17
November , 2018
Saturday
Români pe listele electorale spaniole Primii români care ar putea să reprezinte Spania în Parlamentul European ...
Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, ...
  Respectabila doamnă Merkel a străbătut un an plin de istorice fapte, apreciate mai cu seamă ...
Imigranţi performanţi Un document official care prezintă în mod clar calitatea profesională a imigranţilor români din ...
Nu de puţine ori, fie din necunoaştere, din lipsă de experienţă sau din pripeala actului ...
În cadrul acestui „Sezon” vor avea loc peste 300 de evenimente culturale, a fost principalul ...
Măria Sa Televizorul face furori în zilele noastre. De el ascultă toţi muritorii, indiferent de ...
Stimate domnule Raed Arafat, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
Mulţi dintre liderii autoritari ai lumii au „cochetat” cu literatura. De la poezie la eseuri ...
Plata şomajului pentru a deschide o firmă Plata unică a şomajului pentru a vă deschide o ...
Între 1945 şi 2011, numărul de ziduri care separă state din toată lumea a crescut ...

Archive for November, 2018

În umbra Articolului 7

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on În umbra Articolului 7
Se caută și se tot caută o despărțire a Marii Britanii de Uniunea Europeană favorabilă pentru toți în aceeași măsură, ceea ce, în mod practic, este aproape imposibil. Cele mai importante divergențe ce privesc relațiile post-Brexit dintre Regatul Unit și UE rămân cele referitoare la raporturile comerciale dintre părți și viitoarea situație a frontierei nord-irlandeze. Tratativele sunt în curs și probabil vor mai dura, deoarece ambii parteneri au de apărat cauze fundamentale, ce au urmări pe toate planurile.

Carol Roman

Pe de altă parte, chiar în interiorul Uniunii Europene au apărut mari divergențe, de pe urma cărora, în mai multe țări, se manifestă o diminuare a susținerii blocului comunitar. Doctrinarii, nemulțumiți de unele evoluții, au pus pe tapet Articolul 7 al Tratatului UE. În context, reamintim că acest Articol 7 vizează democrația, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului. Și au și apărut țări propuse spre a fi sanționate – acesta este termenul – sub diferite forme, inclusiv cu retragerea acordării de fonduri europene. Cazurile cele mai flagrante sunt cele ale Ungariei și Poloniei. Se intenționează chiar ca respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii să fie o precondiție pentru finanțările din partea UE. Iar prin aplicarea fermă a Articolului 7 se poate ajunge până la suspendarea sau reducerea fondurilor acordate, precum și la interzicerea accesării altora. În mod concret, în luna septembrie a.c., Parlamentul European a votat inițierea de sancțiuni disciplinare la adresa Ungariei pentru cazuri de încălcare a valorilor statului de drept, dispariția presei independente ș.a. De asemenea, Polonia a fost avertizată să nu mai continue reformele juridice care deja au pus în dreptul țării pericolul activării Articolului 7, ceea ce i-ar putea atrage retragerea dreptului de vot în interiorul blocului comunitar. În ciuda repetatelor apeluri, Varșovia nu a așteptat deciziile Curții Europene de Justiție și a luat măsuri interne care vor fi foarte greu de schimbat. 


În acest context, ceea ce ar trebui să evalueze politicienii noștri, cu calm și responsabilitate, sunt nominalizările făcute de comisarul european Günther Oettinger, care punea laolaltă Italia, Polonia, Ungaria și România pe aceeași direcție a nerespectării statului de drept și a inițierii unor modificări în sistemul de Justiție. De altfel, în mai multe țări se constată o scădere a popularității Uniunii Europene, după cum indică ultimul sondaj Eurobarometru. Acest fenomen se resimte și în țara noastră, în care se constată faptul că sprijinul românilor pentru apartenența țării la UE a ajuns la 49%, în scădere cu zece puncte procentuale față de luna aprilie. Susținerea pentru UE s-a deteriorat în total în șapte țări, scădere fără precedent în ultimul deceniu. Se remarcă faptul că România se află pe poziția a doua în ce privește procentul celor care cred că apartenența la UE nu este întru totul benefică, situându-se în fața unor țări care de mai mulți ani au dat dovadă de euroscepticism, cum este cazul Greciei (20%), Italiei, (18%), Republicii Cehia (17%), Austriei (16%) și Ungariei (14%). Explicația acestui fenomen se datorează unor evenimente politice și sociale din ultimele luni. De asemenea, intervine și „clișeul” inoportun repetat mecanic de unii reprezentanți ai autorităților, care afirmă că Bruxelles-ul nu trebuie să se amestece în treburile interne ale acestor țări. 

Să sperăm că intrarea în iarnă nu va înăspri, în afara climatului atmosferic, și pe cel politic, cu atât mai mult cu cât România, care preia, din luna ianuarie 2019, Președinția Consiliului UE, se va strădui să gestioneze în bune condiții acest mandat prestigios. 
 

Carol Roman
 
 

Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Conferința „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”
Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului a organizat la București un eveniment de certă relevanță pentru relațiile româno-turce: Conferința cu tema „Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018”.

Afis

Au punctat evoluția relațiilor bilaterale în cei 140 de ani de la stabilirea acestora prof. univ. dr. Emil Constantinescu, fost președinte al României, acad. prof. Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, E.S. Osman Koray Ertaș, Ambasador al Turciei în România, care a rostit alocuțiunea sa în limba română. Lucrările Conferinței au inclus prezentări originale, susținute de personalități din diplomație, istorie, mediul academic. printre care Mustafa A. Mehmed, decan al Turcologiei române, lectorii universitari dr. Adrian-Bogdan Ceobanu, de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, dr. Mihai Ghițulescu, de la Universitatea din Craiova, conf. univ. dr. Marian Zidaru, de la Universitatea „Andrei Șaguna“, din Constanța, prof. univ. dr. Liviu Țârău, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, Melike Roman, publicist, București, prof. univ. dr. gen. (r) Mihail Ionescu, de la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, dr. Claudiu-Victor Turcitu, de la Arhivele Naționale ale României, drd. Güven Güngör, Academia de Studii Economice București ș.a. 


Prof. univ. dr. Tasin Gemil, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, coordonatorul Conferinței, a sintetizat însemnătatea momentului aniversării a 140 de ani de relații diplomatice româno-turce: imediat după Războiul de Independență, România și Turcia au pus bazele unor noi relații, de deplină egalitate, preluând din istoria comună tot ceea ce a fost pozitiv. În acest spirit a fost redactată scrisoarea din 1878, adresată de ministrul de Externe român Mihail Kogălniceanu omologului său otoman Safvet Pașa. Ca urmare, Turcia a recunoscut independența României înaintea unor state europene ca Italia, Anglia, Franța sau Germania. În același an, cele două țări au stabilit relații diplomatice și au procedat la schimbul de reprezentanți diplomatici, fiind astfel începute raporturi fundamental noi, de cooperare pe multiple planuri, în avantaj reciproc. 

În prezent, România și Turcia se află în parteneriat strategic și sunt aliate în cadrul NATO. 

M.R.

Dosarul Kosovo are extensii ample… și imprevizibile

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Dosarul Kosovo are extensii ample… și imprevizibile
Primul deceniu al independenței de stat autoproclamate în Kosovo, fostă provincie autonomă a fostei Republici Federative Iugoslavia, la începutul acestui an (17 februarie) n-a prea fost celebrat festiv în presa internațională. „Atmosfera n-a fost una de sărbătoare”, remarca „Radio France International”; „Populația este mai divizată ca oricând” (Jean-Arnolt Derens, redactor șef la „Courrier des Balkans”); „Serbia-Kosovo – puțin contează frontiera, se împarte mizeria” (Armand Nimani, „AFP”) etc. În schimb, știrea că liderii de la Belgrad și Priștina intenționează, de câteva luni, să ajungă la o înțelegere pentru un schimb de teritorii între cele două părți a interesat mult mai mult presa europeană și chiar internațională. Ea continuă să se mențină în actualitate, chiar dacă, până acum, nu s-au făcut progrese în materie, cu toate eforturile depuse, la nivel înalt oficial, inclusiv la o recentă reuniune, proiectată, dar eșuată, la Bruxelles, sub auspiciile UE, între cei doi inițiatori.

Serbia Kosovo

În partea de rest a zonei Balcanilor, complicațiile create prin dezmembrarea Iugoslaviei federative și războaiele sângeroase și dezastruoase care au însoțit acest proces s-au aplanat în măsură considerabilă, sau măcar au fost înghețate într-un status quo pe care, de voie – de nevoie, îl acceptă toate statele (re)născute prin dezintegrarea statului multinațional din Balcani ivit după Primul Război Mondial. Conflictele „fierbinți” din această parte a continentului au încetat, dar pacea nu a fost câștigată. Noile state post-iugoslave s-au angajat, fiecare, pe un drum propriu, orientându-se fie spre Vest, fie spre Est, fiecare cu alianțele și aliații săi, cu instituțiile economice și partenerii proprii, ori sunt încă într-un regim de cvasi-izolare internațională și într-o atmosferă de prudență, suspiciune sau conlucrare minimă, mai degrabă obligatoriu necesară, între ele. Balcanii de Vest par să prelungească tradiția nedorită de „butoi cu pulbere al Europei”, iar marile puteri și alte state din apropiere, interesate direct sau indirect de zonă, se complac în această situație incertă, dar oricând explozivă, sau instrumentează în propriul interes o labilitate geopolitică în curs de cronicizare. 


Punctul cel mai vulnerabil și mai imprevizibil al regiunii rămâne Kosovo. După un război civil – se poate spune – serbo-kosovar, cu un bilanț tragic de 13.000 de morți, populații dislocate și mari pagube materiale, operațiunile militare în care s-a convertit criza kosovară în care s-au implicat direct și state ale NATO, starea de fapt s-a blocat într-o paradigmă de nici pace-nici război, împovărată de un munte de probleme, mai ales în Kosovo: economia la pământ, șomaj, sărăcie, corupție, emigrare masivă (mai ales în rândul tinerilor), un PIB cât o cincime din media europeană, o linie de demarcație arbitrară cu Serbia, între regiunile locuite de albanezi majoritari și sârbii în minoritate numerică. În această ultima problemă încearcă, de ceva vreme, să remedieze situația nefirească liderii de la Belgrad și Priștina și, din când în când, se întrezăresc semne promițătoare de revenire la normalitate. Presa locală vorbește, de pildă, despre un proiect ce vizează un schimb de teritorii între o parte a sectorului Mitrovica, în nordul Kosovo populată în majoritate de kosovari, și o parte a Văii Presevo, din Serbia, unde, din cei 75.000 de locuitori ai zonei, 60.000 sunt albanezi. Liderul sârb Aleksandar Vučić și cel kosovar Hashim Thaçi s-au pronunțat pentru o posibilă „ajustare teritorială”, dar nici forțele politice ale celor două părți, nici populația din cele două teritorii nu sunt în consens asupra proiectului. „Mai bine un plan de relansare economică a regiunii, în condițiile existente”, spun mulți dintre localnici. 

Poziții diferite se exprimă în această privință și dincolo de arealul Balcanilor de Vest, chiar dacă, în mod paradoxal, cele două părți direct implicate ar privilegia un acord: Serbia, pentru a înlătura un obstacol din calea parcursului sau de integrare europeană, Kosovo, pentru că o asemenea acțiune ar fi un pas spre recunoașterea de către Serbia a statutului sau independent. Dar și în Serbia, și în Kosovo sunt forțe interne care se opun ideii de reajustare a liniei de demarcație și schimbului de teritorii. La Belgrad, chiar partidul prezidențial și Biserica Ortodoxă Sârbă, de care țin și ortodocșii din Kosovo, iar la Priștina formațiunile ultranaționaliste și radicale. 

Camp Bondsteel

Nici pe plan european și internațional proiectul de „aranjamente teritoriale” nu întrunește consens. Dacă instituțiile de la Bruxelles au fost inițial vag favorabile, ulterior și-au accentuat rezervele. Germania se opune cel mai ferm oricărei modificări teritoriale, motivând că astfel s-ar deschide „o cutie a Pandorei” pentru revizuirea frontierelor într-o zonă și așa cu o securitate și stabilitate precare. I se alătură Austria, Finlanda, Luxemburg, Marea Britanie și alte state vest-europene. Presa occidentală este și mai directă în atitudinea de contestare. „S-ar crea un precedent. Mâine, albanezii din Macedonia ar cere alipirea la Kosovo. Sârbii din Bosnia vor dori să depindă de Belgrad etc. Mozaicul Balcanilor este o bombă cu fragmentație”, se alarmează politologul francez Vincent Hervouet. Și Rusia își are motivele ei de a nu agrea un asemenea acord, căci prin el, Belgradul s-ar apropia de Europa Unită și, poate, astfel, s-ar putea distanța de Moscova. În schimb, Statele Unite și Franța susțin acordul proiectat, fiecare din motivele sale: Washingtonul, pentru că Serbia s-ar apropia de Occident, Franța pentru a-și spori influența în Europa de Sud-Est. Suficiente argumente pentru ca președintele Serbiei, Aleksandar Vučić să aprecieze că „un acord pentru Kosovo nu este previzibil în viitorul apropiat”, după cum declara la începutul lunii septembrie. Dar cele două părți au promis că își vor continua eforturile de normalizare a relațiilor dintre ele, în prelungirea acordurilor încheiate în acest sens în 2013 și 2015. 


Miza ecuației Serbia-Kosovo este însă de o amploare mult mai mare, chiar dacă, în mod ciudat, dar explicabil, presa lumii pare să nu o observe sau preferă să o treacă sub tăcere. Și totuși, „Deutsche Welle” reamintea faptul că „despre această idee veche a început să se vorbească după întâlnirea dintre președinții Putin și Trump, de la Helsinki”. Iar la Bruxelles, săptămânalul „Politico” scria: „Chiar dacă suscită temeri, proiectul unei modificări a teritoriului merită sprijinul prudent al Occidentului”. Dar nu mai adaugă și un alt fapt, care nu poate fi lăsat deoparte în evaluarea implicațiilor geopolitice ale acestui dosar, și el ocolit de regulă în noianul de analize care preferă să se limiteze la implicațiile locale: în Kosovo se află cea mai mare bază militară din străinătate a SUA, despre care se vorbește cât se poate de laconic și de discret, baza Bondsteel. Un consultant al Băncii Mondiale, Anntonio Pertuzio, scria că această bază, situată în estul Kosovo, nu departe de frontiera cu Macedonia, se întinde pe aproape 400 de hectare și este înzestrată cu 52 de piste aeriene și 55 pentru elicoptere. În bază se află 7.000 de militari încartiruiți în 300 de clădiri. Ea este împrejmuită de o infrastructură fortificată în lungime de 14 kilometri, cu 84 de kilometri de baraje de sârmă ghimpată și 11 turnuri de observație. „Este un adevărat oraș-fortăreață, cu posibilități imediate de acțiuni aeriene sau elicoptere”, susține specialistul de la Banca Mondială.

Într-un asemenea context, nu este surprinzătoare declarația făcută la un moment dat de cancelarul german Angela Merkel pe tema animației din jurul problemei Kosovo: „Trebuie să avem grijă că negocierile dintr-un loc să nu ducă la negocieri într-un alt loc”. Mai concret, ea a susținut că problema teritorială dintre Serbia și Kosovo a fost unul dintre punctele cele mai importante ale discuției cu președintele Trump, care, la fel ca și Rusia, înclină să sprijine un astfel de acord de parțiție a teritoriului.
 
Dintr-o problemă între două teritorii sau regională, problema Kosovo se prefigurează ca una ce ar putea dobândi extensii globale.

Corneliu Vlad
 

Admiratorii dictatorilor

Condamnati

Când vine vorba despre a-și celebra idolii, fasciștii se feresc să intre în conflict cu autoritățile. Astfel, în orașul croat Split se poartă… tricourile cu chipul fascistului Ustasa, stilizat într-un simbol al internetului. Un magazin specializat din oraș comercializează tot felul de piese cu trimiteri fasciste, de la motive medievale la Războiul din anii 1990 și de la Broz Tito la starul pop Marko „Thompson” Perkovic, care a compus și cântat pentru acuzați de crime de război. Nu lipsesc bluzele care transmit mesaje despre Kosovo ori cele cu simboluri neonaziste. Nici în Bosnia-Herțegovina nu există o lege împotriva simbolurilor fasciste, așa că naționaliștii profită din plin, tot pe segmentul vestimentar. 

 

Cine face jocurile în Republica Moldova?

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Cine face jocurile în Republica Moldova?
Programate inițial în toamna aceasta, când expiră mandatul de patru ani al actualului legislativ de la Chișinău, alegerile parlamentare din Republica Moldova au fost amânate pentru februarie 2018. Toate formațiunile politice au căzut de acord ca scrutinul să fie întârziat cu câteva luni, fiecare făcându-și propriile calcule electorale. Partidele de la guvernare speră să câștige timp pentru a mai trece la realizări câteva puncte din promisiunile făcute. De partea cealaltă, socialiștii președintelui Igor Dodon doresc și ei să-și sporească avantajele, convinși fiind că greutățile iernii se vor deconta în defavoarea coaliției aflată la guvernare. Așadar, fiecare încearcă să profite de acest răgaz.

 Deocamdată, așa cum ne spun sursele noastre jurnalistice, situația generală din Republica Moldova continuă să se afle în cădere liberă, cu o populație sărăcită și fără prea mari speranțe într-o redresare rapidă. Migrația forței de muncă tinere în străinătate cunoaște în continuare ritmuri înalte, cu deosebire în țările vestice. Pe loc rămân vârstnicii și rusofonii, simpatizanți ai socialiștilor. În aceste circumstanțe, o întrebare care interesează multă lume este aceasta: cine face jocurile într-o societate marcată de grija pentru siguranța zilei de mâine, care este factorul ce poate influența în mod decisiv parcursul în anii următori al Republicii Moldova? Răspunsul nu este simplu și nici univoc.

 Din anul 2014, când Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, au fost înregistrate numeroase progrese, mai ales în ce privește libera circulație a persoanelor în spațiul european și creșterea volumului schimburilor comerciale reciproce. Evoluțiile au fost marcate de suișuri și coborâșuri, iar astăzi relațiile dintre cele două părți se găsesc într-o perioadă de stagnare, din cauza suspendării de către Comisia Europeană, până la alegerile parlamentare viitoare, a plăților din asistența macrofinanciară de 100 milioane de euro promisă guvernului moldovean. Firește că asemenea condiționări și încercări de punere la colț a guvernanților moldoveni, din considerente întemeiate dar uneori și discutabile pentru o societate în curs de tranziție, nu au întotdeauna efectele dorite la Bruxelles. Dimpotrivă, socialiștii și cei care susțin prioritatea relațiilor cu Rusia în orice condiții au pretexte în plus să-și argumenteze opțiunile. La rândul său, Moscova, care a impus sancțiuni economice Chișinăului, imediat după semnarea Acordului de Asociere cu UE, găsește mai ușor câmp liber pentru a bloca orientarea proeuropeană a Republicii Moldova. 

 „Rusia – îmi spune un vechi prieten basarabean, neimplicat politic și bun cunoscător al chestiunii transnistrene – , rămâne un jucător esențial pe scena Republicii Moldova. Iar cine face jocurile, de regulă vrea să și câștige”. Implicarea Moscovei în influențarea evoluțiilor din Republica Moldova, atât direct, prin lideri politici precum Igor Dodon, cât și pe filiera transnistreană, de care se folosește din plin pentru a-și impune pozițiile, a fost subliniată din nou de fostul prim-ministru Iurie Leancă, în prezent vicepremier pentru integrare europeană, într-o emisiune la postul public de televiziune de la Chișinău: „Cine menține separatismul în Republica Moldova de 27 de ani? Cine își menține ilegal trupele în regiunea de est a Moldovei (Transnistria)? Cine finanțează regimul separatist de la Tiraspol?” La toate aceste întrebări adresate președintelui Dodon există un singur răspuns, preciza Iurie Leancă: Moscova. Desigur, mai menționa demnitarul moldovean, nimeni nu dorește o înăsprire a relațiilor cu Rusia, dar acestea să fie „civilizate, bazate pe respect reciproc”.

Liderii europeni urmăresc cu atenție implicarea Rusiei în evoluțiile din statele fostului spațiu sovietic. Este suficient să amintim declarația făcută de cancelarul Angela Merkel, la 17 septembrie 2018, în fața militarilor germani dislocați în cadrul Misiunii NATO din Lituania: „Aproape toate fostele republici sovietice care nu fac parte din NATO și UE se confruntă cu conflicte interne generate de Rusia. Țări ca Ucraina, Georgia, Moldova, Armenia și Azerbaidjan, toate sunt preocupate de restabilirea integrității teritoriale, pentru că Rusia ori a fragmentat părți din teritoriile lor, ori a pus la cale conflicte interne”. 

Iohannis – Filip

De curând, președintele Dodon a lansat o nouă inițiativă: organizarea unui referendum, după alegerile parlamentare, privitor la reîntregirea Republicii Moldova cu Transnistria. „Ideea nu-i aparține, ci a fost sugerată de la Moscova, care va fi avantajată indiferent de rezultatul consultării populare”, îmi spune interlocutorul meu basarabean citat mai sus. Astfel, în cazul unui răspuns afirmativ, previzibil de altfel, dat de moldoveni pentru un stat comun moldo-transnistrean, se va putea trece la pasul următor – federalizarea Republicii Moldova după vechiul plan Kozak din anul 2003. Practic, Republica Moldova ar putea deveni o federație din două state separate, iar Transnistria va avea libertate totală să se poată desprinde și proclama ca stat de sine stătător. Acest risc l-a constatat și Vladimir Voronin, veteranul comuniștilor moldoveni, care a avertizat public că statalitatea Moldovei va dispare într-o asemenea eventualitate. Dacă, dimpotrivă, moldovenii ar vota împotriva unui stat comun cu Transnistria, Moscova va avea din nou câștig de cauză, deoarece își va justifica politica de până acum de alimentare și consolidare a separatismului transnistrean.


La 28 septembrie 2018, în cadrul summitului Comunității Statelor Independente de la Dușanbe, președintele moldovean a lansat iarăși inițiative care nu sunt decât ecoul unor dorințe ale Moscovei: Republica Moldova se oferă să fie mediator între UE și Rusia, iar membrii CSI ar trebui să elaboreze o strategie comună pentru o Europă de la Lisabona la Vladivostok, bazată pe un acord de comerț liber între Uniunea Europeană și Uniunea Economică Euroasiatică. Ușor de zis, dar ar trebui mai întâi un acord de principiu din partea europenilor, practic imposibil în circumstanțele actuale de pe continent. Fără a respinge în totalitate și „unele proiecte cu UE”, Igor Dodon a reafirmat dorința sa de a menține Republica Moldova în CSI, ironizând sfaturile nedorite din partea unor „pseudoparteneri” pe care însă nu i-a numit.

România, se știe, și-a circumscris toate demersurile referitoare la Republica Moldova politicii Uniunii Europene privind Parteneriatul Estic, acordând sprijin larg Chișinăului pentru depășirea dificultăților și continuarea fermă a parcursului european. Premierul moldovean Pavel Filip recunoștea, cu ocazia inaugurării grădiniței de copii din satul Șipoteni, raionul Călărași (13 septembrie 2018), importanța acestui sprijin din partea României: „Unirea nu se face prin declarații, ci prin proiecte de interconectare a sistemelor de energie electrică, gaze naturale, infrastructură, educație”. O poziție comună în această privință a fost reafirmată și în cadrul întâlnirii dintre președintele Klaus Iohannis și premierul Pavel Filip, prilejuit de sesiunea ONU de la New York.

 Atitudinea echilibrată adoptată de România în „Anul Centenarului” în relațiile cu Republica Moldova l-au determinat pe președintele Igor Dodon să declare la finele lunii august a.c.: „În 2018 am reușit să trecem de riscul anexării Republicii Moldova la România, dar nu trebuie să ne relaxăm”. Astfel de declarații periodice ne arată odată în plus cât de important va fi rezultatul alegerilor parlamentaare din Republica Moldova nu doar pentru viitorul parcurs al acestui stat, dar și pentru relațiile generale moldo-române. 
 

Dr. Ioan C. Popa

Limba română în vârtejul globalizării

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Limba română în vârtejul globalizării
Un adevăr adesea acceptat: limba română este o limbă de circulație restrânsă. Chiar așa să fie? Dacă privim lucrurile la dimensiunile globale – o limbă vorbită de cam treizeci de milioane de oameni – lucrurile așa stau. Dacă privim aceleași lucruri la dimensiuni europene, ele se schimbă. Limba română devine o limbă de circulație medie, vorbită, oficial, de populații stabile și autohtone nu doar în România, ci și în alte patru state – Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia. La acest fapt se adaugă vorbitorii unor limbi care oficial nu sunt parte ale limbii române – „moldovenii” din Basarabia, Ucraina și Transnistria, vlahii din Valea Timocului și cei din zona Vidin, din Bulgaria. Când am scris „oficial” m-am referit la autoritățile locale care, din diferite motive, dar cu un singur scop, au decis că românii din acele zone nu sunt români, ci orice altceva. În fine, vorbesc dialecte ale limbii române aromânii din Grecia, cei din Albania și Macedonia, megleniții din Bulgaria și puținii vorbitori de dialect românesc din Croația și Bosnia. La toți aceștia se adaugă vorbitorii (încă) de limbă română din Siberia Orientală, Kazahstan, Iakuția și alte zone îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, urmași ai deportaților din Bucovina și Basarabia, din perioada stalinistă sau chiar din vremea țarilor. Mai există urme ale limbii române în Caucaz, unde abhazii mănîncă „mamalâgă”, iar în Moravia și sudul Poloniei găsești nume de sate românești, cuvinte din limbajul păstorilor încă folosite, cum ar fi găleată sau strungă, iar între Don și Volga se întinde o salbă de localități cu denumiri ciudate pentru lumea de acolo, însă familiare la noi – Codru, Mura etc. În Polonia de sud au ființat peste 400 de sate românești înaintea perioadei marcate de Ștefan cel Mare.De unde se știe că erau românești? Pentru că documentele consemnează că acolo se folosea așa-numitul „jus valachicum”, adică propria judecată, diferită de aceea a Regatului Poloniei. 

Regiuni cu populație românească, unde se vorbește limba română

Toată această risipire de vorbă românească se datorează migrației pastorale sau, după cum aminteam, strămutărilor impuse de stăpânirea vremii. Un exemplu uimitor îl constituie apariția la granița dintre Croația de azi cu Bosnia, unde a fost așezat un regiment românesc de graniță, recrutat din Banatul de munte românesc, a unei enclave românești. Așezarea grănicerilor acolo s-a făcut printr-o Diplomă Imperială. În timpul războiului civil din fosta Iugoslavie, acolo s-a creat, ca formă de autoapărare, o entitate statală denumită Republica de la Knin, al cărei temporar președinte se numea Matei Boban. 


Limba română a avut mai multe perioade în care a fost asaltată de termeni străini, întotdeauna legați de stadiul culturii materiale sau administrative cu care venea în contact, voit sau nevoit, populația autohtonă. Astfel, valul slavonic a fost legat de dominația Bisericii Ortodoxe, care avea ca limbă de expresie slava veche, aceasta influențînd și limbajul juridic sau administrativ. 

Influența turcă în limba română este destul de palidă, deoarece în fapt relațiile dintre români și turci n-au fost niciodată de conviețiure masivă și permanentă. Avem cuvinte care au o legătură cu evoluția arhitectonică a locuinței (dușumea, cerdac, cercevea, tavan, geam etc.), ori de natură culinară, dar acestea nu pot constitui o trăsătură specifică a limbii române. Mai degrabă cuvintele grecești, impuse de administrația fanariotă, au reușit să ocupe un anume loc, neologisme care apoi au trecut în umbră, ca dovadă că erau cuvinte la modă și nu necesități. Marele val al neologismelor a aparținut influenței franceze, care s-a manifestat din plin în toate sectoarele vieții sociale în secolul al XIX-lea, ca motor al modernizării. Limba română este romanică din pricina structurii sale gramaticale, nu numai din cauza lexicului. Fondul principal de cuvinte, cel care permite comunicarea obișnuită, are peste 80% termeni de origine latină. Este o situație statistică mai bună, din punctul de vdere al romanității, decât în alte limbi neolatine. Neologismele de ultimă oră își au originea în engleza americană. E o modă care se sprijină în primul rând pe revoluția tehnologică din industria comunicării. Dar nu doar atât, influența limbii engleze a devenit covârșitoare în științe, mai cu seamă în cele umaniste, socio-politice. Nici viața mondenă nu este ocolită și nici politicile succesului. Dar această influență nu este o problemă locală, ci globală. Se creează sub ochii noștri o „lingua franca”, bazată pe engleză, dar care nu este și nici nu va fi o parte a limbii engleze. Pe de altă parte, engleza, ca limbă de cultură, se conservă, se dezvoltă, prin afirmarea valorilor artistice și estetice create în spațiul său propriu. 

Grup de interpreți în Parlamentul European

Am ajuns, astfel, la problema-cheie a contemporaneității: globalizarea este și altceva decât schimburile mondiale de infomații și bunuri? Teoretic, nu ar trebui să însemne altceva, însă practic, tendința marilor centre de putere economică și financiară (citește bănci și companii multinaționale) de a simplifica apropierea de bunuri și informații prin control și înlăturarea oricărui specific local duce la o luptă încrâncenată între apărătorii specificului local cu activiștii globalizării. Probabil ambele tabere sunt victimele unor ideologii cu nuanțe fundamentaliste. Probabil ambele tabere au valori de impus și de apărat. 


Abia acum, în epoca globalizării informațiilor și bunurilor, rostul națiunilor devine extrem de important – ele sunt generatoare de valori specifice, care asigură creșterea patrimoniului universal. De aici vine datoria fiecărei națiuni de a-și afirma cultura și spiritualitatea, de a-și cultiva, apăra și îmbogăți limba. Iar românii au din plin ce să etaleze în domeniul culturii. Cât privește limba, prin specificul ei, prietenoasă cu neologismele, aparținînd unui grup lingvistic extrem de puternic, limba română are toate șansele să devină mai repede decât am crede și o limbă de comunicare internațională, în acest adevărat Turn Babel care a devenit lumea. Deocamdată, din cauza unei precare pregătiri profesionale a ziariștilor din televiziune, radio și presă scrisă, din cauza unei îndoielnice pregătiri intelectuale a multor persoane publice, limba română devine din ce în ce mai haotică și mai confuză pentru propriii vorbitori. Să sperăm că nu este vorba decât de o boală a copilăriei democrației, când libertatea este confundată cu debandada, iar respectarea valorilor cu protejarea viciilor de orice natură.
 

Eugen Uricaru
 
 

Savantul român Henri Coandă

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Savantul român Henri Coandă
Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Am avut șansa de a-l fi cunoscut mai îndeaproape, prin anii 1969-1970, pe renumitul savant român Henri Coandă, (după cum îi plăcea să sublinieze ori de câte ori avea ocazia), atât în zilele întoarcerii sale din Anglia, cât și după aceea. 

La sosirea in Bucuresti – 1967 (Agerpres)

L-am vizitat adesea în casa sa, la care ținea extrem de mult, situată vizavi de Hotelul Minerva. Avea satisfacția că îi fuseseră recunoscute profundele sale cunoștințe, fiind numit chiar director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST). Strădaniiile sale au fost apreciate și în anul următor, când devenea membru al Academiei Române. 


A avut și zile grele, de mari frământări, deoarece i se făcuseră o seamă de promisiuni, dar, odată cu stabilirea sa în București, treptat, a început să fie tratat cu o oarecare indiferență, care l-a durut și despre care mi-a vorbit adesea. Savantul năzuia spre o deschidere amplă: în acele zile i se promisese și pregătea înființarea unui „Institut al inteligenței românești”, pentru care s-a zbătut mult, fiind susținut de oameni de cultură, artiști, profesori, academicieni, care îl vizitau în toate orele zilei. 

Henri Coandă

Se fălea cu înaintașii săi celebri, proveniți din țară, despre care mi-a relatat cu multă căldură și dăruire, în cursul unor convorbiri consemnate ulterior în interviuri publicate în presa română a acelor timpuri. Îmi vorbea cu patos despre inginerul Gogu Constantinescu, Traian Vuia și Aurel Vlaicu. În cortegiul evocărilor a intrat și renumitul inginer Anghel Saligny, făuritor al sistemului de poduri metalice de peste Dunăre și Borcea, precum și inițiator al reașezării, pe baze moderne, a Portului Constanța. Au fost evocați, printre alții, și prietenul său de faimă mondială, M. Costiescu-Ghica, scriitor, matematician, inginer şi istoric, matematicienii Gh. Bothezatu, Serghiescu. Își amintea și de sensibila poetă care a fost Elena Văcărescu, care a desfășurat o susținută muncă în diplomație, la Liga Națiunilor, la Geneva, alături de marele diplomat român Nicolae Titulescu. Îmi vorbea cu căldură și despre genialul Brâncuși, despre doctorul Gheorghe Marinescu, întemeietorul școlii românești de neurologie, despre ilustrul sociolog Dimitrie Gusti sau despre gigantul Nicolae Iorga.


Coandă avea mulți prieteni, admiratori, emuli. Într-o bună zi a consimțit și mi-a scris „Un punct de vedere” pentru ediția a II-a a anchetei mele internaționale „Printre laureații Premiului Nobel”. Textul său era frumos, inteligent, dar… șopârlos. Deși Ceaușescu îl onorase pe ilustrul Coandă, britanicul din el, obiectiv, gen BBC, nu se astâmpărase și umblase, între cuvintele sale, la sfânta aluzie. Nu suporta grandomania și, în genere, orice exagerare ce însemna pentru domnia sa „o abatere gravă și necuviincioasă de la normalitate”. Ce scria savantul la sfârșitul prefeței pentru amintitul volum: „Fiecare epocă își alege celebritatea sa. Dacă aceasta este legată de vreo dezlegare a unei enigme a naturii, atunci este normal să se ivească publicitatea, pentru a o împărtăși omenirii. Dar nu trebuie să se abuzeze de publicitate”. Asemenea cuvinte lansate în plină epocă de preamărire și de cult al personalității cădeau greu, puteau aduce mari necazuri. Din fericire, directorul editurii, sesizat de subalterni, a consimțit să publice integral textul inclus și manuscrisul lui Coandă. 

Astăzi, principala poartă aerienă de intrare în țara noastră se numește Aeroportul Internațional Henri Coandă. Savantul a plecat dintre noi la vârsta de 86 de ani, în toamna anului 1972, iar rândurile sale evocate ni-l amintesc așa cum a fost, un reputat om de știință, o personalitate apreciată internațional, un gânditor curajos, sensibil, iubitor al meleagurilor străbune. 
 

Carol Roman

Ce s-a ales de mișcarea sindicală europeană

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Ce s-a ales de mișcarea sindicală europeană

Mișcarea sindicală europeană se află de mai mult timp într-un declin accentuat și prelungit. Regulile pieței muncii s-au schimbat semnificativ în ultimele decenii, avansul tehnologic și-a spus un greu cuvânt, mobilitatea lucrătorilor și politica guvernelor din Europa de a înclina balanța în favoarea patronilor au generat o scădere dramatică a puterii sindicatelor și implicit o slăbire a forței lucrătorilor, tot mai puțin protejați.


Declinul semnificativ al mișcării sindicale din Europa i-a determinat pe numeroși reprezentanți ai acestei mișcări să se reunească Bruxelles, în vara acestui an, și cu diverse ocazii anterioare, pentru a reflecta asupra căilor de urmat. Datele realității sunt îngrijorătoare din perspectiva mișcării sindicale: piața muncii este într-o schimbare rapidă, cu digitalizarea, modificările demografice, migrația forței de muncă și schimbările climatice ca „motoare” ale unor mișcări pe care sindicatele le prind greu din urmă. Potrivit experților, sindicatele au eșuat în a previziona corect modul în care vor fi lovite de toate aceste valuri. În plus, ascensiunea naționalismului și populismului l-a făcut pe Guy Ryder, director general al Organizației Internaționale a Muncii, să sintetizeze situația ca fiind „un moment de pericol politic”. La rândul său, Luca Visentini, secretar general al Confederației Sindicatelor Europene, a chemat la depășirea retoricii și la acțiunea pentru schimbare. „Pentru a ne asigura că putem extinde protecția sindicală asupra tuturor categoriilor de lucrători care există în lumea globalizată, va trebui să ne imaginăm o cu totul altă piață a muncii”, explică Visentini. Dar mai pot recupera sindicatele teritoriul pierdut?

O sedinta a Comitetului Executiv al Confederatiei Sindicatelor Europene

În 2015, o altă reuniune de acest tip punea în evidență faptul că în ultimele trei decenii, numărul membrilor de sindicat din Marea Britanie, de exemplu, scăzuse de la 12 milioane de lucrători la 6,5 milioane. În același răstimp, peste Ocean, lucrurile stăteau exact pe dos: în Chile, sindicatele și-au dublat numărul de membri, iar în Mexic rândurile acestora au sporit cu 25%. Ca urmare, declinul mișcării sindicale este pus în principal pe seama schimbărilor tehnologice în economiile avansate. Pierderea lucrătorilor calificați de pe liniile de producție automatizate și robotizate a secerat adeziunile la sindicat. Pe de altă parte, gestionarea defectuoasă de către conducerile mișcărilor sindicale a situației pieței muncii, lipsa lor de vigoare și cedările în fața politicilor de reforme în domeniu, acceptarea tăierilor de salariu minim sau măsurile în favoarea patronilor, plus flexibilizarea accentuată a muncii au avut drept consecință – previzibilă, afirmă specialiștii – pierderea puterii pe care o aveau cândva sindicatele tocmai prin lipsa dorinței lucrătorilor de a mai fi membri. Un exemplu: cu câțiva ani în urmă, sindicatele lucrătorilor din servicii publice din Berlin cădeau de acord cu o scădere a salariilor din domeniu cu 12 procente, în condițiile în care aceeași uniune sindicală, în vremurile în care avea o putere autentică, obținea o creștere de salarii cu 11%, notează „Spiegel”.

Marea Britanie

Există și excepții de la această tendință generală. În Spania, Irlanda și Luxemburg, mișcarea sindicală s-a întărit în ultimele decenii, iar în cazul special al Franței se poate încă vorbi despre puterea concretă pe care o au sindicatele, chiar cu membri mai puțini decât aveau cândva. De altfel, această forță vine în principal din dreptul la grevă care este prevăzut în Constituția țării. De-a lungul timpului, această putere s-a remarcat la scară mare. De exemplu, în 1936 circa șase milioane de muncitori au blocat fabricile franceze, ceea ce a dus la o creștere masivă a salariilor și obținerea dreptului de a beneficia de lefuri compensatorii. De asemenea, în 1968, nouă milioane de angajați organizați în sindicate negociau cu succes o creștere cu 35% a salariului minim și legalizarea reprezentării sindicale în cadrul companiilor. Iar în 2016, chiar împuținate numeric, aceleași sindicate franceze au organizat o serie de 14 proteste naționale care l-au obligat pe fostul președinte François Hollande să renunțe la planul de a simplifica stufosul Cod al muncii francez, care are 3.000 de pagini. Alte exemple de state europene cu organizații sindicale puternice sunt unele țări nordice – Suedia, Danemarca și Finlanda – unde 70% din totalul angajaților fac parte din sindicate, arată datele publicate de worker-participation.eu. Explicația rezidă în faptul că șomajul și ajutoarele sociale sunt plătite de către stat prin intermediul sindicatelor, percepute de către societate ca parte integrantă a pieței muncii. 

Polonia

Însă climatul nu este la fel de favorabil în toate țările membre UE. Tabloul general arată că dacă cu doar câteva decenii în urmă sindicalizarea cuprindea circa 40% din forța de muncă, astăzi la nivel european media este de doar 23 de procente. În special în statele din Europa Centrală și de Est, declinul mișcărilor sindicale este continuu de cel puțin 15 ani, cu două excepții: România și Croația, unde se înregistrează rate de sindicalizare peste media europeană (35%). Dar Polonia figurează cu doar 12 procente. Demn de menționat este și clivajul dintre sectorul public și cel privat: densitatea membrilor de sindicat este de 55,4 în cel dintâi și de doar 14,4 în cel de-al doilea. 


Există, însă, situații în care drepturile sindicale sunt încălcate în mod flagrant, ceea ce determină reacții sub forma unor demonstrații ori manifestări revendicative de amploare. 
 


Potrivit datelor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD), în statele sale componente există diferențe semnificative din perspectiva apartenenței la sindicat. În topul clasamentului se află Islanda, unde 91,8 dintre muncitori sunt acoperiți de protecția sindicală, în timp ce Canada figurează cu doar un sfert dintre lucrători în aceeași situație, iar în SUA densitatea apartenenței la sindicat este în prezent de 10,6% față de 20 de procente, câte se înregistrau în 1983. 

Roxana Istudor

 


 

De ce femeile din est trăiesc mai puțin…

Un raport al Uniunii Europene pune în evidență faptul că femeile din Balcani au cea mai scăzută speranță de viață la nivelul blocului comunitar. Diferența este semnificativă: zece ani mai mult în dreptul femeilor din Franța sau Spania, de pildă – 86,3 ani – decât în cazul celor din Bulgaria. La coada clasamentului speranței de viață în UE sunt foste state din blocul comunist – alături de Bulgaria se află Ungaria, Letonia și România, unde în medie femeile nu ajung la vârsta de 80 de ani. Demn de menționat este și faptul că, în pofida standardului de viață mult mai ridicat din Germania, Olanda sau Danemarca, femeile din Portugalia le depășesc la speranța de viață, iar cele din Slovenia, singurul stat din regiunea Balcanilor care se află în top din acest punct de vedere, trăiesc mai mult chiar decât cele din Portugalia, având o speranță de viață de 83,7 ani. 

 

Marile armate private

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Marile armate private
În ultimul deceniu, tot mai mulți foști militari retrași din structurile armatelor guvernamentale au făcut trecerea în domeniul privat. Fenomenul a devenit atât de extins, încât în anul 2010 mai mulți militari din acest sector au fost uciși în Afganistan decât trupe „oficiale” ale SUA. 

G4S

Aflate preponderent sub umbrela așa-numitei „securități private”, trupele de militari ale companiilor specializate în furnizarea acestui tip de servicii sunt cunoscute încă din anii 1960 ai secolului trecut, când presa internațională vorbea despre acești militari ca despre mercenari care luptă în cele mai respingătoare locuri de pe Terra, în jungle și deșerturi. La acel moment, Națiunile Unite catalogau aceste armate private ca fiind „mijloace prin care sunt afectate drepturile omului și care se împiedică dreptul popoarelor la autodeterminare”. Vremurile – și conflictele… – s-au schimbat, iar astăzi, birocrații din Afganistan numesc militarii privați „furnizori de securitate” și descriu, în interiorul acestui termen, tot felul de trupe și diferite operațiuni, de la gărzile mall-urilor din Kabul la militarii înarmați care însoțesc transporturile multinaționalelor sau încarcă ATM-urile cu bancnote. 


Companiile private de securitate oferă în prezent experți în dezamorsarea bombelor, personal de protecție, suport tactic pentru operații „sensibile” ale guvernelor (inclusiv activitățile paramilitare ale CIA sau operațiunile antiteroriste). De asemenea, aceste trupe asigură protecția oficialilor guvernamentali aflați în misiuni peste hotare, precum și a proprietăților pe care un stat le are în afara granițelor sale. Orice necesitate de ordin militar poate fi acoperită de forțele din cadrul acestor armate private, care au ajuns o industrie impresionantă, estimată global, la nivelul anului 2016, la peste 13 miliarde de dolari, notează publicația australiană themonthly.com. Nu doar Guvernul SUA asigură o piață pentru acest domeniu, ci și Uniunea Europeană, Suedia, Norvegia, Japonia, Canada, Finlanda, Olanda, Danemarca, Brazilia, Marea Britanie (prin Commonwealth Office). De altfel, la cinci decenii de la reacția de respingere pe care o avea față de acest tip de trupe, ONU le folosește în organizații și programe pe care le derulează în toată lumea, aceste trupe asigurând servicii și pentru Banca Mondială. Mai mult, un studiu din 2008 arăta că majoritatea organizațiilor non-guvernamentale și umanitare au apelat la trupe private înarmate pentru cel puțin una dintre operațiunile lor. 

Giganții securității


Dat fiind faptul că această industrie rulează sume impresionante și vremurile sunt suficient de tulburi în toată lumea încât să necesite trupe specializate, înarmate, pentru majoritatea operațiunilor pe care le derulează instituțiile și marile companii, firmele care furnizează astfel de servicii sunt printre cele mai prospere din lume. De pildă, gigantul securității G4S a ajuns al doilea mare angajator al lumii, notează „Business Insider”. Are aproape 700.000 de lucrători care fac de toate: asigură securitatea la bănci și aeroporturi sau în transporturile de deținuți, sunt utilizați în teatrele de operațiuni și în zonele de tensiune și conflict din toată lumea. Doar în anul 2008, angajații companiei de securitate au asigurat paza unei treimi din convoaiele cu ajutoare trimise în Irak. Grupul operează în 125 de țări, inclusiv în unele dintre cele mai periculoase zone din Africa și America latină. „Unity Resources Group” reunește veterani din SUA, Australia și Marea Britanie, care asigură paza ambasadelor sau supraveghează alegeri cu potențial violent. Compania este prezentă în Africa, cele două Americi, Asia și Europa. 

De asemenea, există și firme care pot trimite militari înarmați mai „specializate”, cum este „Erinys”. Trupele acestui gigant au urmat contractele Departamentului de Stat al SUA în Irak, misiunea celor 16.000 de militari fiind aceea de a proteja sondele și conductele petroliere în 282 de locații de pe tot teritoriul țării. Totodată, grupul activează și în Congo, tot pentru a proteja interesele americane legate de contractele cu petrol. Iar „DynCorp”, după ce a făcut parte din războiul antidrog din Columbia, a trecut la menținerea stabilității în Irak după retragerea trupelor americane, dar activează cu peste 10.000 de militari în Africa, Europa și America de Sud. Veniturile estimate ale acestui mamut militar sunt de circa 3,5 miliarde de dolari pe an. Dintre firmele care furnizează armate particulare folosite de Națiunile Unite se detașează „Aegis”, care supraveghează buna desfășurare a misiunilor ONU cu 5.000 de militari, completându-și activitatea și cu diverse comenzi ale unor clienți privați.

Ca întotdeauna când sunt observate mai atent operațiunile militare și cei care le execută, există și controverse. De exemplu, despre „Defion Internacional” s-a spus că recrutează mii de luptători bine antrenați din țările mai slab dezvoltate și îi plătește cu mai puțin de 1.000 de dolari pe lună. Iar imaginea „Academi”, una dintre cele mai renumite companii de securitate privată din lume, a fost grav afectată de anumite scandaluri vizând schimburi de focuri greșite și contracte periclitate. Dar tot „Academi” a primit sarcina de a supraveghea străzile din New Orleans după uraganul Katrina sau de a proteja sistemul defensiv cu rachete al Japoniei. 
 

Faimoși exploratori români

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Faimoși exploratori români
Printre călătorii și exploratorii care au contribuit la lărgirea continuă a orizontului geografic al omenirii, la cunoașterea mai amanunțită a planetei noastre, întâlnim mulţi români. Privite în timp, expedițiile exploratorilor români încep de prin secolul al XVII-lea, fiind inaugurate de memorabila traversare a Siberiei și Chinei de cărte învățatul moldovean Nicolae Milescu Spătarul. Ele vor fi continuate în secolele următoare, când se înființează Societatea Română de Geografie (1875). Un moment de referință și prestigiu mondial îl reprezintă expediția de pe vasul ,,Belgica”, la care a participat savantul român Emil Racoviță. În prezentarea noastră expunem figuri de călători care au înscris pagini memorabile în cartea istoriei descoperirilor geografice. Dorim să evidențiem și să aducem în actualitate aportul lor științific la cunoașterea ținuturilor pe care l-au explorat, îmbinândpasiunea proprie cu munca de cercetare de cel mai înalt nivel.

Constantin Cantacuzino Stolnicul 
a arătat un interes deosebit pentru pregătirea intelectuală, fiind preocupat de studierea unor înscrisuri și cronici din țară și străinătate, reușind în acest mod să scrie cronica Istoria Țării Românești. Stolnicul Cantacuzino are marele merit că a întocmit prima hartă cunoscută realizată de un român, harta Țării Românești. Harta a fost tipărită la Padova, în 1700, beneficiind de sprijinul lui Hrisant Notara, unul dintre marii învățați a vremii. Fiind răspândită în numeroase țări din apusul și răsăritul Europei, harta a fost cunoscută și folosită de geografi și istorici, având o influență semnificativă în întocmirea hărții Moldovei de către Dimitrie Cantemir (1717). Muntenia este prezentată din punct de vedere fizic, economic, politic și arheologic. Pe hartă sunt trecute, în limbile greacă și latină, munții, dealurile, râurile, lacurile, bălțile, pădurile, inclusiv hotarele județelor și ale țării. Pe reprezentarea grafică apar și elemente arheologice, cum sunt drumul roman sau podul lui Traian. Harta stolnicului a fost descoperită la British Museum, din Londra.

Ilarie Mitrea

Ilarie Mitrea și Ion Arseniu sunt doi medici români care au efectuat călătorii în Mexic și Indonezia. Ilarie Mitrea este considerat primul român care a ajuns în Australia, în 1865, fiind medic chirurg pe vasul ,,Peter Godefroy” care făcea ruta Hamburg-Brisbane. Un an mai târziu navighează cu un vas în Mexic, însoțind un corp expediționar austriac de voluntari. În Mexic a stat zece luni, suficient pentru a călători în multe locuri, fiind atras de vechile civilizații mexicane. A realizat numeroase colecții de obiecte de artă populară, care au fost aduse la Rășinari, satul său natal. În 1889, a călătorit în Indiile Orientale Olandeze (Indonezia), cu destinația Djakarta, unde a rămas, ca medic, 20 de ani. La Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” se află piese trimise de Ilarie Mitrea. 


Ion Arseniu a plecat în Mexic cu un an și jumătate înaintea lui Ilarie Mitrea, unde a activat ca medic militar. A manifestat interes pentru vechile civilizații mexicane și pentru băștinași. Studiile sale au fost publicate în revista ,,Albina”, din Viena.

Iuliu Popper

Iuliu Popper a călătorit și a întreprins expediții în India, China, Japonia, America de Nord, Cuba, Brazilia și Argentina. Ȋn 1886 a ajuns în insula Țara de Foc, unde s-a acupat de descoperirea unor zăcăminte de aur. Cercetările efectuate în Argentina îl fac să dea denumiri românești unor munți și râuri, care au rămas în nomenclatura geografică a Țării de Foc. Unui loc din arhipeleagul Țării de Foc unde a poposit i-a dat numele de Punta Sinaia. Călătorind spre țărmul Strâmtorii Magellan, exploratorul Popper descoperă mai multe râuri, cărora le-a dat nume românești: Rio Rosetti, Rio Ureche, Rio Lahovari. De la Iuliu Popper, Societatea Geografică Română beneficiază de un album de fotografii din insulă, placa albumului fiind lucrată în aur extras din minele descoperite. Exploratorul a avut ocazia să vadă țărmul Strâmtorii Magellan, numeroase insule și locuri din arhipeleag, cu forme de relief variate și cu manifestări climatice diverse.


Bazil Assan

Bazil G. Assan a fost primul român care a efectuat o călătorie în regiunile artice, în 1896, la care au participat 50 de oameni de știință. Punctul de îmbarcare pe vaporul norvegian ,,Erling Iart” a fost portul Hamburg. A navigat în apele Oceanului Înghețat printre insule, ghețuri și banchize și a avut ocazia să viziteze stația în care exploratorul suedez S.A. Andrée își pregătea zborul cu balonul spre Polul Nord, prima încercare de acest gen cunoscută în istoria descoperirilor geografice. Inginerul Assan a ajuns în ,,țara laponilor” în ziua întoarcerii norvegianului Nansan de la Polul Nord. A vizitat Norvegia, Suedia și Danemarca. Voiajul lui Bazil G. Assan a durat două luni. Cel mai important drum al lui a fost în jurul lumii și a durat cinci luni.A călătorit cu vaporul și cu trenul, scopul fiind stabilirea de relații comerciale cu întreprinderi și firme din țările Extremului Orient. A ajuns în China și Japonia, apoi a traversat oceanul, pentru a vizita America de Nord.


Emil Racovita

Emil Racoviță întruchipează creația stiințifică pe plan mondial. Marele său merit îl reprezintă rezultatele valoroase obținute în urma participării ca naturalist la expediția antartică de pe vasul ,,Belgica”, iar mai târziu studiile efectuate în domeniul biospeologiei și ecologiei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, expediția organizată de Societatea belgiană de Geografie în Antartica se înscrie ca prim pas în cronica studierii continentului polar. A fost cea dintâi expediție care a intrat în apele antarctice la latitudini mari, în condițiile iernii sud-polare, care a dus numeroase date științifice despre fizica globului, asupra structurii lui geologice, asupra iernii polare australe etc. La expediție au participat 19 persoane, printre care și naturalistul Emil Racoviță. Materialul biologic strâns de savant a cuprins peste 900 de probe zoologice și 400 botanice. Studiile sale au atras atenția în numeroase instituții științifice din țară și mai ales din străinătate. Racoviță a ținut conferințe la Paris, Anvers, Bruxelles, Liege și în alte orașe. În 1900 devine membru de onoare al Societății Române de Geografie. În 1920, Emil Racoviță a revenit în țară, stabilindu-se la Cluj, unde a întemeiat Societatea de Ştiințe.


Sever Pleiniceanu

Sever Pleniceanu a debarcat în Congo în 1898. Este un explorator al fluviului Congo, în expunerile sale descriind cadrul geografic, populația și resursele naturale ale ținutului. Descrie estuarul marelui fluviu, cascadele, pădurea ecuatorială, vegetația și fauna, clima, populația băștinașă, obiceiuri și ritualuri ale unor triburi. Prin relatările sale, Sever Pleniceanu apare ca unul dintre cei mai importanți exploratori ai Africii centrale de la sfârşitul veacului al XIX-lea.


Grigoriu Stefanescu

Gregoriu Ștefănescu a fost un mare iubitor de cercetări geologice și de călătorii, întreprinse atât în țară, cât și în străinătate. Are meritul de a fi tipărit prima hartă geologică a României la scară mare. În 1891 a participat la Congresul Internațional de Geologie de la Washington, care a durat 25 de zile. Astfel a avut ocazia să călătorească peste 10.000 de kilometri, traversând SUA de la Atlantic până la Pacific. A scris depre locurile vizitate, despre construcția geologică a munților, văilor, vulcanilor și peșterilor. A vizitat cascada Niagara, căreia îi rezervă o frumoasă descriere. A călătorit în Urali și în Siberia, în Munții Caucaz și în Crimeea. De asemenea, a participat la un congres de geologie în Mexic. Gregoriu Ștefănescu se impune ca o remarcabilă figură a istoriei culturii țării noastre. (V. Hilt, „Călători și exploratori români pe meleaguri îndepărtate”)


Eliade Bălan

 

Întrebări delicate

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Întrebări delicate
Mai mulți cititori ai revistei noastre, care îndeosebi ne scriu despre impresia pe care le-o lasă articoolele pe care le publicăm, ridică următoarea problemă, în legătură cu aprecierile la adresa rubricii noastre „Spectacolul lumii”, din nr. 185-186, în care imagini din toate colțurile Europei prezintă reacția autorităților de ordine publică la încălcarea normelor civice. Întrebările sună astfel: „Ce măsuri au fost luate în diferite state europene în legătură cu modul în care autoritățile au intervenit cu gaze lacrimogene, tunuri cu apă, molestări și altele, în timpul unor manifestații?”; „Au fost trași la răspundere reprezentanți ai organelor de ordine?”.

Polițiștii și manifestațiile


Într-o seamă de țări, printre care și Marea Britanie, rămâne la latitudinea forțelor de ordine să implementeze măsuri pentru a restabili ordinea publică. Așa, de pildă, la Londra, cu prilejul Summitului G20, un cetățean a decedat după intervenția Poliției călare. Un ofițer a fost acuzat de ucidere și găsit nevinovat. (din studiul comparativ asupra legislației privind libertatea adunărilor pașnice, publicat sub egida Comisiei Europene, la cererea Comisiei de la Veneția, în anul 2014)



Un Raport al „Amnesty International” a pus în evidență faptul că brutalitatea Poliției din Grecia față de manifestanți a fost adesea disproporționată. Un asemenea exemplu a fost comportamentul forțelor de ordine față de manifestanți în 2014, care au folosit spray-urile cu substanțe iritante de la mică distanță, comițând și alte abuzuri față de protestatari pașnici. Față de ofițerii și polițiștii care au acționat în acest mod nu a fost luată nicio măsură punitivă. 



În Spania, în ultimii ani, Poliția s-a dezlănțuit față de manifestanți pașnici la Madrid și Barcelona. Imaginile au arătat în mai multe ocazii bastoane aplicate protestatarilor în plină figură, gloanțe de cauciuc și spray iritant, precum și alte acte de represiune, considerate disproporționate dat fiind caracterul pașnic al demonstrațiilor. Chiar dacă toate acestea au stârnit oprobriul opiniei publice din Spania, din anul 2016, prin reforma legilor siguranței publice și modificările aduse Codului Penal se conferă deplină libertate Poliției să ia măsurile pe care le consideră necesare atunci când este vorba despre manifestații, mitinguri și proteste, inclusiv dacă se constată „lipsă de respect la adresa organelor de ordine.



Pe de altă parte, în alte țări occidentale se constată o cu totul altă atitudine față de organele de ordine care intervin cu brutalitate. Astfel, în Danemarca, în anul 2012, Curtea de Apel a decis că Poliția a încălcat o lege împotriva abuzurilor și alte prevederi legate de libertatea de adunare pașnică după ce, în 2009, au avut loc arestări masive cu ocazia protestelor ocazionate de Conferința Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice, de la Copenhaga. De altfel, în această țară funcționează un corp independent de control al activității Poliției, care analizează plângerile la adresa instituției și care îi poate trage la răspundere pe responsabilii cu ordinea publică ce comit abuzuri.

Mai consemnăm că în timpul unor proteste care au avut loc la Toronto, în Canada, cu ocazia Summitului G-20 din anul 2010, Poliția a utilizat gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc și spray-uri cu substanțe iritante împotriva manifestanților. Cei afectați, inclusiv jurnaliști, și-au scos certificate medico-legale, iar în urma procesului care a avut loc a fost condamnat aspru un ofițer, pentru utilizarea excesivă a forței. 

Redacția noastră a răspuns cititorilor potrivit documentelor unor prestigioase organisme internaționale

„Meseria” de europarlamentar

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on „Meseria” de europarlamentar
Un vechi proverb românesc predică: „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, menținut prin tradiție mai cu seamă în lumea satului. Odată cu sosirea acestei toamne, socotelile politicienilor de carieră se îndreaptă spre evenimente de care ar putea profita. Doar că la orizont se anunță alegerile europarlamentare din anul viitor. Și aflăm că unii dintre aceștia, care zeci de ani au încălzit băncile Parlamentului românesc ori ale conducerilor unor formațiuni politice, saturați de „național”, se îndreaptă voinicește spre Europa. Astăzi, asistăm la o adevărată întrecere între foști lideri de partide, care „încearcă marea cu degetul” și doresc, indiferent câtă carte știu ori câte limbi străine cunosc, să devină… europarlamentari. Nici mai mult, nici mai puțin! De ce?, s-ar putea întreba, pe bună dreptate, orice alegător. Pentru a extinde la nivel continental bogata experiență dobândită în slujba cauzei țării. Astfel, au apărut deodată politicieni doritori de a practica „meseria” de europarlamentar, ale căror nume le cunoaște corpul votanților de mai mulți ani, și de aceea nu ne obosim să le prezentăm și noi. Poate că ar fi fost mai bine să-i aflăm pe la biblioteci, prin amfiteatre universitare, storcând mierea înțelepciunii din ceea ce înseamnă apărarea intereselor comunitare și ale propriei patrii. 

S-or fi întrebat oare acești vajnici luptători europeni ce știu despre legislația comunitară și rostul pentru care sunt trimiși?! S-au aplecat aceștia asupra marilor probleme care frământă Europa și care ar putea influența dezvoltarea ulterioară a țării? Bine ar fi fost! De altfel, nu au rămas vorbe bune în urma europarlamentarilor noștri, care nu au excelat nici prin activitate, nici prin inițiative, fiind socotiți drept codașii participărilor la travaliul zilnic. Nu au reușit să fructifice cel de-al șaptelea potenţial de influenţă pe care România îl deţine în Parlamentul European.

Evident că lupta se dă cu înverșunare pentru obținerea „licenței” de participare la această mare acțiune națională, dar parcă prea sunt mulți amatori! Pentru că, la urma urmei, nu este vorba despre o slujbă oarecare, ci de una ce învârte multe mii de euro. Miză mare, coane Fănică: peste 6.000 de euro lunar în buzunar, decontări ritmice de circa 4.000 de euro, plus gârlă de euroi pentru cabinetul personal. Deci, cauza fiind majoră, este și normal să fie și candidați tot mai numeroși. 

Se știe că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din
târg. Căci, la urma urmelor, și de astă dată, toate se stabilesc la… târguiala politică (!!!). Greșim noi cu ceva?

Carol Roman
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult