NUMARUL
195-196

O informație de presă ne lămurește despre adevărata stare de lucruri care domnește în rândul celor care militează pentru drepturile colective ale minorității maghiare din România, fie că se află în țară, fie că acționează din străinătate. Profanarea de morminte se află pe mult prea lunga listă a delictelor observate de Codul Penal, iar ea s-a săvîrșit prin acoperirea crucilor de la căpătâiul soldaților din Armata Română, căzuți în cursul luptelor din Primul Război Mondial din acea zonă, cu saci negri pentru gunoi. În acel cimitir de la Valea Uzului, județul Harghita, de altfel denumit Cimitirul Militar Internațional, se află înhumați militari care au luptat și au murit sub diferite steaguri, nu doar sub cel românesc. Este un fapt cunoscut că în întreaga Europă, căzuții în luptă sunt cinstiți indiferent de apartenența lor la o armată sau alta. Chiar și în fosta Uniune Sovietică cimitirele soldaților germani, maghiari, italieni, români sau slovaci, pînă și cele ale căzuților din Waffen SS sunt deschise și îngrijite, în special de către organizații nonguvernamentale din țările de origine. Cultul eroilor are astăzi alt sens decît acela de a cinsti doar pe învingători și de a ascunde prezența învinșilor.

Propaganda actuală revanșardă nu se lasă: afiș maghiar reprezentând Ungaria „crucificată” la Trianon.

Cei căzuți stau împreună pentru a-i învăța pe urmașii lor să scoată ura și răzbunarea din registrul comportamental, indiferent dacă sunt urmașii învinșilor sau ai învingătorilor. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă toate părțile implicate într-un conflict armat sunt decise și sincere în a respecta regulile păcii, reguli la care reprezentanții națiunilor beligerante au consimțit să accepte starea de fapt. Profanări de morminte s-au mai văzut, pietre de mormânt evreiești sparte de cine știe ce fanatici antisemiți sau naziști din afara timpului istoric. Mai ciudate sunt profanările prin care se încearcă schimbarea identității după moarte. Schimbarea identității s-a practicat destul de insistent în această parte a Europei, fie pentru a se ascunde în fața persecuției etnice, fie pentru a spori efectivul unei etnii în detrimentul alteia. În acest caz, unele persoane, în viață, consideră că unii morți merită să fie comemorați iar alții trebuie ascunși, din motive etnice și politice. În fapt, avem de-a face cu o încercare, deocamdată fără rezultat, de a înlocui realitatea cu ficțiunea. Acest incident, cu totul necivilizat și necreștin, face parte dintr-un plan menit să înlocuiască o realitate, cea în care trăim și acționăm cu toții, indiferent de etnia, religia sau limba maternă, o realitate cu reguli cunoscute și acceptate dacă nu de toți, măcar de majoritatea zdrobitoare a cetățenilor, cu o altă realitate, cu alte reguli și valori, dar având, din nefericire, o caracteristică de neînlăturat, aceea că este o realitate virtuală. Acest „ersatz”* al stării de fapt presupune că istoria este alta decât cea cunoscută. Propune tuturor o istorie contrafactuală, pentru ca la încheierea planului să se transpună în realitatea cunoscută rezultatele istoriei contrafactuale. 


E jenant, aproape caraghios, să crezi că ești singurul participant la făurirea istoriei, că există doar acțiune fără răspuns din partea celor împotriva cărora acționezi. Cam așa se desfășoară jocul politic în lumea mulțimii de partide, organizații politice, neguvernamentale ori guvernamental – pitite, a numeroaselor comitete, comiții, asociații, fundații și mișcări care acționează în câteva județe din România, toate avînd un scop, același obiectiv – autonomia teritorială (primul pas) federalizarea României (al doilea pas) secesiunea (al treilea pas, dar nu și ultimul). Acțiunea de a ascunde morții români care își dorm somnul de veci alături de cei maghiari este una dintre afacerile impardonabile ale contemporaneității politice, care își dorește ceea ce nu se poate – alungarea din realitatea virtuală pe care au inventat-o a românilor, vii sau morți. Se cunoaște că Imperiul bicefal Austro-Ungar s-a destrămat în urma înfrângerii suferite în Marele Război (pe care, de altfel, l-a început prin atacarea unei mici țări – Serbia). Toată lumea știe că Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu înfrângerea Germaniei naziste. Ultimul aliat al Germaniei naziste a fost Ungaria, ai cărei soldați s-au bătut inutil pentru salvarea unei ordini care cuprindea între soluțiile sale exterminarea altor popoare. Ambele războaie s-au încheiat cu tratate care au stabilit geopolitica europeană, granițele și locul fiecărui stat combatant. Acordul de la Helsinki a consfințit câteva principii, printre care unul deosebit de important: frontierele din Europa nu pot fi schimbate prin forță. Alt principiu este acela al libertăților și drepturilor individuale ale omului. Individuale și nu colective, deoarece Europa a învățat ce înseamnă a acorda sau a lua drepturi colective – în statul hitlerist evreilor și romilor li se luase dreptul colectiv de a trăi, iar germanilor li se dăduse dreptul colectiv de a fi superiori oricărui alt popor.

Premierul Viktor Orban menține harta „Ungariei Mari” tronând în biroul său. Întâmplător?

Ultimii ani au devenit din ce în ce mai întunecați pentru conviețuirea diverselor etnii din Europa. În Spania, în Franța, in Ucraina, în Marea Britanie incidentele etnice, mișcările separatiste, regionalismul excesiv (ca în Italia) capătă amploare pe măsură ce ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Tratatul de la Versailles, care a definit Europa și care ar fi trebuit să fie garantul păcii europene. Puterile revizioniste, Gerrmania, Italia și Ungaria (sprijinite multă vreme pe față sau pe ascuns de Uniunea Sovietică) au încălcat Tratatul, au modificat echilibrul european, au ocupat teritorii în numele unor pretinse drepturi colective și așa s-a ajuns la cel de-Al Doilea Război Mondial. O victimă recentă a încălcării Tratatului de la Versailles a fost Federația Iugoslavă, în care s-a desfășurat un crâncen război interetnic, cu sute de mii de victime, o catastrofă economică și una umanitară. Nici România nu a fost scutită de consecințele încălcării Tratatului de la Versailles (Trianon), Dictatul de la Viena și consecințele sale, pierderea Basarabiei și Bucovinei, regimul de teroare și masacrele la care a fost supusă populația românească au provocat răni care încă sunt deschise. Cu toate acestea, nu putem să nu spunem că realitatea postbelică a construit un spațiu de conviețuire destul de sigur. Românii și maghiarii au fost supuși aceluiași regim de dictatură și au înțeles că libertatea și drepturile nu pot fi funcționale doar pentru unii dintre ei. Ele trebuie să fie valide pentru toată lumea, fără discriminare, nici negativă, nici pozitivă, altfel nu mai sunt ceea ce se spune că sunt.


*înlocuire (germ.)

Eugen Uricaru

P.S.
Evoluția evenimentelor ne dă, din păcate, noi argumente în a afirma că în fața noastră se desfășoară un plan bine pus la punct pentru a genera o tensiune majoră nu doar în relațiile româno-ungare, ci pe întreg eșichierul politic pan-european. Incidentul de la Valea Uzului are o continuare scandaloasă. De Ziua Eroilor (Înălțarea), în preajma căreia în toată Europa au avut loc comemorări ale celor căzuți pe fronturi, indiferent de tabăra căreia îi aparțineau, o zi a concilierii și a meditației, la Cimitirul unde sunt înhumați ostași maghiari, români, austrieci, ruși, sîrbi, italieni, porțile de acces au fost închise cu lanț și lacăt. De ce trebuie ca, de Ziua Eroilor, Cimitirul de la Valea Uzului să fie închis, iar sute de oameni furioși să protejeze restricția, pentru că nimeni nu amenința Cimitirul? Acest fel absurd de a înțelege Istoria și de a prefigura viitorul este total greșit.