NUMARUL
193-194
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost ...
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, ...
Nostalgia față de valori ale trecutului, pe fundalul creșterii naționalismului în toată Europa, este nu ...
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de ...
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost ...
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este ...
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din ...
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în ...
O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula ...
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor ...
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ...
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, ...
Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească

Archive for 2019

Politică „în oglindă”…

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Politică „în oglindă”…
În mod cert, odată cu câștigarea alegerilor de către președintele Donald Trump, lumea a fost încunoștiințată că toate eforturile noii sale Administrații se desfășoară sub lozinca „America First”. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să traducem în limbaj popular, „poa` să ningă, poa` să plouă”, pe americani i-ar interesa, înainte de toate, întoarcerea la vechiul lor regim privilegiat de prosperitate. Iată că și de data aceasta Istoria are ceva de spus: de ce numai americanii să se gândească la ei și, la rândul lor, n-ar avea dreptul și mexicanii, și italienii, chiar și românii, să aibă ca prioritate binele propriilor țări? 

Carol Roman

Evident, revenirea la aceste reflecții, dezvoltate și altădată, are acum o platformă mai mare de pornire și este făcută la puține zile după ce Europa-Schengen a anunțat că nu ar mai primi cetățeni americani fără o procedură obligatorie ETIAS (European Travel Information and Authorisation System), care își propune să sporească securitatea în spațiul colectiv protejat de europeni. Orice s-ar spune, acest curaj de a predica interesul propriu al apărării europene ar putea fi socotit drept încă o „infidelitate” nu numai față de SUA, ci și, prin extrapolare, și față de NATO. Să amintim că, la ora actuală, Europa dezbate crearea Armatei sale, care să-i apere granițele de orice invadatori, la ordinea de zi aflându-se dorința ca armamentul necesar să fie produs și în țările europene, iar bugetele naționale să țină seama de noua situație. Nici această măsură pe cale de a fi realizată nu ar prea conveni aliaților strategici americani, din pricini evidente. De altfel, rivalitatea economică dintre Uniunea Europeană și Statele Unite și-a dezvăluit, în ultima perioadă, asperitățile, dând naștere chiar la importante disensiuni între cele două părți. De menționat că nici voci ale opiniei publice nu au rămas indiferente față de noua turnură pe care o iau evenimentele internaționale și de faptul că a apărut în primul rând în Europa, și apoi pe alte continente, ideea primordială de a acorda prioritate problematicilor naționale, evident, ținându-se seama de angajamentele externe obligatorii. Iar noi nu facem decât să constatăm aceste evoluții. 


Întorcându-ne la sistemul de proceduri de control obligatorii pentru cetățenii americani de a călători în Europa-Schengen, măsură având de acum o vechime de doi ani, va trebui să observăm în cât timp liderii UE vor ajunge să aplice ceea ce estimează a intra în vigoare în 2021, iar americanii să țină seama de noua reglementare. Oare se vor împăca ei cu noul „statut” de care vor trebui să țină seama și pe care – va trebui, totuși, să recunoaștem – în numeroase domenii ei îl aplică altora, fără multe discuții? În cazul nostru, solicitanții din SUA vor trebui să răspundă unor întrebări legitime legate de securitate (droguri, terorism, trafic de ființe vii etc.). 

În acest context, amintim că încă din anul 2016, Comisia Europeană a publicat un Raport prin care cerea Statelor Unite să renunțe la solicitarea de vize pentru cetățenii din cinci țări membre ale UE: Bulgaria, Cipru, Croația, Polonia și România, deoarece, conform regulilor comunitare, toți cetățenii europeni trebuie să beneficieze de același tratament. Oficialii americani spun că în privința vizelor pentru cele cinci state este vorba despre o „decizie tehnică, și nu una politică”. De altfel, în iunie anul trecut, Parlamentul European a votat pentru impunerea sistemului de vize pentru cetățenii americani. 
 
Și totuși, s-ar putea să apară o problemă, remarcată de presa americană: cum va interpreta președintele Trump această dorință de reciprocitate în materie de vize, fiind tentat, posibil, s-o socotească drept un afront personal, într-un moment delicat, când sunt impuse noi taxe și contra-taxe în relațiile Americii cu vechi parteneri din întreaga lume? 

Vom trăi și vom vedea.
 

Carol Roman

Disputele dintre Austria și Ungaria

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Disputele dintre Austria și Ungaria
Austria și Ungaria sunt state vecine, membre ale Uniunii Europene, au o lungă istorie comună, au construit împreună fostul Imperiu Austro-Ungar, care a avut un rol important de-a lungul unei lungi perioade, având numeroase interese strategice comune. Și totuși, odată cu trecerea anilor au apărut și tensiuni, pe care diplomația este nevoită să le aplaneze periodic.

Șosea de mare viteză care leagă Ungaria de Austria

De când dinastia austriacă a Habsburgilor a moștenit tronul Ungariei, în secolul al XVI-lea, și până azi, când cele două state au în comun calitatea de membru al Uniunii Europene și un hotar de 366 de kilometri – care se poate trece liber grație faptului că amândouă țările fac parte din Spațiul Schengen. Dar, cu excepția unor momente din trecut, se poate afirma, cel puțin la nivel declarativ, că cele două țări sunt în cele mai bune relații. „Austria este unul dintre cei mai importanți aliați ai Ungariei”, susține ministrul de Externe de la Budapesta, Péter Szijjártó. Această poziție nu a împiedicat Guvernul ungar să ceară Bruxelles-ului declanșarea procedurii de infringement împotriva statului austriac, care a tăiat la jumătate beneficiile acordate membrilor familiilor de unguri care lucrează pe teritoriul Austriei (dar nu numai, măsura vizându-i pe copiii tuturor lucrătorilor est-europeni). Ca urmare, același oficial maghiar care statuase că Austria este un mare aliat al Ungariei a declarat în mod oficial că măsurile guvernului de la Viena vor duce la „dispute” între cele două țări, întrucât afectează circa 39.000 de copii maghiari. 


De altfel, asemenea „contre” generate de măsurile interne care s-au luat în cele două capitale și care au fost considerate a aduce atingere ba austriecilor din Ungaria, ba ungurilor din Austria, au mai avut loc în ultimii ani. De pildă, în anul 2014, o lege inițiată de premierul maghiar Viktor Orban a înfuriat Viena, întrucât provoca daune fermierilor austrieci care înregistrează profit în Ungaria și care erau acuzați că folosesc practici „pe lângă lege” pentru a achiziționa terenuri. „Trebuie să ne asigurăm că terenurile, proprietate sau închiriate, rămân în folosința poporului ungar, a fermierilor și a micilor acționari din Ungaria”, a punctat atunci ministrul Agriculturii, Sandor Fazekas. În replică, Viena a reclamat la Bruxelles că Ungaria nu respectă regulile UE și că noua lege urma să afecteze peste 200 de fermieri austrieci care lucrează terenuri în țara… aliată.

Austria a susținut sancționarea Ungariei pentru nerespectarea statului de drept

Se mai consemnează faptul că Guvernul lui Viktor Orban a decis ca băncile străine care operează pe teritoriul țării să fie taxate suplimentar. Așa apărea, în 2010, o reglementare care oferea protecție împrumutaților cu restanțe și care a generat pierderi de 1 miliard de euro în primul rând băncilor austriece Erste și Raiffeisen. 


Un alt moment de tensiune între cele două Capitale s-a petrecut în anul 2018, când partidul aflat la guvernare în Austria a votat pentru sancționarea Ungariei de către Parlamentul European în legătură cu nerespectarea statului de drept. „Nu poate exista compromis pe această direcție. Trebuie să protejăm nucleul valorilor fundamentale ale Uniunii”, spunea atunci cancelarul austriac Sebastian Kurz, care, cu doar câteva luni în urmă, fusese salutat călduros de omologul ungar cu ocazia câștigării alegerilor. Pe de altă parte, în același timp și pe același subiect al atenționării Ungariei cu activarea Articolului 7, care îi poate lua dreptul de vot în UE, vicecancelarul Austriei, „secundul” lui Kurz, Christian Strache, afirma că „a impune sancțiuni Ungariei este absurd”. În paralel, cele două state luau măsuri comune de a se proteja reciproc în fața viitoarelor valuri de migranți… 

Premierul Ungariei, Viktor Orban, și cancelarul Austriei, Sebastien Kurz

În ultima perioadă, Guvernul de la Budapesta a semnat un Parteneriat Strategic cu Austria, care implică patru multinaționale austriece, iar șefii diplomațiilor din cele două state au anunțat un proiect de dezvoltare, până în 2020, a 13 puncte noi de trecere a frontierei dintre cele două țări, cu alte zece drumuri regionale și încă trei autostrăzi. 


*Comunitatea ungurilor din Austria numără circa 26.000 de persoane, dintre care cei care trăiesc în Burgenland au fost în mare parte asimilați, în sistemul de învățământ limba lor maternă fiind predată ca limbă străină chiar și în comunitățile unde maghiarii sunt majoritari

Nostalgicii Europei suspină după trecut

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Nostalgicii Europei suspină după trecut
Nostalgia față de valori ale trecutului, pe fundalul creșterii naționalismului în toată Europa, este nu doar un fenomen individual, ci și o „armă politică”.

Autobuz cu chipul fostului dictator I.V. Stalin, în Sankt Petersburg

Unul dintre paradoxurile europene care pot fi consemnate referitor la sentimentul de nostalgie este faptul că, pe de o parte, în anul 2018, circa 60% dintre cetățenii României se declarau proeuropeni convinși, iar pe de altă parte, concomitent, considerau că cel mai bun președinte al țării a fost… dictatorul Nicolae Ceușescu. Aceste date se pot înscrie cu ușurință în numeroasele exemple de națiuni în care multă lume încă regretă trecutul, sentimente ce au ajuns chiar să fie exploatate politic, arată cel mai recent studiu de anvergură al corporației media „Bertelsmann”. Specialiștii sunt de părere că lideri cum ar fi Donald Trump (cu sloganul electoral „Să facem America măreață din nou!”), Jeremy Corbyn sau Bernie Sanders au folosit sentimentul nostalgiei ca „armă politică” pentru a-și crește baza electorală. Cât despre Rusia, este binecunoscut visul de mărire al liderului Vladimir Putin, care „lucrează” de mulți ani și cu toate forțele pentru recrearea „măreției imperiale” de odinioară a țării sale. Chiar și în Turcia, actualul președinte Recep Erdogan folosește cu foarte multe ocazii alăturarea cu fostul lider progresist Mustafa Kemal Atatürk, întemeietorul Turciei moderne, visând însă la un imperiu musulman de tip feudal. Totodată, reminiscențe ale admirației declarate pentru sinistre figuri ale istoriei, ca Hitler sau Stalin, sunt încă prezente.


O privire europeană de ansamblu asupra sentimentelor nostalgice arată că în medie 67% dintre cetățenii blocului comunitar consideră că „lumea era un loc mult mai bun în trecut”. În timp ce state ca Franța, Germania sau Spania sunt foarte aproape de acest procent, există și extremele numite Italia, care demonstrează cel mai mare număr de nostalgici, inclusiv din rândurile tinerilor, iar la polul opus se află Polonia, unde cei care privesc spre trecut sunt cei mai puțini. Europenii care trăiesc cu gândul la epocile de ieri s-au dovedit a fi preponderent bărbați, provin din mediul rural și primul argument pe care îl invocă pentru a-și susține opțiunea este cel economic, mai precis sunt nemulțumiți de aspectele financiare ale vieții lor prezente, precum și de direcția spre care se îndreaptă țara. 

Sloganul electoral „Să facem America măreață din nou”

Având la dispoziție aceste date, este ușor de presupus că liderilor politici nu le este indiferent procentul celor care privesc înapoi cu mai multă încredere decât înainte. Și aici, tabloul european al prezentului este foarte divers. În Spania, de pildă, nostalgicii se îndreaptă în procente relativ asemănătoare spre dreapta și spre stânga eșichierului politic, în Germania aceștia preferă centrul, iar în Polonia preponderent dreapta. De asemenea, demnă de menționat este și atitudinea față de migrație a nostalgicilor în comparație cu restul europenilor: în timp ce jumătate din prima categorie sunt oameni convinși că persoanele care sosesc în Europa de pe alte continente le amenință joburile, doar 20 de procente dintre ceilalți sunt de aceeași părere. Invers stau, însă, lucrurile la capitolul integrare. În timp ce europenii care „trăiesc în trecut” sunt mai rezervați în legătură cu „mai multă Europa”, cetățenii continentului care privesc spre viitor și-ar dori în proporție mai mare o integrare profundă.


Pe de altă parte, nostalgia, de care nu este ferit niciun popor, ar putea fi percepută ca un element pozitiv pentru societate. În condițiile în care Europa și națiunile sale componente nu se pot întoarce la trecut oricât de mult ar propovădui așa ceva formațiunile populiste, acest sentiment care consideră trecutul și valorile lui exemple de urmat nu trebuie să devină apanajul discursurilor reacționare, ci un motor pentru a se construi un viitor mai bun. 


*„Să nu uităm că Europa unită a reușit să determine unele dintre cele mai frământate națiuni să se unească pentru un scop comun. Nostalgia care se manifestă în unele popoare poate fi folosită cu succes pentru a realiza o neprețuită colaborare continentală” (Julian Baggini, filosof și scriitor britanic)


Roxana Istudor

Liberalii și extrema dreapta

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Liberalii și extrema dreapta
Cu doar câteva săptămâni înainte de alegerile europarlamentare, partidele liberale ale Europei manifestă tendința de a se apropia de formațiunile de extremă dreapta, fenomen care îngrijorează oficialitățile de la Bruxelles.

Partidul VOX, din Spania, are un discurs radical

În anul 2017, Alianța Liberalilor și Democraților Europeni (ALDE) a considerat că nu există garanții suficiente pentru a realiza un program comun cu Mişcarea 5 Stele, din Italia. Liderul ALDE, Guy Verhofstadt, a recunoscut aceste lucruri într-un comunicat, dar a fost suficient pentru opinia publică și analiști să constate cu uimire că politicianul a luat chiar și o clipă în considerare o astfel de alianță cu o formațiune eurosceptică, aflată la polul opus pe eșichierul politic european. Câteva luni mai târziu, însă, partidul „nefrecventabil” câștiga alegerile în Italia și începea un proces prin care țara a devenit, la sfârșitul anului 2018, un „copil rebel” al UE, cu care Bruxelles-ul s-a văzut nevoit să poarte discuții dificile, multe în contradictoriu.


Tot la finalul anului trecut se consemna rezultatul surprinzător de bun în alegerile din Andaluzia, Spania, al extremei dreapta, pentru prima dată din 1978. Departe de a exclude formațiunea din calculele electorale, Partidul Popular a încheiat chiar un acord cu conducerea Partidului Vox, pentru a beneficia de locurile obținute de acesta în Parlamentul regional. Deși reprezentarea acestei formațiuni este relativ limitată, poate fi menționat faptul că vederile partidului, care se opune protecției acordate unor categorii de minorități, acceptarea migrației sau implementarea de măsuri pentru combaterea violenței în familie, au trebuit luate în considerare.

Și în Lituania, noul guvern format în urma alegerilor parlamentare desfăşurate în anul 2018, atestă fragmentarea parlamentară, ceea ce a făcut posibilă intrarea la guvernare a formațiunii de extremă-dreapta KPV alături de partidele de centru. 

În Lituania, extrema dreaptă guvernează alături de formațiunile politice de centru

În Ungaria, este de notorietate faptul că dreapta radicală se află la putere, permițându-i premierului Viktor Orban să treacă la măsuri interne și externe care au dat numele de „iliberalism” politicii sale. În mod paradoxal, una dintre puținele căi de a-l învinge în viitor pe primul ministru de la Budapesta este o eventuală alianță a opoziției cu… extrema dreapta, reprezentată de formațiunea Jobbik, care propagă de ani buni un mesaj acut antieuropean.


Cât despre Austria, această țară a prezidat Consiliul Uniunii Europene timp de șase luni, în 2018, cu un guvern de coaliție format din conservatorii cancelarului Sebastian Kurz și dreapta radicală, reprezentată de Partidul Libertății, care avusese în centrul campaniei electorale împotrivirea în fața cotelor de migranți impuse de UE. După cum se cunoaște, Austria este unul dintre statele europene care au luat măsuri ferme în această direcție, dosarul acceptării migranților pe teritoriul comunitar nefiind rezolvat nici pe perioada Președinției austriece a CE.


UE, inflexibilă în relația cu extremiștii

La Paris, poziția față de eventuale colaborări între partidele liberale și extremiști este inflexibilă. Președintele Emmanuel Macron, care, de altfel, a învins-o în alegeri chiar pe șefa unei astfel de formațiuni, Marine Le Pen, a făcut din lupta împotriva doctrinelor de extremă dreapta unul dintre pilonii viziunii sale politice. Această opinie este împărtășită și de partidul aflat la guvernare. „Nu pot exista compromisuri pentru a crea legături cu un partid de extremă dreapta, care apără valori complet opuse celor pe care le promovăm noi”, punctează ministrul francez pentru Afaceri Europene, Nathalie Loiseau. La rândul său, vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, consideră că „Popularii europeni nu vor forma niciodată o alianță cu extrema dreapta”. Odată cu alegerile europarlamentare din luna mai, componența viitorului Parlament European va fi decisă de votul cetățenilor.

Cetățenie și etnicitate

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Cetățenie și etnicitate
În decursul procesului istoric prin care se definește raportul dintre individ și stat au fost momente în care apartenența la stat, înnăscută sau dobândită, impusă ori câștigată, a constituit, în sine, motorul unor evoluții spectaculoase, nu lipsite de violențe, vărsări de sânge sau, dimpotrivă, de satisfacția împlinirii unor deziderate profunde și justificate. Cel puțin în Europa nu există stat sau formațiune statală care să nu se fi confruntat cu această probă a vitalității, legitimității și legalității. Nu are rost să cercetăm cum stăteau lucrurile în perioadele istoriei antice, timpuri în care regatele se construiau în jurul unei populații etnice unitare pe când imperiile se edificau prin cucerirea și acceptarea cuceriririi acelor puțini de către cei mulți, a celor subdezvoltați de către cei dezvoltați. Imperiul Roman, Imperiul Persan, Imperiul Bizantin, ca să pomenim doar acele imperii care au făcut istorie, se sprijineau nu doar pe forța militară a inițiatorilor, ci și pe o subtilă știință a gestionării unității în diversitate. Se poate lesne observa că doar atâta vreme cât conducerea și administrația unui Imperiu respecta individualitatea religioasă, și poate și pe cea etnică, atâta vreme cât știa să păstreze echilibrul sistemului dintre federație și puterea propriu-zisă, imperiul avea șanse de supraviețuire și prosperitate, era un sistem eficient. Orice încercare de a înlocui valorile specifice ale populațiilor cu valorile generale ale imperiului a provocat crize, unele fatale. Prăbușirea Imperiului Otoman, a Imperiului Rus, destrămarea Imperiului Britanic, iar de la începuturi catastrofa Imperiului Roman sunt tot atâtea lecții de evitare a eșecului politic. Modernizarea rău înțeleasă și, mai cu seamă, rău făcută, a trezit forțe adormite în străfundurile construcției statale. 

fosta Cehoslovacia

O anume conștiință națională a existat dintotdeauna, chiar și în Antichitate, dar ea nu avea nici pe departe forța de coeziune pe care a căpătat-o îndeosebi după Războiul de 30 de ani, încheiat cu Pacea Westfalică. Multă vreme, la dimensiuni istorice, identitatea națională, precum și diferențierea națională se suprapuneau peste identitatea religioasă. Fidelitatea individului față de credința sa se confunda cu fidelitatea față de etnia sa. Un exemplu edificator este Edictul de la Bistrița, dat de Regele Ungariei, Carol Robert, în care, după o sintetică fundamentare ce descria fidelitatea lui Dragoș și infidelitatea lui Bogdan, cei doi nobili români din Maramureș care și-au legat soarta de numele Moldovei, stipula că nu poți avea pământ dacă nu ești nobil și nu poți fi nobil dacă nu ești catolic. Bogdan era ortodox și așa a rămas. Este un act juridic prin care era scoasă în afara lumii nobilimea ortodoxă, adică nobilimea română. În sistemul medieval, o națiune era reprezentată prin nobilime, poporul fără nobilime nu era o națiune recunoscută. Acest fapt a fost ilustrat de celebra Unio Trium Nationum, care astăzi este interpretat, din păcate, ca un act de toleranță și liberalism fără precedent în Europa și care, în fapt, era un act de segregare negativă fără precedent în Europa. Cele trei națiuni – saxonii, secuii și maghiarii – își acordau reciproc egalitatea în drepturi ca trei națiuni legale. Toți ceilalți, îndeosebi românii, erau nelegali, deci inexistenți în ceea ce privește religia și drepturile. Situația creată după Războiul de 30 de ani s-a maturizat și s-a clarificat odată cu Iluminismul, care își găsește expresia radicală în Revoluția Franceză, cea care dă lumii înțelesul deplin al termenului de cetățean. Cetățean era acela care era egal în fața legii, care își asuma fidelitatea față de stat și care se bucura de drepturile garantate de stat tuturor cetățenilor. De la acest concept începe noua societate, întâi în Europa, dar consolidându-se deplin în Statele Unite ale Americii. Acest nou colos al lumii occidentale nu era un imperiu și nu se construia pornind de la o etnie. Era și este o Republică în care, teoretic, religia și etnia nu intrau în sistemul de valori juridice, însă erau pe deplin respectate, intrând în categoria fundamentală a Drepturilor Omului. Această cucerire a unei națiuni noi, într-o lume nouă, a fost supusă la grele încercări, s-a purtat un război civil și mai multe campanii pentru afirmarea drepturilor omului, au fost asasinați lideri ai mișcării de apărare a drepturilor civile. Statele Unite au participat la două războaie mondiale și la alte câteva războaie locale în numele și apentru apărarea acestor drepturi. Un lucru este sigur: conceptul de cetățean cu drepturi și obligații pentru toți s-a consolidat, a căpătat dimensiuni incontestabile și este un concept definitoriu pentru orice democrație. Orice derapaj de la asigurarea tuturor drepturilor tuturor cetățenilor poate transforma o democrație într-un dezastru. Cel mai clar exemplu este evoluția Germaniei de la Imperiu la dictatura nazistă. Ideea ca un grup, o minoritate, anume evreii (circa 2% din populația Germaniei) nu mai beneficiază de drepturi, de protecția statului, a deschis drumul catre o situație paradoxală, în final nimeni nu mai era protejat de stat în sensul respectării drepturilor cetățenești, în schimb toată lumea era la dispoziția statului. 

fosta Iugoslavia

După înfrângerea din al Doilea Război Mondial, sub supravegherea atentă a puterilor democratice aliate, Germania Occidentală a devenit un stat democratic în sensul profund al acestui cuvânt. În statele europene postbelice, cu excepția celor din tabăra pro-sovietică, s-a petrecut un proces amplu, complicat, de întărire a conceptului de cetățean și de protejare a identității etnice a fiecărui cetățean fără interferențe și fără condiționalități între cele două noțiuni. Acest fapt a presupus o puternică asumare a responsabilității cetățeanului față de stat, de o fidelizare profundă a cetățeanului față de statul său, aceasta garantându-i păstrarea identității sale etnice și culturale. Am putea, totuși, să spunem că acest proces nu s-a încheiat nici pe departe, că în Uniunea Europeană se pot semnala conflicte între minorități etnice și stat. Acest fapt se datorează în primul rând nerespectării de către unii cetățeni a contractului cu propriul stat – apărarea statului în schimbul garantării drepturilor, inclusiv a drepturilor identitare. Problema devine foarte complicată atunci cînd ne referim la statele din fostul sistem comunist. Tribulațiile statului în perioada tranziției au fost percepute uneori fie ca o slăbiciune în apărarea drepturilor cetățenilor, fie o lipsă a autorității statului, în general, ceea ce este atractiv pentru forțele interesate în disoluția sau desființarea respectivului stat. Am asistat la dizolvarea Cehoslovaciei și la catastrofa iugoslavă, am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice. Cu excepția divorțului ceho-slovac, celelalte două dezmembrări au avut ca motor principal acțiunea națională sau naționalistă. Au fost evenimente violente, cu morți și distrugeri materiale care nici acum nu au fost cuantificate, măcar aproximativ. Nici România nu a fost ferită de astfel de puseuri, martie 1990, la Târgu Mureș, fiind o acțiune extrem de primejdioasă pentru statul român și democrația incipientă din România. A fost, în fapt, o încercare de afirmare a întâietății identității etnice față de cetățenie. Statul a știut să controleze situația, iar în România procesul de democratizare nu a mai putut fi oprit. Ceea ce ne poate bucura, dar nu ne poate liniști, deoarece conflictul izbucnit la Târgu Mureș a fost doar aplanat, nu și rezolvat. 

steag secuiesc pe cladirea CJ-Harghita

Anii din urmă, când opinia publică era gata să accepte că totul este în ordine, că în climatul democratic solid și autentic din România chestiunile privind drepturile și identitatea și-au găsit rezolvarea, au apărut semne neliniștitoare. În ciuda faptului că UDMR, ca partid etnic reprezentativ, s-a aflat tot timpul, direct sau indirect, la guvernare, în ciuda faptului că problemele educației și învățământului în limbile minorităților și-au găsit rezolvarea aproape ideală (limba română este studiată în România la școlile frecventate de cetățeni români de origine etnică minoritară ca limbă străină!), în ciuda faptului că s-au restituit proprietățile cultelor, asociațiilor, persoanelor fizice și juridice, cu toate abuzurile și faptele clare de corupție și ilegalitate, semnalate în presă și neluate în seamă de autoritățile competente, cu toate acestea, ori tocmai din această cauză, faptele de contestare a statului ca garant al drepturilor cetățenești în numele apărării drepturilor identitare etnice s-au înmulțit și au trecut la alt nivel, calitativ și cantitativ. De la atacuri în plenul Parlamentului European împotriva României la arborarea unui drapel de stat străin pe instituții ale statului român, de la declarații publice care aduc atingere demnității și onoarei României la demonstrații provocatoare, la cultul unor eroi condamnați pentru crime de război, la incidente diplomatice și activități subversive, totul ne arată că există în România cetățeni români care se bucură de toate garanțiile statului român, ce acționează deschis sau subteran împotriva acestui stat. Situația este clară: folosind privilegii acordate de stat și de Constituție, acești cetățeni, mulți – puțini, planifică și acționează spre desființarea actualei structuri a statului și a Constituției. Fără nicio îndoială, aceste complicate acțiuni, planuri, manifestări zumzăie în mintea unui număr nesemnificativ de persoane, care se bazează pe două ipoteze – prima în care Statul Român va face implozie din diferite motive, unele de-a dreptul hilare, cum ar fi acela că ardelenii sunt superiori regățenilor și oricum, românii din Ardeal au mai multe lucruri în comun și interese cu ungurii decât cu românii din restul țării, iar a doua ipoteză ar fi aceea că în cazul unei crize provocate, opinia publică și Cancelariile europene vor sprijini pe oricine altcineva, nu România. Un tablou sumbru. Dar un scenariu greșit. De la vorbe la fapte, în acest caz, se desfășoară un câmp de confruntare uriaș. Procentul celor interesați în astfel de modificări radicale ale geografiei politice europene este infim, deși guraliv, în România. Ceea ce se spune prin ziare și televiziuni străine sau autohtone se spune pentru intimidarea eventualilor apărători ai bunului simț. Factorii de decizie au nevoie nu de emoții, ci de fapte și câștiguri. Atacurile se vor înteți, din două motive: România devine din ce în ce mai puternică economic, mai cu seamă din momentul punerii în exploatare a noi resurse energetice, România devine un punct strategic pe harta marilor desfășurări de forțe, fiind un stat care nu s-a clătinat în fața unor amenințări deschise – ori voalate – interne sau externe. Iar principalul argument că scenariile amintite nu vor avea nicio șansă de a fi realizate este simplul fapt că drepturile cetățenilor români, printre cele mai clar afirmate și mai liber asumate din Europa, sunt garantate pe deplin de statul român. Avantajele pe care le au minoritățile naționale în România, recunoscute de forurile internaționale, nu sunt slăbiciuni, ci dovezi ale trăiniciei acestui stat. Națiunea română este alcătuită din toți cetățenii ei, de orice origine etnică, iar națiunea a sărbătorit recent un veac de stat modern și întregit. Cine a arborat doliul a făcut-o pentru proiecte tulburi, revanșarde, romantic-paseiste. Nu cred că vreun cetățean român, oricare i-ar fi originea etnică, își dorește pentru sine și familia sa o catastrofă umanitară. În fapt, aceasta e perspectiva oferită de unii care nu mai vor să fie cetățeni cinstiți ai țării în care trăiesc și care, firesc, e și țara lor. 


Nu cred că oamenii normali din România, din orice stat al Uniunii Europene, își doresc distrugeri, violențe, nesiguranță de dragul câtorva politicieni sau nu, care aiurează în timp ce-și cântăresc din ochi beneficiile. E o credință fermă, dar asta nu înseamnă că stau liniștit. Știu de ce sunt în stare cei care cred că nimeni nu veghează.
 

Eugen Uricaru

,,Mineriada” căruțelor asupra Bucureștiului

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on ,,Mineriada” căruțelor asupra Bucureștiului
Întâmplări petrecute în ultimul secol ne arată că în politică aproape nimic nou nu este sub soare. Setea de a veni la putere se face, de regulă, cu multe promisiuni, aranjamentele de culise sunt dublate de discursuri publice și acțiuni care mobilizează mulțimile ca factor de presiune. Scenariile după care s-au jucat multe schimbări de guvern în condiții de democrație statuate de Constituția din 1923 au numeroase puncte comune; numai că extrem de diferite sunt mijloacele tehnice apărute de-a lungul vremii. În arsenalul de bază, pentru multe decenii, au fost calul și căruța: cu ele s-au mișcat nu doar trupele în cele două mari războaie, atelajele au asigurat deplasările manifestanților spre locurile unor mari întruniri politice.

,,Nu mai vrem jug, nu mai vrem lanțuri!”

Iuliu Maniu

Istoria consemnează că, spre finalul primului deceniu de la Marea Unire, scena politică este influențată de moartea, în anul 1927, a Regelui Ferdinand, precum și a lui Ion I.C. Brătianu. Erodarea guvernării liberale dă impuls Partidului Național Țărănesc pentru a prelua puterea. Un manifest lansat de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii formațiunii, mobilizează susținătorii la acțiuni sub lozinca ,,Nu mai vrem jug, nu mai vrem lanțuri!”. În paralel, negocieri secrete mizau pe revenirea Prințului Carol din exil pentru a fi instalat pe tronul regal. În 1928, PNȚ inițiază o serie de manifestații de amploare, prin care cere scoaterea de la putere a guvernului condus de Vintilă Brătianu, angajându-se să rezolve marile dificultăți prin care trecea țara afundată tot mai adânc în criza economică. Pentru primăvară au fost programate mobilizări cum nu mai făcuseră alte partide. În 18 martie, la București, s-au adunat din toate zonele țării 40.000 de oameni, majoritatea țărani sosiți în convoaie de căruțe. La barierele orașului, multe atelaje au fost oprite și manifestanții au fost îndreptați să meargă pe jos spre locurile de adunare. Totuși, cronica vremii menționează că sute de căruțe au reușit să pătrundă spre centrul Capitalei, provocând o aglomerație de neimaginat. Locurile de întrunire erau anunțate în ziarul „Adevărul” de vineri, 16 mai: Sala Dacia, pentru cei din Ilfov, Parcul Oteteleșanu (str. Constantin Mile), Sala Eintracht (str. Dionisie), Sala Tomis (Calea Călărași). Și autoritățile se mobilizează: Poliția Bucureștiului i-a convocat pe proprietarii de mașini de piață (taxiurile de acum) duminică dimineață, la Comandament, cu rezervoarele pline. Ziarul „Curentul”, fervent critic al guvernării liberale, a fost suspendat de cenzură pentru opt zile, înaintea întrunirii PNȚ. Nu s-au înregistrat violențe la adunare, pe lângă liderii țărăniști au vorbit și fruntași ai social-democraților, Titel Petrecu și chiar Gheorghe Cristescu, președintele interzisului partid comunist. Cuvântarea lui Ion Mihalache avea un final amenințător la adresa liberalilor, dar și a Regenței: „Puneți baionete și faceți piramide. Înalta Regență să privească și să înțeleagă că dacă nu, va veni a doua comandă: Năvăliți!”.


Regina Maria a văzut de la distanță convoaiele

În însemnările zilnice ale Reginei Maria, volumul X, sunt descrise frământările politice de la începutul anului 1928, care se va încheia abia în niembrie, cu o nouă guvernare. În audiențele de la Cotroceni, cei din tabăra ,,naționalistă” îi denigrau pe liberali, iar aceștia refuzau o predare a puterii. Aflăm din însemnări că luna martie a debutat cu revenirea iernii, viscolul și gerul ținând mai multe zile. Regina a plecat de la Palat spre Snagov, deși fusese avertizată de Poliție că orașul era în fierbere. A ocolit zonele periculoase. „Știam unde sunt și le-am evitat. Am văzut de departe procesiunea care avea aspectul unui imens cortegiu funerar. Totul fusese absolut calm”, scrie suverana.

,,Pe jos, cu căruțele, cu trenul”

Campania PNȚ continuă. Un manifest al partidului consideră că în acel moment stăteau față în față ,,o clică despotică și hrăpăreață și o națiune românească întreagă”. Documentul aprecia că ,,de zece ani trăim sub un regim de opresiune și exploatare, în care jandarmeria, starea de asediu, cenzura și nesocotirea desăvărșită a tuturor legilor a constituit singurul mijloc de a menține dominațiunea guvernelor librale fățișe sau camuflate”. Pentru duminică, 6 mai 1928, este programată o mare adunare la Alba Iulia, precum și alte cinci întruniri – la București, Craiova, Cernăuți, Iași, Brăila – în care ,,poporul” să ceară Regenței instalarea PNȚ la guvernare. Cetățenii din toate satele și orașele României au fost îndemnați să vină la Alba Iulia, fie pe jos, fie cu căruțele, fie cu trenul, cu merinde pentru o săptămână. Coloanele s-au pus în mișcare încă de la începutul săptămânii. Cei din Salonta și Curtici, noteză ziarul „Adevărul”, câte 2.000-3.000 de persoane, au plecat de luni, ca să fie pe 5 iunie în orașul Unirii.

Marșul spre Capitală

Primirea, cartiruirea, deplasarea pe platoul cetății din Alba Iulia au decurs în perfectă ordine. Prezența a fost apreciată la 100.000 de persoane. Între ele, 2.000 de mineri din Valea Jiului, mobilizați de Partidul Social Democrat, și sute de unguri, aduși de Partidul Popular Maghiar. În dimineața de 6 mai, după paticiparea la serviciul divin, liderii PNȚ s-au întrunit în congres. Apoi, pe Platoul Romanilor, de la șase tribune, politicienii au ținut discursuri tranșante, unii pledănd pentru ,,luptă cu toate mijloacele pentru doborârea dictaturii liberale”. Un îndemn adresat mulțimii a fost: ,,Să ne pornim în marș spre București!”. Maniu a dezavuat acest ,,marș asupra Bucureștiului”. Câteva mii de participanți, dintre radicali, au pornit, totuși, spre Capitală. Au ocupat gările din Teiuș și Vințul de Jos, au cerut trenuri pentru a se deplasa spre țintă. Coloanele, hărțuite de jandarmi, au fost dispersate după câteva zeci de kilometri. Marșul asupra Bucureștiului nu s-a mai produs. Miile de paricipanți la uriașa întrunire de la Alba Iulia s-au întors la casele lor așa cum veniseră – pe jos, cu căruțele, cu trenul. La întrunirile din țară s-au semnalat ciocniri cu jandarmii și Armata. La București, coloanele au fost cu greu dispersate. „Adevărul” din 8 iunie, în cronica evenimentelor, menționează că lângă statuia Lascăr Catargiu, jandarmii aveau pregătite trei pompe cu abur sub presiune pentru intervenție. Trenurile care treceau prin Alba Iulia (expresul nr. 6, acceleratul 32, personalul 204) aveau încă și luni, 7 mai, întârzieri de 350 de minute.

Prințul Carol ratează zborul de Londra 

Ion Mihalache

Succesul politic al marii adunări populare de la Alba Iulia tebuia să fie potențat de revenirea în țară a Prințului Carol. El urma să plece ,,în secret” cu un avion de la Londra, să aterizeze în 6 mai la Alba Iulia, unde să fie proclamat rege. Zborul lui Carol de la Londra a fost blocat de Argetoianu, pe atunci ministru de Interne, care i-a ,,fabricat” Prințului statut de complotist, ceea ce contravenea cu angajamentul luat față de autoritățile engleze, acela de a nu politică. Cele trei avioane pregătite pentru zborul spre România al ,,echipei regale” au fost blocate de englezi pe aeroportul din Corydon, de lângă Londra. Restaurația avea să întârzie cu doi ani, Carol revenind în România în 6 iunie 1930. Tărăniștii erau la putere din noiembrie 1928…


Dan Constantin

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române stă în fruntea celei mai mari comunități de creștini ortodocși din Europa: peste 85% din populația României. 

Întronizarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel (2007)

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost înscăunat în această demnitate pe 30 septembrie 2007. A adus acestei înalte și influente poziții un suflu nou, mai adaptat vremurilor, provenit deopotrivă din marea sa experiență bisericească și din faptul că, așa cum mărturisește, este „un ortodox realist”.


Dan Ilie Ciobotea s-a născut la data de 22 iulie 1951, în satul Dobrești, județul Timiș. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din Sibiu, unde obține Diploma de licență în teologie, frecventează cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din București, sub îndrumarea preotului prof. dr. Dumitru Stăniloae. Își continuă studiile în străinătate, la Strasbourg și la Freiburg im Breisgau, iar la data de 15 iunie 1979 își susține teza de doctorat la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg. Despre proaspătul Doctor în teologie ortodoxă, Dumitru Stăniloae spunea: „Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în așa fel încât să poată răspunde și întrebărilor omului de azi, dar să rămână și preot adevărat”.

Alături de reprezentanții Conferinței Bisericilor Europene (2018)

În anii `80, preotul Ciobotea a activat ca lector la Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveția, fiind și profesor asociat la Geneva și Fribourg. La 6 august 1987 intra în viața monahală, la Mănăstirea Sihăstria, cu numele Daniel. Demn de menționat este faptul că întreaga activitate a preotului Ciobotea a fost strâns legată de ideea de a aduce Biserica Ortodoxă Română cât mai aproape de contemporaneitate. Unul dintre cele mai relevante exemple este faptul că actualul Patriarh a fost, în 1990, președintele Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, din care făceau parte Arhimandritul Bartolomeu Anania, pr. prof. dr. Constantin Galeriu, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, ieromonahul Iustin Marchiș, ca și personalități ca Horia Bernea sau Teodor Baconsky. Acest grup a reintrodus religia în școli


La 1 martie 1990, dr. Daniel Ciobotea era ales în rangul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, continuând să participe la întâlniri internaționale ecumenice în care a menținut legătura cu creștinătatea internațională, din Europa și din SUA. Personalitatea sa i-a adus calitatea de membru al Prezidiului și Comitetului Central al Conferinței Bisericilor Europene, apoi de vicepreședinte al celei de-a II-a Adunări Generale a Conferinței Bisericilor Europene. „Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare pentru Biserică în aceste vremuri este secularizarea, o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la valorile religioase. De pildă, Franţa secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat”, atrage atenția ÎPF Daniel. 

Slujba de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului (2018)

Ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, ÎPS Daniel a fost fondatorul unor instituții de anvergură și certă importanță pentru viața bisericească și socială, precum Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, din Iași, Academia Laică „Sf. Ioan de la Neamț”, Institutul Ecumenic „Sf. Nicolae”, Centrul de Conservare și Restaurare a Patrimoniului Religios „Resurrectio”, Centrul de educație și informare medicală Providența II. De asemenea, a inițiat programul „Niciun sat fără biserică”, proiect care prevedea construirea în fiecare sat și cartier unde nu există biserică a unui lăcaș de cult, chiar și în cele în care ortodocșii sunt minoritari. „Dacă nu avem biserică și nu avem preot, riscăm să ne pierdem sufletul”, consideră Patriarhul Daniel. Această credință i-a legat definitiv numele conducătorului Bisericii Ortodoxe Române de Catedrala Mântuirii Neamului, una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2011 și care a fost inaugurată după șapte ani, cu prilejul Centenarului Marii Uniri.


Înaltul prelat a contribuit activ și la viața socială. Astfel, în prelungirea programului pus în practică în vremea când era mitropolit al Moldovei, s-a implicat în organizarea de programe filantropice, de asistență socială și religioasă. Asociațiile, fundațiile, așezămintele aflate în administrarea Sectorului social-filantropic al Patriarhiei Române și-au continuat și diversificat considerabil activitățile, lucrând atât singure, cât și în parteneriat cu instituții ale statului român sau cu diferite asociații și organizații naționale și internaționale o serie de acțiuni filantropice sau de asistență socială, cum ar fi programe de îngrijire și integrare socială a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor infectate cu virusul HIV, proiecte de protejare și asistare a victimelor violenței în familie, de ajutorare a persoanelor dependente de droguri, centre sociale pentru persoanele vârstnice, copii, persoane fără adăpost. În același timp, sub directa îndrumare a înaltului prelat au apărut publicații religioase care au devenit repere în viața spirituală românească. Plin de râvna pe care i-o bănuise încă de la început profesorul Stăniloae, Patriarhul Daniel a organizat, de asemenea, numeroase simpozioane, colocvii, congrese naționale și internaționale, programe culturale, educative și filantropice. Din inițiativa sa a fost înființat postul de radio „Trinitas”, al Mitropoliei Moldovei, care a devenit cel mai apreciat post de radio ortodox din țară, precum și ziarul „Lumina”, dedicat integral creștinismului.

De-a lungul unei cariere ecumenice prodigioase, Patriarhul Daniel a publicat peste 500 de studii, articole, cuvântări și prefețe în limba română. Este deținător al Ordinului Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce și membru de onoare al Academiei Române. Dar mai presus de toate, ÎPF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, este un om implicat în viața cetății. Unele dintre cele mai relevante exemple sunt semnarea, în anul 2007, a Protocolului de cooperare a Bisericii Ortodoxe Române cu Guvernul României în domeniul incluziunii sociale, în special pentru ajutorarea persoanelor defavorizate, implicarea în proiectul socio-educațional „Alege școala!”, cu scopul prevenirii și combaterii abandonului școlar, în colaborare cu organizația internațională „World Vision”, în proiectul „Întreprinderi sociale pentru integrarea socială a foștilor deținuți”, în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor, sau în programul „Integrare pe piața muncii pentru persoanele traficate”



 „Într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocși în afara graniţelor ţării, în state majoritar catolice sau protestante” 

În cine cred cetățenii lumii?

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on În cine cred cetățenii lumii?
Barometrele internaționale indică anumite elemente îngrijorătoare legate de gradul de încredere a populației globului în diverse instituții, de care depinde viitorul și bunăstarea oamenilor. Declinul acestei încrederi, în special în domeniul politic, poate genera lipsa de susținere populară.

Britanicii cu venituri modeste nu au încredere în instituțiile statului

O trecere în revistă a situației susținerii publice arată că trei sferturi dintre guvernele statelor lumii nu prezintă încredere pentru propriii cetățeni, după cum indică cele mai recente date ale Barometrului „Edelman Trust”* 2019. De asemenea, potrivit datelor „Gallup”, institutul care măsoară încrederea publică încă din anul 1958, companiile, armata, poliția, religia, chiar regulile democrației, așa cum sunt cunoscute și aplicate astăzi, se află în declin accentuat de susținere din partea publicului. În ultimele șase decenii, de pildă, încrederea în religie a scăzut în SUA cu aproape 15 procente; de asemenea, cu cât sunt mai tineri cetățenii de peste Ocean, cu atât mai mult ei consideră că ar putea trăi într-un stat în care nu se aplică reguli democratice, notează studiul „Deconectarea de la democrație”, realizat de rețeaua internațională de oameni de știință „World Values Survey”, cu sediul la Viena. 


În ce privește guvernarea, în perioada 2016-2017, susținerea a scăzut cu 10% în Canada, cu 9% în Rusia, cu 8% în Australia sau Mexic. În același timp, în Franța și Italia se înregistrau date uimitoare pe relația autorități-cetățeni – 72% dintre francezi și italieni se considerau dezamăgiți de guvernele din statele respective, nota postul CNBC. Iar în Marea Britanie, în anul 2018, în plină perioadă de negocieri pentru Brexit, doar 36% dintre cetățeni susțineau Executivul.

Românii își pun speranța în Biserică

Un alt element este neîncrederea tot mai pregnantă în instituțiile mass-media. „Acest fenomen poate dăuna grav oricărei societăți, întrucât democrația are nevoie de informare, iar neîncrederea generalizată în presă generează probleme serioase pe toate palierele, de la afaceri la economie și așa mai departe”, argumentează jurnalistul american Shane Snow. 

În România, potrivit celor mai recente sondaje, încrederea cea mai mare a populației este în Biserică, pompieri, Armată, școală și Poliție. Cu mass-media situându-se sub pragul de 50 de procente, clasamentul este încheiat de bănci, Parlament și partidele politice. La nivel mondial, doar unul din cinci oameni consideră că statul lucrează în favoarea sa, iar jumătate dintre cetățenii planetei cred că angrenajele oficiale ale țărilor în care trăiesc i-au dezamăgit și nu le susțin interesele.


Direcționare surprinzătoare a susținerii

Tinerii cred că destinul lor este legat de Uniunea Europeană

Barometrele internaționale notează și o schimbare semnificativă de direcționare a încrederii cetățenilor, dinspre instituții și entități care i-au dezamăgit spre cele asupra cărora simt că pot avea un oarecare control. Mai precis, la nivel global se constată faptul că oamenii se bazează tot mai mult, în proporție de 75%!, pe angajatori, considerând că aceștia le pot urmări interesele și îi pot sprijini mai prompt decât politicienii pe care i-au mandatat să-i reprezinte și care sunt bine plătiți. În același timp, angajatorii sunt considerați a fi surse de încredere atunci când vine vorba despre aspectele majore ale evoluției societății. 85% dintre oameni țin cont de opinia patronilor vizavi de propriul viitor. Majoritatea consideră că directorii companiilor reacționează mai repede și mai bine decât guvernele la provocările de fiecare zi. Se menționează, de asemenea, și faptul că încrederea în patron o depășește cu mult chiar și pe cea în organizațiile neguvernamentale. 


Încrederea populației este afectată și de clivajele majore din multe societăți occidentale, în care bogații își sporesc averile indiferent de crize, iar săracii sunt tot mai mulți și tot mai nevoiași, chiar și în perioade de relativă prosperitate. 

Metode de refacere a încrederii

Pentru entitățile care au pierdut încrederea populației există mijloace puse la dispoziție de știință și, mai cu seamă, de învățămintele istoriei, pentru a recupera susținerea publică. În acest sens, opt profesori de la prestigioase universități americane afirmă, într-un studiu, că există două modalități prin care se poate reinstaura încrederea: informarea corectă și transparența. Iar exemple există. Este cazul Finlandei, țară în care încrederea cetățenilor în instituțiile statului este, în ultimii ani, stabilă, cu o cotă de circa 50%. În ce privește sistemele de educație, sănătate și ordine publică se înregistrează o popularitate mai mare. De asemenea, în ultimii ani s-a înregistrat constant în rândul tinerilor europeni o tendință pozitivă, și anume încrederea mai mare în instituțiile de la Bruxelles decât în cele naționale.


*Edelman Trust este un trust internațional care realizează studii prin care este evaluat gradul de încredere a cetățenilor în guverne, bănci, organizații non-guvernamentale și mass-media. Trustul dă publicității în fiecare an un Barometru global 

America și China, între confruntare și competiție…

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on America și China, între confruntare și competiție…
O lume multipolară, dar cu două vârfuri, Statele Unite și China, pare să fie formula cea mai aproape de realitate care încearcă să definească starea de fapt geopolitică mondială a momentului. „Relația dintre Statele Unite și China va modela secolul XXI”, afirma în 2009 președintele de atunci al SUA, Barack Obama. Strategia „America First” a președintelui Donald Trump și deviza „visul chinez” a președintelui Xi Jinping „se bazează pe aceeași idee: ca ambele superputeri economice să aibă totală latitudine de a acționa conform propriilor interese”, adaugă politologul francez Olivier Canchois. 

În același timp, însă, trebuie observat că, la Forumul de la Davos din 2017, președintele R.P. Chineze s-a afirmat ca un promotor de prim rang al globalizării, liberului schimb și antiprotecționismului, în fața președintelui american, care a pledat pentru preeminența intereselor țării sale și reevaluarea acordurilor și instituțiilor multilaterale neconforme acestui obiectiv. Lumea a părut atunci uimită de răsturnarea spectaculoasă operată în paradigma raporturilor de forțe americano-chineze, iar unii s-au grăbit să decreteze că America se va retranșa în izolaționism, cu riscul de a abdica de la rolul sau de hegemon mondial. „America lui Donald Trump, naționalistă și protecționistă, își subminează propriul leadership, în timp ce China lui Xi se transformă în putere globală” – astfel definea, în 2017, sinergia raporturilor dintre cei doi mari analistul francez Nicolas Baverez, în cotidianul „Le Figaro”. Nonagenarul Henry Kissinger, clasic în viață al politologiei și redutabil om politic și diplomat, vede în Donald Trump „una dintre figurile istoriei care apare din când în când pentru a marca sfârșitul unei epoci și a forța abandonarea vechilor ambiții”. În sfârșit, actualul președinte al SUA, Donald Trump, prezenta, în maniera sa caracteristică, relațiile dintre cele două superputeri: „China este un inamic economic, este în mod evident un inamic. Dar această nu vrea să spună că ei sunt răi. Vrea să spună că sunt competitivi”. O formulare pe cât de echivocă, pe atât de nuanțată și care nu trimite, în niciun caz, la o concluzie catastrofală. Un raport al Pentagonului, din 2017, care explica poziția americană față de China, vedea în acțiunea mondială a Beijingului „probabil cea mai ambițioasă mare strategie promovată de un singur stat-națiune în timpurile moderne”. O strategie în care, observă analiști americani citați de „New York Times”, Beijingul „joacă deschis”.


Lupta pentru supremație

Toate aceste aprecieri au în vedere vastul și temerarul proiect chinez „O centură, un drum”, care vizează o interdependență și o conlucrare amplă între Europa și Asia, dar implică și alte continente – Africa, chiar America Latină – nu însă și Statele Unite. Un proiect evaluat la aproximativ un trilion de dolari și care urmează să antreneze peste 64 de state. Washingtonul vede în acest proiect o sfidare la adresa hegemoniei mondiale a SUA și de aceea, spunea vicepreședintele Mike Pence, trebuie „să resetăm relațiile economice și strategice ale Americii cu China”. Așadar, competiție de anvergură globală. Dar și confruntare, inclusiv militară? Nu, spune fostul premier australian Kevin Rudd, care neagă că suntem la începutul unui nou „război rece”, însă un conflict strategic care se anunță a fi profund și durabil. 


Analistul Mark Leonard, de la Consiliul European pentru Politică Externă, respinge eventualitatea unui nou „război rece” între Washington și Beijing, enunțând patru argumente: un război ar fi considerabil mai riscant decât în trecut, căci mai complicat datorită interconexiunilor, războaielor comerciale, ciberatacurilor, sancțiunilor, interferențelor în actul electoral etc; posibilele două tabere în confruntare n-ar mai fi monolitice, ca în cazul războiului rece sovieto-american, ci cu state având politici și interese proprii bine stabilite și urmate; liderii statelor protagoniste sunt autoritari și au sprijin și solidaritate națională; politicile externe devin tot mai orientate pe propriile probleme interne. Și SUA, și China au propriile probleme economice, sociale etc. de rezolvat, iar confruntarea le-ar dăuna. Iar în ce privește rezolvarea marilor probleme și crize ale vieții internaționale, America și China ar putea acționa mai eficient prin conlucrare, atrăgând eventual în aceste eforturi Rusia și Germania, așa cum sugerează Ngaire Woods, universitar la Oxford. 

Războiul vamal dintre cei doi este parte a competiției lor pentru supremație mondială, în formula clasică a confruntării între o putere care-și apără poziția de lider, iar cealaltă, în ascensiune, tinde să o înlocuiască. Dar cum o confruntare directă și de proporții ar fi prea riscantă pentru ambele părți, intenția președintelui Trump de a detensiona relațile economice bilaterale găsește receptivitate la Beijing. 

Într-o lume tot mai tensionată, relațiile americano-chineze au un rol preeminent. Se vor înțelege/concura pașnic cele două superputeri, ori se vor înfrunta tot mai violent, inclusiv prin război deschis? Majoritatea covârșitoare a cunoscătorilor exclud varianta războiului. Decisiv este, însă, că și cei doi actori planetari o exclud, căci, așa cum spunea Woods, confruntarea lor „poate slăbi cele două țări și poate duce la instaurarea unei noi lumi, multipolară”. Ceea ce n-ar fi în interesul lor. 


Corneliu Vlad

Renunțări la tron care au zguduit monarhiile

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Renunțări la tron care au zguduit monarhiile
Abdicarea în favoarea unor parteneri neagreați de familiile lor continuă și astăzi printre membrii monarhiilor lumii. Din Japonia în Spania, capete încoronate și prinți din prima linie a domniei renunță la tron și la viitoare îndatoriri de stat pentru a se căsători cu oamenii cu care doresc să-și petreacă viața, dar care nu sunt considerați potriviți cu regulile respectivelor Case Regale. 
 

Prințul consort Philip – Marea Britanie.
În ultimul secol, Casa Regală britanică a fost zguduită de cel mai faimos scandal al unei abdicări, cea a Regelui Edward al VIII-lea, în 1936, care se căsătorea cu de trei ori divorțata Wallis Simpson. Tot rigorile monarhice stau la baza renunțării la două tronuri din partea actualului prinț consort Philip. Pentru a se căsători cu cea care este astăzi regina Elisabeta a II-a, în 1947, Philip, ca prinț al Greciei și Danemarcei, a trebuit să renunțe la pretențiile sale la domnie. Ca duce de Edinburgh, este tatăl viitorului moștenitor al coroanei britanice, prințul Charles.

Sultanul Muhammad al V-lea – Malaezia.
Monarhia din Malaezia a înregistrat prima abdicare din istorie, cea a sultanului Muhammad al V-lea, la începutul anului 2019. Suveranul a lipsit o perioadă de două luni, timp în care presa a relatat despre căsătoria secretă a acestuia cu o fostă regină a frumuseţii din Rusia, Oksana Voevodina. Sultanul Muhammad al V-lea, din Kelantan, a demisionat din poziţia de al 15-lea Agong, sau suprem conducător al Federaţiei, după ce s-a aflat la cârma ţării din 2016. 


Mako și Sayako, prințesele Japoniei.
Dezbateri aprinse referitoare la succesiunea la tronul Japoniei au apărut în societatea niponă odată cu anunțul pe care îl făcea, în 2017, prințesa Mako. Aceasta s-a logodit cu un coleg de facultate și, cum tânărul are origini modeste, ea este obligată de Legea Imperială să renunțe la titlul regal. Decizia luată de tânăra al cărei tată este al doilea în linia de succesiune a adus aminte de isprava mătușii tinerei, Sayako, prima față regală japoneză care a devenit om de rând. Aceasta a plecat din palatul în care locuia cu o măsuță, un șevalet și o mică sumă de bani. Totul de dragul căsniciei cu iubitul din școala primară. 

Moștenitorul olandez Johan Friso.
Cel care putea deveni rege în Olanda, Johan Friso, a renunțat la acest privilegiu pentru a se cununa cu aleasa inimii sale, Mabel Wisse Smit. În ciuda gestului, Johan devenise foarte popular printre olandezi, iar familia sa era în centrul atenției presei grație vieții frumoase de familie, a simțului umorului și a profesionalismului de care dădea dovadă într-un job din sectorul financiar. Johan a pierit în anul 2012.

Ubolratana Rajakanya, îndoliata Tailandei.
Prințesa tailandeză Ubolratana Rajakanya a renunțat la toate privilegiile apartenenței la Familia Regală în anii `90, din cauza faptului că a dorit neapărat să se căsătorească cu Peter Ladd Jensen. A divorțat în 1998 și s-a întors acasă cu trei copii, dar tsunami-ul devastator din 2004 l-a ucis pe fiul autist al prințesei. În ultimii ani, fosta membră a Casei regale a înființat o fundație în sprijinul copiilor cu autism. O altă dramă a unei prințese tailandeze a zguduit opinia publică. Consoarta regală Srirasmi, soție a prințului moștenitor Maha Vajiralongkorn, a fost prinsă în vârtejul acuzațiilor de infracțiuni aduse întregii familii: unchiul său a fost arestat pentru escrocherie, iar frații săi au fost condamnați pentru defăimarea monarhiei, delict foarte grav în Tailanda. Ca urmare, Srirasmi a fost nevoită să părăsească Familia Regală și să-și lase unicul fiu în grija tatălui. Fosta prințesă s-a retras în orașul natal. 

Lennart Bernadotte – Suedia.
Nepotul regelui Suediei, Gustaf al V-lea, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale, Karin Nissvandt, în secret și fără consimțământul părinților, în 1932. Tânărul Lennart Bernadotte a trebuit să renunțe la orice pretenție de a mai deveni suveran. Dar a primit cadou, ulterior, o insulă în mijlocul unui lac din Europa. Fostul membru al Familiei Regale suedeze a devenit un horticultor atât de pasionat, încât în anii 2000, pe insula sa înfloreau în fiecare vară peste 350.000 de flori, care sunt o atracție și astăzi, la 14 ani de la moartea fostului prinț. 
 
 
 

Carol al II-lea „copilul teribil” al Familiei Regale a României.
Nu putem încheia acest periplu prin lumea abdicărilor răsunătoare fără să amintim exemplul „copilului teribil” al Familiei Regale a României, fostul rege Carol al II-lea, care s-a cununat cu două femei de obârșie modestă, încălcând toate regulile de succesiune. În 1918, după o aventură furtunoasă cu Zizi Lambrino, se căsătorea cu aceasta în secret, act care a fost anulat ulterior de familia prințului. O vreme, Carol a părut să fi revenit la matca îndatoririlor, dar căsătoria agreată, cea cu prințesa Elena a Greciei, nu l-a mulțumit. În 1925 renunța la tron din cauza dorinței de a trăi alături de Elena Lupescu. S-a întors pentru a domni în 1930, a plecat din nou în exil după un deceniu și, în final, s-a cununat cu iubita sa. 

Gâlceava de pe-o bancă

Reporter: editura April - 10 - 2019 Comments Off on Gâlceava de pe-o bancă
Mai zilele trecute i-am auzit pe doi bărbați chipeși de vârstă peste mijlocie, în timp ce discutau înfierbântați despre… femei. Încă le mai ardea de așa ceva! Numai că se discuta despre altceva decât ne-ar duce gândul în epoca noastră contemporană. Și anume: de ce bărbații sunt mai deștepți decât femeile dacă ar fi să ne luăm după invențiile lor, pe când femeile sunt cam la zero. Și se umfla cel cu anatema antifeminină. Celălalt, mai domol, îl asculta minunândui-se de cele auzite. Primul părea a fi un poet. Celălalt un inginer. Acesta din urmă avea la el o carte groasă, pe care o tot răsfoia. Și începu să-l „croșeteze” pe interlocutor: 
  • Ai fost vreodată prins de un incendiu într-o clădire?
  • Și încă cum!

Și începu să relateze cu lux de amănunte pățania și că a avut noroc de o scară de incendiu.
  • O scară de incendiu, zici? Uite ce scrie în cartea asta. „Scara de incendiu, această ieșire căreia milioane de oameni îi datorează viața, a fost inventată de Anna Connely, în 1887”.
  • Ei, o întâmplare… Mai ai și altceva? Zău că sunt dornic să afliu și alte isprăvi ale femeilor, spuse el pe un ton zeflemitor.
  • Bine, atunci ține-te. Prima casă alimentată integral cu energie solară a fost creația a două femei – fizicianul Maria Telkes și arhitectul Eleanor Raymond. Proiectul a fost realizat în 1947. Tot unei femei i se datorează și încălzirea centrală cu gaz a locuințelor. Aceasta a fost invenția lui Alice Parker și datează din 1919. Mai ai de spus ceva?
  • Evident. Dar despre participarea la salvarea din dezastre n-ai nimic despre femei? Că văd că le știi pe toate.
  • Merci de întrebare: bărcile de salvare au fost invenția unei femei – Maria Beasley – și datează din 1882. Dar – acum ține-te – chiar și telescopul pentru submarine a fost inventat…
  • … n-ai să spui că de o femeie…
  • Ba da. Chiar așa este, cum ai spus, a fost inventat de Sarah Mather, în 1845. Și dacă ți-aș mai adăuga și faptul că primul sistem prin care aer cald de la motorul mașinii venea în interior a fost inventat de Margaret A. Wilcox, în 1893, mai ai ceva de spus?
  • Da. Însă tot bărbații sunt mai presus… Știi de unde a apărut femeia? Din coasta lui Adam. Deci…

Aici s-a întrerupt discuția, deoarece din senin a început să plouă. 


Carol Roman

Niro Investment Group își consolidează poziția pe piața hotelieră din România

Reporter: editura March - 13 - 2019 Comments Off on Niro Investment Group își consolidează poziția pe piața hotelieră din România
NIRO Investment Group a început lucrările de construcție pentru cel mai înalt hotel din România, care va fi operat de Accor

NIRO Investment Group, una dintre cele mai mari companii din România, cu experiență în domeniul investițiilor imobiliare, în dezvoltarea și administrarea activelor și Business Hotels Investment, o companie membră a NIRO, au inaugurat oficial lucrările de construcție pentru noul proiect hotelier situat în București, pe Bulevardul Expoziției. Cu o investiție estimată la 60 de milioane de euro, hotelul urmează a fi deschis în anul 2021 și va avea o suprafață totală construită de aproximativ 30.000 de metri pătrați, fiind destinat oamenilor de afaceri și turiștilor. 

În cadrul evenimentului, organizat în prezența autorităților și a partenerilor de afaceri, a fost anunțat un parteneriat strategic cu unul dintre liderii mondiali în domeniul ospitalității augmentate. NIRO Investment Group a semnat un contract de management cu Accor, care va opera noul hotel sub brandul Swissôtel – un brand hotelier premium, care este lansat cu această ocazie pe piața românească. 

 „De 25 de ani, compania noastră, în calitate de investitor și dezvoltator imobiliar, lansează proiecte de afaceri importante, adesea de tip pionierat. Suntem încântați să inaugurăm acest proiect major, care va oferi orașului noi facilități, locuri de muncă, un flux de turiști și oameni de afaceri din afara orașului București. Este o perioadă extraordinară în dezvoltarea NIRO Investment Group și suntem onorați să fim parteneri cu un important brand de lux, așa cum este Swissôtel”, a declarat domnul Nicolae Dumitru, președintele NIRO Investment Group.

Ceremonia de inaugurare a avut loc în spațiul unde au început lucrările de construcție pentru viitorul hotel, care promite să devină o ofertă unică în zona ospitalității din București. Constructorul proiectului este PORR Construct Company, o companie renumită, specializată în proiecte complexe de construcție și renovare. Proiectarea este dezvoltată de către compania Arhitect Service, una dintre cele mai importante firme, cu prezență internațională. Consultanța de business în cadrul tranzacției a fost oferită proprietarului de către compania Beaufort Global, una dintre cele mai mari firme de investiții, dezvoltare și administrare de active.

La finalizare, clădirea va fi operată sub marca Swissôtel, va fi cel mai înalt hotel din București și va avea 225 de camere distribuite pe 18 etaje, restaurante, piscină, facilități, spa&fitness și o zonă dedicată pentru întâlniri de afaceri și organizarea de evenimente corporate.
 

„Niro Investment Group”

Reporter: editura March - 13 - 2019 Comments Off on „Niro Investment Group”

Niro Investment Group” – 20 de ani de implicare activă în societatea românească