NUMARUL
195-196

CENTENAR

Prea mici pentru o aniversare atât de mare!

Reporter: editura December - 18 - 2018

Doar de o sută de ani să existe România?! Pentru că asta aflăm din unele discursuri oficiale și de pe unele mici, foarte mici ecrane. Și numai o sută de ani să numere Centenarul în care sunt cuprinse ființa și identitatea noastră națională?

Toamna românească la Zikhron Ya’akov, Israel.

Dacă e să judecăm strict calendaristic, da! Doar că înăuntrul Centenarului despre care vorbim și pe care ne prefacem că-l serbăm, se vede, dacă e să privim cu atenție, și să privim musai cu ochii inimii, toată istoria noastră, de la întâiul ei început, până departe, în viitor.
1918 e anul cel mai cuprinzător al României, pentru că adună în durata lui toți cei 1917 ani de până la el, plus anii de dinaintea acestora. D-aia și este atât de mare acest Centenar. Pentru că el este despre trecut. Despre tot trecutul pe care stă așezat prezentul. Dar este, totodată, și despre viitor. Îndeosebi despre viitor.
Părinții și bunicii noștri ne-au lăsat această Românie, mare și când a fost mai mică decât acum, dar mai ales atunci când a fost cu adevărat mare. Ca să ne-o poată lăsa, mulți dintre ei au fost nevoiți să-și dea viața. Care pe la Oituz, care pe la Mărășești. După exemplul părinților și bunicilor lor, ce făcuseră tot așa, murind pe la Grivița și Plevna, unii, pe la Călugăreni și Rovine, alții. S-au găsit în mai toate timpurile din care este alcătuit acest mare Centenar locuri bune de murit. Și s-au găsit întotdeauna părinți și bunici gata să moară. La vârsta când abia începeau să trăiască. Căci toți au murit tineri, pentru că tinerețea este vârsta dragostei, iar ei au murit din dragoste. Față de fâșia lor de pământ, de bucata lor de cer, de căsuța lor cu pridvor, de femeia cu ochii înlăcrimați din pridvor, de copiii din brațele femeii, toate acestea numindu-se, în cărțile pe care mulți dintre ei nu le-au citit niciodată, dragoste de țară. Adică dragostea despre care este sau ar trebui să fie vorba atunci când rostim numele acestui Centenar.

Concert al naistului Nicolae Voiculeţ la Gyula, în Ungaria

Un Centenar mare cât o dragoste, putem spune. O spunem însă degeaba, dacă nu oferim suficiente dovezi în acest sens. Și se pare că nu oferim.
Vremurile nu ne cer dovada supremă, care e sacrificiul, așa cum le-au cerut celor de până la noi. Ci să arătăm că ne pasă. Că putem fi măcar într-un astfel de moment istoric împreună.
Anul acesta, care se va încheia curând, a fost mai degrabă festivist ,nu festiv. A lipsit și lipsește starea de sărbătoare. Cum să vorbim convingător de Unire când suntem mai dezbinați ca oricând? Sărbătoarea Centenarului Marii Unirii ne este trimisă din trecut. De către cei de acum 100 de ani, în speranța că vom ști să fim la înălțimea ei. Dar se pare că nu știm. Și când spun asta, mă gândesc la calendarul manifestărilor desfășurate pe parcursul acestui an. Bunăoară, Cerbul de Aur. Un festival prestigios și necesar. Dar de ce să fie așezat între acțiunile culturale dedicate Centenarului?
S-a constituit la nivel național un fond pentru finanțarea acestor acțiuni. O ocazie taman bună pentru asigurarea banilor necesari Cerbului, fiindcă altă legătură…. Altminteri, simpozioane mititele și spectacole onorabile, risipite pe tot cuprinsul țării, căci la noi funcționează din plin principiul acoperirii naționale. Și chiar internaționale. Doar avem ditamai Institutul Cultural Român, care continuă să creadă ce ne putem legitima cultural în fața lumii cu același dansuri și costume populare… Doar cu ele nu facem decât să batem sârba pe loc! Toate acestea în detrimentul ideilor naționale, menite să-i strângă pe toți oamenii unei națiuni în jurul lor, încărcându-se reciproc cu lumină și forță. Prima dintre acestea ar fi trebuit să fie, în cazul de față, cea a solidarității. Însă exact solidaritatea ne-a lipsit și ne lipsește în acest an al Centenarului Unirii. O mare sărbătoare pe punctul de a fi ratată! Peste următoarea sută de ani n-o să mai fie, cel mai probabil, niciunul dintre noi, cei de azi. Vor fi, însă, copiii și nepoții noștri. Această Românie a dezbinării vrem să le trimitem în viitor?
Și cât de simplu ar fi să-i facem mândri de noi! Nu continuând să ne înrolăm în războiul româno-român, pe care îl punem zilnic la cale, ci străduindu-ne să le lăsăm celor de după noi o moștenire de care să nu le fie rușine. Cu alte cuvinte, bucuria de a privi cu respect și recunoștință spre trecutul în care se va transforma prezentul în care trăim.
Centenarul Marii Unirii este mai ales despre respect și recunoștință. Dar se pare că n-am înțeles încă lucrul acesta. Ar fi o greșeală de neiertat ca sfârșitul acestui an sărbătoresc să ne prindă atât de mici cum suntem acum. A mai rămas destul de puțin timp până atunci. Suficient de mult însă ca să mai putem crește. Noi în ochii noștri, în primul rând. Apoi în ochii celor ce ne privesc din depărtarea veacului trecut și din zarea celui viitor.
Cum să așezi lângă o sută de ani de mândrie și demnitate națională o sută de ani de rușine? Istoria nu ne va ierta niciodată! E timpul să ne trezim!

Ștefan Mitroi