NUMARUL
195-196
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept ...
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen ...
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din ...
- România reîntregită, stat unitar pe harta lumii La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei ...
O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul ...
- Putere, avere, ereditate - Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai ...
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul ...
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice ...
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia  Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a ...
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre ...
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un ...
Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” ...

Archive for 2019

Speranțe deșarte

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Speranțe deșarte
Odată cu înscăunarea României în fruntea Consiliului Uniunii Europene, pentru o perioadă limitată, pe drept sau pe nedrept am crezut că au sporit șansele țării noastre de a rezolva problemele refugiaților intrați ilegal în țara noastră și despre al căror număr nu se prea aduce vorba. Iar în al doilea rând, au existat speranțe că România, după atâtea eforturi, materiale și tehnice, făcute pentru a corespunde normelor existente accederii în Spațiul Schengen – deși descriminatoriu prin regimul special aplicat – va trece cu bine și acest examen. Ne-am agitat, în toate discuțiile referitoare la spațiul de liberă circulație, crezând că legitimitatea de a ne afla în fruntea Consiliului Europei ne va ajuta la ceva. Și totuși, așteptările noastre nu au fost răsplătite după cum am fi dorit. Un vot negativ meschin ne-a plasat mai departe pe banca repetenților.

Carol Roman

Ne vom referi apoi la problema migranților, a miilor de oameni refugiați din Africa de Nord ce au traversat disperați apele Mediteranei, care au cauzat adesea multe victime. O cifră a fost vehiculată oficial pentru România: va trebui să facă față, în cele din urmă, susținerii a 1.700 de refugiați, deși condițiile existente în țară erau vitrege încă de pe atunci, din cauza dezlănțuirii naturii în nordul țării. Am mai adăuga și faptul că în anul 2015, Uniunea Europeană a stabilit anumite măsuri care nu țineau seama în primul rând de dorința statelor membre de a primi un număr mai mare sau mai mic de refugiați, ceea ce a determinat un val de reacții de respingere în Marea Britanie, Ungaria, Slovacia, Austria ș.a. România urma să primească acești năpăstuiți în timp ce miile de victime de la noi se aflau într-o situație grea, în urma dezastrului cauzat de ploi torențiale și de grindină. 


Și a venit anul 2019, ce a adus „Pactul ONU pe migrație”, încheiat la Marakesh, în Maroc, care a fost semnat de 160 de țări și a stabilit o serie de principii referitoare la refugiați. România, deși declarativ a fost de acord, s-a abținut să semneze documentul. Problema cea mai disputată care continuă să existe: statele stabilesc singure politicile publice legate de migrație și decid ce înseamnă, pe teritoriul fiecăruia, „migrație legală” respectiv „migrație ilegală”, dar și „garantarea drepturilor omului”? Pactul realizează o reglementare internațională a migrației, mai mult din punct de vedere legislativ. Unicul său scop este acela de a evita atât migrația în masă, cât și tragediile din Mediterana. Pe scurt, la Marakesh nu a fost dezbătută în fond problematica stăvilirii emigrației și a reducerii tragediilor a mii și mii de oameni, ci a stabilit o seamă de principii poate plăcute auzului, dar fără vreun caracter obligatoriu.

La ora actuală, țările Uniunii Europene negociază de fiecare dată când sosește o ambarcațiune cu migranți. S-a ajuns până acolo încât să izbucnească certuri pentru fiecare vas salvat, legate de repartizarea migranților. De aceea, la ordinea zilei își face tot mai mult loc ideea necesității adoptării unui mecanism de distribuire pe care să-l accepte cât mai multe țări. Acest mecanism ar urma să fie valabil până la intrarea în vigoare a așa-numitului Acord Dublin, care ar reglementa responsabilitatea țărilor UE în cazul procedurilor de azil. Discuțiile continuă fără prea multe succese, iar multe țări nici nu participă la aceste dezbateri. Cancelariile unor state din blocul comunitar susțin că acest proces nu are șanse să fie rezolvat decât abia din toamna acestui an, când noul Parlament European își va prelua atribuțiile. 

Deci…


Carol Roman

Întâlnire cu vechi și prestigioși colaboratori

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Întâlnire cu vechi și prestigioși colaboratori
Participanți: cunoscuți jurnaliști, personalități ale presei din România, care onorează publicația de numeroși ani: Eugen Uricaru, scriitor, critic literar, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România, director al „CopyRo”, Ioan C. Popa, jurnalist, analist politic, Corneliu Vlad, politolog, jurnalist, Dan Constantin, senior editor „Jurnalul Național”, Chen Jin, jurnalist, șeful biroului Agenției „Xinhua” la București, Doru Dinu Glăvan, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Ovidiu Zanfir, secretar al UZPR, alături de Carol Roman, director general al revistei „Balcanii și Europa” și Roxana Istudor, redactor șef al publicației. Au fost abordate locul și evoluția revistei „Balcanii și Europa” în presa noastră. De asemenea, a fost prilejul de a fi evocate momente din tradiția revistei, care, datorită nivelului publicistic, a primit distincția „Meritul Cultural” din partea Academiei Române în anul 2014. 

Uniunea Ziariștilor Profesioniști este de ani buni alături de revista „Balcanii și Europa”, publicație color pe care o consider a fi unul dintre cele mai importante branduri de presă din țara noastră. Este demnă de apreciat susținerea pe care „NIRO Investment Group” a acordat-o publicației în cele două decenii de existență și, de asemenea, editarea seriei de Suplimente „Români peste hotare”. (Doru Dinu Glăvan)


Colaborez cu revista „Balcanii și Europa” de aproape 20 de ani. În primul rând, consider că este o excepție în presa românească, deoarece își continuă drumul stabilit în urmă cu ani. Publicația „Balcanii” s-a dezvoltat, devenind „Balcanii și Europa”. Un merit deosebit al performanțelor revistei de-a lungul anilor revine deopotrivă d-lui Carol Roman, directorul publicației chiar de la începutul apariției, și colaboratorilor săi. Este o revistă insolită în presa din România, devenind o publicație de analiză și comentarii, obiectivă și nepartizană, ceea ce lipsește adesea în peisajul nostru media. De aceea, consider că „Balcanii și Europa”, în plină maturitate, este o revistă care își respectă cititorii și se respectă pe sine.
(Eugen Uricaru)


Mi s-a întâmplat nu o dată, ca ziarist, să văd revista „Balcanii și Europa” pe birourile unora dintre guvernanți – miniștri, secretari de stat etc. – ceea ce m-a făcut să cred că mesajul publicației este urmărit de importanți oameni din stat. Premiile acordate de revistă au onorat personalități din țară și de peste hotare, din diverse domenii. Sunt mândru și onorat să fac parte dintre colaboratorii „Balcanii și Europa”.
(Corneliu Vlad)


Publicația românească „Balcanii și Europa” este deosebit de interesantă. Citesc fiecare ediție a sa, iar unele dintre articolele pe teme internaționale mă ajută, prin viziune, documentare și abordare, în înțelegerea unor dimensiuni balcanice și europene. Remarc, de asemenea, competența autorilor articolelor, care sunt dintre personalitățile românești cele mai renumite.
(Chen Jin)


Sunt un apropiat al revistei „Balcanii și Europa” de mai mulți ani și pot spune că este una dintre publicațiile de înaltă calitate, prin articolele și analizele obiective. Diversitatea punctelor de vedere este o calitate care nu se întâlnește prea des în presa noastră actuală.
(Dan Constantin)


Balcanii și Europa” este o revistă consistentă, foarte elegantă, o publicație de idei, care îmbină frumosul cu utilul. Publicația are un public elevat, iar cei ce o văd pentru prima oară rămân uimiți, dat fiind faptul că se adresează unei tematici atât de puțin abordate la noi, cea a Balcanilor, în contextul european actual. Este un reper publicistic apreciat în mediile politico-diplomatice. Revista este un etalon printre publicațiile românești din punctul de vedere al manierei de abordare a articolelor – fără excese, fără provocări, cu seriozitate și echilibru. De aceea, consider că „Balcanii și Europa” merită toate felicitările, La mulți ani și multe apariții viitoare! (dr. Ioan C. Popa)


Toți jurnaliștii care contribuie la realizarea revistei „Balcanii și Europa”, ca, de altfel, întreaga presă profesionistă, reprezintă cel mai relevant demers de diplomație publică din statul român. Mesajul presei, inclusiv al publicației susținute de „NIRO Investment Group”, a stat întotdeauna deasupra alternanțelor politice și a vremurilor, cei 20 de ani pe care îi aniversează „Balcanii și Europa” fiind o dovadă elocventă a importanței jurnaliștilor în societatea noastră.
(Florin Suicescu, director general „NIRO Investment Group”)

Vara vacanțelor în estul Europei

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Vara vacanțelor în estul Europei
În ultimii ani, turismul în zona balcanică a evoluat spectaculos. De la stațiunea Belek, din Turcia, până la plajele însorite ale Albaniei, vacanțele în estul Europei au devenit o obișnuință pentru tot mai mulți vizitatori.

Datele statistice din anul 2015 până în prezent arată creșteri notabile ale afluxului de turiști în Turcia, Bulgaria, România și țările din fosta Iugoslavie – Slovenia, Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Albania, Macedonia de Nord. 

Unele dintre cele mai căutate destinații zonale sunt stațiunile turcești Belek și Tekirova, unde resorturi ca Güral oferă sejururi memorabile, într-un ambient natural cu o arhitectură deosebită. 

Amatorii de vacanțe deosebite în sud-estul Europei pot vizita Godinje, o localitate reper turistic de lângă lacul Sadar, din Muntenegru. La rândul său, Bulgaria, prin renumite stațiuni de la malul Mării Negre, cunoaște o sporire semnificativă a numărului de vizitatori (peste 50% în ultimii 15 ani). Iar apele cristaline ale Mării Ionice, care se sparg de țărmurile din Gjipe, Albania, contribuie din plin la creșterea turismului, cu peste 500%. 

Și România are cu ce se mândri la capitolul turism. În topul celor mai căutate destinații se află localitatea Viscri, reper turistic promovat permanent de către moștenitorul coroanei britanice, Prințul Charles de Wales, ca și Cascada Cailor, din Munții Rodnei, castelul Peleș, Delta Dunării. 
 
 
 

Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Conferința de pace de la Paris și Tratatul de la Trianon (1919-1920)
– România reîntregită, stat unitar pe harta lumii

La 18 ianuarie 1919 au început lucrările Conferinţei de pace de la Paris, cea mai mare reuniune internațională cunoscută până la acea dată în istorie. Convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist. 


1. Marii învingători în Primul Război Mondial: Woodrow Wilson, președintele SUA, David Lloyd George, premierul Marii Britanii, Vittorio Emanuele Orlando, prim-ministru al Italiei, Georges Clemenceau, premierul Franței. 
 
 


2. Semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) a reprezentat încheierea Conferinței de pace de la Paris și, totodată, recunoașterea internațională a Unirii celor trei provincii istorice românești (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care a dus la întregirea României.
 


3. Delegaţia română de la Conferinţa de pace de la Paris era alcătuită din Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului, Al. Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu, precum și dintr-un un grup de experți în domeniul juridic – Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara – în economie – G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce – în geografie – Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, ca și în plan militar – colonel Toma Dumitrescu. Astfel, toată documentația înaintată de România reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor marile decizii, a fost o dovadă de înalt profesionalism.


4. Ion I.C. (Ionel) Brătianu, numit de Regele Ferdinand I „zodia bună a României”, a avut un rol de primă importanţă în Marea Unire de la 1918, precum și ulterior, în recunoașterea internațională a României Mari. O perioadă de covârşitoare răspundere pentru Ion I.C. Brătianu a fost Primul Război Mondial, perioadă în care marele politician şi-a asumat pregătirea militară şi diplomatică a României în conflagraţia în care ţara intrase pentru a se reîntregi cu provinciile sale istorice. În planul politicii externe, unul dintre momentele cele mai importante ale activităţii lui Ion I.C. Brătianu a fost participarea sa, timp de şase luni, la Conferinţa de pace de la Paris. Omul politic român a pus bazele victoriilor diplomatice românești care au dus la apariția pe harta lumii a României Mari. 


5. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea, lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, din care făcea parte ilustrul om politic, hotărau ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină, să-şi aleagă aşezarea ei printre naţiunile libere”. Această rezoluție a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta. După 1 Decembrie 1918, Vaida-Voevod a fost numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire, ceea ce a făcut ca prezența sa la Conferința de pace de la Paris să fie considerată benefică și oportună. Politicianul a fost, un timp, membru în delegaţia română la înaltul for, apoi a condus-o, timp de trei luni, purtând discuții fructuoase cu reprezentanții marilor puteri, astfel încât, la scurt timp după întoarcerea sa în țară, era semnat în numele României, la Trianon, de către Nicolae Titulescu şi dr. Ion Cantacuzino, Tratatul de Pace cu Ungaria. Acest document, de o mare importanță pentru istoria României, recunoştea, la articolul 45, valabilitatea internaţională a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. 
 

Adevărul nu poate fi măsluit (I)

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Adevărul nu poate fi măsluit (I)

O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul celor care militează pentru drepturile colective ale minorității maghiare din România, fie că se află în țară, fie că acționează din străinătate. Profanarea de morminte se află pe mult prea lunga listă a delictelor observate de Codul Penal, iar ea s-a săvîrșit prin acoperirea crucilor de la căpătâiul soldaților din Armata Română, căzuți în cursul luptelor din Primul Război Mondial din acea zonă, cu saci negri pentru gunoi. În acel cimitir de la Valea Uzului, județul Harghita, de altfel denumit Cimitirul Militar Internațional, se află înhumați militari care au luptat și au murit sub diferite steaguri, nu doar sub cel românesc. Este un fapt cunoscut că în întreaga Europă, căzuții în luptă sunt cinstiți indiferent de apartenența lor la o armată sau alta. Chiar și în fosta Uniune Sovietică cimitirele soldaților germani, maghiari, italieni, români sau slovaci, pînă și cele ale căzuților din Waffen SS sunt deschise și îngrijite, în special de către organizații nonguvernamentale din țările de origine. Cultul eroilor are astăzi alt sens decît acela de a cinsti doar pe învingători și de a ascunde prezența învinșilor.

Propaganda actuală revanșardă nu se lasă: afiș maghiar reprezentând Ungaria „crucificată” la Trianon.

Cei căzuți stau împreună pentru a-i învăța pe urmașii lor să scoată ura și răzbunarea din registrul comportamental, indiferent dacă sunt urmașii învinșilor sau ai învingătorilor. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă toate părțile implicate într-un conflict armat sunt decise și sincere în a respecta regulile păcii, reguli la care reprezentanții națiunilor beligerante au consimțit să accepte starea de fapt. Profanări de morminte s-au mai văzut, pietre de mormânt evreiești sparte de cine știe ce fanatici antisemiți sau naziști din afara timpului istoric. Mai ciudate sunt profanările prin care se încearcă schimbarea identității după moarte. Schimbarea identității s-a practicat destul de insistent în această parte a Europei, fie pentru a se ascunde în fața persecuției etnice, fie pentru a spori efectivul unei etnii în detrimentul alteia. În acest caz, unele persoane, în viață, consideră că unii morți merită să fie comemorați iar alții trebuie ascunși, din motive etnice și politice. În fapt, avem de-a face cu o încercare, deocamdată fără rezultat, de a înlocui realitatea cu ficțiunea. Acest incident, cu totul necivilizat și necreștin, face parte dintr-un plan menit să înlocuiască o realitate, cea în care trăim și acționăm cu toții, indiferent de etnia, religia sau limba maternă, o realitate cu reguli cunoscute și acceptate dacă nu de toți, măcar de majoritatea zdrobitoare a cetățenilor, cu o altă realitate, cu alte reguli și valori, dar având, din nefericire, o caracteristică de neînlăturat, aceea că este o realitate virtuală. Acest „ersatz”* al stării de fapt presupune că istoria este alta decât cea cunoscută. Propune tuturor o istorie contrafactuală, pentru ca la încheierea planului să se transpună în realitatea cunoscută rezultatele istoriei contrafactuale. 


E jenant, aproape caraghios, să crezi că ești singurul participant la făurirea istoriei, că există doar acțiune fără răspuns din partea celor împotriva cărora acționezi. Cam așa se desfășoară jocul politic în lumea mulțimii de partide, organizații politice, neguvernamentale ori guvernamental – pitite, a numeroaselor comitete, comiții, asociații, fundații și mișcări care acționează în câteva județe din România, toate avînd un scop, același obiectiv – autonomia teritorială (primul pas) federalizarea României (al doilea pas) secesiunea (al treilea pas, dar nu și ultimul). Acțiunea de a ascunde morții români care își dorm somnul de veci alături de cei maghiari este una dintre afacerile impardonabile ale contemporaneității politice, care își dorește ceea ce nu se poate – alungarea din realitatea virtuală pe care au inventat-o a românilor, vii sau morți. Se cunoaște că Imperiul bicefal Austro-Ungar s-a destrămat în urma înfrângerii suferite în Marele Război (pe care, de altfel, l-a început prin atacarea unei mici țări – Serbia). Toată lumea știe că Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Germaniei naziste. Ultimul aliat al Germaniei naziste a fost Ungaria, ai cărei soldați s-au bătut inutil pentru salvarea unei ordini care cuprindea între soluțiile sale exterminarea altor popoare. Ambele războaie s-au încheiat cu tratate care au stabilit geopolitica europeană, granițele și locul fiecărui stat combatant. Acordul de la Helsinki a consfințit câteva principii, printre care unul deosebit de important: frontierele din Europa nu pot fi schimbate prin forță. Alt principiu este acela al libertăților și drepturilor individuale ale omului. Individuale și nu colective, deoarece Europa a învățat ce înseamnă a acorda sau a lua drepturi colective – în statul hitlerist evreilor și romilor li se luase dreptul colectiv de a trăi, iar germanilor li se dăduse dreptul colectiv de a fi superiori oricărui alt popor.

Premierul Viktor Orban menține harta „Ungariei Mari” tronând în biroul său. Întâmplător?

Ultimii ani au devenit din ce în ce mai întunecați pentru conviețuirea diverselor etnii din Europa. În Spania, în Franța, in Ucraina, în Marea Britanie incidentele etnice, mișcările separatiste, regionalismul excesiv (ca în Italia) capătă amploare pe măsură ce ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Versailles, care a definit Europa și care ar fi trebuit să fie garantul păcii europene. Puterile revizioniste, Gerrmania, Italia și Ungaria (sprijinite multă vreme pe față sau pe ascuns de Uniunea Sovietică) au încălcat Tratatul, au modificat echilibrul european, au ocupat teritorii în numele unor pretinse drepturi colective și așa s-a ajuns la cel de-Al Doilea Război Mondial. O victimă recentă a încălcării Tratatului de la Versailles a fost Federația Iugoslavă, în care s-a desfășurat un crâncen război interetnic, cu sute de mii de victime, o catastrofă economică și una umanitară. Nici România nu a fost scutită de consecințele încălcării Tratatului de la Versailles (Trianon), Dictatul de la Viena și consecințele sale, pierderea Basarabiei și Bucovinei, regimul de teroare și masacrele la care a fost supusă populația românească au provocat răni care încă sunt deschise. Cu toate acestea, nu putem să nu spunem că realitatea postbelică a construit un spațiu de conviețuire destul de sigur. Românii și maghiarii au fost supuși aceluiași regim de dictatură și au înțeles că libertatea și drepturile nu pot fi funcționale doar pentru unii dintre ei. Ele trebuie să fie valide pentru toată lumea, fără discriminare, nici negativă, nici pozitivă, altfel nu mai sunt ceea ce se spune că sunt.


*înlocuire (germ.)

Eugen Uricaru

P.S.
Evoluția evenimentelor ne dă, din păcate, noi argumente în a afirma că în fața noastră se desfășoară un plan bine pus la punct pentru a genera o tensiune majoră nu doar în relațiile româno-ungare, ci pe întreg eșichierul politic pan-european. Incidentul de la Valea Uzului are o continuare scandaloasă. De Ziua Eroilor (Înălțarea), în preajma căreia în toată Europa au avut loc comemorări ale celor căzuți pe fronturi, indiferent de tabăra căreia îi aparțineau, o zi a concilierii și a meditației, la Cimitirul unde sunt înhumați ostași maghiari, români, austrieci, ruși, sîrbi, italieni, porțile de acces au fost închise cu lanț și lacăt. De ce trebuie ca, de Ziua Eroilor, Cimitirul de la Valea Uzului să fie închis, iar sute de oameni furioși să protejeze restricția, pentru că nimeni nu amenința Cimitirul? Acest fel absurd de a înțelege Istoria și de a prefigura viitorul este total greșit. 

 

Dinastii politice

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Dinastii politice

– Putere, avere, ereditate –


Numeroase state socotite a fi modele de democrație, și nu numai acestea, înregistrează un fenomen considerat controversat: perpetuarea la putere, în politica centrală sau locală, a unor dinastii, mai precis accederea în funcțiile publice ale fiilor, nepoților, strănepoților sau soțiilor unor politicieni. 

Familia Bush

În timp ce o parte a opiniei publice consideră că dinastiile politice sunt o dovadă de profesionalizare a domeniului, alte voci susțin că aceste linii de familie sunt păguboase pentru societate. Statistice istorice arată faptul că în aproximativ jumătate din democrațiile lumii există practica dinastiilor politice. Unele dintre cele mai faimoase astfel de linii se înregistrează în cea mai mare putere mondială, SUA, unde modelul acestor intrări în politica mare grație rudelor se practică încă de la primii politicieni aflați în fruntea statului. Două exemple sunt pe cât de celebre, pe atât de elocvente. George W. Bush venea la Casa Albă ca președinte al SUA după ce tatăl său, George H. W. Bush, deținuse această funcție, iar bunicul său, Prescott Bush, fusese senator. Mai mult, presa americană relatează că fiul lui Jeb Bush, fratele fostului președinte George W., își pregătește fiul de mic pentru a intra în politica mare. Și John F. Kennedy, fostul președinte și-a numit fratele, pe Robert Kennedy, procuror general al SUA. Primul a fost asasinat în 1963, cel de-al doilea în 1968, dar fratele lor, Edward Kennedy, a rămas în Senatul SUA până în anul 2009. 

Frații Kennedy

Un fenomen similar se înregistrează și la nivelul autorităților locale, având ca miză câștigarea Primăriei. Astfel, una dintre cele mai proeminente „dinastii” se găsește în New York. Mario Cuomo, fiu al unui imigrant italian de origini modeste, a devenit guvernator al statului în 1983. Fiul său, Andrew Cuomo, a intrat pe postul de director politic, iar în 2010 a candidat pentru același post, câștigându-l. De asemenea, la Chicago, Richard M. Daley devenea, în 2010, cel mai longeviv primar în funcție, ales neîntrerupt din 1989. Îi urmase atunci în funcție tatălui său, Richard J. Daley. Statisticile arată că această familie a condus orașul timp de 43 de ani. 

Caroline Mulroney și tatăl său

Pe continentul american, în dreptul Canadei se poate menționa faptul că actualul premier Justin Trudeau este fiul politicianului Pierre Trudeau. În cadrul unei emisiuni televizate, primul-ministru a afirmat că speră ca fiica sa să-i calce pe urme. De altfel, aceasta are și un model: Caroline Mulroney, fiica fostului premier Brian Mulroney, este procuror general în Ontario și ministru al Francofoniei. 


În Europa se poate menționa, la capitolul dinastii politice, cazul familiei Le Pen, din Franța. De zeci de ani, numele membrilor săi a devenit sinonim cu extrema dreapta în Hexagon. În 1972, Jean-Marie Le Pen fonda Frontul Național, iar fiica sa, Marine Le Pen, era fotografiată încă de mică înfășurată în postere naționaliste. Demnă de menționat este și tentativa de carieră politică a nepoatei sale, Marion Marechal-Le Pen, care a fost aleasă membru al Parlamentului în 2012, la vârsta de doar 22 de ani, dar nu a rezistat decât un mandat.

Familia politică Le Pen

În Marea Britanie, un caz celebru de linie politică în familie este cel al renumitului fost premier conservator David Cameron, cel care a demisionat în urma rezultatului referendumului pentru Brexit. Acesta este strănepotul lui Sir William Mount, membru al Parlamentului la începutul secolului XX. Și în Camera Comunelor se pot întâlni generații de politicieni înrudiți. O astfel de linie, de-a dreptul impresionantă, are în spate Nicholas Soames, nepot al legendarului Winston Churchill. Vărul său, numit tot Winston Churchill, a reprezentat Stretford și Davyhulme timp de aproape 30 de ani. Înaintea sa, unchiul Randolph Churchill a fost membru al Parlamentului în anii 1940, după ce străbunicul său, Lord Randolph Churchill, fusese mebru al Camerei Lorzilor la sfârșitul anilor 1800. Exemplele britanice ar putea continua.

Trecerea în revistă a dinastiilor politice europene poate include și cele trei generații de premieri ai Greciei care au purtat același nume: Papandreou. La început a fost Georgios Papandreou, decedat în 1968, și a cărui moștenire în politica de vârf a Greciei a fost continuată de fiul său, Andreas Georgios Papndreou, devenit prim-ministru al Greciei în 1981 și care avea să încheie trei mandate. În acest timp, își pregătea fiul pentru a prelua frâiele țării. Astfel, Georgios Andreas Papandreou ajungea prim-ministru în anul 2009. 

Baroneasa Diana Elles și fiul său, James

Tiparul dinastiilor politice a intrat, mai timid, și în Parlamentul European. Mai precis, se practică trimiterea urmașilor politicienilor naționali în forul de reprezentare al întregului continent, perceput ca un loc în care se pot spori puterea, averea și influența. Tradiția acestor dinastii politice în forul comunitar are un exemplu britanic. În anul 1973, Baroneasa Diana Elles câștiga un loc în Parlamentul European, ducând la capăt trei mandate, iar fiul său, James Elles, îi urma în anul 1984. A fost europarlamentar până în anul 2009. Și la noi s-au încercat asemenea „soluții”, când un președinte de stat și-a trimis fiica, nepregătită pentru asemenea postură, să reprezinte țara la Bruxelles, iar alte tentative pot fi întâlnite chiar în cadrul recentelor alegeri europarlamentare. 


Pe de altă parte, Germania, Polonia și Marea Britanie au cel mai mare număr de europarlamentari care au legături de familie în politica internă a țărilor lor*. 

Shinzo Abe (stânga) și tatăl său

Și Japonia, mare putere economică a lumii, este marcată, la rândul ei, de fenomenul liniilor dinastice în politică: între anii 1996 și 2007, circa 30% din Parlamentul țării a fost alcătuit din dinastii politice, aspect valabil și în prezent. Potrivit unui studiu al Universității Naționale a Australiei**, se constată o creștere a fenomenului de accedere în funcții publice a reprezentanților celor de-a treia și chiar de-a patra generație de politicieni care aparțin aceleiași familii: „Din cei 30 de premieri post-război ai Japoniei, doar trei nu au avut predecesori în funcții publice care să le fie rude”.. Unul dintre cele mai relevante exemple poate fi chiar cel al actualului premier, Shinzo Abe, care are în spate o lungă linie de înaintași în ale politicii: bunicul său, Nobusuke Kishi, a fost prim-ministru al țării în anii 1950, iar tatăl său, Shintaro Abe, a fost ministru al Comerțului în anul 1981 și de Externe în anul următor. 

 


Și în alte state democratice se înregistrează fenomenul dinastiilor politice: președinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, era soția fostului președinte Nestor Kirchner, fostul premier al Tailandei Yingluck Shinawatra este sora fostului prim-ministru Thaksin Shinawatra,iar președintele statului Filipine în perioada 2010-2016, Benigno Aquino al III-lea, este cea de-a patra generație de politicieni din țara sa. 
 

Roxana Istudor


*„Political Dynasties in the European Parliament”(Alexandra Cirone)
**„ Political dynasties dominate Japan’s democracy”, vol. III 

Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a Serbiei 

Reporter: editura July - 15 - 2019 Comments Off on Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a Serbiei 
Serbia este un spațiu creștin încă din secolul al IX-lea d.Hr. Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Serbiei, se află în fruntea unei comunități religioase impresionante: 84% dintre sârbi se declară creștini ortodocși. 

Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Serbiei

Preafericitul Părinte Irineu, Patriarhul Serbiei, s-a născut în data de 28 august 1930, în localitatea Vidova, din Serbia, cu numele Miroslav Gavrilović. După terminarea școlii elementare și a liceului din Cacak, cel care avea să devină Patriarhul Serbiei și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad și apoi a efectuat stagiul militar. La scurt timp, în 1959, a devenit monah la Mănăstirea Rakovica și a primit numele de Irineu. A fost profesor la Seminarul Teologic Prizren, dezvoltându-și în continuare pregătirea ecleziastică și prin studii avansate la Atena. În 1974, Irineu a fost numit Episcop Vicar Patriarhal de Moravica. Un an mai târziu devenea Episcop de Niş. Demn de menționat este faptul că, în această calitate, în anul 1999, când Serbia a stat sub semnul tulburărilor interne și Seminarul din Prizren a fost evacuat, înaltul prelat a inițiat construirea unei alte clădiri în care activitatea așezământului religios să poată continua. În 22 ianuarie 2010, la mai bine de 35 de ani de activitate episcopală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a ales pe Irineu Arhiepiscop de Peć, Mitropolit de Belgrad-Karlovci şi Patriarh al Serbiei.


Înaltul prelat este considerat, atât în țară cât și peste hotare, un reprezentant al ortodoxiei deschis dialogului interreligios. De la începutul activității sale în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, Patriarhul Irineu a fost un susținător al păcii și stabilității în întreaga zonă frământată a Balcanilor. Pentru a contribui la acest deziderat, a susținut legături strânse cu bisericile ortodoxe surori. Astfel, în ultimii ani, Preafericitul Părinte a vizitat Muntele Athos, Patriarhatul Alexandriei și al întregii Africi, a participat la sfințirea Catedralei din Tirana, Albania, unde a avut convorbiri cu ÎPS Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a găzduit evenimentul de celebrare a 1.700 de ani de la semnarea Edictului de la Milano. Totodată, Patriarhul Irineu menține o relație strânsă și cu Biserica Catolică, susținând că „o vizită a Papei în Serbia ar putea fi mai mult decât o întâlnire, ar putea fi și o ocazie de dialog”.

Pe relația directă dintre Biserica Ortodoxă Sârbă și Biserica Ortodoxă Română se poate consemna, în tabloul general al strânselor legături la toate nivelurile, vizita Preafericitului Părinte Irineu la Parohia „Sfinţii Chiril şi Metodie”, din Nürnberg, în anul 2014, unde a fost întâmpinat de Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, şi de către credincioşii români. Cu acest prilej, a fost reafirmată îndelungata colaborare a ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor români şi sârbi din Diaspora, legătură care reprezintă o mărturie vie a Ortodoxiei din Europa. De asemenea, Patriarhul Irineu a evocat trecutul istoric care leagă cele două popoare şi cele două Biserici Ortodoxe surori, amintind de imaginea Reginei Maria Karageorgevici, fiica Reginei Maria a României, „de care toţi sârbii îşi aduc aminte cu venerare”. În cadrul aceluiași eveniment, Patriarhul Irineu și-a exprimat recunoștința față de implicarea Bisericii Ortodoxe Române în ajutorarea cetățenilor sârbi loviți de inundațiile din acel an: „Adevăraţii prieteni se cunosc în vreme de necazuri şi Domnul ne adună pe toţi împreună”.
 
 
 
De-a lungul anilor, Preafericitul Părinte Irineu s-a dovedit un susținător al cauzei Serbiei, având mai multe luări de poziție referitoare la problemele stringente cu care se confruntă țara sa, precum și la situația dintre Serbia și Kosovo sau la relațiile cu Bosnia-Herțegovina. „Râul Drina, dintre țările noastre, nu este un hotar, ci o punte care ne unește”, consideră Patriarhul Serbiei. În legătură cu procesul de accedere a țării sale în Uniunea Europeană, ÎPF Irineu arată că „suntem o parte istorică a Europei și dorim să intrăm în această comunitate de națiuni. Pe parcursul procesului de accedere vom accepta toate condițiile care nu vin în contradicție cu identitatea noastră culturală și istorică”

 •„Împreună, suntem cu toții în Biserica lui Hristos. Suntem creștini și ne rugăm, muncim, ne educăm ca parte a Bisericii nu doar în așezămintele de cult, dar și acolo unde lucrăm, pe stradă, la școală și chiar în cafenele. Întotdeauna trebuie să acționăm ca adevărați creștini, copii ai Bisericii lui Hristos” 

 

Revista noastră continuă rubrica-serial dedicată celor mai înalți prelați ai Ortodoxiei balcanice, marcante personalități ale creștinismului

Vechi lăcașuri de cult ale poporului român

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Vechi lăcașuri de cult ale poporului român
Considerate un tezaur al neamului, mănăstirile din nordul Moldovei sunt adevărate opere de artă, unice în lume, graţie frescelor. Aceste lăcașuri au devenit, de-a lungul veacurilor, embleme ale străvechii ortodoxii românești.

Mănăstirea Voroneț
 
Supranumită „Capela Sixtină a Estului”, Voroneţ este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din Bucovina. A fost ctitorită de domnitorul Ştefan cel Mare și Sfânt, beatificat de Biserica Ortodoxă Română, în anul 1488, și este printre puţinele biserici vechi ce păstrează arhitectura originală. 

Mănăstirea Putna

Ridicarea mănăstirii este legată de victoria de la Chilia a domnitorului Ştefan cel Mare și Sfânt, în 1465. Voievodul a preaslăvit, prin acest edificiu, sprijinul dat de credință în depășirea unor vremuri tulburi pentru popor. Aici se află mormântul domnitorului Moldovei.

Mănăstirea Sucevița

Este cel mai mare așezământ bisericesc din nordul Moldovei, fiind edificat pentru preamărirea credinței strămoșești. Pereţii sunt acoperiţi aproape integral de pictură, lăcașul arătând ca o „carte ilustrată” cu scene biblice.
 

Mănăstirea Moldovița

Fiul lui Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei Petru Rareș, zidea, în 1532, o biserică fortificată de mare valoare spirituală pentru întreaga creștinătate estică. Picturile murale, din interior și exterior, datează din anul 1537.
 

Dragomirna

Construit între 1602–1609, edificiul religios adăpostește, alături de alte obiecte de valoare, o icoană făcătoare de minuni, care prilejuiește pelerinaje ce atestă dimensiunea credinței păstrate peste veacuri. 

În sfârșit, un nou summit ruso-american. Sau nu?

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on În sfârșit, un nou summit ruso-american. Sau nu?
Triunghiul planetar al momentului: America-China-Rusia 

Relațiile dintre Rusia și Statele Unite, care au monopolizat decenii de-a rândul, după război, capul de afiș al vieții internaționale și, de fapt, au modelat chipul lumii postbelice, dar au și asigurat/periclitat pacea și securitatea mondială, nu mai dau astăzi, doar ele, tonul și direcția mersului evenimentelor pe glob. Până la prăbușirea sistemului suprastatal comunist în Europa și dezmembrarea URSS (iar după unii și încheierea „războiului rece”), Washingtonul și Moscova dominau absolut sinergiile globale, de la definirea (și disputarea) sferelor lor de influență și „echilibrul terorii” bazat pe „distrugerea reciproc asigurată” prin arma nucleară, până la gestionarea problemelor mondiale, regionale, naționale etc. din orice punct de pe glob care prezenta interes. Astăzi, cele două superputeri canonice își mențin preeminența globală în ce privește echilibrul de securitate planetar, prin capacitățile lor racheto-nucleare incomparabil mai redutabile decât ale tuturor celorlalte state posesoare de asemenea arme, dar și prin proiectarea puterii lor politico-diplomatice și prin forța lor de negociere, care nu și-au pierdut (încă?) supremația.

Dar unul dintre paradoxurile, tot mai multe, ale lumii de azi este că, deși devine tot mai interdependentă, globalizată, mondializată, interconectată, lumea prezintă, în același timp, un grad de labilitate, imprevizibilitate și chiar instabilitate, destructurare (pe mari zone ale planetei) fără precedent în istoria modernă. Bipolarismului sovieto-american i-a urmat efemera unipolaritate americană (care avea să fie însă amendată de însuși președintele SUA, Donald Trump, prin sloganul „America First”), pentru ca starea de fapt „la zi” a vieții internaționale să fie calificată astăzi cât mai felurit. Tot mai mult se invocă „triunghiul planetar” SUA-China-Rusia, dar alții vorbesc și de un eventual „trapez” (cu India) sau, poate mai potrivit, de o perioada (prelungită) de căutare a unei noi paradigme planetare a echilibrului de forțe. Și totuși, unde se plasează, în acest tablou mișcător, relația ruso-americană?

Președintele Donald Trump a trecut de jumătatea primului său mandat la Casă Albă, președintele Vladimir Putin a fost reconfirmat, prin vot, pentru a treia oară, lider suprem al Rusiei, dar în ciuda bunăvoinței public exprimată de către fiecare dintre cei doi și a întâlnirii lor de la Helsinki, din vara trecută, a cărei cordialitate i-a siderat pe nostalgicii „războiului rece”, relațiile ruso-americane ajunseseră mai aproape ca oricând de limita înghețului, după marile răsturnări geopolitice din 1989-1991.

În viziune istorică și geopolitică, situația pare mai degrabă, și de data aceasta, paradoxală. Statele Unite n-ar avea de ce „să poarte pică” Rusiei (deși o face „revizionistă”). Prin dezmembrarea URSS, America a devenit (temporar) hegemonul de necontestat al lumii, iar apoi superputerea preeminentă în triunghiul planetar de putere SUA-Rusia-China (îndeosebi prin atuurile sale economice și cibernetice). NATO și UE, instituții-vârf de lance ale Occidentului (condus de SUA) s-au extins spre Est, în fosta sferă de influență și dominație sovietică, ba chiar a încercat, dar fără succes (deocamdată?) să coopteze în instituțiile europene și euroatlantice foste republici unionale sovietice (Georgia, Ucraina, R. Moldova), însă nu a reușit decât cu statele baltice. După președințiile dezastruoase ale lui Gorbaciov și Elțîn, premierul/președintele Putin a stopat prăbușirea noii Rusii, i-a reconfirmat statutul de superputere mondială politico-diplomatică și militară (nu și economică), iar în 2007, la Conferința pentru securitate de la München, a condamnat lumea unipolară și apropierea „forțelor avansate ale NATO” de frontierele Rusiei, a specificat că există o „linie roșie” peste care nu se poate trece și a cerut ca țara sa să fie tratată în mod demn de partenerii externi. Un discurs care a prefigurat, în felul lui, reaprinderea vechiului „război rece” sau izbucnirea altuia, nou, căruia avea să i se zică și „hibrid”. 

În anii care au urmat, confruntarea n-a mai fost însă una precis structurată Occident-Rusia sau Vest-Est, ci una ruso-americană, cu aliați mai degrabă conjuncturali de o parte și de alta. Dar Washingtonul, oficial, în ciuda faptului că proclamă victoria sa în „războiul rece”, ezită sau evită să normalizeze relațiile cu fostul rival Moscova, ba, mai mult, îndeosebi odată cu instalarea la Casa Albă a președintelui Donald Trump, a luat amploare un curent sonor anti-Putin și antirusesc, care a înglobat democrații sprijinitori ai doamnei Clinton, sectoare importante ale media, ONG-uri din rețeaua Sörös etc. S-a instalat astfel un climat deloc prielnic relansării relațiilor ruso-americane, mai ales că ancheta prelungită (dar sterilă) a procurorului Mueller asupra presupuselor relații între echipa electorală a candidatului Trump si „oamenii Kremlinului” a blocat, practic, tentativele de dialog Moscova-Washington. 

Eșecul scenariului „Rusiagate”, dar mai ales marile sfidări cărora trebuie să le facă față nu numai cei doi protagoniști ai scenei mondiale, ci, în general, omenirea de azi, fac din ce în ce mai presantă normalizarea relațiilor lor și reluarea dialogului constructiv, fie el bilateral sau extins. Pe eșichierul mondial, observă politologul rus D. Suslov, se desfășoară o confruntare foarte vie, dar pe termen scurt, între SUA și Rusia, una mai redusă ca intensitate, dar de durată și de natură strategică între SUA și China și, în sfârșit, un parteneriat (nu alianță) de un tip fără precedent între mari puteri, între Rusia și China. Pe termen scurt și mediu, apreciază autorul rus, politica de confruntare cu Rusia și China va rămâne un element central al politicii externe americane. Consensul bipartizan al acestei orientări ar fi că democrații vor „să pedepsească Moscova pentru alegerea lui Trump”, iar republicanii au mizat pe o poziție comună cu Rusia față de China, ceea ce nu le-a reușit. D. Suslov creditează ideea unui nou „război rece” ruso-american și îl definește: „Relații puternic conflictuale în care cele două părți mizează mai degrabă pe victorie decât pe compromis și reconciliere; o confruntare care se va încheia probabil doar când una dintre părți sau amândouă va/vor opera o transformare fundamentală a politicii externe și a rolului propriu în sistemul internațional”. Între timp, însă, cei doi vor evita confruntările militare directe. Mai mult, după 2025, Statele Unite vor căuta să se apropie de Rusia, pentru a „îndigui” împreună China – susține politologul rus. Și Konstantin Remciuhov, redactor șef la „Nezavisimaia Gazeta”, crede că „americanii încep să-și spună că poate nu e atât de înțelept să împingă Rusia în brațele Beijingului”.

Conlucrarea ruso-americană pe teme globale ar fi reciproc utilă, apreciază strategul american Christopher Th. Coonen, care enumeră ca puncte de interes comun Iranul, Siria, Coreea, relațiile cu UE și cu China, dezarmarea, antiterorismul, iar ca puncte divergente (totuși!) Ucraina, retragerea din tratate de dezarmare, Venezuela și altele. Oricum, politica SUA față de Rusia e mult mai greu de definit, nu doar din cauza stilului imprevizibil al președintelui Trump, ci și din simplul fapt că, până acum cel puțin, o asemenea politică nu a prea avut putința să se exprime altfel decât prin sancțiuni și alte măsuri punitive. Se poate însă afirma la sigur că abordarea președintelui Trump va fi una pragmatică, așa cum obișnuiește în general. În ce o privește, Moscova, deși rămâne foarte reticentă la indiciile abia perceptibile de speranță ale Washingtonului, ar fi prompt receptivă la reactivarea relațiilor bilaterale. Oficialii ruși repetă, de altfel, cu fiecare prilej că „mingea e în terenul Washingtonului”. 

În luna mai, după câteva tentative nefinalizate de summit bilateral, Moscova și Washingtonul au fixat un nou jalon pentru un proiectat tête-à-tête Trump-Putin la reuniunea G-20 din luna iunie, de la Osaka. Președinții Trump și Putin au multe să-și vorbească, de altfel au și făcut-o deja, de câteva ori, prin convorbiri telefonice prelungite, după precedenta lor întâlnire de la Helsinki, din vara lui 2018, pe care presa occidentală (și îndeosebi cea americană) au stigmatizat-o ca pe o adevărată „capitulare totală și necondiționată” a Americii în fața Rusiei. Dar concluziile raportului Mueller asupra pretinselor ingerințe ale Kremlinului în influențarea prezidențialelor care l-au instalat pe Donald Trump la Casă Albă au mai temperat furia anti-Trump și rusofobia care tindeau spre paroxism, astfel încât se poate spera, în sfârșit, la o reînnodare a dialogului bilateral ruso-american. „Îl voi întâlni pe președintele Putin”, declara la Washington președintele Trump ziariștilor, iar a doua zi, la Soci, președintele Putin reamintea secretarului de stat american Mike Pompeo disponibilitatea Moscovei de restabilire integrală a relațiilor bilaterale. Președintele Rusiei declara că țara sa și SUA au interese comune în menținerea stabilității strategice, neproliferarea armelor de distrugere în masă, soluționarea crizelor regionale, lupta împotriva criminalității organizate, combaterea problemelor ecologice și a sărăciei, cooperarea în domeniul economic. 
Concluzia ar fi că un summit ruso-american este obligatoriu, dar când, unde și cu ce agendă rămâne încă de văzut.

Corneliu Vlad
 

Dezvăluiri celebre

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Dezvăluiri celebre
Cei cunoscuți sub numele de „whistleblowers” sunt acele persoane care lasă să se scurgă spre presă informații despre activități ilegale, lipsite de etică sau incorecte din interiorul organizațiilor în care lucrează. De la operațiuni militare secrete la practici economice incorecte și de la dosare politice confidențiale la detalii de alcov, istoria este plină de astfel de personaje. Prea puțini dintre acești „turnători” au scăpat de „brațul lung” al entităților pe care le-au devoalat.

Edward Snowden

Faimos pentru scurgerile de informații în spatele cărora se află este numitul Edward Snowden, cel care a furnizat date secrete ale CIA și NSA lui Glenn Greenwald, jurnalist la publicația britanică „The Guardian”, și care a publicat datele obținute. În anul 2013, Snowden făcea cunoscut în mod oficial faptul că el este cel care a furnizat documentele clasificate; în prezent, este urmărit de serviciul secret american, fiind acuzat de înaltă trădare. Un alt caz este cel al fondatorului celebrelor „WikiLeaks”, australianul Julian Assange,care se află în spatele publicării a peste 1,2 milioane de documente care nu erau destinate opiniei publice, printre care descărcarea deșeurilor toxice din Africa, proceduri din Guantanamo, implicarea Statelor Unite în războaiele din Afghanistan și Irak, telegrame secrete ale oficialilor americani. Assange a fost mai mulți ani „refugiat” în Ambasada Ecuadorului din Londra, fiind extrădat recent. 


Și în dreptul numelui britanicului Clive Ponting, care lucra în Ministerul Apărării din Regatul Unit, este un scandal similar. Ponting a „turnat” despre manevre ale navelor britanice în timpul Războiului din Insulele Falkland, contrazicând declarațiile Cabinetului Thatcher. Ca urmare, a fost suspendat fără plată și trimis în fața completului de judecată, sub acuzația de infracțiuni legate de secretul de stat. Spre surprinderea sa – și a multor altora – a fost achitat. 

Frank Serpico

Nicio listă cu „turnători” de calibru nu poate omite numele lui Mark Felt, informator al FBI implicat în scandalul „Watergate”, urmat de demisia președintelui Richard Nixon. Identitatea sa a rămas necunoscută până în anul 2005, la peste 30 de ani distanță de anchetă. Unele dintre poveștile acestor „whistleblowers” au devenit ecranizări de succes. Astfel, polițistul Frank Serpico a fost făcut celebru de Al Pacino, în filmul cu același nume; după ce ofițerul a depus mărturie despre corupția din Poliția new-yorkeză, la scurt timp a fost împușcat în față, în condiții suspecte. Iar Serpico a părăsit Poliția, dar și SUA. 


Dincoace de Ocean, și alte cazuri de „turnători” au ținut trează opinia publică. Pe vremea URSS și a președinției lui Leonid Brejnev, Vladimir Bukovski a lăsat să se scurgă spre Occident un raport de 150 de pagini despre metodele psihiatrice prin care regimul încerca să scape de disidenții incomozi, turnându-și astfel șefii. A fost condamnat pentru propagandă antisovietică, iar documentele sale au circulat ani la rând la numeroase conferințe internaționale. În ultimii ani, unul dintre „turnătorii” ruși care au stârnit o mare rumoare internațională a fost Serghei Magnițki, mort în arest, în 2009, la Moscova. El a lăsat să se scurgă spre Occident date clasificate despre un așa-numit „jaf național”, practicat de cercurile din jurul puterii de la Kremlin.

Julian Assange

Despre calamitățile politice pe care le poate genera o „devoalare” de documente secrete este vorba și în scandalul provocat de suedezul Ingvar Bratt, care a dat dat alarma despre o rețea de corupție fără precedent pe linia furnizării de arme dinspre o companie din Suedia spre India. Urmările au fost, pe de o parte, pierderea alegerilor de către partidul lui Rajiv Gandhi, iar pe de altă parte, adoptarea în Suedia a unei legi referitoare la armament care poartă numele… „turnătorului”. Un alt caz este cel al lui Paul Van Buitenen, europarlamentar olandez, care în 1998 lăsa să se scurgă spre opinia publică documente confidențiale prin care încerca să demonstreze corupția de la vârful Uniunii Europene. Efectele au fost devastatoare pentru întreaga Comisie Europeană a momentului, care a demisionat, în frunte cu președintele său, Jacques Santer. Iar Buitenen a fost suspendat și a suportat acțiuni disciplinare. Ulterior a „recidivat”, dând publicității un alt raport confidențial intern. Politicianul a înființat și un partid numit Europa Transparant, cu care a candidat la alegerile europarlamentare din 2004, câștigând două locuri în… Parlamentul European. 


Se întâmplă și așa…

Oligarhii ruși

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Oligarhii ruși
Oligarhii ruși, îmbogățiți cu resursele patriei-mamă

Deținătorii de averi însemnate din Rusia ultimelor decenii reprezintă un adevărat „regiment”, de peste 100 de milionari și miliardari. Cu afaceri pornite în anii de „reforme” spre economia de piață de după căderea comunismului, majoritatea acestor îmbogățiți sunt stabiliți în Occident, departe de efectele sancțiunilor impuse astăzi Kremlinului și de greutățile din Rusia. 

Unul dintre marii bogătași ruși ai ultimelor decenii este Mihail Hodorkovschi. În anii URSS a început să urce scara ierarhică încă din facultate, ca reprezentant al Ligii Tineretului Comunist, apoi, după schimbarea regimului, a izbutit să obțină controlul asupra unor câmpuri petrolifere din Siberia, a înființat compania „Yukos” și a acumulat o avere care în anul 2003 îl făcea cel mai bogat om din Rusia: 15 miliarde de dolari. A fost anul în care Hodorkovschi era arestat de regimul președintelui Vladimir Putin și acuzat de fraudă. Acțiunile companiei au scăzut și, odată cu aceasta, o mare parte din averea oligarhului. În anul 2005, a fost condamnat la închisoare, și în timp ce-și ispășea pedeapsa, o nouă acuzație de spălare de bani îi aducea o extindere a perioadei de detenție până în anul 2014. În decembrie 2013, Hodorkovschi a fost grațiat de președintele Putin și s-a stabilit în Elveția, rămânând totuși un critic vehement al Kremlinului. 

Roman Abramovici

Dar nu toți milionarii ruși au ales această opțiune. Unii dintre ei, locuind la Londra, acumulează în continuare averi însemnate, făcând afaceri de anvergură internațională și profituri enorme. De notat că toți aceștia, oligarhi care, într-o formă sau alta se sustrag unei legislații pe care o considerăm a fi, totuși, exigentă, nu sunt atinși de efectele sancțiunilor impuse Rusiei de către organismele internaționale. Unul dintre aceștia este faimosul Roman Abramovici, patron al clubului de fotbal Chelsea Londra, cetățean rus care avea, în anul 2018, o avere de peste 11,5 miliarde de dolari, ce îl situa pe locul al 11-lea printre bogații Rusiei. Intrarea lui în cercurile puterii datează din anii 1990, când ajungea aproape de fostul președinte Boris Elțîn, iar actualul lider Vladimir Putin a menținut relația fructuoasă cu Abramovici, a cărui avere a tot crescut din afaceri de tot felul. În același timp, acest mare filantrop a donat pentru școli, spitale și infrastructură în Rusia peste două miliarde de dolari, sume binevenite într-o țară în care abia de la începutul anului 2019 câștigul mediu a ajuns la echivalentul a 663 de dolari pe lună, potrivit „Trading Economics”. 

Miliardarul rus Alisher Usmanov și președintele Vladimir Putin (2017)

Un alt îmbogățit din afaceri profitabile este și Alisher Usmanov. Cu 15 miliarde de dolari avere, deținător al clubului de fotbal Arsenal Londra și al trustului media meil.ru, este al doilea cel mai bogat om din Marea Britanie, țară în care locuiește. Biografia sa notează că în anii 1980 făcea închisoare pentru „furt din averea poporului”. Se consemnează că era prieten cu Abramovici. Usmanov s-a îmbăgățit tot din minerit și exploatarea resurselor naturale, segment care apare frecvent ca punct de pornire pentru aceste averi uriașe făcute într-o țară în care așa-numita piața liberă nu are, totuși, decât 30 de ani. Un alt beneficiar de renume al privatizărilor de după căderea URSS este Eugene Shvidler. A lucrat în SUA la începutul carierei, după care s-a întors în Rusia și, fiind ajutat de alți membri ai grupului din jurul președintelui, a intrat în afaceri cu… petrol. A rămas președintele „Sibneft” până când fosta firmă de stat a fost absorbită de „Gazprom”, în anul 2005, și deține 1,6 miliarde de dolari, potrivit „Forbes”. Acțiunile pe care le are la companii de minerit și resurse naturale din Rusia îi completează în continuare veniturile. 


Un alt oligarh creat de așa-numitul „prim val” al îmbogățiților Rusiei post „cortina de fier” este Vladimir Potanin. Format în structurile Ministerului de Externe al Rusiei, a ieșit din sistemul de stat pentru a deveni președintele unei bănci private care făcut a făcut parte din pilonul central al „reformelor” post-sovietice: vânzarea firmelor de stat la prețuri modice, mult sub cele ale pieței, fapt care le-a permis acestor „investitori” să le cumpere „pe nimic”. Potanin a fost unul dintre aceștia, care cumpăra un mare producător de nichel, platină și cupru, „Norilsk Nickel”, în anii 1990. De atunci, compania, privatizată dubios, a făcut din Potanin un om extrem de bogat. Ani de zile, firma a funcționat ca una dintre cele mai mari companii producătoare de minereu, dar și de poluare masivă a mediului înconjurător, până când însuși liderul de la Kremlin, presat de opinia publică, a intervenit. S-a stabilit ca otrăvirea aerului și apelor zonei să poată continua doar până în… 2023. În paranteză fie spus, Vladimir Potanin are o avere de circa 16 miliarde de dolari.

Per ansamblu, privatizările din anii 1990 au facilitat transferul unei mari părți a avuției naționale a Rusiei în mâna câtorva oligarhi. Procesul este denumit, de către contestatari „katastroika” (combinație între „perestroika” și „catastrofă”), fiind considerat, în același timp, o decădere de proporții a economiei unuia dintre cele mai puternice state ale lumii și reprezintă în continuare un motiv major de nemulțumire pentru o parte din opinia publică din Rusia. 
 
 
 
 

În 2017, averea cumulată a 96 dintre marii bogătași ai Rusiei se cifra la aproximativ 386 miliarde de dolari („Forbes”), iar datoria externă a Rusiei se situează la 453 miliarde de dolari 

În Rusia, oficialitățile de rang înalt răspund în fața legii doar cu acordul președintelui Putin („Bloomberg”)

Se-ntorc vremurile…

Reporter: editura July - 12 - 2019 Comments Off on Se-ntorc vremurile…

Cândva am găsit o cărticică despre Teatrul „Cărăbuş” al celebrului actor Constantin Tănase, care „propune” câteva catrene „de mare actualitate” pentru ţara noastră. 


D-apoi, Statul, oameni buni,

Dă mereu Deciziuni

C-a ajuns lumea nebună,

Nu mai ştie care-i bună.

Dar el dă pe veresie. Să fie!

Nu mai stă omu-n picere

De atâtea biruri, vere

Dar guvernul nesătul,

Cică tot nu e destul!

Şi-ţi mai face o bucurie… Să fie!

Toate bune, măi creştini

Perceptori sunt prea puţini

Eu aş pune, să fiu stăpân

Paisprezece pe-un român

Ca să-i vie-apoplexie… Să fie!

Doi să-i bată toba-n stradă

Trei să-i bată în ogradă

În iatac, vreo cinci, grămadă

Zece pe la ritiradă

Ca să-i facă-o melodie… Să fie!

Camerele amândouă

Scot la lefi, de parcă plouă

Ies, mă, legile din ele

Parcă ar ieşi chiftele

Bravo, mă, să nu s-abţie… Să fie!



Vii acasă, la mâncare,

Parcă-i la înmormântare,

Toţi sunt albi, parcă pe pânză,

Fiindcă n-au nimic în rânză,

Tu le-aduci de-un franc verdeaţă,

Asta-i viaţă?!



…Dar iată că vine momentul când sărăntocul care

dimineaţă mâncă chiflă cu covrig, iar seara schimbă

 „meniu” – un covrig cu chiflă – îşi face visuri

despre paradisul care îl aşteaptă…

Ce-o să fie, ce-o să fie,

O să fie bogăţie,

Cum n-a fost, şi nu mai este

Decât numai în poveste,

O să fie un bairam,

Ca în sânul lui Avram,

Şi de sus, mă, tam-nesam,

O să plouă cu salam,

Din fântâni va curge, vere,

Numai lapte, numai miere,

Pe ogoarele bălane,

O să crească macaroane,

Şi pe oricare maidan

O să calci pe parmezan.

 


Stau în colţul meu şi cuget:
nu cumva Tănase ăsta al nostru o fi fost şi un mare prezicător?

C.R.