NUMARUL
195-196

In memoriam

Zoe Petre

Reporter: editura December - 18 - 2018

Mi-este greu să cred că o persoană atât de plină de viaţă, strălucind de inteligenţă şi umor ca Zoe Petre a intrat în rândul „oamenilor care au fost”. Mă reazem în speranţa că atunci când societatea românească, atât de divizată în împrejurările actuale, va fi pregătită să se reunească în jurul unor autentice repere intelectuale şi morale, Zoe Petre se va regăsi printre „oamenii care vor fi”, marcând acele borne ale drumului spre un viitor mai înalt şi mai bun, în care nu vom înceta să credem. 


Descendentă a unor ilustre familii de istorici şi matematicieni, Condurachi şi Moisil, cu rădăcini în Moldova şi Maramureş, Zoe Petre şi-a desfăşurat viaţa în mediul academic parcurgând toate treptele ierarhiei universitare în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde a fost pe rând preparator, asistent, lector, profesor, şef al Catedrei de Istorie Antică, decan şi până în ultimele zile profesor emerit şi director al Şcolii doctorale. Studiile şi cărţile publicate în România şi în străinătate, încă din anii ’80, i-au construit o solidă reputaţie internaţională ilustrată de poziţiile pe care a fost chemată să le onoreze ca profesor invitat al Universităţii Harvard, profesor asociat la „Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales”, Universitatea Sorbona şi Universitatea „Jules Verne” din Amiens, visiting researcher la Universitatea Columbia, din New York, şi cercetător asociat la Centrul „Louis Gernet d’études comparées sur les sociétés anciennes”.

În primele zile de după Revoluţia din decembrie 1989, când studenţii şi-au evaluat în cadru organizat profesorii, a fost aleasă prin votul Consiliului profesoral şi al Ligii Studenţilor şef de Catedră, decan al Facultăţii de Istorie şi apoi membru al Senatului Universităţii din Bucureşti. În Senatul Universităţii, devenit în acel timp una din principalele forţe care a contribuit la construirea opoziţiei democratice faţă de tentativele de continuare sub diferite forme ale regimului comunist, vocea profesoarei Zoe Petre s-a remarcat prin ideile inovatoare şi intransigenţă. Şi-a extins activitatea în spaţiul civic şi apoi politic, ca membru fondator al Solidarităţii Universitare şi al Alianţei Civice, membru fondator şi vicepreşedinte al Fundaţiei Române pentru Democraţie şi coordonator al campaniilor prezidenţiale ale candidatului CDR în 1992 şi 1996. 

În edificarea posterităţii academice, politice şi umane a profesoarei Zoe Petre, de la mine se aşteaptă în primul rând o mărturie asupra perioadei 1996 – 2000 în care, conform fişei postului, a coordonat toate activităţile de politică internă şi externă ale Administraţiei Prezidenţiale. Zoe Petre a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial pentru probleme de politică internă şi externă, coordonator al Departamentului de Politici Publice al Preşedinţiei României. A fost inspiratoarea unor strălucite iniţiative de politică internaţională care au dus la întărirea poziţiei României în sud-estul Europei, pe plan european şi mondial şi promotoarea unor reforme pe plan intern care au contribuit la construcţia statului de drept. A avut un rol deosebit în pregătirea şi apoi consolidarea Parteneriatului strategic România – SUA, în cadrul căruia a servit ca preşedinte al Comisiei mixte însărcinate cu punerea în aplicare a prevederilor acestuia în plan politic, economic şi militar. 

După terminarea mandatului de consilier prezidenţial şi-a continuat activitatea în mediul academic prin publicarea unor cărţi şi studii de istorie veche şi istorie recentă, a continuat să fie activă în spaţiul civic, ca director al Institutului de Cooperare Regională şi Prevenire a Conflictelor, membru-fondator al Forumului Academic Român, membru în Board-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicistic, prin colaborarea la revistele „Secolul 20”, „România Literară”, „Contemporanul”, „22”, „Dilema”, „Dilema Veche”, „Historia”, „Magazin Istoric”, „Observator Cultural”. 

Puţini dintre oamenii pe care i-am cunoscut au întrupat mai bine ca Zoe Petre idealul servirii patriei mai presus de orice interese, personale sau de grup. Viaţa şi munca sa exemplară ne îndeamnă acum, la despărţirea de o personalitate care a marcat istoria democratizării României în ultimul sfert de veac, să ducem mai departe gândurile şi proiectele sale vizionare. Sper că memoria ei va rămâne în conştiinţa publică pentru a ne ajuta să fim mai înţelegători, mai buni, mai curajoşi, mai oneşti cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Cu peste un secol în urmă, Nicolae Iorga afirma, într-un panegiric la moartea Regelui Marii Britanii, că „oamenii de stat trebuie judecaţi prin folosul pe care l-au adus statului în serviciul căruia au fost, prin consolidarea interioară şi prin ridicarea prestigiului dar, mai presus decât aceştia sunt cei care asigură şi după dânşii viitorul ţării lor”. Prin natura funcţiei, consilierul prezidenţial nu ia decizii dar este de datoria mea să reafirm un fapt de altfel binecunoscut: Zoe Petre a fost profund implicată în toate deciziile majore de politică internă şi externă într-o perioadă dramatică a României.

Cade în sarcina celor care vor scrie istoria recentă a României să analizeze aceste decizii şi impactul lor. Eu mă voi limita la evocarea finalului consideraţiilor marelui istoric asupra oamenilor de stat: „Aceştia se nasc nu din orice tovărăşie omenească ci numai din acelea pe care fără să le vadă nimeni, Dumnezeu le-a miruit cu sfântul şi rarul mir al divinităţii sale”. Darul cel mai de preţ primit de Zoe Petre la naştere şi cultivat într-o familie cu rădăcini profunde în pământul strămoşesc a fost simţul datoriei faţă de ţara sa. De aici izvora tăria de caracter a unei persoane care nu a cerut niciodată ceva pentru ea, funcţii, bani sau onoruri, care a trăit sub semnul respectului de sine şi a trudit pentru demnitatea neamului românesc. 

Datoria mea de recunoştinţă faţă de Zoe Petre se întinde de-a lungul a aproape trei decenii şi ea priveşte sprijinul pe care l-am primit ca rector al Universităţii din Bucureşti din partea decanului Facultăţii de Istorie, apoi cel din cadrul Solidarităţii Universitare, Alianţei Civice, Fundaţiei Române pentru Democraţie, Forumului Academic Român şi al tuturor celorlalte asociaţii civice în care Zoe Petre a fost membru fondator sau vicepreşedinte şi în cadrul cărora am luptat împreună pentru aceleaşi idealuri morale. În decembrie 2000, odată cu promulgarea Legii nr. 29 privind sistemul naţional de decoraţii al României, prin care s-au reinstituit ordinele din perioada regalităţii, în scopul reconstruirii elitei profesionale şi civice a societăţii româneşti, am avut onoarea să îi decernez Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în cel mai înalt grad – Mare Cruce.

Am avut o şansă uriaşă să beneficiez de excepţionala ei erudiţie şi îmi este foarte greu să realizez că discuţiile noastre animate de o nesfârşită iubire pentru cultură s-au oprit atât de brusc şi neaşteptat. I-am recitit recent cărţile pe care le-a scris şi pe care mi le-a dăruit de-a lungul timpului. Cea care a scris despre Practica nemuririi la geţi după o lectură critică a izvoarelor greceşti a înţeles poate cel mai bine drama geţilor care, deşi iscusiţi meşteşugari şi buni luptători, fiind lipsiţi de o scriere proprie, au lăsat propria istorie la mâna autorilor greci şi romani. Cărţile sunt modul în care cei care au harul scrisului caută nemurirea. Lectura lor şi amintirile gravate în memoria noastră le-o pot dărui. Cel mai profund omagiu pe care îl putem aduce fiinţei minunate de care ne-am despărţit anul trecut e să-i citim cărţile şi să povestim celor care n-au cunoscut-o ceea ce a înfăptuit, de-a lungul vieţii sale, generoasa dăruire ca profesor, ca mamă şi ca prieten minunat pe care niciodată nu-l vom uita.

Emil Constantinescu
 

* Prof. univ. Zoe Petre a fost un prestigios colaborator al revistei „Balcanii ?i Europa” timp de aproape doua decenii