NUMARUL
195-196

CENTENAR

Moment de reflecție – Temeiuri istorice

Reporter: editura December - 18 - 2018

Aniversarea Centenarului Marii Uniri ar trebui să ne îngăduie un moment de reflecție asupra semnificației acestui eveniment în contextul frământat de pasiuni și interese al unei Europe unite și în același timp divizate.

Împlinirea, peste doi ani, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles, cu tratatele sale subsumate, cel de la Trianon fiind de o importanță capitală pentru România, constituie un bun prilej pentru actualele Mari Puteri europene – care sunt, într-o formă sau alta, aceleași Mari Puteri de la încheierea Armistițiului din 11.11.1918 – de a afirma sau de a contesta pentru viitor prevederile celui mai important document politic al secolului trecut. Trebuie să observăm că, deși cel de-Al doilea Război Mondial a fost, în multe privințe, cauzat de încercarea unor semnatari ai Tratatului de la Versailles de a modifica prevederile acestuia, la sfârșitul conflagrației, situația geo-politică a rămas, în mare, aceeași. Iar anul 1989, în care s-au desăvârșit multe dintre tendințele politice ale perioadei interbelice, nu a adus în nici un fel vreo atingere a prevederilor Tratatului amintit. Putem spune că Tratatul de la Versailles, cu tratatele sale adiacente, a asigurat stabilitatea geopolitică a Europei (chiar dacă pacea nu a fost garantată) vreme de un secol, fapt nemaiîntâlnit în istoria continentului.

Care ar putea fi rațiunile pentru care Tratatul de la Versailles a putut avea o asemenea autoritate și recunoaștere, chiar și în fața unor actori care s-au simțit nedreptățiți? Cu siguranță, un motiv serios și rezonabil a fost faptul că pentru prima dată la nivel continental a funcționat dreptul autodeterminării națiunilor, renunțându-se, cât a fost posibil, la principiile moștenirilor istorice. Destrămarea a două imperii multinaționale, cel Habsburgic și cel Otoman, schimbarea de fond a naturii altor două imperii, cel rus și cel britanic, a făcut posibilă afirmarea identității unor națiuni legitime, până atunci sufocate de o legalitate depășită și partizană. Noua legalitate generată de Tratat a fost contestată imediat de unele puteri învinse, la care s-au adăugat altele, nemulțumite de soluțiile oferite de înțelegerea internațională.

Interesant este că toate puterile contestatoare au fost acaparate de dictatură. Germania, Italia, Ungaria, Rusia au cunoscut după Primul Război Mondial regimuri autoritar-dictatoriale. Se ramarcă faptul că primul regim de natură fascistă s-a instalat în Ungaria, succesoarea parțială a Imperiului dualist Austro-Ungar. Nemulțumirea față de prevederile internațional acceptate ale Tratatului de la Trianon s-au concretizat într-o formulă naționalist-revendicativă, considerând Ungaria marele mutilat al Tratatului, marea victimă a acestuia. Este, în fapt, un sofism seducător, dar, totuși, un sofism. Ungaria ca stat autonom are prea puțin de-a face cu ideile naționalist-revizioniste ale unei clase politice frustate de pierderea unor privilegii acordate de regimul imperial habsburgic. Unul dintre aceste privilegii a fost acela de a administra, exploata, coloniza teritorii și populații nemaghiare, cum ar fi românii, slovacii, sârbii, ucrainenii, croații etc. Practic, de la realizarea dualismului, sistemul de autonomii care cuprindea și Transilvania a fost desființat, regatul ungar, reînființat după câteva sute de ani de la dezastrul militar de la Mohacs, devenind printr-o scamatorie legală posesorul direct al unor teritorii niciodată aparținând coroanei maghiare. Dar nu această însușire a autonomiilor stă la baza politicii naționalist-revizioniste de după Primul Război Mondial, ci legile și măsurile de maghiarizare forțată a populației – de la schimbarea numelor de familie și de botez pînă la schimbarea denumirilor geografice – de desființare a instituțiilor de educație sau culturale ale populațiilor nemaghiare, precum și politica de persecutare religioasă și economico-financiară a acestora. Toate aceste măsuri au constituit izvorul ideologic și propagandistic al politicii naționalist-revizioniste interbelice.
Revenirea la situația creată de Tratatul de la Versailles după încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial, din cauza condițiilor specifice din partea de est a continentului – instalarea unor regimuri controlate de sovietici – a pus între paranteze relative puseurile revendicative ale puterii politice de la Budapesta. Relative deoarece în anii `80 a început o adevărată ofensivă propagandistică împotriva Tratatului de la Trianon și a consecințelor sale. Unul dintre ingredientele acestei acțiuni a fost – și este – susținerea nelegitimității României de a administra o provincie istorică numită Transilvania sau Ardeal, deși termenul este extins și asupra altor regiuni istorice, cum ar fi Banat, Crișana, Maramureș. Argumentele sunt de o subiectivitate, care, în termenii unei judecăți imparțiale, devin ridicole. Unul ar fi acela că România nu este un stat civilizat, iar românii sunt un popor barbar, fără o cultură semnificativă. Acest argument a fost folosit in extenso în cadrul tratativelor de la Trianon.

Răspunsul românesc a fost simplu: pe masa tratativelor, delegația României a așezat colecția „Convorbiri Literare”. Faptul a convins delegațiile celorlalte puteri convocate. Un alt argument este de natură istorică – Transilvania era lipsită de locuitori când detașamentele maghiare au pătruns în ea. Spre completare, se susține că românii au început să se strecoare în Ardeal către secolul al XIV-lea, venind din Balcani. Desigur, răspunsurile sunt simple – „Cronica” notarului regelui Bela, Anonimus Notarius, care descrie faptele de arme ale ungurilor în cucerirea patriei și a Transilvaniei notează conflictele militare cu autohtonii, dând nume de conducători și locuri. Cu cine să se fi luptat ungurii, ieșind învingători, dacă nu cu locuitorii autohtoni care sunt denumiți mereu ca vlahi sau valahi? E denumirea pe care germanicii o dădeau romanicilor (walla, olla, vlaha). Ori, măcar atâta ni se recunoaște, că românii sunt romanici. Cum argumentul demografic nu funcționează, românii deținând majoritatea în orice moment al istoriei, se utilizează argumentul dreptului dinastic, al dreptului nobiliar. Char și acest argument este demontat prin faptul că multe familii nobiliare maghiare din Transilvania au de fapt nume românești – Banffi e Ban, Kendeffi e Cândea, Dragffi e Dragu etc. Cum au ajuns nobilii români mari nobili maghiari? Prin edictul regelui Carol Robert de Anjou, dat la Bistrița, prin care se hotăra că nu puteai avea pământ dacă nu ești nobil, iar nobil nu puteai fi decât dacă erai catolic. Ori, românii, de la țăran la nobil, erau ortodocși, cum era, de altfel, și regele magniar Vajk (Voicu), cunoscut sub numele de Ștefan cel Sfânt, care purta o coroană bizantină. Nobilii care au putut rămâne nobili au trecut la catolicism și, cu timpul, s-au maghiarizat. Cel mai bun exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara, tatăl regelui Mathias Corvinul, nobil român care, căsătorindu-se cu Elisabeta Szilagyi, a intrat în protipendada maghiară, ajungând regent al Ungariei și un erou al creștinătății. Iancu de Hunedoara aparținea vestitei familii de boieri români din Hațeg, ultima fortăreață a nobilimii autohtone, cea a Drăculeștilor. Mathias era rudă cu Vlad Țepeș, dar asta nu l-a împiedicat să îl țină pe acesta în temniță ani de zile.

Eugen Uricaru