi.

Deşi nu suntem încă în graniţă cu Statele Unite, ca Mexicul, zilnic suntem preţuiţi, prin cuvinte încurajatoare, aşa cum ne-au însufleţit după războiul câştigat de americani în Irak, de unde au preluat importante resurse de petrol, iar nouă ne-au făcut promisiuni, într-adevăr importante şi, desigur, va veni o zi când vom fi răsplătiţi! Iată un asemenea exemplu de mărinimie: după ce cumpărăm şi achităm câteva zeci de transportoare Piranha, vom pune şi noi pe picioare o fabrică de asemenea produse, care, în optimismul nostru şi gândind altfel decât ziaristul neamţ, estimăm că va produce – până una, alta, aşa credem – obiecte complementare pentru amintitele transportoare, cum ar fi şuruburi, piuliţe şi rulmenţi. Deci, va fi bine! E bine!

Şi încă vreo două vorbe nesăbuite ale aceluiaşi „fost” ziarist, evident, de asemenea mincinoase: „Dacă românii vor continua să creadă că nu sunt suficient de deştepţi sau abili să conducă ţara, atunci Departamentul de Stat îi va trata aşa cum a făcut-o şi în ultimii 10 ani”. Şi încă o rostire jignitoare pentru noi, a aceluiaşi, referitoare la demnitatea noastră: „Departamentul de Stat nu tratează Ungaria şi Polonia ca pe colonii pentru că popoarele respective nu suportă aşa ceva”. Vedeţi până unde pot ajunge unii, ce nu cunosc de fapt situaţia de la noi şi lansează vorbe iresponsabile? Dar ce, noi suntem Ungaria sau Polonia? Noi avem o existenţă milenară şi ştim mai bine ce ne trebuie şi pe cine ar trebui să apreciem! În ceea ce ne priveşte, aşteptăm ca, urmând exemplul mărinimiei americane faţă de Mexic, să se înalţe şi la noi un zid uriaş, de milioane de dolari, care să ferească democraţia de şatrele de romi de pe la noi, care încearcă să treacă de dincoace, dincolo, pe sub tunelurile săpate la graniţă.

Şi, pentru că tot ne-am referit la oferta binevoitoare americană de armament, suntem bucuroşi să punctăm că multe dintre avioanele şi tancurile pe care le cumpărăm vin gata testate, câţiva ani buni, în lupte directe cu duşmanii, pentru ca noi să fim convinşi că achiziţionăm o marfă verificată. Ce dracu’, că doar şi noi suntem negustori buni!

Evident, am glumit… Nu-i aşa? 
 
Carol Roman
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult