NUMARUL
193-194
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost ...
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, ...
Nostalgia față de valori ale trecutului, pe fundalul creșterii naționalismului în toată Europa, este nu ...
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de ...
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost ...
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este ...
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din ...
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în ...
O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula ...
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor ...
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Archive for December, 2018

Moment de adevăr și luciditate

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Moment de adevăr și luciditate

Nu peste mult timp, România va prelua Președinția Consiliului Uniunii Europene; de asemenea, societatea românească va avea de răspuns la un examen de maturitate pe care îl reprezintă alegerile interne, precum și cele europarlamentare. Și de această dată, cotidianele noastre supraviețuitoare, altădată „repere obiective ale opiniei publice”, mimând aşa-numita echidistanţă, prin poziția partizană pe care se plasează în mod evident devin organe semi-oficiale ale unor competitori politici.

Carol Roman

Din păcate, din nou, viața politică nu ține seama de ideologii sau de buna cuviinţă, nici de normele democratice sau de funcționarea normală a unui stat, făcându-și apariția, îndeosebi, amenințările, șantajul, invectivele, manifestările troglodite care vădesc o lipsă de pregătire, precum și de anvergură politică a combatanților. Dar mai există o circumstanță agravantă. Şi aici vom apela la un un cititor al revistei, care constata, într-o scrisoare trimisă redacţiei, frecvenţa tot mai mare a termenului „duşman”, cu derivatul „duşmănos”, în discuţiile dintre partide şi dintre oamenii politici. Am deschis străvechiul „Dicţionar Universal al Limbii Române”, de Lazăr Şăineanu, şi am găsit următoarea definiţie a termenului: „cel cu care ne aflăm în război şi trebuie distrus”. Deci, cum s-ar zice, atunci când aflăm că reprezentanţii unei coaliţii de partide au spus, la unison, că duşmanul lor este un anume partid, ar însemna că aceste onorabile partide şi-au propus o bătălie pe viaţă şi pe moarte, iar prin extensie figurativă, „ciuruirea” milioanelor de oameni care i-au dat votul formațiunii vizate.

În mod firesc – dacă ar fi să ținem seama de rigorile Uniunii Europene – n-ar trebui să fie folosită terminologia de „dușman” între formațiunile politice și mai curând ar fi indicat limbajul de „rivali”, „competitori” etc.

Ca urmare, spectacolul pe care îl prezintă viața politică românească este nepotrivit și nu ține seama de standardele la care ar trebui să se prezinte un stat membru al blocului comunitar, în care există mai multe opțiuni și diverse soluții în problemele curente și de perspectivă ale țării. În ultimă instanță, este pusă în discuție alternanța la putere, ce ar trebui să fie acceptată de către „dușmanul” din dreapta sau din stânga eșicherului politic. În această atmosferă de rivalitate exacerbată și păguboasă pentru țară, ar putea fi, oare, imaginat partidul câștigător al alegerilor viitoare pornind mai departe fără să demoleze propagandistic ceea ce au încercat să construiască predecesorii la guvernare? Nu putem trece cu vederea faptul că în mai multe ţări europene construcţia şi concilierea merg mână în mână, într-un sens pozitiv, aducător de progres, folositor pentru societate și pentru întregul construct european. În mod nefiresc, la noi, uneori se depășește anatemizarea rivalilor din alte partide, acești „dușmani” găsindu-se chiar în interiorul propiilor alcătuiri atunci când apar puncte de vedere sau opțiuni diferite de cele socotite a fi „oficiale”. Drept urmare, asistăm și la excluderi din principalele formațiuni politice.

Să ne mai întrebăm dacă este normal ca președintele unei țări să clameze în public, la un moment dat, supărat fiind, că formațiunea aflată la putere nu ar avea capacitatea de a se pregăti să răspundă înaltelor exigențe pe care le solicită Președinția UE, chiar dacă șeful statului ar avea numeroase argumente? Remarcăm faptul că, din motive de obiectivitate, președintele a revenit și și-a arătat speranța că vom putea să ne prezentăm pregătiți la acest mare examen. Pentru România, este un moment de afirmare a maturității societății românești, în care întreaga națiune este chemată să-și demonstreze capacitatea de a gestiona marile probleme ale Europei, aflată în fața unor provocări majore.

Carol Roman

„Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Serbia apreciază susținerea continuă a integrării europene din partea României”

ne declară E.S. dl. Branko Branković,
Ambasador al Republicii Serbia la București

– Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?
– România, în calitate de cel mai mare stat vecin, este un partener comercial semnificativ al Republicii Serbia. Comerțul bilateral se derulează în conformitate cu Acordul referitor la comerț și relațiile comerciale dintre Comunitatea Europeană, pe de o parte și Republica Serbia, de cealaltă parte.

E.S. dl. Branko Branković

– Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări?
– Potrivit celor mai recente date obținute de la Biroul de Statistică al Republicii Serbia, în anul 2017, valoarea totală al comerțului cu România s-a ridicat la 1,3 miliarde de euro. În același an, exporturile noastre au atins cifra de 726 milioane de euro. Pe lista statelor în care ajung produsele de export ale Serbiei, România figurează pe locul al cincilea (4,8% din totalul exporturilor). Tot în 2017, importurile din România au totalizat 570 milioane de euro, România fiind pe locul al nouălea în totalul importurilor realizate de către Republica Serbia (2,9% din totalul importurilor). Anul trecut, s-a înregistrat un surplus în comerțul exterior cu România, în valoare de 156 milioane de euro, acoperirea importurilor prin exporturi fiind de 127%.

În conformitate cu datele Biroului de Statistică din Republica Serbia, în primele șase luni ale anului 2018, comerțul cu România s-a ridicat la 724,3 milioane de euro. Exporturile au înregistrat, în acest răstimp valoarea de 424,2 milioane de euro, în creștere cu 10,3% față de aceeași perioadă a anului precedent. România rămâne pe locul cinci în totalul exporturilor Serbiei, cu 5,3%. Importurile, în primele șase luni ale acestui an, au însumat 300 de milioane euro, înregistrând o creștere cu 12% comparativ cu aceeași perioadă a anului 2017. România este pe locul nouă în totalul importurilor Serbiei. Balanța comercială a atins 141,4%.

Vizită la biserica din Clejani

Principalele produse pe care Serbia le-a exportat în România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: porumb (altul decât semințe); conductori de până în 80 V, seturi de conductori de aprindere (cu alte destinații decât pentru vehicule); grâu (cu altă destinație decât pentru însămânțare); bitum din ulei; metanol; rezistențe electrice de încălzire; combustibil pentru motoare cu reacție (kerosen).

Principalele produse care au fost importate de Serbia din România în primele șase luni ale anului 2018 sunt: conductori de până la 80 V; părți de instalații; combustibili; fire și cabluri; papetărie; conductori pentru aprindere, seturi pentru vehicule; componente tv; produse din rapiță; componente de mașini.

– Luând în considerare faptul că cele două ţări au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul raporturilor dintre ele?
– Serbia și România vor sărbători anul viitor 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. De atunci, cele două țări au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a îmbunătăți aceste raporturi.

Relațiile politice dintre Republica Serbia și România sunt foarte diversificate. Cele două state vecine, pe lângă prietenia lor istorică, nu au fost niciodată implicate în vreun conflict, una cu cealaltă, sau angrenate în vreun episod de ostilitate reciprocă. Acest fapt este relevat de numeroasele vizite oficiale la nivel înalt – șefi de stat, prim-miniștri, miniștri ai Afacerilor Externe și alți înalți reprezentanți ai celor două țări.

Participare la Conferinţa „Actul Final de la Helsinki – de 40 de ani fundamentul securității europene”

Relațiile bilaterale între statele noastre, ca țări vecine, au la bază trei elemente principale: sprijinul acordat de România procesului de integrare al Republicii Serbia în Uniunea Europeană, poziția României în chestiunea „Kosovo” și promovarea cooperării economice.
Serbia apreciază în mod deosebit susținerea continuă pe care o primește din partea României în procesul de integrare europeană.

Experiența României din propriul parcurs de integrare, pe drumul accederii în UE este una foarte extinsă. Pe această direcție, România oferă Serbiei sprijin deplin, prin vizite de studiu, ateliere de lucru, programe de pregătire etc.
Respectând principiile de bază ale legislației internaționale și ale Cartei ONU, România nu a recunoscut declararea unilaterală a independenței provinciei autonome Kosovo și Metohia. Referitor la acest aspect, România a susținut în mod substanțial dialogul dintre Belgrad și Priștina, de la Bruxelles.

Cooperarea politică și economică dintre cele 2 țări reprezintă două părți ale parteneriatului stabilit la nivel bilateral și multilateral. Acestea nu sunt doar complementare, ci se și bazează una pe cealaltă. În condițiile în care relațiile politice dintre România și Serbia sunt la cel mai înalt nivel, este și firesc să ne așteptăm la o continuă îmbunătățire a cooperării economice dintre cele două țări.

Împliniri și deziluzii

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Împliniri și deziluzii

Interviu cu E.S. domnul Mircea Snegur, primul Președinte al Republicii Moldova

I.C. Popa: Domnule Președinte, Dvs. sunteți binecunoscut și stimat în România, mai ales din anii aceia fierbinți 1988-1991, când s-a desenat noul destin al Republicii Moldova. Între timp, v-ați învrednicit să vă scrieți Memoriile, apărute în șase volume sub titlul Labirintul Destinului, un adevărat document viu despre primii ani de existență și afirmare a Republicii Moldova după desprinderea din componența URSS și proclamarea sa ca republică independentă. Privind în urmă, cum vedeți năzuințele din acei ani și drumul parcurs până astăzi?

Mircea Snegur

M.S.: Libertatea în gândire şi acţiuni, căpătată datorită proclamării Independenţei şi desprinderii de imperiul sovietic, ne-a permis să purcedem la edificarea statului Republica Moldova. Astăzi ne mândrim că avem un stat democratic, bazat pe drept, cu economie liberă de piaţă, recunoscut de comunitatea mondială şi devenit membru plenipotenţiar practic al tuturor organizaţiilor internaţionale (politice, economico-financiare, culturale şi de securitate). Ţara noastră păşeşte ferm pe calea integrării europene, realizând pas cu pas Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Dovadă a succeselor pe această dimensiune este şi faptul că cetăţenii moldoveni călătoresc în Europa fără vize.

Din punctul meu de vedere, reuşitele înregistrate de Republica Moldova într-o perioadă relativ scurtă a existenţei sale sunt evidente, ele contribuind la propăşirea în continuare a societăţii. La capitolul „restanţe” (pe care le conştientizăm) se resimte, mai ales, mersul greoi al reformelor în unele ramuri ale economiei, fapt ce are impact negativ asupra aspectului social şi nivelului de trai al populaţiei. Sunt probleme care treptat se soluţionează, dar tempourile în domeniul dat urmează a fi accelerate. Există dovezi clare că actuala guvernare deja îşi canalizează eforturile în această direcţie.

I.C. Popa: A vorbi românește nu este o rușine. A spune: „Eu vorbesc românește!” este un fel de a te mândri că faci parte dintr-un popor mare…”. Într-o ședință a Parlamentului, Dumneavoastră ați declarat: „A vorbi românește nu e o crimă anticonstituțională.

Proclamarea independenței R. Moldova

M.S.: Pentru mine personal n-a existat niciodată problema identităţii vorbirii pe ambele maluri ale Prutului. Mai mult, de mic copil am însuşit scrisul în grafia latină a limbii române (profesoară fiindu-mi mama mea, o simplă ţărancă). În anii studenţiei, corespondenţa cu cei de acasă o făceam anume în această grafie (neafişând, bineînţeles, acest aspect).
Ulterior, peste ani (1989), am avut onoarea, dar şi responsabilitatea, de a contribui nemijlocit la încetăţenirea limbii noastre materne române (deşi, aflaţi încă în condiţiile totalitarismului sovietic, în legile respective s-a scris “moldovenească”) în viaţa de toate zilele a societăţii. Şi cum lucrul trebuia dus până la capăt, în anul 1995, în calitatea mea de Preşedinte al Republicii Moldova, după consultări aprofundate cu savanţii de profil (filologi de marcă), am înaintat Parlamentului un mesaj cu genericul „Limba Română este numele corect al limbii noastre”, insistând asupra modificării respective în Constituţie. Oponenţii din Legislativ (care alcătuiau majoritatea absolută) au respins acea iniţiativă, dar Limba Română a continuat să fie studiată în instituţiile de învăţământ, în conformitate cu cerinţele unui Decret prezidenţial.

Această situaţie se menţine până în prezent. Chiar dacă în textul Declaraţiei de Independenţă este stipulată sintagma „Limba Română” ceea ce, conform unei decizii a Curţii Constituţionale, prevalează asupra celei fixate în Constituţie, se continuă tergiversarea introducerii modificărilor.

Până la urmă, adevărul ştiinţific va triumfa. Rămân în continuare cu satisfacţia că generaţia în creştere studiază Limba Română. Dar şi fidel dezideratelor enunţate în conţinutul întrebării.

I.C. Popa: S-a vorbit și se vorbește încă, mai ales în acest an al Centenarului făuririi României Mari, despre faptul că începutul anilor 90 ar fi reprezentat o ocazie favorabilă reunificării. Ce ne puteți spune despre acea perioadă?

Pod de flori peste Prut

M.S.: La această temă mi-am expus punctul de vedere de nenumărate ori, inclusiv (pe larg) în cărţile de memorii „Labirintul Destinului”, la care faceţi trimitere şi dumneavoastră. Astăzi pot doar să reiterez că, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, societatea din stânga Prutului nu era pregătită pentru realizarea idealului măreţ al reunificării. Din mai multe considerente. În primul rând, faptul că timp de aproape jumătate de secol ne-am aflat sub influenţa (presiunea chiar) unei ideologii sovietice totalitariste, care şi-a pus amprenta asupta conştiinţei oamenilor. În al doilea rând, în anii puterii sovietice s-a schimbat (mai mult forţat) structura populaţiei, astfel încât, la acea etapă, alogenii alcătuiau 35 la sută, ei împotrivindu-se mişcării de renaştere naţională şi, mai cu seamă, reunirii cu România. Clasa politică a tânărului stat Republica Moldova era conştientă de existenţa acestor factori, de aceea problema în cauză n-a fost înaintată în mod oficial pe ordinea de zi. Orice încercare în contextul dat ar fi compromis din start ideea reunificării.
Iată de ce am iniţiat realizarea măsurilor concrete de integrare culturală şi economică, pe multiple planuri, în condiţiile existenţei reale a două state româneşti. Integrare care, după mine, la începuturi s-a încununat de succes. În acea bază relaţiile moldo-române se dezvoltă şi în continuare, Republica Moldova bucurându-se de susţinerea ţării-soră România pe toate dimensiunile, îndeosebi pe cea a integrării europene.

I.C. Popa: Desigur, Republica Moldova de astăzi nu este în întregime aceeași cu Basarabia care s-a unit cu România în 1918. Cei care au decis dărâmarea României Mari, în 1940, au avut grijă să complice lucrurile, modificând vechile hotare moldovenești, acordând Ucrainei teritoriile din sudul și nordul provinciei, iar RSS Moldovenești alipindu-i o parte a regiunii transnistrene. Pe parcursul a aproape cinci decenii de ocupație sovietică s-a schimbat sensibil și echilibrul demografic. Totuși, este relevat istoric faptul că românii basarabeni au rămas majoritari, nu și-au pierdut limba și obiceiurile seculare.

M.S.: Ciopârţirea Basarabiei s-a produs ca rezultat al politicii staliniste de dispersare a autohtonilor, de rupere a lor de la origini. Pe de altă parte, cum am mai spus, în mod voit s-a organizat un proces facilitat de migraţie pe plaiul nostru a persoanelor de origine rusă şi a altor rusofoni pentru a „cimenta” pe acest teritoriu orânduirea comunistă sovietică. A urmat perioada de „altoire” băştinaşilor a mentalităţii străine, pentru a ni se schimba felul nostru de a fi.

Desigur, în asemenea condiţii, a fost foarte greu să ne păstrăm identitatea, tradiţiile, obiceiurile, credinţa. Dar, cei devotaţi datinei (majoritatea) au rezistat. Mai mult chiar, aceştia au continuat să-şi educe urmaşii în spiritul conştientizării apartenenţei unui neam valoros, cu o istorie milenară încărcată de demnitate şi verticalitate.
Anume, datorită acestor eforturi, autohtonii au fost pregătiţi pentru mişcarea de renaştere şi eliberare naţională, pe care au susţinut-o fără ezitare. Ne bucurăm că am reuşit să revenim deplin la tot ce-i al nostru, la ce ne este dat de Dumnezeu.

Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Aniversarea Centenarului Marii Uniri ar trebui să ne îngăduie un moment de reflecție asupra semnificației acestui eveniment în contextul frământat de pasiuni și interese al unei Europe unite și în același timp divizate.

Împlinirea, peste doi ani, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, cu tratatele sale subsumate, cel de la Trianon fiind de o importanță capitală pentru România, constituie un bun prilej pentru actualele Mari Puteri europene – care sunt, într-o formă sau alta, aceleași Mari Puteri de la încheierea Armistițiului din 11.11.1918 – de a afirma sau de a contesta pentru viitor prevederile celui mai important document politic al secolului trecut. Trebuie să observăm că, deși cel de-Al doilea Război Mondial a fost, în multe privințe, cauzat de încercarea unor semnatari ai Tratatului de la Versailles de a modifica prevederile acestuia, la sfârșitul conflagrației, situația geo-politică a rămas, în mare, aceeași. Iar anul 1989, în care s-au desăvârșit multe dintre tendințele politice ale perioadei interbelice, nu a adus în nici un fel vreo atingere a prevederilor Tratatului amintit. Putem spune că Tratatul de la Versailles, cu tratatele sale adiacente, a asigurat stabilitatea geopolitică a Europei (chiar dacă pacea nu a fost garantată) vreme de un secol, fapt nemaiîntâlnit în istoria continentului.

Care ar putea fi rațiunile pentru care Tratatul de la Versailles a putut avea o asemenea autoritate și recunoaștere, chiar și în fața unor actori care s-au simțit nedreptățiți? Cu siguranță, un motiv serios și rezonabil a fost faptul că pentru prima dată la nivel continental a funcționat dreptul autodeterminării națiunilor, renunțându-se, cât a fost posibil, la principiile moștenirilor istorice. Destrămarea a două imperii multinaționale, cel Habsburgic și cel Otoman, schimbarea de fond a naturii altor două imperii, cel rus și cel britanic, a făcut posibilă afirmarea identității unor națiuni legitime, până atunci sufocate de o legalitate depășită și partizană. Noua legalitate generată de Tratat a fost contestată imediat de unele puteri învinse, la care s-au adăugat altele, nemulțumite de soluțiile oferite de înțelegerea internațională.

Interesant este că toate puterile contestatoare au fost acaparate de dictatură. Germania, Italia, Ungaria, Rusia au cunoscut după Primul Război Mondial regimuri autoritar-dictatoriale. Se ramarcă faptul că primul regim de natură fascistă s-a instalat în Ungaria, succesoarea parțială a Imperiului dualist Austro-Ungar. Nemulțumirea față de prevederile internațional acceptate ale Tratatului de la Trianon s-au concretizat într-o formulă naționalist-revendicativă, considerând Ungaria marele mutilat al Tratatului, marea victimă a acestuia. Este, în fapt, un sofism seducător, dar, totuși, un sofism. Ungaria ca stat autonom are prea puțin de-a face cu ideile naționalist-revizioniste ale unei clase politice frustate de pierderea unor privilegii acordate de regimul imperial habsburgic. Unul dintre aceste privilegii a fost acela de a administra, exploata, coloniza teritorii și populații nemaghiare, cum ar fi românii, slovacii, sârbii, ucrainenii, croații etc. Practic, de la realizarea dualismului, sistemul de autonomii care cuprindea și Transilvania a fost desființat, regatul ungar, reînființat după câteva sute de ani de la dezastrul militar de la Mohacs, devenind printr-o scamatorie legală posesorul direct al unor teritorii niciodată aparținând coroanei maghiare. Dar nu această însușire a autonomiilor stă la baza politicii naționalist-revizioniste de după Primul Război Mondial, ci legile și măsurile de maghiarizare forțată a populației – de la schimbarea numelor de familie și de botez pînă la schimbarea denumirilor geografice – de desființare a instituțiilor de educație sau culturale ale populațiilor nemaghiare, precum și politica de persecutare religioasă și economico-financiară a acestora. Toate aceste măsuri au constituit izvorul ideologic și propagandistic al politicii naționalist-revizioniste interbelice.
Revenirea la situația creată de Tratatul de la Versailles după încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial, din cauza condițiilor specifice din partea de est a continentului – instalarea unor regimuri controlate de sovietici – a pus între paranteze relative puseurile revendicative ale puterii politice de la Budapesta. Relative deoarece în anii `80 a început o adevărată ofensivă propagandistică împotriva Tratatului de la Trianon și a consecințelor sale. Unul dintre ingredientele acestei acțiuni a fost – și este – susținerea nelegitimității României de a administra o provincie istorică numită Transilvania sau Ardeal, deși termenul este extins și asupra altor regiuni istorice, cum ar fi Banat, Crișana, Maramureș. Argumentele sunt de o subiectivitate, care, în termenii unei judecăți imparțiale, devin ridicole. Unul ar fi acela că România nu este un stat civilizat, iar românii sunt un popor barbar, fără o cultură semnificativă. Acest argument a fost folosit in extenso în cadrul tratativelor de la Trianon.

Răspunsul românesc a fost simplu: pe masa tratativelor, delegația României a așezat colecția „Convorbiri Literare”. Faptul a convins delegațiile celorlalte puteri convocate. Un alt argument este de natură istorică – Transilvania era lipsită de locuitori când detașamentele maghiare au pătruns în ea. Spre completare, se susține că românii au început să se strecoare în Ardeal către secolul al XIV-lea, venind din Balcani. Desigur, răspunsurile sunt simple – „Cronica” notarului regelui Bela, Anonimus Notarius, care descrie faptele de arme ale ungurilor în cucerirea patriei și a Transilvaniei notează conflictele militare cu autohtonii, dând nume de conducători și locuri. Cu cine să se fi luptat ungurii, ieșind învingători, dacă nu cu locuitorii autohtoni care sunt denumiți mereu ca vlahi sau valahi? E denumirea pe care germanicii o dădeau romanicilor (walla, olla, vlaha). Ori, măcar atâta ni se recunoaște, că românii sunt romanici. Cum argumentul demografic nu funcționează, românii deținând majoritatea în orice moment al istoriei, se utilizează argumentul dreptului dinastic, al dreptului nobiliar. Char și acest argument este demontat prin faptul că multe familii nobiliare maghiare din Transilvania au de fapt nume românești – Banffi e Ban, Kendeffi e Cândea, Dragffi e Dragu etc. Cum au ajuns nobilii români mari nobili maghiari? Prin edictul regelui Carol Robert de Anjou, dat la Bistrița, prin care se hotăra că nu puteai avea pământ dacă nu ești nobil, iar nobil nu puteai fi decât dacă erai catolic. Ori, românii, de la țăran la nobil, erau ortodocși, cum era, de altfel, și regele magniar Vajk (Voicu), cunoscut sub numele de Ștefan cel Sfânt, care purta o coroană bizantină. Nobilii care au putut rămâne nobili au trecut la catolicism și, cu timpul, s-au maghiarizat. Cel mai bun exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara, tatăl regelui Mathias Corvinul, nobil român care, căsătorindu-se cu Elisabeta Szilagyi, a intrat în protipendada maghiară, ajungând regent al Ungariei și un erou al creștinătății. Iancu de Hunedoara aparținea vestitei familii de boieri români din Hațeg, ultima fortăreață a nobilimii autohtone, cea a Drăculeștilor. Mathias era rudă cu Vlad Țepeș, dar asta nu l-a împiedicat să îl țină pe acesta în temniță ani de zile.

Eugen Uricaru

Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Doar de o sută de ani să existe România?! Pentru că asta aflăm din unele discursuri oficiale și de pe unele mici, foarte mici ecrane. Și numai o sută de ani să numere Centenarul în care sunt cuprinse ființa și identitatea noastră națională?

Toamna românească la Zikhron Ya’akov, Israel.

Dacă e să judecăm strict calendaristic, da! Doar că înăuntrul Centenarului despre care vorbim și pe care ne prefacem că-l serbăm, se vede, dacă e să privim cu atenție, și să privim musai cu ochii inimii, toată istoria noastră, de la întâiul ei început, până departe, în viitor.
1918 e anul cel mai cuprinzător al României, pentru că adună în durata lui toți cei 1917 ani de până la el, plus anii de dinaintea acestora. D-aia și este atât de mare acest Centenar. Pentru că el este despre trecut. Despre tot trecutul pe care stă așezat prezentul. Dar este, totodată, și despre viitor. Îndeosebi despre viitor.
Părinții și bunicii noștri ne-au lăsat această Românie, mare și când a fost mai mică decât acum, dar mai ales atunci când a fost cu adevărat mare. Ca să ne-o poată lăsa, mulți dintre ei au fost nevoiți să-și dea viața. Care pe la Oituz, care pe la Mărășești. După exemplul părinților și bunicilor lor, ce făcuseră tot așa, murind pe la Grivița și Plevna, unii, pe la Călugăreni și Rovine, alții. S-au găsit în mai toate timpurile din care este alcătuit acest mare Centenar locuri bune de murit. Și s-au găsit întotdeauna părinți și bunici gata să moară. La vârsta când abia începeau să trăiască. Căci toți au murit tineri, pentru că tinerețea este vârsta dragostei, iar ei au murit din dragoste. Față de fâșia lor de pământ, de bucata lor de cer, de căsuța lor cu pridvor, de femeia cu ochii înlăcrimați din pridvor, de copiii din brațele femeii, toate acestea numindu-se, în cărțile pe care mulți dintre ei nu le-au citit niciodată, dragoste de țară. Adică dragostea despre care este sau ar trebui să fie vorba atunci când rostim numele acestui Centenar.

Concert al naistului Nicolae Voiculeţ la Gyula, în Ungaria

Un Centenar mare cât o dragoste, putem spune. O spunem însă degeaba, dacă nu oferim suficiente dovezi în acest sens. Și se pare că nu oferim.
Vremurile nu ne cer dovada supremă, care e sacrificiul, așa cum le-au cerut celor de până la noi. Ci să arătăm că ne pasă. Că putem fi măcar într-un astfel de moment istoric împreună.
Anul acesta, care se va încheia curând, a fost mai degrabă festivist ,nu festiv. A lipsit și lipsește starea de sărbătoare. Cum să vorbim convingător de Unire când suntem mai dezbinați ca oricând? Sărbătoarea Centenarului Marii Unirii ne este trimisă din trecut. De către cei de acum 100 de ani, în speranța că vom ști să fim la înălțimea ei. Dar se pare că nu știm. Și când spun asta, mă gândesc la calendarul manifestărilor desfășurate pe parcursul acestui an. Bunăoară, Cerbul de Aur. Un festival prestigios și necesar. Dar de ce să fie așezat între acțiunile culturale dedicate Centenarului?
S-a constituit la nivel național un fond pentru finanțarea acestor acțiuni. O ocazie taman bună pentru asigurarea banilor necesari Cerbului, fiindcă altă legătură…. Altminteri, simpozioane mititele și spectacole onorabile, risipite pe tot cuprinsul țării, căci la noi funcționează din plin principiul acoperirii naționale. Și chiar internaționale. Doar avem ditamai Institutul Cultural Român, care continuă să creadă ce ne putem legitima cultural în fața lumii cu același dansuri și costume populare… Doar cu ele nu facem decât să batem sârba pe loc! Toate acestea în detrimentul ideilor naționale, menite să-i strângă pe toți oamenii unei națiuni în jurul lor, încărcându-se reciproc cu lumină și forță. Prima dintre acestea ar fi trebuit să fie, în cazul de față, cea a solidarității. Însă exact solidaritatea ne-a lipsit și ne lipsește în acest an al Centenarului Unirii. O mare sărbătoare pe punctul de a fi ratată! Peste următoarea sută de ani n-o să mai fie, cel mai probabil, niciunul dintre noi, cei de azi. Vor fi, însă, copiii și nepoții noștri. Această Românie a dezbinării vrem să le trimitem în viitor?
Și cât de simplu ar fi să-i facem mândri de noi! Nu continuând să ne înrolăm în războiul româno-român, pe care îl punem zilnic la cale, ci străduindu-ne să le lăsăm celor de după noi o moștenire de care să nu le fie rușine. Cu alte cuvinte, bucuria de a privi cu respect și recunoștință spre trecutul în care se va transforma prezentul în care trăim.
Centenarul Marii Unirii este mai ales despre respect și recunoștință. Dar se pare că n-am înțeles încă lucrul acesta. Ar fi o greșeală de neiertat ca sfârșitul acestui an sărbătoresc să ne prindă atât de mici cum suntem acum. A mai rămas destul de puțin timp până atunci. Suficient de mult însă ca să mai putem crește. Noi în ochii noștri, în primul rând. Apoi în ochii celor ce ne privesc din depărtarea veacului trecut și din zarea celui viitor.
Cum să așezi lângă o sută de ani de mândrie și demnitate națională o sută de ani de rușine? Istoria nu ne va ierta niciodată! E timpul să ne trezim!

Ștefan Mitroi

România în flancul estic al NATO

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on România în flancul estic al NATO

În vara și toamna acestui an, și NATO, și Rusia, cu aliați ai săi, au făcut cele mai mari manevre militare din istoria post-război rece a coalițiilor politico-militare având ca nucleu Washingtonul și Moscova. În spațiul euroatlantic extins s-au creat două arcuri de criză: în flancul estic al NATO / vestic al Rusiei și în flancul de Sud al NATO / nordic și vestic al lumii islamice. 

Exerciții NATO în Marea Neagră

Interfață europeană a polarizării vest-est, flancul estic al NATO are ca patrimoniu un trecut zbuciumat, precar, și un spațiu mereu disputat. În perioada modernă, s-a conturat aici și o polarizare tot mai distinctă între Moscova și Berlin, care a pendulat dramatic între colaborare strânsă și războaie de amploare (inclusiv mondiale). Numai în secolul trecut, pe aici au trecut Linia Curzon, „cordonul sanitar”, formula „Intermarium”, a lui Pilsudski, Zidul Berlinului și „cortina de fier”. Urmașul tuturor acestor încercări de despărțire a apelor într-o zona de „ciocnire a civilizațiilor”, cum i-ar fi spus, discutabil, Huntington, este azi flancul de est al NATO, vecin direct cu partea de vest a teritoriului Federației Ruse. Fâșia de uscat european care se întinde de la Baltica la Marea Neagră și care s-a transformat, în ultimele câteva decenii, și mai ales după izbucnirea crizei ucrainene, într-un teren de confruntare între Noul Vest (SUA, Europa – și mai ales „Noua Europa”, cea fosta Răsăriteană, acum mai toată în NATO și UE) și Noul Est (Rusia și aliații/partenerii săi din statele foste republici unionale sovietice din Europa). Dacă acceptăm că lumea a intrat într-un nou „război rece”, ori îl prelungește pe cel canonic, aici este principala sa linie a frontului. 


Oricum, miza acestei fâșii de uscat europene este una decisivă, căci, așa cum ne învață clasicii geopoliticii, cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul, cine îl stăpânește pe acesta domină Insula Lumii, iar cine stăpânește această imensă întindere eurasiatică domină întreagă lume (Mackinder). 

Trupe Speciale ale Armatei Române

Dar cine stăpânește astăzi, de fapt Europa de Est, și care mai este astăzi fosta Europă de Est? În „războiul rece”, era clar: statele din Europa Răsăriteană, adică țările membre ale Tratatului de la Varșovia și CAER plus. Acum, Europa de Est „s-a mutat” mai spre răsărit, în statele post-sovietice europene (Ucraina, Georgia, R. Moldova, Belarus – ? -), căci celelate foste aliate ale Moscovei sunt Europa Centrală sau Europa de Sud-Est, integrate, în cea mai mare parte, în NATO și UE. 


Un areal, așadar, incert, instabil, disputat, în căutare și frământare și nu o dată exploziv (R. Moldova, Georgia, Ucraina). Iată un excurs istoric poate cam lung, dar lămuritor pentru a realiza focalizarea prioritară a celor două forțe mondiale într-o zonă în care concentrările de armament și de trupe sporesc continuu, tensiunea crește, gesticulatiile de forță sunt tot mai frecvente și mai ample. 

Prin preluarea Crimeei de către Rusia, în 2014, echilibrul relativ de forțe din zona Mării Negre, care este tronsonul sudic al flancului de Est al NATO, zona în care se află și România, s-a modificat substanțial. Strategii și analiștii occidentali (în primul rând cei de la RAND Corporation) acuză o vulnerabilitate evidentă a NATO pe flancul său de Est. Summiturile NATO de după izbucnirea crizei ucrainene, din Țara Galilor, Varșovia, Bruxelles, au pus în mișcare o amplă strategie pentu consolidarea politico-militară a poziției Alianței pe întinderea europeană dintre Norvegia și Turcia. În acest context, România, care, împreună cu Polonia, este unul dintre principalele bastioane de apărare ale NATO pe flanc, a fost înzestrată cu structuri militare semnificative, în cadrul Alianței: divizia multinațională și brigada multinațională de la Craiova, bazele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii, scutul antirachetă de la Deveselu, cărora li se adaugă, mai nou, un comandament NATO la nivel de corp de armată. Toată această structură vizează apărarea și descurajarea comună la periferia estică a NATO, într-o manieră coerentă și integrată. 

Exerciții ale trupelor SUA, Bulgariei și României, pe teritoriu românesc

Statele NATO din regiune – Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Ungaria – acționează coordonat, în cadrul Formatului București – 9, inițiat de România și Polonia, alături de Inițiativa celor Trei Mări, pentru identificarea și implementarea căilor de consolidare a prezenței aliate întărite pe flancul estic. În cuprinsul acelorași eforturi, de consolidare a flancului de Est și al Alianței în general, șase state europene – Germania, Grecia, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia – s-au înzestrat, sau urmează să o facă, cu sisteme de apărare antiaeriană și antirachetă Patriot. România a semnat, în 2017, un acord de 3,99 miliarde de dolari pentru șapte sisteme Patriot în cea mai modernă configurație. În aceeași finalitate, statele din regiune solicită o prezență strategică americană mai puternică în Europa Centrală și de Sud-Est, atât în plan militar, cât și în domeniile energetic, de transport și digital, pentru creșterea interesului american și implicarea sporită a SUA în zona, în spiritul reafirmării angajamentelor asumate de fiecare stat din NATO față de prevederile Art. 5 din Carta Atlanticului.


Așa cum era de așteptat, Rusia acționează, la rândul ei, prin potențarea capacităților sale militare la frontierele sale vestice, de-a lungul întregului flanc estic al NATO, prin amplasarea de structuri militare din Kaliningrad până în Crimeea, manevre militare de amploare, zboruri de recunoaștere, ciberatacuri, război psihologic etc. Moscova subliniază că replica să la planurile și programele Alianței atlantice vor include acțiuni asimetrice, hibride, militare și nonmilitare. În SUA și în NATO se remarcă faptul că, în acest moment, Rusia nu privilegiază presiunile directe asupra statelor NATO din Estul Alianței, ci acționează pentru cointeresarea și atragerea statelor vest-europene din NATO în proiecte comune reciproc avantajoase, abordare care, în vest, este interpretată ca o încercare de fisurare și centrifugare a solidarității atlantice. 

Și totuși, politologi occidentali nuanțează discursul despre „sfidarea rusă”. Analistul francez Pierre Emmanuel Thomann apreciază că „pe Flancul oriental al UE este necesară evaluarea atentă a percepției de securitate a Rusiei, care reprezintă al doilea pol european, pentru identificarea amenințărilor și riscurilor la scară europeană”. Exemplificând, el susține că „în ce privește criza din Ucraina, Rusia nu este o amenințare pentru UE. Criza – spune el – este înainte de toate o consecință a erorilor strategice succesive ale SUA, UE și a statelor membre”. Și, mai adaugă el, „cheltuielile militare însumate ale statelor NATO le depășesc cu mult pe cele ale Rusiei”. Într-o optică similară, Joseph A. Day, membru al Adunării Parlamentare a NATO sublinia, într-un raport din aprilie 2018, că, pentru Alianță, forțele nucleare și cele convenționale sunt doar o parte a posturii de apărare și descurajare a NATO. „De aceea, obiectivul descurajării este de a-l face pe adversar să înțeleagă că avantajul pe care l-ar putea obține dintr-o acțiune militară s-ar reduce la neant prin prețul pe care l-ar plăti pentru aceasta și, deci, o asemenea acțiune ar fi de neconceput”. 

Într-un tablou preponderent încărcat, tensionat și tot mai „hibridat”, asemenea puncte de vedere, chiar neoficiale, pot deschide perspective noi de abordare și acțiune, disociate de opțiunile militare, care și-au sporit considerabil ponderea în strategiile NATO și în primul rând a SUA în raporturile cu Rusia. 

Într-o lume tot mai interdependentă, care are de făcut față unor sfidari planetare din fața cărora nu se pot sustrage nicun stat și nicio coaliție, și în care superputerile sunt legate prin tot mai multe fire de importanță esențială, un „război cald” ar fi pe cât de absurd, pe atât de catastrofal. Reconcilierea și reluarea conlucrării în lume se profilează, de aceea, ca opțiune rațională obligatorie pentru forțele acum în confruntare, în estul continentului european sau oriunde în lume.

Corneliu Vlad
 

Zoe Petre

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Zoe Petre

Mi-este greu să cred că o persoană atât de plină de viaţă, strălucind de inteligenţă şi umor ca Zoe Petre a intrat în rândul „oamenilor care au fost”. Mă reazem în speranţa că atunci când societatea românească, atât de divizată în împrejurările actuale, va fi pregătită să se reunească în jurul unor autentice repere intelectuale şi morale, Zoe Petre se va regăsi printre „oamenii care vor fi”, marcând acele borne ale drumului spre un viitor mai înalt şi mai bun, în care nu vom înceta să credem. 


Descendentă a unor ilustre familii de istorici şi matematicieni, Condurachi şi Moisil, cu rădăcini în Moldova şi Maramureş, Zoe Petre şi-a desfăşurat viaţa în mediul academic parcurgând toate treptele ierarhiei universitare în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde a fost pe rând preparator, asistent, lector, profesor, şef al Catedrei de Istorie Antică, decan şi până în ultimele zile profesor emerit şi director al Şcolii doctorale. Studiile şi cărţile publicate în România şi în străinătate, încă din anii ’80, i-au construit o solidă reputaţie internaţională ilustrată de poziţiile pe care a fost chemată să le onoreze ca profesor invitat al Universităţii Harvard, profesor asociat la „Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales”, Universitatea Sorbona şi Universitatea „Jules Verne” din Amiens, visiting researcher la Universitatea Columbia, din New York, şi cercetător asociat la Centrul „Louis Gernet d’études comparées sur les sociétés anciennes”.

În primele zile de după Revoluţia din decembrie 1989, când studenţii şi-au evaluat în cadru organizat profesorii, a fost aleasă prin votul Consiliului profesoral şi al Ligii Studenţilor şef de Catedră, decan al Facultăţii de Istorie şi apoi membru al Senatului Universităţii din Bucureşti. În Senatul Universităţii, devenit în acel timp una din principalele forţe care a contribuit la construirea opoziţiei democratice faţă de tentativele de continuare sub diferite forme ale regimului comunist, vocea profesoarei Zoe Petre s-a remarcat prin ideile inovatoare şi intransigenţă. Şi-a extins activitatea în spaţiul civic şi apoi politic, ca membru fondator al Solidarităţii Universitare şi al Alianţei Civice, membru fondator şi vicepreşedinte al Fundaţiei Române pentru Democraţie şi coordonator al campaniilor prezidenţiale ale candidatului CDR în 1992 şi 1996. 

În edificarea posterităţii academice, politice şi umane a profesoarei Zoe Petre, de la mine se aşteaptă în primul rând o mărturie asupra perioadei 1996 – 2000 în care, conform fişei postului, a coordonat toate activităţile de politică internă şi externă ale Administraţiei Prezidenţiale. Zoe Petre a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme de politică internă şi externă, coordonator al Departamentului de Politici Publice al Preşedinţiei României. A fost inspiratoarea unor strălucite iniţiative de politică internaţională care au dus la întărirea poziţiei României în sud-estul Europei, pe plan european şi mondial şi promotoarea unor reforme pe plan intern care au contribuit la construcţia statului de drept. A avut un rol deosebit în pregătirea şi apoi consolidarea Parteneriatului strategic România – SUA, în cadrul căruia a servit ca preşedinte al Comisiei mixte însărcinate cu punerea în aplicare a prevederilor acestuia în plan politic, economic şi militar. 

După terminarea mandatului de consilier prezidenţial şi-a continuat activitatea în mediul academic prin publicarea unor cărţi şi studii de istorie veche şi istorie recentă, a continuat să fie activă în spaţiul civic, ca director al Institutului de Cooperare Regională şi Prevenire a Conflictelor, membru-fondator al Forumului Academic Român, membru în Board-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicistic, prin colaborarea la revistele „Secolul 20”, „România Literară”, „Contemporanul”, „22”, „Dilema”, „Dilema Veche”, „Historia”, „Magazin Istoric”, „Observator Cultural”. 

Puţini dintre oamenii pe care i-am cunoscut au întrupat mai bine ca Zoe Petre idealul servirii patriei mai presus de orice interese, personale sau de grup. Viaţa şi munca sa exemplară ne îndeamnă acum, la despărţirea de o personalitate care a marcat istoria democratizării României în ultimul sfert de veac, să ducem mai departe gândurile şi proiectele sale vizionare. Sper că memoria ei va rămâne în conştiinţa publică pentru a ne ajuta să fim mai înţelegători, mai buni, mai curajoşi, mai oneşti cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Cu peste un secol în urmă, Nicolae Iorga afirma, într-un panegiric la moartea Regelui Marii Britanii, că „oamenii de stat trebuie judecaţi prin folosul pe care l-au adus statului în serviciul căruia au fost, prin consolidarea interioară şi prin ridicarea prestigiului dar, mai presus decât aceştia sunt cei care asigură şi după dânşii viitorul ţării lor”. Prin natura funcţiei, consilierul prezidenţial nu ia decizii dar este de datoria mea să reafirm un fapt de altfel binecunoscut: Zoe Petre a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă şi externă într-o perioadă dramatică a României.

Cade în sarcina celor care vor scrie istoria recentă a României să analizeze aceste decizii şi impactul lor. Eu mă voi limita la evocarea finalului consideraţiilor marelui istoric asupra oamenilor de stat: „Aceştia se nasc nu din orice tovărăşie omenească ci numai din acelea pe care fără să le vadă nimeni, Dumnezeu le-a miruit cu sfântul şi rarul mir al divinităţii sale”. Darul cel mai de preţ primit de Zoe Petre la naştere şi cultivat într-o familie cu rădăcini profunde în pământul strămoşesc a fost simţul datoriei faţă de ţara sa. De aici izvora tăria de caracter a unei persoane care nu a cerut niciodată ceva pentru ea, funcţii, bani sau onoruri, care a trăit sub semnul respectului de sine şi a trudit pentru demnitatea neamului românesc. 

Datoria mea de recunoştinţă faţă de Zoe Petre se întinde de-a lungul a aproape trei decenii şi ea priveşte sprijinul pe care l-am primit ca rector al Universităţii din Bucureşti din partea decanului Facultăţii de Istorie, apoi cel din cadrul Solidarităţii Universitare, Alianţei Civice, Fundaţiei Române pentru Democraţie, Forumului Academic Român şi al tuturor celorlalte asociaţii civice în care Zoe Petre a fost membru fondator sau vicepreşedinte şi în cadrul cărora am luptat împreună pentru aceleaşi idealuri morale. În decembrie 2000, odată cu promulgarea Legii nr. 29 privind sistemul naţional de decoraţii al României, prin care s-au reinstituit ordinele din perioada regalităţii, în scopul reconstruirii elitei profesionale şi civice a societăţii româneşti, am avut onoarea să îi decernez Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în cel mai înalt grad – Mare Cruce.

Am avut o şansă uriaşă să beneficiez de excepţionala ei erudiţie şi îmi este foarte greu să realizez că discuţiile noastre animate de o nesfârşită iubire pentru cultură s-au oprit atât de brusc şi neaşteptat. I-am recitit recent cărţile pe care le-a scris şi pe care mi le-a dăruit de-a lungul timpului. Cea care a scris despre Practica nemuririi la geţi după o lectură critică a izvoarelor greceşti a înţeles poate cel mai bine drama geţilor care, deşi iscusiţi meşteşugari şi buni luptători, fiind lipsiţi de o scriere proprie, au lăsat propria istorie la mâna autorilor greci şi romani. Cărţile sunt modul în care cei care au harul scrisului caută nemurirea. Lectura lor şi amintirile gravate în memoria noastră le-o pot dărui. Cel mai profund omagiu pe care îl putem aduce fiinţei minunate de care ne-am despărţit anul trecut e să-i citim cărţile şi să povestim celor care n-au cunoscut-o ceea ce a înfăptuit, de-a lungul vieţii sale, generoasa dăruire ca profesor, ca mamă şi ca prieten minunat pe care niciodată nu-l vom uita.

Emil Constantinescu
 

* Prof. univ. Zoe Petre a fost un prestigios colaborator al revistei „Balcanii ?i Europa” timp de aproape doua decenii

„Era Merkel”, la momentul bilanțului

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on „Era Merkel”, la momentul bilanțului
Angela Merkel, cancelarul Germaniei care a fost considerat mereu una dintre cele mai puternice femei din lume, se pregătește de ieșirea din scena politică.
 

Poporul german o numește pe Angela Merkel „Mutti” („Mama”)

A format primul guvern în anul 2005 și, de atunci, a condus țara – și Europa – fără să aibă întotdeauna o solidă majoritate politică de susținere. De asemenea, contrar părerii generale că un lider puternic trebuie să fie și carismatic, Angela Merkel nu s-a remarcat din această perspectivă, ba chiar a părut impersonală de foarte multe ori în aparițiile sale publice. La un moment dat, îi îndemna într-un fel aparte pe germani s-o realeagă: „Pentru că mă cunoașteți”… Dar impactul profund asupra politicii interne și externe a Germaniei se vede clar din percepția pe care o are poporul cel mai prosper din Europa despre liderul său actual: „Germanii o văd pe Merkel ca pe un funcționar public de cea mai mare încredere, cu o mare forță analitică”, notează „Foreign Policy”. De altfel, germanii se referă la cancelarul Merkel cu numele de „Mama”.

Alături de fostul președinte Traian Băsescu, în vizită la București (2010)

Anul 2015 a marcat două momente care aveau să semnalizeze intrarea într-o nouă epocă pentru Angela Merkel: poziția foarte dură a cancelarului față de datoria Greciei, care i-a amuțit pe euroscepticii germani până la a-i face aproape să dispară de pe scena politică, și, oarecum la antipod, atitudinea de a întâmpina cu brațele deschise migranții în Germania și de a stabili cote de migranți pentru alte state membre, în condițiile în care foarte mulți lideri europeni nu erau de acord cu o astfel de măsură. A fost momentul în care s-a cristalizat opoziția manifestată și azi de țările din Grupul de la Vișegrad, cărora li se alătură mai recent și Italia. Deși pe plan internațional Angela Merkel a fost aplaudată pentru spiritul său umanitar, în interiorul Europei, pentru care decide, alături de liderii Franței, de peste un deceniu, atitudinea sa a început să-i facă pe naționaliști să strângă rândurile, iar cotele de migranți nu au fost acceptate nici în prezent la nivelul blocului comunitar.

Împreună cu liderii lumii, la Summitul G7 (2018)

Pe de altă parte, care este bilanțul intern al cancelarului Merkel? După ce toate contoversele, judecățile și opiniile vor trece, datele vor rămâne. În cei aproape 14 ani în care s-a aflat la cârma țării sale, Angela Merkel a lucrat îndeosebi pentru interesele poporului german, căruia i-a întărit prosperitatea, și pentru statul german, căruia i-a sporit influența. În anul 2016, țara a înregistrat cel mai mare excedent comercial din lume – 310 miliarde de dolari – fiind cel de-al treilea exportator global – 1,27 trilioane de dolari total exporturi germane de bunuri și servicii. Inclusiv în cadrul unei vizite pe care a efectuat-o în România, cancelarul Merkel s-a interesat îndeaproape de parcursul firmelor germane prezente pe teritoriul țării noastre și de felul în care statul român asigură un mediu propice pentru aceste afaceri. 

 



*Angela Merkel a participat, în calitate de camcelar al Germaniei, la peste 100 de summituri în care s-au stabilit reperele majore – economice, sociale, strategice – ale politicii europene și mondiale


*Competiţia pentru şefia Uniunii Creştin-Democrate, după retragerea actualului cancelar, se anunţă a fi dură. Potrivit sondajelor difuzate de presa germană, candidaţii cu cele mai mari şanse sunt Friedrich Merz şi Annegret Kramp-Karrenbauer, iar diferenţa de popularitate dintre ei este mică.  Kramp-Karrenbauer, căreia i se spune şi „mini-Merkel“ a fost propusă în mod oficial de filiala CDU din Saarland, din care provine, pentru a-i lua locul Angelei Merkel la şefia partidului.

Cine n-are partid… să-și facă

Reporter: editura December - 18 - 2018 Comments Off on Cine n-are partid… să-și facă
Relatam în urmă cu ani despre răspunsul dat de un post de radio englezesc unui ascultător, la întrebarea „Ce este acela un partid?”. Răspunsul a fost clar și prompt: mai întâi a fost o familiuță interesată să dobândească ceva, transformată, prin adopții, în clan, care, prin multiplicare, a devenit un partid

Privind mai întâi spre Occident, părinte al democrației actuale, deosebim, alături de partide rezonabile, și nume ciudate de formațiuni politice, care adesea par a fi puse dintr-o glumă. Așa, de pildă, comediantul danez Jacob Haaugard a inventat „Uniunea Elementelor Leneșe cu Bună Știință”, cu care, la vremea lui, a câștigat sufragiile și a intrat în Parlament pe baza unor promisiuni absurde, de genul „dreptul la impotență” sau „ameliorarea vremii”. După cum actrița Gracie Allen, care își pusese în minte să candideze la Președinția americană, a „clocit” următoarea denumire: „Partidul Surprizelor”, care glăsuia în sloganul său: „Jos cu bunul simț!”. Un partid cu totul special s-a aflat mult timp pe scena electorală a Noii Zeelande, intitulat „Partidul Sobru Mc.Gillicuddy”, ce își propunea să-i capteze pe cei care nu mai deslușesc orizontul, adică pe resemnați. „Dacă vrei să-ți irosești votul, votează pentru noi!”, glăsuia chemarea electorală. 

După care aterizăm brusc la noi acasă, dorind să aflăm ce mai mișcă nou pe la partidele autohtone. Și ce găsim? În primul rând, după o scurtă evaluare, credem că batem recordul mondial în privința ingeniozitățiii de tip casnic a denumirilor și, bineînțeles, a numărului de partide înregistrate oficial: 180. Unasutăoptzeci!!! În afara partidelor, puține la număr, ce pornesc de la o idee de tip social, apare o listă, aproape imposibil de redat, prin neliniștea pe care ar putea-o produce în rândul cititorilor noștri: Partidul Botoșănenilor, Partidul Alianța pentru Domnești, Partidul Mișcarea pentru Medgidia, Partidul Uniunea pentru Codlea, Partidul Mândri că Suntem Arădeni, Partidul Renașterea Săcălazului… Lista se continuă. Și surpriza: de unde socoteam că toate denumirile au statut strict local, fără „botez” național, descoperim că aceste noi construcții sunt înscrise legal, cu aprobări și cu încurajare financiară din partea bugetului de stat. Mai că-ți vine să te repezi pe la cunoscuți, vecini, prieteni, să faceți și voi un partid, că, deh, statul are sarsanaua plină! Deci, să ne calmăm aflând că printre partidele nou apărute se află și unele cu semi-doctrine, cum ar fi Partidul „Pro România”, „Uniunea Salvați România”, „Mișcarea România Împreună”, „Partidul Realitatea” (înființat de un organ de presă!). Este imposibil de cuprins în aceste pagini varietatea strâmtă și imaginația suspectă de care au dat dovadă cei care au avut inițiativa de a crea unele partide, bănuim că din dorința de a contribui la „prosperitatea țării” și nu la altceva, după cum ar duce gândul rău. Într-un cuvânt, toate parcă își propun, anunțând cu surle și trâmbițe, să salveze țara de la naufragiu.

Carol Roman