29
May , 2017
Monday
În exclusivitate Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul ...
Comorile energetice -resursele de hidrocarburi estimate a exista în zona Polului Nord, precum şi avantajele ...
Corabia europeană nu mai pluteşte lin ca altădată. Abia a depăşit furtunile crizei economice şi ...
Potrivit Tratatului de la Lisabona, legea europeană are întâietate în faţa legislaţiei interne a statelor ...
De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea ...
Istoria ultimilor ani din viaţa politică a ţării este plină de încercări, când reuşite, când ...
Fundaţii active Mariana Mihăilă este preşedinta Fundaţiei „DutchRO”, din Arnem. Împreună cu colegii săi, contribuie la ...
Lumea liderilor de partide din Est sau din Vest este ticluită cam după acelaşi ...
Mai mulţi cititori ai revistei au dorit să afle noi amănunte referitoare la modul ...
Puterea erodează. O demonstrează fluctuaţiile încrederii şi popularităţii de care se bucură (sau nu…) liderii ...
Ambasador Liviu Bota - Secretar General adjunct al ONU Prestigioasa activitate internaţională a diplomatului Liviu Bota este ...
- Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania (FEDROM) Dl. Miguel Fonda-Ştefănescu este preşedintele unei ...
[caption id="attachment_3880" align="alignleft" width="300"] Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul ...

Articole din categoria ‘Adevărul integral despre subiecte ignorate’

Alianţa României cu Rusia sovietică

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Alianţa României cu Rusia sovietică

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939-23 august 1944. La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Să vedem ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele nedorite cu Germania nazistă (vezi nr. 103 al revistei noastre) şi apoi cu URSS, alianţe în care a fost silită să intre după 23 august 1939 şi, respectiv, 23 august 1944, articol pe care îl publicăm în continuare..

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 România s-a găsit într-o situaţie fără ieşire, fără alternative. În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale. Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că România trebuie să abandoneze iluzia “că puteri îndepărtate -de peste mări şi ţări-

i-ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”. Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu-se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma “ vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real. Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că “pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie “ ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual: ”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate însă, România continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite. De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă “nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare”. La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întâlnindu-se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său: “Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că până la semnareea lui suntem tot în război”. Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie: “În fine, s-a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile”.

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc “hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania să fie restituită României”. La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi române, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintând în Ungaria. La 9 martie 1945, răspunzând unei scrisori ce-i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că “guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”. Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că România este decisă să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strânse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul anhitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei române, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia României în ochii Aliaţilor, în primul rând ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, când pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte: “Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul”. Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, când armata românâ a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru. Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata română ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinând deschise drumurile pentru Armata Roşie. Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămâni fără a întâmpina rezistenţă. În acelaşi timp, acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. Întrerupând aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizând practic un “al patrulea front în Europa”, România a scurtat durata războiului. Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma România într-o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l-a primit.

Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adâncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari români care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv). De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efective). Efortul românesc s-a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe. Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938. “Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, România se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

. Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari români, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel: ”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe câmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gândesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală”. Convenţia de armistiţiu stabilea că România va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic. Dar în total aveam de plătit, pe lângă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reântregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în România şi 50 milioane dolari ca alte plăţi. Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s-au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte româno-sovietice. Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal. Mai târziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începând cu 1966 şi plătibile în mărfuri. La lichidarea sovromurilor, Moscova şi-a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite. Valuta şi devizele româneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale. Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari. În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre România şi URSS. Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale României ieşite din alianţa cu Germania. Datorită lor, în 1947 România realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%. Din totalul schimburilor comerciale româneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult. Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie până la semnarea tratatului de pace cu România (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de România echivalau cu 500.000 de raţii. Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bârlad şi Focşani. În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din România, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul României forţele armate care i-ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei române prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare. Între 1949 şi 1960, în armata română a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Român al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte română. În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161. Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sopvietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea României faţă de URSS a încetat în 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării. Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii `70, dar şi de închiderea spre acelaşi vest, din anii `90. Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii româno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului româno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, România a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizând amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa României la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întârziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s-a putut reintegra deplin nici la 20 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

VICTOR IONESCU

Alianţa României cu Germania nazistă

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Alianţa României cu Germania nazistă

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Poate că a venit timpul să ne întrebăm: ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi apoi cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cât se poate de periculos pentru România, deoarece “în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”. Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invada Olanda şi Belgia şi obţinea capitularea Franţei. România rămânea între Berlin şi Moscova. Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s-a propus “lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decât dacă Bucureştiul “ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”. La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că “soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amânare”, Berlinul răspunzând după două zile că este gata ca “în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”. O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care România era somată să-i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6. Aşa începea sfârtecarea României, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a împins România şi mai mult spre Berlin. Abia-numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”. La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele României şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atâta vreme cât nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care România pierdea nord-estul Transilvaniei. La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul. Abia acestei Românii amputate Germania şi Italia aveau să-i garanteze “integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS. Sintetizând, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială. Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului. A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea “puteri depline pentru conducerea statului român”. Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s-au produs la 6 septembrie. Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”. La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei române şi nedeclarat controlul câmpurilor petroliere. La 3 noiembrie, România adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmând ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia româno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul românesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii. De asemenea Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată câştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare. Dacă este adevărat că petrolul românesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi România s-a angajat militar, tot atât de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea României în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939. În schimb, însă, Germania trimitea României arme şi echipamente militare. Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea României la război decontarea petrolului a fost reglementată printr-un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942. Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobândă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului. În 1942 întregul export de petrol al României a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia. În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive româneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămânere în urmă a livrărilor germane către România a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943). El i-a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor. O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje. Pentru a stinge nemulţumirile României s-au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944. Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar România la livrarea unei mari cantităţi de cereale. Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere româneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din România.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania. În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că “până în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decât o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 România a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane annual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice româno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat României numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape. Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată. În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire : “Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobândă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice româno-germane din 1940-1944 s-a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea română, în baza cărora România nu a făcut nicio înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor româno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 până în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului România avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci. “Inechitatea produsă la primul acord economic s-a stins pe parcursul anilor în care guvernul român şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor româneşti.” Acest tablou al relaţiilor româno-germane trebuie să-l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler. Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea. Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra României au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639. La două săptămâni după ultimul raid asupra zonei petroliere, România a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei. Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

DESPRE LUMINILE ŞI UMBRELE ACESTEI PERIOADE, ÎNTR-UN NUMĂR VIITOR AL REVISTEI NOASTRE: ALIANŢA ROMÂNIEI CU UNIUNEA SOVIETICĂ.

Victor Ionescu

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult