4
November , 2017
Saturday
declară d-na Lucia Varga, ministru delegat pentru Ape şi Păduri Doamnă ministru, aţi făcut, la nivel ...
Acum, în anul 2010, comparând evoluţia economiei româneşti cu cea din urmă cu 20 de ...
Mai mulţi cititori ne-au adresat scrisori în care se referă la dezbaterea care premerge revizuirea ...
Comisia Europeană defineşte lobby-ul ca „orice activitate care are drept obiectiv influenţarea formulării şi deciziilor ...
- Un parcurs cu numeroase modificări, restructurări şi ajustări - Cetăţenii Europei se întreabă tot mai ...
În urmă cu câtva timp, relatam, în unul din editorialele noastre, despre vizita făcută în ...
Unul dintre evenimentele editoriale aşteptate ale toamnei s-a desfăşurat în sediul librăriei bucureştene „Mihail Sadoveanu”: ...
Două veşti importante ne parveneau la finele anului trecut din Chişinău pentru anul 2013: (1) ...
În incinta zonei comerciale „Dragonul Roşu” a avut loc o festivitate prilejuită de spectacolul artistic ...
Originar din Sofia, ES Aleksandar Filipov a absolvit Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din ...

Articole din categoria ‘1 DECEMBRIE’

Ziua Naţională în vremea globalizării

Reporter: editura December - 20 - 2011 Comments Off on Ziua Naţională în vremea globalizării

Românii de astăzi au Ziua Naţională la 1 Decembrie. Meteorologic, o zi nu prea potrivită pentru mari adunări populare în aer liber sau mici ieşiri la iarbă verde cu familia şi apropiaţii. Logic, însă, şi istoric, şi politic, este ziua care merită mai mult ca oricare alta să ne înfăţişeze, în faţa lumii şi faţă de noi înşine, aşa cum se cuvine, ca suveranitate şi identitate naţională. Asemenea drapelului şi imnului, Ziua Naţională e gândită ca expresie concentrată – şi concretă – a mândriei unui popor, a unei naţiuni.

Ideal pentru care în trecut s-a luptat în războaie ori în cancelarii politice ori la mese şi în cotloane diplomatice, dar şi ideal care, la omul de rând, a fost ceva de inimă sau doar subliminal. Cei ce cârtesc că Mihai Viteazu ar fi fost doar un condottier, un aventurier, un războinic, un cuceritor şi atât nu se întreabă de ce acest domnnitor nu a „cucerit” bunăoară teritorii bulgăreşti sau ungureşti sau ucrainene, ci şi-a instituit putera statală asupra Moldovei şi Ardealului. Iar până în zorii lumii moderne, ţările române, acum provincii istorice ale României, n-au fost atât de fărâmiţate şi de învrăjbite şi nu s-au războit frăţeşte atât de crâncen între ele ca alţi vechi europeni, precum germanii sau italienii.

Nu sunt de făcut, însă, comparaţii dezavantajoase pentru alte popoare, ar fi un exerciţiu naiv, ofensator şi ridicol. Dar românii au a se mândri cu fisprava istorică a întregirii teritoriului românesc, în toiul primului război mondial, când marile imperii din jur ce ne-au răvăşit necontenit viaţa liberă – habsburgic, ţarist, otoman – mureau sau agonizau, însă – atenţie! – soarta războiului nu se hotărâse încă. Marea Unire a fost pecetluită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, în inima noii ţări, de o mulţime de peste 100. 000 de oameni. Cea mai mare adunare de până atunci şi de după aceea a românilor. Ardelenii au hotărât atunci să se adune cu Vechiul Regat, după ce basarabenii, în martie şi bucovinenii, în noiembrie, acelaşi an, hotărâseră, şi ei, întregirea cu Ţara muntenilor şi moldovenilor, uniţi în acelaşi stat în 1859. Marea Unire a fost decisă şi făcută de români. Marile puteri europene doar au consimţit-o şi consfinţit-o prin Tratatele de Pace de la Versailles. Iar această bravură epocală nu a fost defilare triumfală şi discursuri, ci efort, sacrificiu, eroism, al tuturor. Cu izbânzi greu cucerite, dar şi cu îndoieli, aşteptări, şovăieli, trădări chiar, înfrângeri vremelnice. Şi, trebuie spus, cu intervenţii ale armatei române, care a fost însă chemată în ajutor în provinciile ameninţate de puteri străine de către embrioanele de putere reprezentative ale conaţionalilor locului. Armata română nu a cucerit Basarabia, Bucovina şi Ardealul, a venit acolo la ea acasă. În fiecare dintre aceste ţinuturi româneşti, lupta pentru Marea Unire a fost acerbă, soarta bătăliei a fost nu o dată pe muchie de cuţit, iar calea nu a fost deloc liniară, lină, previzibilă. Dar s-a reuşit.

Naşterea poporului român a fost un miracol, cum magistral explică istoricul Gheorghe Brătianu. Marea Unire din 1918 a fost tot un miracol. De aceea, alegerea, după Revoluţia din Decembrie 1989, a zilei de 1 Decembrie ca zi a Sărbătorii Naţionale a fost o alegere fericită, căci a fost alegerea cea mai bună. Chiar dacă ziua cade într-un anotimp ingrat pentru petreceri populare şi comuniune cu natura (nu întâmplător, luna decembrie numără în calendar, dintre toate lunile anului, cele mai puţine Sărbători Naţionale ale statelor lumii).

Neaoşismul interbelic, propaganda comunistă şi politicianismul postdecembrist (dar şi cronic) au făcut mult rău Zilei Naţionale, că a fost ea Ziua Regelui sau 23 August sau altceva. Au falsificat şi vlăguit în mare măsură înţelesul adevărat al actului istoric în 1918 şi de aceea un istoric observa mai anii trecuţi că „noi, românii, nu prea avem dimensiunea civică a unei sărbători naţionale”. Aşa este. Francezii şi americanii, care au şansa de a-şi prăznui Ziua Naţională în miezul verii, în prietenoasa luna iulie, nu numai din cauză că nu e frig şi ninsoare ies cu toţii pe străzi şi în natură pentru a fraterniza exuberant. La noi, percepţia populară a Zilei Naţionale nu a reuşit să se despovăreze cu totul de metehnele ce ni se trag de la tipurile mai sus amintite de manipulare a unui sentiment, cel patriotic, unul cât se poate de frumos şi de firesc. Lepădată şi curăţată de demagogie şi festivisme, ziua de 1 Decembrie ar putea deveni cu adevărat sărbătoarea de suflet a naţiei.

Astăzi, în vremea pe care o numim şi a globalizării, se înmulţesc întrebările – dar şi răspunsurile – privitoare la rostul Zilei Naţionale, la rostul şi viitorul naţiunii. Naţiunea şi Ziua ei ar fi, după unii, ceva ce ţine mai degrabă de secolul XIX-lea, ceva învechit, anacronic, depăşit, obsolet, ba chiar incorect politic. Să-şi fi trăit naţiunea traiul? Să ne simţim noi complexaţi că suntem naţionalişti (fie el şi cu semnul plus), patrioţi, iubitori de neam, în clipa când lumea se mondializează şi devine „sat global”?

Dar să privim în jur, şi „jurul” e mapamondul. Americanii rămân la fel de patrioţi ca întotdeauna, le dau lacrimile la auzul imnului. Chinezii împânzesc lumea cu produse „made în China” şi cu muncitori, negustori, firme, dar nu se deznaţionalizează, nu se asimilează. Ruşii îşi recuperează în galop măreţia şi influenţa tradiţionale Maicii Rusii. Francezii îşi bat capul cu redefinirea propriei identităţi naţionale (87 la sută din ei cred în acest concept). Elveţienii îşi pun drapelul naţional pe orice bancă şi orice căpiţă de fân. Germania reunificată e mândră de performanţele ei paşnice şi de rolul ei proeminent în Europa, iar cancelarul în funcţie declară, deloc timid, că „va trebui să ajungem să avem o profesiune de credinţă foarte limpede în ce priveşte naţiunea noastră, patria noastră, să ajungem să avem un patriotism deschis către lume, o toleranţă însoţită de curaj civic”. „Primăvara arabă”, indiferent de motivaţiile ascunse ce îi sunt puse în seamă, înseamnă fără discuţie şi renaştere naţională, şi redeşteptare a demnităţii naţionale, iar imigranţii arabi în Europa nu-şi pierd limba, religia şi obiceiurile. Un latino-american de culoare stabilit în Polonia declară că e „guyanez cracovian”. Turcii se extrag, la nivelul oficial de vârf, din Imperiul otoman şi Republica lui Atatürk. Slovacii au reintrodus imnul naţional în şcoli şi elevii îl intonează la fiecare început de săptămână. Europenii se străduiesc cu toţii să realizeze că pot fi şi cetăţeni ai propriei ţări şi cetăţeni europeni, iar cineva făcea, ca în „Micul Prinţ”, şi desenul: o Matrioşka în care intră locuitorul unei regiuni, peste el patriotul, peste el europeanul.

S-ar mai fi destrămat Iugoslavia dacă locuitorii ei s-ar fi simţit patrioţi iugolslavi? Sau, poate că s-a destrămat tocmai pentru că s-au simţit patrioţi sârbi, croaţi, sloveni, muntenegreni. Pentru că s-au ştiut două naţiuni diferite s-au despărţit cehii şi slovacii. S-ar mai fi ucis între ei congolezii şi burundezii dacă s-ar fi dorit aparţinători ai aceleiaşi naţiuni? Ar fi fost Belgia fără guvern mai mult de un an şi în pragul scindării dacă ar fi crezut în existenţa naţiunii belgiene?

Naţiunea e cimentul cel mai trainic al colectivităţilor cu aceeaşi istorie. De unde până unde, atunci, că naţiunea ar fi un lucru răsuflat? Omul secolului XXI nu e penibil dacă se bucură de Ziua Naţională. Şi-o merită.

Corneliu Vlad

MAREA SĂRBĂTOARE A TUTUROR ROMÂNILOR

Reporter: editura December - 11 - 2010 Comments Off on MAREA SĂRBĂTOARE A TUTUROR ROMÂNILOR

Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează lupta românilor pentru unitate naţională şi marchează momentul creării României Mari. A fost corolarul precedentelor acţiuni unioniste ale românilor din Transilvania, întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre), Crişana, Sătmar şi Maramureş.

1 Decembrie ca Zi Naţională a României a fost adoptată prin lege după 1989. Din punct de vedere istoric, la 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi sprijinită de peste 100.000 de români veniţi din toate colţurile românităţii, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a consfinţit unirea tuturor românilor într-o singură entitate statală.

La 92 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, România, stat membru al NATO şi UE, păstrează în continuare un mare potenţial geografic, uman şi strategic.

Conştiinţa unităţii

Poporul român a ştiut în acel moment istoric, 1 Decembrie 1918, să valorifice conjunctura internaţională favorabilă creată în urma primului război mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar. Organizaţi până atunci în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză. Această conştiinţă a unităţii de neam a românilor a fost consolidată de permanentele şi multiplele relaţii politice, militare, economice şi culturale între ţările române de-a lungul întregului Ev Mediu. Secolul al XIX-lea a adus în spaţiul românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul căreia s-a cristalizat conştiinţa unităţii naţionale, a conştiinţei destinului comun – trecut, prezent şi viitor.

  • Pentru noi, Unirea din 1918 e o necesitate istorică la recunoaştere şi e o suferinţă mângâiată. Şi astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv şi etern” (Nicolae Iorga)
  • Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă, n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos şi cu căruţele (…). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia (…) căruţele româneşti (…), iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România (...)” (Lucian Blaga)
  • Marea Unire din 1918 reprezintă pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. “Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional” (Florin Constantiniu, istoric)

Imnul naţional de-a lungul vremurilor

Ideea unui imn naţional a apărut în prima parte a veacului al XIX-lea. Prin 1862 a fost organizat un concurs public pentru imnul noului stat constituit prin unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Câştigatorul acestuia a fost compozitorul Eduard Hübsch, cu piesa “Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnnitor”. Aproape 20 de ani mai târziu, poetul Vasile Alecsandri scria “Imnul regal”, care devenea imnul de stat al României, fiind intonat pentru prima dată în 1884. Acordurile lui s-au auzit în România până în 1947.

În perioada comunistă au fost intonate mai multe imnuri de stat. Amintim pe cel datorat poeţilor Eugen Frunză şi Dan Deşliu, “Te slăvim Românie” (1953-1977) sau pe cel care i-a urmat până în 1989, “Trei culori cunosc pe lume”, care era o variantă modificată a unui cântec patriotic al compozitorului Ciprian Porumbescu.

Versurile imnului naţional actual al României aparţin lui Andrei Mureşanu, poet romantic, jurnalist, traducător, un tribun al al epocii Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusă de Anton Pann. A fost cântat pentru prima dată pe 29 iunie 1848.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult