NUMARUL
195-196

ÎN ECLUSIVITATE

Împliniri și deziluzii

Reporter: editura December - 18 - 2018

Interviu cu E.S. domnul Mircea Snegur, primul Președinte al Republicii Moldova

I.C. Popa: Domnule Președinte, Dvs. sunteți binecunoscut și stimat în România, mai ales din anii aceia fierbinți 1988-1991, când s-a desenat noul destin al Republicii Moldova. Între timp, v-ați învrednicit să vă scrieți Memoriile, apărute în șase volume sub titlul Labirintul Destinului, un adevărat document viu despre primii ani de existență și afirmare a Republicii Moldova după desprinderea din componența URSS și proclamarea sa ca republică independentă. Privind în urmă, cum vedeți năzuințele din acei ani și drumul parcurs până astăzi?

Mircea Snegur

M.S.: Libertatea în gândire şi acţiuni, căpătată datorită proclamării Independenţei şi desprinderii de imperiul sovietic, ne-a permis să purcedem la edificarea statului Republica Moldova. Astăzi ne mândrim că avem un stat democratic, bazat pe drept, cu economie liberă de piaţă, recunoscut de comunitatea mondială şi devenit membru plenipotenţiar practic al tuturor organizaţiilor internaţionale (politice, economico-financiare, culturale şi de securitate). Ţara noastră păşeşte ferm pe calea integrării europene, realizând pas cu pas Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Dovadă a succeselor pe această dimensiune este şi faptul că cetăţenii moldoveni călătoresc în Europa fără vize.

Din punctul meu de vedere, reuşitele înregistrate de Republica Moldova într-o perioadă relativ scurtă a existenţei sale sunt evidente, ele contribuind la propăşirea în continuare a societăţii. La capitolul „restanţe” (pe care le conştientizăm) se resimte, mai ales, mersul greoi al reformelor în unele ramuri ale economiei, fapt ce are impact negativ asupra aspectului social şi nivelului de trai al populaţiei. Sunt probleme care treptat se soluţionează, dar tempourile în domeniul dat urmează a fi accelerate. Există dovezi clare că actuala guvernare deja îşi canalizează eforturile în această direcţie.

I.C. Popa: A vorbi românește nu este o rușine. A spune: „Eu vorbesc românește!” este un fel de a te mândri că faci parte dintr-un popor mare…”. Într-o ședință a Parlamentului, Dumneavoastră ați declarat: „A vorbi românește nu e o crimă anticonstituțională.

Proclamarea independenței R. Moldova

M.S.: Pentru mine personal n-a existat niciodată problema identităţii vorbirii pe ambele maluri ale Prutului. Mai mult, de mic copil am însuşit scrisul în grafia latină a limbii române (profesoară fiindu-mi mama mea, o simplă ţărancă). În anii studenţiei, corespondenţa cu cei de acasă o făceam anume în această grafie (neafişând, bineînţeles, acest aspect).
Ulterior, peste ani (1989), am avut onoarea, dar şi responsabilitatea, de a contribui nemijlocit la încetăţenirea limbii noastre materne române (deşi, aflaţi încă în condiţiile totalitarismului sovietic, în legile respective s-a scris “moldovenească”) în viaţa de toate zilele a societăţii. Şi cum lucrul trebuia dus până la capăt, în anul 1995, în calitatea mea de Preşedinte al Republicii Moldova, după consultări aprofundate cu savanţii de profil (filologi de marcă), am înaintat Parlamentului un mesaj cu genericul „Limba Română este numele corect al limbii noastre”, insistând asupra modificării respective în Constituţie. Oponenţii din Legislativ (care alcătuiau majoritatea absolută) au respins acea iniţiativă, dar Limba Română a continuat să fie studiată în instituţiile de învăţământ, în conformitate cu cerinţele unui Decret prezidenţial.

Această situaţie se menţine până în prezent. Chiar dacă în textul Declaraţiei de Independenţă este stipulată sintagma „Limba Română” ceea ce, conform unei decizii a Curţii Constituţionale, prevalează asupra celei fixate în Constituţie, se continuă tergiversarea introducerii modificărilor.

Până la urmă, adevărul ştiinţific va triumfa. Rămân în continuare cu satisfacţia că generaţia în creştere studiază Limba Română. Dar şi fidel dezideratelor enunţate în conţinutul întrebării.

I.C. Popa: S-a vorbit și se vorbește încă, mai ales în acest an al Centenarului făuririi României Mari, despre faptul că începutul anilor 90 ar fi reprezentat o ocazie favorabilă reunificării. Ce ne puteți spune despre acea perioadă?

Pod de flori peste Prut

M.S.: La această temă mi-am expus punctul de vedere de nenumărate ori, inclusiv (pe larg) în cărţile de memorii „Labirintul Destinului”, la care faceţi trimitere şi dumneavoastră. Astăzi pot doar să reiterez că, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, societatea din stânga Prutului nu era pregătită pentru realizarea idealului măreţ al reunificării. Din mai multe considerente. În primul rând, faptul că timp de aproape jumătate de secol ne-am aflat sub influenţa (presiunea chiar) unei ideologii sovietice totalitariste, care şi-a pus amprenta asupta conştiinţei oamenilor. În al doilea rând, în anii puterii sovietice s-a schimbat (mai mult forţat) structura populaţiei, astfel încât, la acea etapă, alogenii alcătuiau 35 la sută, ei împotrivindu-se mişcării de renaştere naţională şi, mai cu seamă, reunirii cu România. Clasa politică a tânărului stat Republica Moldova era conştientă de existenţa acestor factori, de aceea problema în cauză n-a fost înaintată în mod oficial pe ordinea de zi. Orice încercare în contextul dat ar fi compromis din start ideea reunificării.
Iată de ce am iniţiat realizarea măsurilor concrete de integrare culturală şi economică, pe multiple planuri, în condiţiile existenţei reale a două state româneşti. Integrare care, după mine, la începuturi s-a încununat de succes. În acea bază relaţiile moldo-române se dezvoltă şi în continuare, Republica Moldova bucurându-se de susţinerea ţării-soră România pe toate dimensiunile, îndeosebi pe cea a integrării europene.

I.C. Popa: Desigur, Republica Moldova de astăzi nu este în întregime aceeași cu Basarabia care s-a unit cu România în 1918. Cei care au decis dărâmarea României Mari, în 1940, au avut grijă să complice lucrurile, modificând vechile hotare moldovenești, acordând Ucrainei teritoriile din sudul și nordul provinciei, iar RSS Moldovenești alipindu-i o parte a regiunii transnistrene. Pe parcursul a aproape cinci decenii de ocupație sovietică s-a schimbat sensibil și echilibrul demografic. Totuși, este relevat istoric faptul că românii basarabeni au rămas majoritari, nu și-au pierdut limba și obiceiurile seculare.

M.S.: Ciopârţirea Basarabiei s-a produs ca rezultat al politicii staliniste de dispersare a autohtonilor, de rupere a lor de la origini. Pe de altă parte, cum am mai spus, în mod voit s-a organizat un proces facilitat de migraţie pe plaiul nostru a persoanelor de origine rusă şi a altor rusofoni pentru a „cimenta” pe acest teritoriu orânduirea comunistă sovietică. A urmat perioada de „altoire” băştinaşilor a mentalităţii străine, pentru a ni se schimba felul nostru de a fi.

Desigur, în asemenea condiţii, a fost foarte greu să ne păstrăm identitatea, tradiţiile, obiceiurile, credinţa. Dar, cei devotaţi datinei (majoritatea) au rezistat. Mai mult chiar, aceştia au continuat să-şi educe urmaşii în spiritul conştientizării apartenenţei unui neam valoros, cu o istorie milenară încărcată de demnitate şi verticalitate.
Anume, datorită acestor eforturi, autohtonii au fost pregătiţi pentru mişcarea de renaştere şi eliberare naţională, pe care au susţinut-o fără ezitare. Ne bucurăm că am reuşit să revenim deplin la tot ce-i al nostru, la ce ne este dat de Dumnezeu.