18
September , 2018
Tuesday
Anul electoral 2014 poate fi considerat unul al premierelor. Pe lângă primele alegeri europarlamentare de ...
În timp ce pe stadioanele României şi în marile pieţe ale capitalei başii boxelor duduie ...
Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din ...
Titus Corlăţean, ministrul român al Afacerilor Externe „Cu toţii suntem mândri de acei români care, ...
Odată cu plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe scena politică internaţională au apărut două ...
Potrivit Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, principalele vulnerabilităţi ale României sunt diminuarea capacităţii de ...
interviu special acordat de ES dl. Ljupco Arsovski, ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Macedonia ...
„ În noua Ucraina, drepturile românilor vor fi respectate, aşa cum vor fi drepturile tuturor ...
Cu prilejul înmânării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” 2012, laureaţii, preponderent personalităţi din sfera politicului, ...
Asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate de români în Franţa ţin legătura permanentă cu ţara natală, legând ...
Potrivit tradiţiei, în fiecare an revista „Balcanii şi Europa” acordă premiile sale unor importante ...
O întreagă generaţie de europeni maturi, trecută printr-o profundă criză, priveşte, pe de o parte, ...

Archive for September, 2018

Cu gândul la viitor, scrutând prezentul…

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Cu gândul la viitor, scrutând prezentul…
Și iată că în plină desfășurare a unor impresionante evenimente din viața politică europeană, inclusiv din țara noastră, a celor dedicate Centenarului românesc, apar unele luări de poziție care ne atenționează că în ultimii ani statul cam se duce de râpă. Și, trecând parcă cu vederea istoria ultimelor decenii, care aparține cam acelorași personaje începând cu 1990 și până azi, toate belelele pe care le trăim sunt aruncate în capul celor aflați vremelnic la cârma țării. Dar situația îngrijorătoare în care ne aflăm este cauzată de participarea efectivă a tuturor partidelor de pe scena politică românească. Relele pe care le resimțim în aceste zile, începând cu corupția desfășurată la toate nivelurile, lipsa de dezvoltare pe o temelie românească eficientă și multe altele ne-au adus o stagnare a societății românești, mai în toate palierele. Este vorba despre o involuție evidentă: s-a ajuns să dărâmăm aproape tot ceea ce în urmă cu multe zeci de ani s-a străduit să realizeze poporul român cu sârg, consecvență, asuprire și multe lipsuri.

Carol Roman

Constatăm zilnic incompetenți, ce fac legi și ordine, cățărați în poziții decizionale. Aparatul administrativ actual nu face față marilor provocări pe care le parcurgem, încercând să schimbe peste noapte structuri conturate și așezate destul de bine în rostul lor, cum ar fi, bunăoară, Justiția. Lipsa de vocație a celor aflați astăzi la putere – aduși mai cu seamă prin neprezentarea la vot la ultimele alegeri – continuă aceeași lipsă de pricepere a înaintașilor post-decembriști, care, unii după alții, au dat vina pe „greaua moștenire”. 


Evenimentele de la 10 august 2018 nu au fost, totuși, urmate de concluzii politice responsabile; din păcate, au reprezentat un moment în care profitorii din ambele taberele au încercat să dărâme fragile împliniri ale actualității, realizate cel mai adesea de ochii publicului. Și se uită că zdruncinările economice de la noi – repetăm – pornesc încă din urmă cu 10-20 de ani și nu s-a încercat responsabilizarea politicienilor de ieri și de azi care au contribuit, într-un fel sau altul, la faptul că milioane de conaționali de-ai noștri preferă să muncească printre străini. În schimb, se acordă timp reconfigurării de-a valma a legislației privind Justiția, Sănătatea, Educația, fără o concepție clară care să indice rostul lucrurilor. Nu s-a înțeles încă nici până acum marea eroare care ne domină în lipsa unui plan național de dezvoltare a țării. Rezultatul: instabilitate, amatorism la nivel înalt, nesiguranță economică și socială, lipsă de efort unitar. 

Degeaba preamărim meritele înaintașilor noștri făurari dacă acțiunile actualelor partide politice – care nu se înțeleg între ele și nu au teme comune, de concordanță și continuitate în privința stimulării progresului – șubrezesc baza statului român, realizat cu jertfe și mari suferințe. 

O privire cât de cât lucidă ne duce spre concluzia că nimeni nu se poate spăla pe mâini, nici cei aflați la putere, nici cei din opoziție, pentru neîmpliniri. Aniversarea Centenarului găsește societatea românească în înfruntări fratricide păguboase tocmai în aceste zile, în care tânjim după o Românie aflată între granițele sale naturale și care, prin bună guvernare, prin unitate națională, ar putea ajunge la locul care i se cuvine printre națiunile europene.

Carol Roman

 
 
 

UE și SUA intenționează eliminarea barierelor comerciale

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on UE și SUA intenționează eliminarea barierelor comerciale
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, și preşedintele SUA, Donald Trump, au căzut de acord să lucreze la un demers comun de a elimina toate barierele comerciale dintre cele două părţi.

În urma întâlnirii care a avut loc la Washington și care a fost menită să detensioneze relațiile comerciale deteriorate, ambele părţi au subliniat că s-au făcut progrese în rezolvarea unor probleme care au afectat relaţia dintre SUA şi UE, pornite după ce Trump a impus tarife asupra exporturilor de oţel şi aluminiu ale UE. Juncker a declarat că a pornit „cu intenţia să facem o înţelegere, ceea ce am şi făcut”. De cealaltă parte, liderul de la Casa Albă a menţionat că cei doi au convenit „să acţioneze spre tarifele zero, bariere zero şi subvenţii zero pentru bunurile industriale non-auto”. 

Printre aspectele concrete convenite se numără cumpărarea de către UE de soia și gaze naturale lichefiate din SUA, cele două puteri mondiale urmând, de asemenea, să acționeze împreună pentru combaterea furtului de proprietate intelectuală și a acordării de subvenții companiilor de stat, precum și pentru reformarea Organizației Mondiale a Comerțului. 

Rezultatul acestor convorbiri se lasă încă așteptat…
 
 

Europa Unită are probleme și multe speranțe

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Europa Unită are probleme și multe speranțe

Summitul UE din iunie, de la Bruxelles, întâlnirea Trump-Putin din iulie, de la Helsinki, și summitul NATO, tot în iulie și tot la Bruxelles, dincolo de rezultatele lor concrete – sau nu – facilitează în orice caz o apreciere de ansamblu. 


Acesta este contextul în care s-a ținut și summitul anual al Uniunii Europene, care trece, ca mai toată lumea acum, prin cea mai gravă și mai profundă criză din existența ei de peste 60 de ani. Momentul – e util de accentuat – nu trebuie, totuși, dramatizat, precum o fac unii, interesați, căci pacea și securitatea lumii nu sunt mai amenințate ca în vremea „echilibrului terorii” din secolul trecut (chiar dacă se vorbește de un nou „război rece”), iar solidaritatea euroatlantică și unitatea de vederi (mai puțin și de acțiune) dintre statele și formatele interstatale din acest vast areal al liberalismului și democrației sunt – în momentul de față – prevalente față de divergențele și tendințele centrifuge interne, care par, însă, și ele să prindă tot mai multă consistență și să se cronicizeze, în lipsa prelungită a unor soluții la îndemână în viitorul apropiat.

De unde însă și de ce atâta zarvă, uneori cu vârfuri de sarcină paranoice, în viața internațională? Occidentul și structurile sale instituționale sunt antrenate într-un proces amplu și profund de schimbare și reformatare, ca replică întârziată – într-un fel – a marilor răsturnări și reașezări de la cumpăna anilor 1990. Europa Unită, proiect romantic și cutezător, generos și umanist în intenții, oricum singular în lumea contemporană, a reușit să demareze, să consolideze și să extindă o construcție inter/suprastatală pentru a garanta și armoniza interesele tuturor statelor angajate în proiect. Dar, pe întreg parcursul ei, aventura pașnică europeană a fost jalonată de progrese însoțite în permanență de dificultăți, obstacole, divergențe interne sau cu alții, crize de creștere sau de gestiune, deficit de democrație. Istoria UE, instituție eminamente pașnică (iar până acum fără vreo componentă militară semnificativă), nu a fost, așadar, una lină, lipsită de agitație și tensiuni. Actuala criză a integrării europene este una existențială, apar mai des ca altădată întrebări dramatice privitoare la șansele de supraviețuire, cel puțin în actuala ei paradigmă, a Uniunii Europene. Agenda UE este împovărată de subiecte presante și spinoase, de la problema bugetului comunitar și a reformei electorale la nivel european, componenta apărării, Brexit, următoarele etape ale extinderii (în Europa de est și sud-est), poziția față de Rusia, relațiile cu Turcia etc., până la mai noile sfidări numite populism, suveranism, iliberalism, nelipsitele tendințe de secesionism și – deloc în ultimul rând – poziționarea față de politica și acțiunile Americii președintelui Trump față de UE și față de multe din statele membre ale Uniunii. Iar toate aceste dosare intens preocupante sunt, cel puțin în acest moment, dominate și eclipsate de marea și controversata dezbatere asupra fenomenului migrației masive extraeuropene pe continent. La Bruxelles, în iunie, noul coșmar european a monopolizat practic întregul spațiu al activităților din plen și din culise.

Pentru a revitaliza motorul franco-german al Uniunii, cancelarul Merkel și președintele Macron s-au întâlnit pentru a-și coordona pozițiile, iar pentru aceasta și-au făcut și concesii comune, întrucât fiecare dintre ei are nevoie, pe plan intern, de un statut de lider european de prim rang: președintele francez pentru că a anunțat încă de la instalarea în funcție un ambițios program de relansare a Uniunii, cancelarul german pentru că are mari probleme în propria coaliție guvernamentală. Într-un registru de ironie amară, reuniunea de la Bruxelles s-ar putea asemui cu celebrele tablouri ale lui Bruegel, cu multe personaje, fiecare dintre ele cu propria treabă: Germania, pentru continuarea cu orice preț a migrației, Franța „între umanitarism si fermitate”, Italia hotărâtă să se despovăreze de „centrele de primire”, Grecia concesivă în schimbul păsuirii datoriilor, Spania mai primitoare ca mulți alții, Austria, președinte în exercițiu al UE, mai intransigentă ca oricând împotriva exodului, țările din Grupul Vișegrad net opuse unor noi fluxuri de imigranți, Polonia pe o poziție similară, dar distinctă de Vișegrad, Marea Britanie „demisionară” favorabilă migrației etc. 

Virtuozitatea diplomatică a „matadorilor” europeni a reușit, până la urmă, întrunirea unui consens, exprimat într-un text care prevede, în principal, crearea unor tabere pentru imigranți pe coastele sudice ale Mediteranei și, voluntar, în porturi din state europene mediteraneene. Dar primele reacții ale țărilor vizate de proiect au fost de respingere categorică. Iar un pugilat fulgerător s-a și produs între Franța și Italia pe tema migrației, chiar în preziua reuniunii, un joc de ping-pong cu emigranții începe să se închege și între Austria și Germania, pe lângă partidele angajate deja prin Ungaria, Croația, Cehia, Slovacia… În plus, imediat după sumitul zbuciumat, cabinetului Merkel „i-a trecut pe lângă ureche glonțul” căderii guvernului prin spargerea unei venerabile coaliții care ființează de vreo șapte decenii. Criza de la Berlin a fost aplanată – sau mai bine zis amânată. 

O traiectorie pe cât de spectaculoasă și presărată de riscuri de tot felul, pe atât de miraculos administrată, până acum, de Berlin. O traiectorie care, în mare, se regăsește în multe alte state din UE, dar într-un fel și la nivelul Uniunii. Și totuși, în acest tablou atât de preocupant pot fi aflate și zone de speranță, care nu pot fi ignorate. La prima sa întâlnire cu Parlamentul European, după ce Președinția semestrială a UE a fost preluată de Austria, cancelarul acestei țări, Sebastian Kurz, s-a angajat să acționeze în interesul tuturor statelor membre și mai ales pentru consolidarea unității europene, iar în context a făcut o referire explicită la imperativul includerii României și Bulgariei în Spațiul Schengen, întrucât, a declarat el, „nu putem avea o Uniune Europeană cu cetățeni de rangul unu și rangul doi”. Ar fi benefic și salutar ca, sub președinția Austriei, Consiliul European din această toamnă să ia în sfârșit decizia corectă, mult așteptată și necesară, de integrare a României în spațiul Schengen, act care ar prefața firesc preluarea Președinției Uniunii Europene de către țara noastră, la 1 ianuarie 2019.

Nu întâmplător, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a încercat să netezească asperitățile transatlantice în discuția sa directă cu președintele SUA, Donald Trump…
 

Corneliu Vlad
 

Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul
Apropiata aniversare a Centenarului Unirii Transilvaniei cu România – aceasta poate fi denumirea adevărată a evenimentului, nu „100 de ani România”, cum se încăpățânează să titreze televiziuni cu ștaif sau publicații năzuroase – ne obligă să explorăm în trecutul acestei idei mărețe, trecută în fapte prin jertfa a 800.000 de români.
 

Eminescu

Această jertfă este simbolul cutezanței și a sacrificiului de sine a celor care, într-un fel sau altul, au fost brațul înarmat al poporului român. Pierderea a aproximativ 10% din populație, iar din acest procent numărul bărbaților în putere a fost covârșitor, la care se adaugă un alt procent, cel al ofițerilor în rezervă sau activi căzuți în luptă, un procent extrem de mare și care a însemnat de fapt pierderea unor oameni cu calificare profesională, cei care ar fi trebuit să pună pe picioare noua Românie, toate aceste jertfe au o profundă semnificație spirituală. Noua Românie, România Mare, s-a alcătuit printr-o legătură de sînge, de suferințe, de disperare și neasemuită cutezanță. 


S-ar fi putut face o asemnea jertfă pornindu-se doar de la o împrejurare, de la o promisiune politică sau diplomatică? Fără nicio îndoială, nu. Un popor care a consimțit să dea un astfel de tribut de sânge și suferință trebuia să aibă pe deplin conștientizată misiunea reîntregirii, trebuia să aibă o conștiință publică pe deplin motivată, trebuia să aibă deja o convingere puternică a faptului că luptă pentru o cauză întemeiată și venind din adâncul Istoriei. Pentru a avea aceste atribute spirituale a fost necesară o lungă înfruntare intelectuală, ideologică, a fost nevoie ca diseminarea mesajului patriotic să fi avut loc în cele mai largi cercuri ale societății. Intrarea României în Marele Război a avut loc la o relativ mică distanță temporală față de Războiul pentru Independență. O distanță relativ redusă în timp, dar care a acoperit transformări uriașe fie în viața socială, fie în evoluția Statului, fie în ceea ce privește modernizarea armamentelor și a Armatei. Locotenenții din Războiul de Independență se prea poate să fi ajuns comandanți de Divizii sau Armate în Războiul balcanic și în Primul Război Mondial. Ideile care s-au plămădit încă de la Mica Unire, ideile care au mobilizat națiunea în Războiul de Independență au avut timp și mediu prielnic să devină suportul modernizării României. Avântul național care s-a văzut pe deplin împlinit în urma campaniei din Bulgaria, în 1877, a găsit calea structurării unei strategii naționale de unificare a tuturor teritoriilor românești. 

Ioan Slavici

O strategie la nivel național nu ținea neapărat cont de interesele politice ale partidelor ori de cele strict personale ale politicienilor. Ea se construiește prin contribuția patrioților români, indiferent de stare socială ori orientare politică. Este evident că obiectivul principal al acestei strategii era aducerea Transilvaniei (în sensul larg al cuvîntului) între hotarele statului național român. Mica Românie, de acum Regat sub Coroana Hohenzollern-ilor Sigmaringen, adăpostea dintotdeauna un număr apreciabil de români ardeleni ori bănățeni, fie în refugiu politic, fie în refugiu economic, fie în refugiu cultural. Dar nu doar cei din Transilvania considerau Bucureștiul locul „de unde răsare soarele” pentru români. Erau, asemeni lor, bănățeni, bucovineni, basarabeni, dar și mai mult decît atât – românii din Balcani, risipiți în mai multe țări, din Albania și Grecia până în Bulgaria. Vedeau și ei în România calea de salvare culturală. 


Astfel, în perioada postbelică, adică după Conferința de Pace de la Berlin, cea care a stabilit ordinea după războiul ruso-româno-turc, mulți intelectuali și numeroși politicieni au considerat că este momentul pentru dezvoltarea unei mișcări în favoarea unui mare stat românesc. O idee îndrăzneață, o idee care nu putea să nu trezească opoziții, mai cu seamă din partea unor oameni politici obligați să respecte înțelegeri internaționale și să reziste presiunilor politice, economice și militare ale puterilor europene. Se știe că România a încheiat primul său Tratat internațional înainte de proclamarea independenței – e vorba de tratatul cu Austro-Ungaria. Era o mare victorie diplomatică. Acest Tratat netezea drumul spre Independență, deoarece o putere europeană recunoștea starea de fapt a lucrurilor. Recunoștea, dar cerea să fie bine plătită pentru gestul său. Nu comentăm acum consecințele acestui Tratat, ci subliniem doar că prin semnarea lui, România trebuia să tempereze acțiunile calificate drept iredentiste de către Imperiul vecin, dar patriotice și naționale în realitate. În anul 1882 ia ființă Societatea Carpații. Un moment decisiv pentru evoluția ulterioară a mișcării naționale. Dintre membrii marcanți ai acesteia se reliefează, incontestabil, Mihai Eminescu. În fapt, el este ideatorul și inițiatorul acestei Societăți, care avea un caracter mai mult sau mai puțin secret. Eminescu fusese fondator în Societatea Arboroasa, o înaintemergătoare a mișcării naționale moderne. De ce se consideră că Societatea Carpații ar fi fost o societate secretă? Poate că răspunsul cel mai bun se găsește în faptul că agenții secreți austro-ungari alcătuiesc rapoarte amănunțite despre ședințele acesteia. Rapoartele sunt adevărate acte de acuzare față de cei care se manifestau deschis, în ședințele închise, în favoarea unei politici active de modificare a statutului românilor din Imperiu, pînă la desprinderea Transilvaniei din sistemul imperial și alipirea acesteia la România. Eminescu este considerat de informatorii austro-ungari drept cel nai virulent și cel mai convingător în demersurile sale. Pe deasupra, Eminescu era și un ziarist renumit, cu un verb înflăcărat și o logică a demonstrației impecabilă. Mărturie stau articolele din Timpul, oficiosul conservator al vremii. În 20 iunie 1883, Societatea Carpații este suprimată de autoritățile române. Regele Carol fusese somat de imperiali să oprească agitația națională care viza problema românească din Transilvania. Ce s-a întîmplat cu Eminescu, se știe. Cum se putea altfel, când ambasadorul român de la Viena comunica iritat: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eminescu a fost, într-adevăr, potolit, dar ideile lansate public de Societatea Carpații, chiar dezavuată de Rege, nu au mai putut fi oprite. Rezultatul a fost de-a dreptul imprevizibil: Regele Carol I și-a dat seama că energía națională se descătușase și că nu mai putea fi stăvilită. Atunci a decis să o canalizeze într-o altă direcție, mult mai puțin periculoasă din punct de vedere politico-militar. Suveranul a început o vastă și complicată operațiune de recuperare culturală a românilor din Balcani. S-au făcut studii istorice și lingvistice, s-au deschis școli, biserici, biblioteci în toate zonele locuite de aromâni, s-au trimis învățători și preoți în mai toate comunele și chiar în satele de munte locuite de românii din Balcani. Dar cel mai reușit program de reînviere a limbii și culturii acestora a fost acela prin care copii aromâni au fost aduși în Țară, pe cheltuiala Statului, și au fost îndrumați în școlile românești. Mari intelectuali români s-au format pe această cale și au slujit cu devotament patria-mamă. De la Elie Carafoli la Nicolae Bagdasar ori Tache și Pericle Papahagi putem număra cu zecile vărfurile intelectuale românești pe care aromânii le-au dat. Dar această viclenie politică a Regelui, datorată obligației de a salva ce se putea salva în fața pretențiilor unui Imperiu, în loc să diminueze fluxul energiilor naționale, le-a făcut să-și diversifice, să-și mărească aria de interes justificat. Intelectualii ardeleni, de la Treboniu Laurian la Papiu Ilarian, de la GeorgeCoșbuc, Titu Maiorescu la IoanSlavici și Liviu Rebreanu ori George Topârceanu își găsesc locul în casa și cultura românească. Istoria se grăbea și ideea unei reîntregiri era susținută din ce în ce mai elocvent și mai puternic. Ideea unei Uniri a tuturor românilor din preajma Regatului este susținută de NicolaeIorga și A.D.Xenopol, de NicolaeDensușianu și IoanRussuȘirianu ori Octavian Tăslăoanu. Lista e lungă, prea lungă pentru a o considera vreodată epuizată. Izbucnirea Primului Război Mondial aduce în fața clasei politice o dilemă: care dintre tabere, Antanta sau Tripla Alianță, poate aduce României împlinirea, dacă nu totală, măcar în parte, a visului național? Chestiunea este delicată și complicată. Tabăra antantofilă construită în jurul Brătienilor avea de partea ei un sprijin popular, ținând cont de tradiția filofranceză, provenind din sprijinul acordat de Napoleon al III-lea în procesul Unirii Principatelor, dar și din ecourile Revoluției de la 1848. Antanta își putea permite o promisiune importantă: Transilvania se va alipi României în cazul victoriei acesteia. Deoarece Rusia era parte a acestui bloc militar, problema Basarabiei ieșea din discuție. Tripla Alianță promitea Basarabia, în planurile sale problema Transilvaniei nici nu exista. Iar România avea ambele probleme de rezolvat. Intelectualii și oamenii politici s-au împărțit în două tabere, fiecare dintre ele susținând una sau alta din blocurile beligerante și amîndouă afirmând că România trebuie să iasă din neutralitate. Ceea ce nu știa nimeni era că Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 conținea un codicil secret care obliga România să se afle în aceeași tabără cu Imperiul dacă acesta va fi atacat. Era secretul Regelui, un secret ținut cu strășnicie de acesta. Consiliul de Coroană a aflat de codicil abia în ședința în care s-a hotărât intrarea în război. Majoritatea a fost în favoarea Antantei, însă Regele era german, iar toată politica sa de alianțe se baza pe conlucrarea cu Germania și pe neagresiunea față de Austro-Ungaria. Soluția providențială a venit tocmai din acest codicil secret: Austro-Ungaria nu fusese atacată stricto sensu, ci ea atacase Serbia. Brătienii erau eliberați de constrângerea juridică, iar România a intrat în război pentru recuperarea Transilvaniei. Evenimentele ulterioare au arătat că tabăra filogermană a colaborat din plin cu ocupanții – Arghezi, Stere, Slavici sunt doar câteva nume dintr-un șir de mari scriitori care au scris la Bukarester Tageblat, ziarul generalului Mackensen. Unii au scris chiar lucruri îngrozitoare despre soldații care apărau Moldova. De partea cealaltă, Mihail Sadoveanu și mulți alții. 

Dar Marea Unire nu s-ar fi înfăptuit dacă românii înșiși, românii din Transilvania, din Bucovina, din Basarabia nu ar fi fost pe deplin convinși că nu este vorba doar de o schimbare a graniței, ci de o împlinire a destinului istoric. Pentru realizarea acestui destin era nevoie de lideri, de martiri, de oameni de acțiune. Octavian Goga, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, continuatorii lui Bărnuțiu și ai lui Avram Iancu, gloriosul grup al Memorandiștilor, miile de voluntari ardeleni concentrați la Kiev, legiunea Română din Italia, soldați și ofițeri români din Armata ChezaroCrăiască, ce au organizat Garda Națională din Transilvania, alături ori în întâmpinarea Armatei Române, au realizat Marea Unire cu prețul vieții lor, prin acte de bravură militară și din înalt spirit patriotic. În Bucovina, Ioan Flondor, Sextil Pușcariu, în Basarabia, Ion Inculeț, Pan Halippa, Alexe Mateevici, toți oameni de carte, dar și de acțiune, au impus voința neamului românesc de a alcătui o Românie care să fie casa tuturor românilor, care să-și croiască drumul spre viitor pe calea civilizației, a progresului și a democrației. Contribuția intelighenției din toate provinciile românești la Marea Unire a fost esențială. Fără cuvântul scris, fără pledoariile, cuvântările și acțiunea politică a unor intelectuali dăruiți interesului național nu s-ar fi putut realiza marele proiect național, cum fără jertfa de sânge de pe fronturi, fără voința hotărâtă a sutelor și sutelor de mii de români care s-au exprimat deschis pentru noua Românie, totul ar fi rămas la nivelul proiectelor frumoase, dar neîmplinite. Cât de important a fost argumentul intelectual în realizarea și recunoașterea Marii Uniri ne spune de la sine un fapt petrecut în timpul tratativelor de la Trianon, care au dus la încheierea Păcii de la Versailles, document pe care se sprijină și astăzi construcția europeană. Delegația maghiară a adus ca un ultim argument pentru respingerea recunoașterii apartenenței Transilvaniei la statul național român opinia că România nu este o țară de cultură și de aceea nu poate administra o provincie cu o cultură afirmată și recunoscută internațional, cum era Transilvania. La ședința următoare a Comisiei, delegația României a pus pe masa tratativelor colecția completă a revistei Convorbiri Literare. Argumentul a fost suficient și decisiv. 

Mihai Eminescu a reușit ceea ce era greu și de imaginat – să contribuie concret și hotărâtor, prin prezența poemelor sale în paginile Convorbirilor Literare, la realizarea celui mai important proiect național al românilor: Marea Unire. Peste ani, Societatea Carpați și-a dus la îndeplinire Programul pentru care fusese înființată și pentru care fusese interzisă în 20 iunie 1883.
 
Eugen Uricaru
 
 
 

„Transhumanță” a lucrătorilor est-europeni spre vest

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on „Transhumanță” a lucrătorilor est-europeni spre vest
În primii ani după intrarea în blocul comunitar, statele din estul Europei aveau un avantaj competitiv care le-ar fi putut ajuta să scadă decalajele faţă de Occident: forţa de muncă specializată care lucra cu salarii mici. În timp, însă, 20 de milioane de persoane au părăsit estul Europei pentru a munci în vest, iar sistemele educaţionale nu au mai scos specialişti în loc…

Muncitori străini aşteaptă actele pentru a lucra în Polonia

Datele oficiale arată că 20 de milioane de persoane au părăsit estul Europei în ultimii 25 de ani, majoritatea luând calea Occidentului, iar întoarcerile în statele de origine sunt în proporţie nesemnificativă, arată un raport al Fondului Monetar Internaţional. Preţul plătit de ţările care au pierdut acest val uman este uriaş, de la scăderea PIB la menţinerea decalajelor faţă de zonele dezvoltate.Exodul din estul Europei cuprinde un număr de 20 de state, de la Albania la Estonia, şi a redus în medie cu şapte procente creşterea economică a acestor ţări, notează FMI. Emigraţia a agravat semnificativ lipsa de mână de lucru calificată, scăzând în acest fel productivitatea şi capacitatea acestor ţări de a livra la export produse de înaltă calitate


Chiar şi faptul că toţi aceşti oameni au trimis în statele de origine sume însemnate s-a dovedit o „armă cu două tăişuri” – în timp ce a stimulat consumul, i-a făcut pe destinatarii de acasă mai puţin dornici să-şi caute de muncă şi a avut impact major asupra ratelor de schimb valutar, făcând, per ansamblu, aceste economii mult mai puţin competitive, arată documentul. În cifre relevante, raportul estimează că dacă nu ar fi existat acest exod de mână de lucru calificată spre vest între 1995 şi 2012, diferenţa dintre venitul mediu la nivelul UE şi cel din aceste state furnizoare de lucrători ar fi fost de doar cinci procente. În condiţiile exodului menţionat, în 2015, venitul pe cap de locuitor în Estonia, Lituania, Ungaria sau Polonia era de aproximativ 70% din media la nivel european. „În absenţa unor politici coordonate, emigraţia şi veniturile scăzute pot deveni un cerc vicios”, sintetizează raportul FMI.

Speranţa reîntoarcerii, „o naivitate”

Lucrători ungari în Marea Britanie

Dar ce a însemnat concret plecarea masivă a lucrătorilor din est pentru multe state europene? În cazul Poloniei, cel mai grav aspect este îmbătrânirea accelerată a populaţiei. „În următorii zece ani, sporul natural negativ şi plecarea tinerilor lucrători vor face ca Polonia să devină o ţară îmbătrânită”, punctează Maciej Duszczyk, director al Institutului de Politici Sociale al Universităţii din Varşovia. La rândul său, Michal Myck, director al Centrului de Analiză Economică din Szczecin, afirmă că „decalajul foarte mare dintre veniturile din vest şi cele din est face ca speranţa de reîntoarcere după câţiva ani a celor plecaţi să pară o naivitate”. Datele sunt grăitoare: 12% din forţa de muncă a ţării era relocată numai în Marea Britanie la finalul anului 2015. S-a ajuns la recrutarea de lucrători din Bangladesh, Belarus sau Ucraina. În aceste condiţii, peste doar un deceniu, potrivit estimărilor oficiale, unul din cinci joburi va fi vacant, cu efecte dramatice asupra economiei ţării.

Germania atrage mână de lucru calificată din Cehia

În dreptul Ungariei, acelaşi tip de provocări (şi aceeaşi atitudine în faţa sosirii migranţilor…). Presa din ţara vecină nu încetează să tragă semnale de alarmă vizavi de efectele plecării în vest a peste 600.000 de lucrători ungari, cifră care ar putea fi chiar mai mare. În Marea Britanie, de exemplu, ar fi emigrat peste 250.000 de cetăţeni ungari, arată portfolio.hu. Pe acest fundal, creşterea economică a ţării a rămas din 2008 încontinuu sub media Uniunii Europene, arată publicaţia „Daily News Hungary”.


Şi Cehia are probleme serioase când vine vorba despre forţa de muncă. Astfel, euractiv.cz arată că firmele din sud-vestul ţării nu mai pot conta pe lucrătorii din zonă, întrucât aceştia sunt atraşi ca un magnet în Germania vecină. Acolo, salariile sunt de trei ori mai mari decât în Cehia, iar în plus, lucrătorii cehi primesc şi alocaţii pentru copii, chiar dacă cei mici au rămas în ţara natală. Mai mult, mamele singure primesc o alocaţie suplimentară. „Chiar dacă veniturile din Cehia le-ar egala pe cele din Germania, oamenii tot ar pleca pentru acest avantaj, plăţile kindergeld”, punctează europarlamentarul ceh Martina Dlabajová. 

Medicii albanezi pleacă în masă către spitalele occidentale

Albania este un alt caz de stat care are de suferit de pe urma exodului mâinii de lucru. Potrivit publicaţei „Monitor”, spre deosebire de migraţia din anii 1990, astăzi pleacă persoanele cu înaltă calificare. Expresia-cheie este, de fapt, exodul creierelor, oamenii pregătiţi, cu studii înalte, care se îndreaptă în special spre (aceeaşi) Germania şi spre Canada. În aceste condiţii, sectoare ca sănătatea sau tehnologia informaţiei au masiv de suferit, cu peste 600 de medici plecaţi spre Occident din statul balcanic doar în ultimii trei ani.


În ce o priveşte, România este „campioana” europeană a emigraţiei şi chiar pe locul doi mondial. Numărul estimat al celor care au părăsit ţara este de peste trei milioane dde persoane şi, în ciuda unei cifre impresinante, de peste două miliarde de euro trimişi acasă în fiecare an de aceşti lucrători (peste investiţiile străine în România!), efectele asupra dezvoltării economiei româneşti sunt dramatice. Un singur exemplu: în condiţiile în care Uniunea Europeană pune un mare accent pe dezvoltarea tehnologiei, din ţara noastră au plecat în ultimii zece ani 5.500 de cercetători, un sfert din numărul total. În aceste condiţii, angajatorii români caută lucrători din Asia, mult mai costisitor de adus în ţară şi care pot sosi în număr limitat. 

Blocul Franţa-Germania

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Blocul Franţa-Germania
Istoricul relaţiilor franco-germane este relevant pentru ce poate rezulta din percepţia corectă asupra meandrelor istoriei. După secole de neînţelegeri, unele derulate sângeros şi încheiate nefericit, deceniile din urmă au plasat Franţa şi Germania în postura de state-nucleu ale constructului european. 

Charles de Gaulle si Konrad Adenauer

Integrarea europeană a început în note foarte optimiste, dar în timp diferenţele dintre statele membre cer tot mai multe eforturi pentru coeziune. Aceste eforturi sunt susţinute constant de Franţa şi Germania, aliate surprinzătoare, dat fiind istoricul celor două. Şi nu este vorba numai despre conflictele lor anterioare, ci şi despre faptul că au rămas două culturi foarte deosebite, două popoare cu mentalităţi pe alocuri diametral opuse. În primul rând poate fi menţionată bariera de limbă – nu doar că francezii şi germanii nu au niciun punct comun la acest capitol, dar oficialităţile şi structurile lor administrative folosesc preponderent limba engleză, străină pentru ambele naţiuni. Alte proocări sunt la nivel de percepţie. De exemplu, cele două state au viziuni foarte diferite asupra economiei, energiei, mediului înconjurător, migranţilor, văd chiar funcţionarea însăşi a statului şi rolul său în moduri diferite, care au ieşit la iveală fără menajamente în anii de criză economică, notează „New York Times”. Pe scurt, dacă pe de o parte francezii văd utilitatea statului în faptul că este un element de stabilitate, planifică şi conduce la nivel central, germanii sunt la polul opus: sceptici în faţa intervenţiilor statului în sectorul public şi privat, susţinând puternic ideea de clasă mijlocie şi situându-se împotriva tiparului de „ocrotire” a afacerilor. Demn de menţionat este faptul că teribila conflagraţie mondială din 1939-1945 a fost punctul care a răsturnat viziunea fiecăreia dintre cele două societăţi, aducând-o la modelul prezent. 

Gerhard Schroder si Jacques Chirac

Marea turnură în relaţiile dintre cele două state a început cu punerea în practică a acestor noi tipuri de viziune de către preşedintele francez Charles de Gaulle şi cancelarul german Konrad Adenauer, lideri care au sesizat potenţialul uriaş al unei colaborări între cele două ţări. Tratatul de la Élysée, din 1963, a oficializat o reconciliere care pentru mulţi părea imposibilă. „Ce s-a petrecut între cele două state în perioada de după război este aproape un miracol”, consideră Christiane Deussen, director al Casei „Heinrich Heine” din Paris. În timp, preietenia franco-germană, pe care mai toată lumea occidentală o numeşte astăzi „axa Franţa-Germania”, s-a statornicit şi a înflorit, în principal graţie unor relaţii foarte apropiate între liderii celor două popoare. Rând pe rând, Willy Brandt şi Georges Pompidou demonstrau că orice criză poate fi depăşită, Helmut Schmidt şi Valéry Giscard d’Estaing s-au dovedit arhitecţi redutabili ai Uniunii Europene, răzbătând împreună prin dificultăţi ca instituirea dolarului ca monedă globală de schimb, fiind, în acelaşi timp, iniţiatorii sistemului monetar european şi ai G6. 


Merkel si Sarkozy

Gerhard Schröder şi Jacques Chirac continuau linia cooperării franco-germane. Fostul preşedinte francez rezuma în 2003 relaţiile dintre cele două ţări şi sensul pe care vor merge: „Franţa şi Germania formează o comunitate de destin care trebuie să devină o forţă propulsoare în serviciul Europei”. La rândul său, actualul cancelar german Angela Merkel a demonstrat aceeaşi linie vizavi de Franţa. Legătura politică strânsă cu fostul preşedinte Nicolas Sarkozy a ajutat cele două state să „ţină cârma” constructului european în anii unei crize economice de proporţii globale. Relaţiile cordiale au fost perpetuate cu preşedintele François Hollande pe timpul mandatului acestuia, iar în prezent, liderul german şi şeful de la Élysée, Emmanuel Macron, pregătesc o reformă de anvergură la nivelul Europei Unite. În faţa celor doi giganţi europeni stau alte provocări – urmările „Brexit”, politica protecţionistă a SUA, competiţia acerbă din partea marilor economii asiatice, frământările interne la nivelul statelor membre (ascensiunea naţionalismului şi populismului, criza migraţiei, deficitele democratice care se manifestă în unele state din est). 

 


Lecţiile trecutului

Franţa şi Germania au fost inamici secole la rând. Unele dintre cele mai marcante momente de conflict au fost Războiul din 1870-1871, în urma căruia Germania devenea o naţiune unită, iar Franţa pierdea hegemonia europeană, apoi catastrofalele războaie mondiale, care au reconfigurat întreaga lume şi au lăsat ambele ţări sleite şi ruinate. În ciuda faptului că de mai multe ori militari germani au mărşăluit prin Paris sau că francezii au izbutit în multe rânduri să se ridice victorioşi în conflicte armate cu Germania, lecţiile unei istorii sinuoase au fost învăţate de ambele părţi, dovadă stând evoluţiile din ultima jumătate de secol. 

Femei în fruntea guvernelor europene

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Femei în fruntea guvernelor europene
La conducerea mai multor guverne europene se află femei politician pe care competența, profesionalismul, slujirea deplină a interesului național și abilitatea politică le-au recomandat pentru această înaltă funcție, ce presupune o mare răspundere. Desigur că parcursul profesional și politic, precum și expertiza au generat alegerea acestor femei în fruntea Cabinetelor țărilor lor.

Angela Merkel

În spatele ascensiunii Angelei Merkel, cancelarul cel mai longeviv al Germaniei, stă un parcurs politic remarcabil. Născută în 1954, în fosta Germanie de est, a intrat în politică imediat după căderea Zidului Berlinului. Ascensiunea sa a fost fundamentată cu fiecare pas. În 1991 era numită ministru al Tineretului și Femeilor, în Cabinetul conservatorilor germani, condus de Helmut Kohl, apoi, în 1994, devenea ministru al Mediului și Conservării Naturii. Ulterior, Merkel a fost aleasă secretar general al formațiunii, iar doi ani mai târziu era primul președinte femeie al acestui partid. În 2005 devenea prima femeie cancelar al Germaniei. De o forță și notorietate incontestabile, Merkel a jucat un rol central în negocierile pentru Tratatul de la Lisabona, în calitate de președinte al Consiliului European, în 2007. Angela Merkel a contribuit decisiv nu doar la forța economică actuală a Germaniei și implicit la prosperitatea notabilă a cetățenilor acestei țări, dar a demonstrat și capacitatea de a menține UE la suprafață în anii unei majore crize economice, gestionând cu abilitate nu doar interesele țării sale, ci și pe ale celor 500 de milioane de europeni. În ciuda unor momente de dificultate și a unor critici, indiferent că a fost vorba despre adoptarea austerității la nivel european sau deschiderea porților Germaniei în fața migranților, Angela Merkel este în continuare exemplul perfect de maestru al menținerii coalițiilor politice, indiferent că sunt interne, prin capacitatea de a guverna alături de stânga eșichierului politic, sau externe, dovadă fiind parteneriatul îndelungat cu Franța, în interesul Europei. În țara sa se bucură de o popularitate pe deplin meritată, fiind percepută de peste 50% dintre germani ca omul capabil să conducă țara în vremuri dificile și să-i sporească avuția în timpuri liniștite. 


Theresa May

Theresa May, premier al Marii Britanii, este persoana căreia îi revine sarcina foarte complicată de a regla ieșirea țării sale din Uniunea Europeană. Pe ce fundamente au decis britanicii, prin vot, că Theresa May poate fi politicianul care să încheie Brexit? În primul rând, națiunea se bazează pe îndelungata sa experiență politică, actualul premier demonstrând capacități deosebite în calitate de ministru de Interne, responsabil nu doar cu securitatea internă, ci și cu imigrația. Până la a fi parte a segmentului politic, în anii 1970-1980 May a lucrat la Banca Angliei, în 1994 fiind aleasă în Parlamentul britanic. După câștigarea alegerilor de către Partidul Conservator, în 2010, era numită ministru de Interne, dovedindu-se cel mai longeviv din ultimele decenii. În această calitate a trecut la o reformare profundă a Poliției, a implementat o linie mai dură pe segmentul combaterii traficului de droguri, a inițiat numirea prin alegeri a comisarilor și crearea Agenției Naționale împotriva Criminalității și a suplimentat restricțiile impuse imigranților. May este percepută ca un politician consecvent, consolidându-și o reputație de stabilitate și fermitate. Ca șef de partid aflat la guvernare, Theresa May beneficiază de respectul și susținerea colegilor și partenerilor politici, care afirmă despre ea că este „unul dintre cei mai serioși și riguroși intelectual membri ai Partidului Conservator”. 

Erna Solberg

O altă femeie premier care, grație expertizei și performanțelor, a trecut cu succes prin „furcile caudine” ale votului popular este Erna Solberg, prim-ministru al Norvegiei. Născută în 1961, Solberg are nu doar o remarcabilă experiență politică, ci și rezultate de guvernare care au făcut ca Partidul Conservator, pe care îl conduce din anul 2004, să câștige alegerile și să rămână în fruntea opțiunilor electoratului. Solberg a intrat în Parlament în 1989, la 28 de ani, activând doar în politică întreaga viață, după studii îndelungate și riguroase de științe politice și economie. În 2004 a fost aleasă lider al Partidului Conservator. Fermitatea de care a dat dovadă în gestionarea chestiunilor privind imigrația în postul de ministru al Administrației Locale și Dezvoltării Regionale, între 2001 și 2005, i-au adus supranumele de „Erna de fier”. După câștigarea alegerilor parlamentare din anul 2013, Solberg devenea prim-ministru a Norvegiei, poziție consolidată prin câștigarea următorului vot popular. Astăzi, anvergura și expertiza sa sunt recunoscute internațional, premierul britanic Theresa May chiar sfătuindu-se cu omologul său norvegian pe tema Brexit. Grație unei performanțe remarcabile ca șef de Guvern, Erna Solberg se bucură de un excelent renume, 40% dintre norvegieni considerând că este cea mai potrivită pentru a conduce Norvegia, după cum arată sondajele din 2018. 

Katrín Jakobsdóttir

Un alt stat nordic în fruntea căruia se află o femeie este Islanda. Premierul acestei țări, Katrín Jakobsdóttir, este recomandată de o activitate notabilă, care a recomandat-o pentru înalta funcție în stat. Fost lector la Universitatea din Reykjavik, a făcut parte din delegația țării sale la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din comisii parlamentare UE-Islanda, precum și din delegația țării sale la Consiliul Nordic. În 2003 intra în Mișcarea Verzilor, pe care o conduce din 2013. Fost ministru al Educației, Științei și Cooperării Nordice, Jakobsdóttir este, la vârsa de 42 de ani, cel mai tânăr premier femeie din Europa. Sarcina sa nu este una ușoară: Islanda are în istoria recentă o serie de scandaluri financiare implicând politicieni de rang înalt care au demolat guverne anterioare. Pe fondul unei redresări economice spectaculoase și cu o creștere economică de aproape 5% (după ce țara s-a văzut silită să se împrumute la FMI în anii de criză, ca să evite colapsul!), actualul premier este un adept al reconcilierii, invitând la dialog și cooperare întreg spectrul politic. Demn de menționat este faptul că premierul consideră că avansul economic al țării nu se reflectă atât cât ar trebui în nivelul de trai al islandezilor, în condițiile în care salariul minim în Islanda era, în 2017, de 2.200 de euro.

Ana Brnabić

O femeie chemată să conducă destinele țării sale printr-o perioadă extrem de importantă și într-un context intern și internațional complicat este Ana Brnabić, prim-ministru al Serbiei. Neafiliată politic, fiind, deci, un membru tehnocrat al Cabinetului, a fost considerată suficient de matură și de pregătită să conducă Serbia prin complexele negocieri pe care țara le poartă în prezent pentru aderarea la Uniunea Europeană. Această desemnare are la bază o expertiză de excepție. Astfel, Brnabić, absolventă de învățământ superior în Marea Britanie, a fost șefa unei asociații mixte public-private pentru crearea unor condiții mai bune de dezvoltare economică în Serbia. A lucrat îndeaproape cu organizații internaționale și cu investitori străini pentru implementarea unor mari programe menite să îmbunătățească sectorul public din Serbia. Rezultatele au fost concrete, prin atragerea de fonduri de dezvoltare în valoare de sute de milioane de euro în unele orașe. A realizat, printre altele, proiecte de mari dimensiuni în domeniul administrației publice, a coordonat programe naționale de dezvoltare a municipalităților și este unul dintre inițiatorii și promotorii programului național de dezvoltare economică locală din țara sa. Această expertiză recunoscută intern și internațional – și certificată prin rezultate – a făcut ca desemnarea sa ca premier de către președintele Aleksandar Vučić, în 2017, să fie aprobată cu o majoritate copleșitoare în Parlament. Brnabić este percepută deopotrivă la nivel intern și internațional ca o persoană capabilă să ducă la bun sfârșit aderarea țării sale la UE și o modernizare extinsă și solidă a Serbiei. 

Viorica Dancila

În fruntea Guvernului României se află Viorica Dăncilă. Este prima femeie care ocupă această funcție. S-a născut în 1963, în Roșiorii de Vede. A absolvit Facultatea Forajul Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Hidrocarburi, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze Ploiești, în 1988. În perioada 1997–1998 a fost profesoară la Liceul Industrial din Videle, iar până în 2009 a fost inginer la Petrom, sucursala Videle. Este membră a PSD din 1996. Întreaga sa activitate politică se leagă, de altfel, de această formațiune: a fost președinte al Organizației de Femei a PSD din Videle, apoi, până în 2008, consilier local la Consiliul Local Videle, devenind ulterior consilier județean în cadrul Consiliului Județean Teleorman. În anul 2009, Viorica Dăncilă a fost aleasă pe listele Partidului Social Democrat pentru un prim mandat de deputat în cadrul Parlamentului European, activând în cadrul Grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților. În anul 2014 obținea un nou mandat de europarlamentar. A activat ca vicepreședinte al Comisiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European, membru în Comisia pentru Drepturile Femeii și Egalitatea de Gen și membru supleant în Comisia pentru Dezvoltare Regională. În perioada de opt ani cât a fost europarlamentar, Dăncilă a fost raportor principal pentru un raport Întreaga sa activitate o plasează abia pe locul 17 din 32 europarlamentari români. A figurat pe lista celor nominalizați pentru titlul de cel mai bun europarlamentar la categoriile Agricultură, Drepturile Femeii și Egalitate de Gen, respectiv Cercetare și Inovare. A pus bazele Pactului pentru protejarea femeilor de violență domestică și viol, înființându-se o Comisie de lucru în acest sens. Performanțele sale în fruntea Guvernului României sunt cunoscute…

 

Roxana Istudor
 

Urmează războaiele pentru apă?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Urmează războaiele pentru apă?
Un fenomen la fel de îngrijorător, dacă nu și mai terifiant decât cel al schimbărilor climatice, este criza apei, în special a celei potabile. Dacă tendinţa actuală de irosire a acestei resurse continuă, lumea ar putea suferi o pierdere de 40% din totalul apei potabile până în 2030, avertizează Organizația Națiunilor Unite. Un raport al acestei organizaţii estimează că în doar circa 15 ani, lumea ar putea suferi de o criză a apei. Potrivit documentului, pe lângă pierderea a 40% din apa disponibilă, nevoia de apă la nivel global ar creşte cu 55% până în 2050, rezultând astfel consecinţe catastrofale. Dată fiind creșterea populației, „până în 2050, agricultura va trebui să producă cu 60% mai multe alimente la nivel mondial şi cu 100% mai mult în ţările în curs de dezvoltare. Se așteaptă ca nevoia de apă pentru industrie să crească cu 400%, din 2000, până în 2050, cea mai mare creştere având loc în economiile emergente şi în ţările în curs de dezvoltare”, arată raportul ONU, citat de „International Business Times”

Dramele lipsei de apă

Organizația detaliază în document și situația din regiunile globului cele mai expuse la criza apei. În Asia, calitatea pânzei freatice este afectată de agenţi naturali şi antropogeni, dar și de fenomene naturale extreme, cum ar fi seceta. O imagine realizată din spațiu în 2016 arată fără echivoc că lacul Urmia, din Iran, începe să își reducă semnificativ suprafața. Așa încât predicția lui Ismail Serageldin, vicepreședinte al Băncii Mondiale, făcută cu mulți ani în urmă, nu mai pare atât de improbabilă: „Multe din războaiele acestui secol (referindu-se la secolul XX) au fost legate de petrol, dar din secolul următor va fi vorba despre apă”. În timp ce petrolul a dominat decenii în șir gândirea geopolitică a puterilor mondiale, noul mileniu aduce printre priorități importanța excepțională a resurselor de apă, generând conflicte în regiunile în care nu se găsește sau se află în cantități nesemnificative. Cea mai evidentă și fundamentală problemă legată de gestionarea apei este că 97% din această resursă nu este potabilă sau aptă de a fi folosită în agricultură, deoarece este închisă în oceanele lumii.


Profesorul Butts, din cadrul Colegiului de Război al Armatei americane, într-un articol care a trezit un mare interes, „Importanța strategică a apei”, scria: „Doar 3% din apa de pe Pământ este proaspătă, mai mult de 2% este blocată în ghețurile polare sau în acviferele adânci ale apelor subterane și, prin urmare, nu este disponibilă pentru a satisface nevoile omului”. Aceasta este și o explicație suplimentară pentru cazuistica multiplelor conflicte ale secolului care au fost generate de dificultatea împărțirii resurselor de apă. Tensiunile dintre India și Pakistan asupra bazinului hidrografic al Indus-ului, care au fost exacerbate după medierea britanică, sunt un exemplu. Dacă Banca Mondială nu ar fi intervenit, o ciocnire violentă între New Delhi și Karachi ar fi fost inevitabilă. Doar negocierile derulate și mediate de instituția financiară internațională au condus la semnarea Tratatului privind apele Indus-ului, din 1960. Un alt celebru conflict pe tema apei a fost cel între Argentina și Brazilia, asupra bazinului Alto-Parana, care a durat decenii. Acordul a fost finalizat în Tratatul multilateral al Itaipu-Corpus, din 1979.

Dramele lipsei de apă

Din nefericire, dezvoltarea exponențială a lumii, a societăților marchează și în acest secol izbucnirea unor conflicte izvorâte din dorința de a controla această vitală resursă naturală, iar complicațiile pe care le poate provoca deficitul de apă sunt nenumărate. Asistăm deja la evenimentele dezastruoase desfășurate în Siria, care au produs una dintre cele mai mari crize umanitare din epoca modernă. Tulburările interne din această țară, care s-au transformat într-un război multi-actori, au generat, fără doar și poate, un exod masiv al populației. Dar la fel de evident este că și seceta gravă din această parte a lumii a amplificat fenomenul, forțând peste 1,5 milioane de persoane din zonele urbane să se mute, punând o presiune imensă asupra serviciilor sociale. Managementul defectuos al aprovizionării cu apă a fost resortul care a agravat în Siria și mai mult tensiunile. Cei afectați au protestat în stradă, amplificând tulburările sociale, manifestările împotriva guvernului transformându-se într-un conflict generalizat, ceea ce a transformat țara într-un teatru de luptă atât pentru forțele regionale, cât și pentru marile puteri. 


La fel ca în Siria, regimul aflat la putere în Iran a fost criticat și acuzat că folosește prețioasele rezerve de apă cu preponderență în beneficiul Gărzii Revoluționare Islamice. Populația percepe cu îngrijorare scăderea resurselor de apă, ceea ce poate deveni chiar o amenințare majoră la adresa securității naționale. Există câteva explicații legate de această scădere acentuată a rezervelor de apă din această țară. Kaveh Madani, de la Colegiul Imperial din Londra, identifică trei factori principali care au determinat diminuarea considerabilă a rezervelor de apă ale Iranului: folosirea excesivă a acestei resurse de către populație, un management incompetent în domeniul agriculturii și, bineînțeles, gestionarea incorectă a resurselor de apă, toate aceste elemente aducând Iranul la limita unei crize. Madani consideră că lanțul deciziilor neînțelepte durează de mulți ani în acest stat, ceea ce a determinat diminuarea drastică și alarmantă a rezervelor de apă din întreaga țară.

Același raport avertizează că schimbarile climatice ar putea aduce „riscuri adiţionale“, prin creşterea frecvenţei fenomenelor naturale extreme. „Se unesc două tendinţe globale: schimbările climatice şi dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare sau emergente. Este sigur că acest lucru va intensifica problematica apei, mai ales, pentru cei săraci şi marginalizaţi din aceste ţări”, adaugă documentul. Pentru a contracara aceste previziuni dezastruoase, ONU solicită industriilor care se bazează pe apă să implementeze mecanisme mai eficiente pentru a trata deşeurile şi să se asigure de calitatea acceptabilă a apei folosite. 

Anne Jugănaru

Ce regim și-ar dori moldovenii?

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Ce regim și-ar dori moldovenii?
O rezoluție recentă a Parlamentului European, care plasează Republica Moldova alături de Somalia și Burundi în privința încălcării drepturilor omului și a statului de drept, a repus în discuție o problemă mai puțin luată în considerare până acum: spre ce regim de putere se îndreaptă societatea moldovenească?

Președinții R. Moldova și Federației Ruse, I. Dodon și V. Putin

 Rezoluția menționată, care solicită Comisiei Europene suspendarea, până la alegerile parlamentare din toamnă, a oricăror plăți din asistența macrofinanciară de 100 milioane euro promisă cu un an în urmă Guvernului moldovean pentru continuarea și aprofundarea reformelor democratice, semnifică înăsprirea radicală a atitudinii forurilor comunitare față de autoritățile moldovenești, acuzate de comportament dubios și netransparent în cazul invalidării alegerilor pentru Primăria Chișinăului, câștigate, după cum se știe, de un candidat proeuropean.


 Este vorba, așadar, de mai mult decât de o evaluare a influenței vectorului vestic sau a celui estic asupra cursului evoluției Republici Moldova – spre Europa sau spre Eurasia? Se pune în discuție regimul de putere din acest mic stat de la extremitatea răsăriteană a continentului nostru. O chestiune care a căpătat contur mai ales după ce președintele în exercițiu, Igor Dodon, a anunțat că la 1 mai a.c. s-a finalizat operațiunea declanșată de socialiști pentru strângerea de semnături în vederea modificării Constituției și a trecerii de la statutul de republică parlamentară la un regim prezidențial.

 Inițiativa socialiștilor nu are șanse reale de finalizare până la alegerile parlamentare din toamna acestui an, dar tocmai aici se găsește și una din explicațiile demersului președintelui de a lansa pe piață, ca o prioritate a sa, inițiativa de schimbare a regimului politic din Republica Moldova: încercarea evidentă de a influența electoratul să voteze masiv în favoarea socialiștilor la alegerile viitoare, pentru a modifica raportul de forțe din Parlament și a crea astfel premisele legiferării trecerii de la republică parlamentară la un regim prezidențial. 

Premierul R. Moldova, P. Filip, și F. Mogherini, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe

Pe fond, Igor Dodon vine cu promisiuni populiste, din care nu lipsesc sintagme precum vom face ordine, vom asigura liniște și stabilitate, agreate în general de publicul larg, saturat de efectele unei tranziții îndelungate. Deocamdată, „unioniștii” huliți de Dodon s-au dovedit mult mai înțelepți: ei și-au exprimat cu sinceritate și în mod pașnic gândurile, cu ocazia marcării Centenarului de la Unirea cu România, din martie 1918, aruncând în derizoriu „avertismentele” lui Dodon despre riscul unui „război civil” sau chiar al unui „conflict militar” cu România.


 Indiferent cine sunt sfătuitorii lui Dodon, inițiativa sa vizând trecerea la un regim prezidențial de conducere a statului nu este deloc întâmplătoare. Ea survine exact într-o perioadă în care, după ani de reținere și prudență din partea populației, simpatiile pentru Uniunea Europeană și beneficiile pe care le poate aduce continuarea procesului de integrare în UE au crescut la cote considerabile. Chiar și persoane de limbă și cultură rusă, îndeosebi din rândul tinerilor, apreciază avantajele obținute mai ales în privința libertății de circulație în spațiul UE. Sondajele de opinie arată că numărul cetățenilor care se pronunță în favoarea cursului european al Republicii Moldova a crescut semnificativ în ultimii doi ani, depășind cu mult numărul celor care privesc spre Uniunea Euroasiatică. Mai mult, comerțul Republicii Moldova pe relația vest a sporit cu 20 de procente în 2017, iar în prezent peste 65% din produsele moldovenești își găsesc desfacerea pe piața UE. Dintre membrii Uniunii, România ocupă, în mod firesc, locul fruntaș în relațiile economice și comerciale cu Republica Moldova. 

 În același timp, evoluțiile recente au slăbit încrederea partenerilor europeni față de Republica Moldova, iar blocarea din nou a derulării ajutorului macrofinanciar promis ar putea avea efecte contrare celor urmărite de europeni, facilitând, în fapt, propaganda pro-estică a socialiștilor. În aceste circumstanțe, devin mai clare motivele pentru care Igor Dodon a lansat inițiativa de revizuire a Constituției, trecerea la un posibil regim prezidențial de conducere reprezentând, în viziunea sa și a susținătorilor săi, singura modalitate de a bloca orientarea europeană a Republicii Moldova și redirecționarea acesteia spre Uniunea Euroasiatică. 

 Ce ar putea obține în plus șeful statului, în cazul instituirii regimului prezidențial? Acesta își exprima regretul, la începutul acestui an, într-un interviu acordat postului de radio Deutsche Welle, pentru faptul că Republica Moldova nu are un conducător de forță precum este Vladimir Putin în Rusia. Privită atunci mai mult ca un elogiu adus liderului rus, declarația lui Dodon capătă o altă semnificație în condițiile demarării acțiunilor pentru modificarea Constituției și trecerea de la regimul parlamentar la unul prezidențial. Firește, păstrând proporțiile privind comparația cu autoritarismul rus, dorința sa de a institui un regim bazat pe o majoritate socialistă, care să „scurteze” parcursul democratic al legilor și deciziilor în stat, care să dea frâu liber acțiunilor de intimidare și eliminare a adversarilor politici sau de a închide gura presei care critică puterea este evidentă. Ca să nu mai vorbim de anularea progreselor în relațiile cu UE și orientarea fără rezerve a statului spre Uniunea Euroasiatică. Dodon a avertizat la un post rusesc de televiziune că una din primele măsuri pe care le va lua după alegeri, când speră că partidul său va ajunge la putere, va fi închiderea Centrului de Legătură al NATO, deschis la Chișinău în decembrie 2017. Deloc surprinzător, prezent la Moscova în perioada campionatului mondial de fotbal, Igor Dodon a ținut să-l asigure pe președintele Vladimir Putin că Rezoluția adoptată de Adunarea Generală a ONU (întărită la scurt timp și de o decizie similară a Sumitului NATO de la Bruxelles) privind necesitatea retragerii trupelor rusești din stânga Nistrului nu are și susținerea sa și a socialiștilor, care apreciază „rolul stabilizator și pacificator” al prezenței militare respective pe teritoriul moldovean. Această poziție contrastează cu declarațiile lui Dodon, conform cărora Republica Moldova își va păstra statutul de neutralitate, care este încălcat permanent chiar de prezența forțelor militare ruse în regiunea de est a republicii (Transnistria). De altfel, el nu a explicat dacă, în cazul instituirii regimului prezidențial, acesta se va aplica și în regiunea transnistreană, parte a Republicii Moldova (de jure), dar autonomă și chiar separată (de facto). Deocamdată, regiunea transnistreană rămâne un „teritoriu sub ocupație”, folosit intens și aproape pe față de Moscova pentru influențarea alegerilor și a cursului politic de la Chișinău. Creșterea rolului decizional al actualului președinte la conducerea statului moldovean ar consolida posibilitățile de acțiune ale Rusiei în această parte a Europei. 

Miza câștigării alegerilor parlamentare din toamnă devine astfel esențială pentru viitorul pe termen scurt și mediu al Republicii Moldova.

Dr. Ioan C. Popa

Mesager al românismului şi mândriei naţionale – Note din Italia

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Mesager al românismului şi mândriei naţionale – Note din Italia
În Italia au călătorit mai toţi marii scriitori şi filosofi europeni. În acest climat general, Nicolae Iorga a rămas profund legat de această ţară, tărâm de investigaţie istorică în arhive şi biblioteci, de vastă colaborare culturală cu intelectualii români.

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga călătoreşte la Veneţia. Există fragmente revelatoare ale influenţelor romantismului eminescian. „Jos, la gară, gondolele aşteptau. Unele porniseră deja şi, pe luciul mării, abia zbârcit de adierea vântului de seară, ele păreau nişte stele fugare într-un cer întunecat. Un miros deosebit, mirosul sălciu al valurilor, venea până la mine şi, pe lângă dânsul, un alt miros, de muced, de învechit, de putred, mirosul Veneţiei, al palatelor mâncate de lepra neagră a veacurilor.


– Una gondola! Una gondola!

Nu e în
patois, acea limbă specială a veneţienilor, cu vocalele muiate, vorbele trunchiate, accentul cântător; e italiană, aproape cea clasică. Acelaşi strigăt, pe deosebite înălţimi, din gâtlejuri deosebite, din luntri deosebite. Luntraşul trece pe dinaintea noastră, pe perinele din piele ale gondolei, pentru a se aşeza în picioare către coadă, pe partea cârligată ca un pinten, cu care se mânuie luntrea, şi pornim. E o lunecare lină, nesimţită aproape, fără spumă de valuri, fără hurducături (…) A doua zi am lăsat englezo-nemţimea din hotel, cu chelneri cu tot, pentru a lua la colindat îngustele strade ale oraşului. Fiindcă veneţienii nu umblă numai pe cârligatele lor gondole pentru a-şi căta de afaceri; cei ce au mai puţină dragoste pentru valurile Adriaticei şi mai multă pentru punga lor pot porni pe cele 150 de calli, care străbat, parte, insula de căpetenie, la cita, parte nenumăratele ostroave care, de la Lido la Murano, presară cu verdeaţă şi cu cenuşiul întunecat al monumentelor întinderea verzie a mării. Sunt nişte strade foarte curioase acestea, pentru cel deprins cu uliţele noastre – cât se poate de largi şi despărţite în trei, trotoarele şi mijlocul stradei. La Veneţia această împărţire ar fi de prisos: nimeni nu umblă cu trăsura, fiindcă nu există nici una singură. Din toate târgurile din lume, Oraşul Dogilor numai n-are birjari, ceea ce nu-i tocmai supărătoriu (…) E aşa de frumos în taina-i întunecată de veacuri, târgul palatelor de granit şi al leilor înaripaţi, crăiasa de odinioară a Mării Adriatice, ocrotita lui San Marco! Nicăieri în lume poate nu se grămădesc atâtea palate şi rămăşiţele unei societăţi dispărute nu sunt mai îmbelşugate; e o necropolă întinsă Veneţia, mormântul de piatră al Republicii apuse, groapa dogilor îmbrăcaţi în catifea, cu bereta de fir, ţuguiată la ceafă (…) De veacuri nicio biserică nu s-a zidit în acest oraş-necropolă şi nu numai nici o biserică, dar, mai că nu mi-a venit a crede, nici o casă. Veneţia dogilor a încremenit şi singură vremea a zvârlit deasupra cadavrului de piatră zăbravnicul ei de vechime; oamenii n-au schimbat nimica (…)”

Iorga la Venetia

Porneşte într-o dimineaţă frumoasă, „când cerul părea un ochi mare, albastru, care râde, şi soarele aprinde raze pe vestele de pânză ale lucrătorilor şi fustele roşii ale veneţienelor”, spre piaţa lui San Marco. „E neasemănat: în faţă, marea presărată de gondole negre, vapoare şi corăbii cu mii de aţe de păianjen pe aripile lor de pânză. În mijloc, un pătrat de ziduri vechi şi înnegrite, care fac din piaţă un fel de curte interioară; de o parte şi de alta procuraţiile, în faţă biserica sfântului Marc şi parte din palazzo ducale, reşedinţa dogilor (…) San Marco oferă priveliştea nostimă a unei biserici care-şi are turnurile de-o parte cel cu clopotele alăturea, la o parte cel cu ceasornicul (…) Leul veneţian, cu faţa lui majestuoasă şi liniştită, cu aripi pe spate, pare că pândeşte, aurit şi împodobit, deasupra anticului ceasornic, care de la 1496 până acum socoate mersul necontenit al vremii, schimbătoare şi veşnică”.


După aproape 40 de ani de la primul contact cu „cetatea stinsă”, neobositul călător Nicolae Iorga ni se dezvăluie în fulgurantele consemnări „Instantanee veneţiene”, apărute în „Revista Fundaţiilor”, în septembrie 1938, preocupat nu atât de trecutul istoric şi cultural, ci, în mod surprinzător, de peisajul uman policrom al unei Veneţii „la zi”, pulsând plină de viaţă. Descoperim aici un istoric al clipei, un poet impresionist, un fin observator al detaliului. Astfel, aflăm cum se joacă şi se amuză copiii Veneţiei, care sunt distracţiile duminicale ale străzii, ceremoniile bisericii, cum se petrece „o mutare săracă”, cu boccelele adunate în luntre, şi cum apără pisicile veneţiene oraşul contra „invaziei guzganilor rătăcitori şi flămânzi”… 

Pompei

Din aceste „Amintiri din Italia” reţinem şi tabloul zugrăvit de Iorga oraşului Pompei, înghiţit de lava vulcanului Vezuviu. O descriere artistică, plină de farmec şi poezie a peisajului mort de lângă Napoli. „Pompei e dezgropat întreg aproape. Un târg întreg de ruine, care pare ars ieri de focul Vezuviului. Stradele se înşiră printre case acuma, ca şi cu aproape 2.000 de ani în urmă, cu lespezi groase plumburii prin mijlocul cărora pietre mari ridicate ajută să treci de la o parte a drumului la alta. Casele sunt deşerte acuma: făcătorii de săpături au găsit cu cale să le cureţe de toate mobilele, pentru a le duce la Napoli, şi n-au lăsat aici decât pereţii goi, acoperiţi încă cu fresce splendide! E o pictură deosebită pictura aceasta murală a romanilor, semănând pare-că în îngrijirea stângace a contururilor cu aceea a prerafaeliţilor (…) Când am fost în vechiul oraş, în colţul unde se mai fac săpăturile, lucrătorii scoseseră de sub cenuşă o casă cu trei rânduri, pe ai cărei pereţi nişte cocostârci pe fond negru erau zugrăviţi. Cu o dibăcie la care pictura a ajuns târziu, numai după învierea ei. (…) Sculptura se simte şi ea de această tendinţă generală către realism, care domină prin ultimele timpuri ale imperiului; pe lângă nenumăratele statui ale divinităţilor, portretele călări ale lui Nonius Balbus şi fiului său, foarte exact reproduse după natură, cu toate zbârciturile bătrânului, cu toată elasticitatea de carne şi gracilitatea de contururi a tânărului (…) Un singur lucru lipseşte: oamenii; ba nu. Sunt, ce-i drept, vreo zece la muzeu, în toate posturile posibile, înlemniţi de agonie, îngropaţi în cenuşa vulcanului. Şi el, Vezuviul, se profilează pe cerul albastru ca un muntişor de mâna a doua, deşirând veşnic şfichiu-i de fum, pe când urechelniţa întinde frunza la soare, şopârlele de ruine se întind pe pietre, cu ochii lor de candele, şi cazmaua săpătorilor sună pe lavă”. („Amintiri din Italia”, 1895)


Viorel Popescu

România, în vacanță fără sfârșit

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on România, în vacanță fără sfârșit
Prietenul meu Carol Roman, unul din puținii scriitori și jurnaliști care păstrează, genetic probabil, un pic de umor sub învelișul sufletului, mă provoacă să scriu un articol pentru revista „Balcanii și Europa”, pe care o păstorește. 

Lucian Avramescu

– Ce să-ți scriu?, îl întreb. Eu pot să scriu despre ploaie sau curcubeu, despre rugina care se așază pe intelectualitatea română, despre chimia ucigașă a mâncărurilor de la crâșmele fast-food! 


– Hai, zice directorul revistei. Pentru tine, ca poet, facem derogări de la tematică. Va fi un număr mai relaxat. Mai de vacanță!

Păi, îmi zic eu, abandonat, ca o paporniță în gară, dacă despre vacanță pot să scriu, e, sigur, despre România. Trăiește cea mai lungă și dureroasă vacanță din viața ei modernă. Centenarul Reîntregirii, încercat pe scurt de Mihai Viteazul, care a plătit cu capul pentru îndrăzneală, e o vacanță pe care nici boierii de la Hollywood nu și-o îngăduie. E vacanța în care – pentru țară – politica nu face nimic. Nici puterea, nici opoziția. Ambele, ghidușindu-se în jocul de-a Baba Oarba, dorm. Viziunea, proiectul, ambiția patriotică, dăruirea pentru prosperitatea nației strălucesc, dar lipsesc cu desăvârșire. 

Da, trăim, ca stat, o imensă și fără de sfârșit vacanță a ideilor. Proiectele mari nu-și găsesc loc în planurile bugetare. România a ajuns să reprezinte la modul cel mai nefericit Balcanii, devenind, noi, cei care i-am dat pe Brâncuși, Eminescu, Enescu, Ionesco, Blaga, Coandă, mai balcanici ca bulgarii și mai insulari ca grecii, mai orfani în stabilitate ca albanezo-sârbii din Kosovo… 

De ce par în vacanță, în nesfârșită vacanță de idei și voință patriotică, toți politicienii României? De ce pare scoasă în concediu fără plată țara mea? 

Suntem noi sortiți relaxării, când lumea se agită? America lui Trump se împacă – cine-și putea imagina asta? – cu Kim Jong-Un, „dictatorul odios”, devenit un „tânăr isteț și bun negociator”? Lângă noi, Rusia a găzduit Campionatul Mondial de Fotbal, cheltuind sume colosale pentru a arăta fasonată, încheiată la toți nasturii luxului. 

Vacanță pe planetă? E o vacanță a bombelor atomice (Kim Jong-un nu-i mai trimite, declarativ, bombeaua atomică lui Trump în ceașca de cafea și nici americanul nu mai dă – deocamdată în joacă – peste Seul cu Hiroșime), Europa își face propria armată, România își face… Ce? Concediul ei nesfârșit. 

La concedii strategice ne pricepem. La tactica de a nu progresa nici cu un milimetru suntem maeștri. Vacanța e viața noastră mai nouă. Când intră gândirea unei țări în vacanță, mileniile care o preced se sting, iar Centenarul – atât de glorios încât nu se mai vede – pune punct la toate.

– Cu ce te ocupi?, am întrebat un patron de firme de construcții. Ești în concediu? 

– Sunt în concediu forțat. Mi-au plecat meșterii. Acum pleacă valuri, valuri, salahorii. Am început 40 de blocuri și 150 de vile, sub contract. Mai am doi ingineri din 15 și secretara. Trebuie să aduc vietnamezi, dar nu mă lasă legile, că până-i aduc se dărâmă temeliile. 

– Schimbați-le, zic! 

– Le-aș schimba, dar durează. În plus, politica, Parlamentul, toate sunt în concediu!

– Concediu plăcut!, zic și eu, cu gândul la articolul pe care nu l-am scris încă pentru revista în care noi suntem între Balcani și Europa, la jumătatea distanței dintre Iad și Paradis. 

Lucian Avramescu

 

Se schimbă lumea, dar și partenerii…

Reporter: editura September - 14 - 2018 Comments Off on Se schimbă lumea, dar și partenerii…
Dorind să răspundem unui corespondent al nostru, care voia clarificări legate de o întrebare aparent simplă – Ce-i acela un partener? – ne-am poticnit. Și am căutat ca, prin câteva exemple, să limpezim curiozitatea cititorului. Așa se face că, mai în glumă, mai în serios, am aflat că în vremurile noastre, odată cu schimbarea lumii, se schimbă și partenerii aflați în mai toate domeniile. Bunăoară, tradiționalista monarhie britanică, ce sute de ani și-a susținut neatinsă casta, a început să dea semne de trecere într-o eră a unor schimbări neimaginate chiar într-un film de science-fiction. Sute de ani, regulile privitoare la căsătoriile din familia regală britanică interziceau ca succesorii la tronul Marii Britanii să se căsătorească cu femei fără titlu nobiliar. Monarhia era cunoscută pentru rigiditatea regulilor și păstrarea cu sfințenie a cutumelor. De aceea, moștenitorii prezumtivi ai Coroanei s-au căsătorit doar în familii nobiliare, până când, în zilele noastre, s-a răsucit istoria: prințul William, aflat în linie directă de succesiune, a luat în căsătorie o persoană de rând, pe Kate Middleton.
Regulile au fost și mai și „încălcate”, și mai vizibil, cu ocazia nunții fratelui său, prințul Harry, care s-a cununat cu o femeie de culoare, divorțată și mai în vârstă decât el. Acest mariaj a confirmat că alegerea partenerilor se poate schimba odată cu lumea, întrucât opțiunea afectivă pentru o femeie divorțată l-a costat pe strămoșul său, Edward al VIII-lea, în 1936, tronul regal. 

Dar lucrurile nu se opresc aici. În aceeași conservatoare familie regală urmează să aibă loc o nuntă între persoane de același sex. Ivar Mountbatten, unul dintre verii reginei Elisabeta a II-a, se însoară cu partenerul său de viaţă, un bărbățel, James Coyle, o performanță unică, aceasta fiind prima căsătorie gay din familia regală britanică. Lucrurile capătă o nuanță specială: Ivar Mountbatten este descendent direct al împărătesei Ecaterina a II-a și al reginei Victoria, iar viitorul său partener său de viaţă este angajat al unei companii aeriene.

Și din nou vom repeta -se schimbă lumea, se schimbă partenerii…

Dar lucrurile nu rămân doar la cazuri izolate, oricum am dori să le calificăm. Sute și chiar mii de „parteneri” vor anima, în secolul nostru și în cele următoare, viața socială, politică, economică etc., etc. Ce vrem să spunem? În următorii 15-20 de ani, circa 800 de milioane de lucrători umani vor fi înlocuiți de alți „parteneri”, mignoni de astă dată, din tablă, străbătuți de fire și circuite, într-un cuvânt, de roboți. Performeri vor fi, cum ne-am obișnuit în toate domeniile, și de data aceasta Germania sau SUA, care, în orizontul anului 2030 vor poseda o treime din forța de muncă alcătuită din roboți. În zona sănătății, un medic va avea drept „coleg de serviciu” un robot, iar asistentele medicale vor acorda ajutor specializat subordonate fiind unor colegi de serviciu neînsuflețiți. Nici jurnaliștii nu vor scăpa de oastea unor viitori „colegi de breaslă” care îi vor comanda mai aspru decât conducătorii de partide, deoarece în viitor se va da mai mult credit unor minusculi „parteneri” mecanici decât celor umani. De ce? Pentru că aceștia vor executa ordinele fără să crâcnească. De altfel, marea agenție Associated Press a introdus deja noi „parteneri” care să realizeze pentru început știri sportive, înlocuind cronicarii sportivi de meserie. 

Într-un cuvânt, se schimbă lumea, se schimbă partenerii, mai în glumă, mai în serios
 

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult