25
September , 2017
Monday
Cultură Fără îndoială, cel mai important eveniment cultural al anului care se încheie a fost Festivalul ...
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în vizita făcută în Franţa, la începutul anului, a vorbit despre ...
- după chipul şi asemănarea naţiunilor - Ori de câte ori oamenii politici reclamă ilegalităţi sau ...
Condiţii aspre În prezent, circa 11.000 de români şi bulgari se află la Duisburg, concentraţi în ...
O emisiune transmisă de postul „TVR Actualitatea”, în seara zilei de 8 august a.c., despre ...
ne declară E.S. doamna Huo Yuzhen, ambasadorul Chinei în România. - Vă aflaţi de puţin timp în ţara ...
Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. ...
ENERGIA- la ordinea zilei [caption id="attachment_5088" align="alignleft" width="300"] Gazoductul „South Stream”[/caption] Criza din Ucraina a pus în ...
declară dl. Bogdan Stanoevici, Ministrul delegat pentru Românii de Pretutindeni În cadrul unei prime întâlniri a ...
Acad. Răzvan Theodorescu Cu decenii în urmă, într-un timp al neuitatei liberalizări a regimului comunist din ...
Înainte de plecarea din ţara noastră, am adresat câteva întrebări E.S. ÖMŰR ŞŐLENDIL, Ambasador al ...
Discursul simpaticului domn Teodor Paleologu, plin de glumițe, voioșii și ziceri cu tâlc, de la ...

Articole din categoria ‘Alternative’

Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Alegere istorică pentru Serbia Kosovo sau UE

La Bruxelles s-a parafat, sub egida UE, un acord de principiu de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, pe care Parlamentul de la Belgrad l-a aprobat cu o majoritate foarte largă, iar premierul Ivica Dacic a declarat, cu o temeritate mai puţin obişnuită, că Serbia „nu mai deţine Kosovo de mult timp”. Şi el a explicat că trebuia să fie până la urmă cineva care să se angajeze să încheie un asemenea acord, „pentru a pune capăt trecutului, sărăciei şi înfrângerilor”. Dar, a ţinut el să precizeze, acordul nu înseamnă „în nici un caz recunoaşterea independenţei Kosovo”.

1

Acordul semnat între premierul Serbiei, Ivica Dacic şi Hashim Thaci, primul ministru al Provinciei Kosovo, în prezenţa d-nei Catherine Ashton, Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe (aprilie 2013)

O zi istorică”, s-a grăbit să declare entuziast comisarul european Ştefan Füle. În viaţă, trebuie uneori să ştii să laşi lest” – comenta cinic politologul francez Pierre Verluise. Cea mai rea capitulare şi cea mai rea trădare pe care le-a trăit vreodată Serbia” a declarat Marko Jaksic, lider al sârbilor din Kosovo. În sfârşit, Carl Bildt, ministrul de Externe al Suediei şi fost trimis special al UE şi ONU în Balcani, a recunoscut că problema rămâne „dificilă”.

Un Ierusalim sârbesc”

Mihai Ralea spunea că harta este asemenea unei femei inaccesibile, pentru cei însetaţi de călătorii, dar fără resurse. Şi harta geopolitică este asemenea unui organism viu, căci orice operaţiune intruzivă pe frontiere este dureroasă şi traumatizantă, cel mai recent episod în materie fiind dezmembrarea Iugoslaviei şi desprinderea provinciei Kosovo din Serbia. Rănile etnice şi geopolitice din spaţiul post-iugoslav s-au cicatrizat în timp una câte una, dar Kosovo rămâne încă, după 14 ani de la marea lui tragedie, dacă nu o rană deschisă, oricum o traumă individuală şi colectivă pentru sârbi şi Serbia. Kosovo, scria un poet în 1989, este astăzi cel mai scump cuvânt sârbesc. Kosovo nu este un tărâm oarecare, o bucată de pământ, ci expresia tuturor speranţelor şi frustrărilor istorice ale sârbilor. Un Ierusalim sârbesc” – relua ideea un comentariu al postului de radio „Deutsche Welle”.

Destinul acestui ţinut sortit parcă să nu-şi găsească liniştea trece din nou printr-un moment de cumpănă: istoriceşte este consemnat în cărţi şi predat în şcoli ca leagăn al naţiunii sârbe, dar statisticile zilei arată că este locuit în proporţie de 90 la sută de vorbitori de limba albaneză. După al doilea război mondial, aici au avut loc mari mutaţii – forţate sau nu – de populaţie, iar în ultimele decenii confruntări sângeroase între miliţiile sârbe şi formaţiunile secesioniste albaneze, iar într-un final, statul sârb a pierdut controlul asupra regiunii (cu excepţia unui mic teritoriu în partea de nord). Kosovo s-a proclamat stat independent, majoritatea statelor lumii nu l-au recunoscut, dar unele au început treptat să o facă şi fiecare din cele două poziţii îşi găseşte justificare, de parcă legea internaţională ar funcţiona uneori după preceptele lui Lenin, în care găseşti, la fel de lesne, citate pro sau contra aceluiaşi fapt. Sau, după spusa lui Bismarck: „cuceriţi teritorii, se vor găsi întotdeauna istorici care să justifice fapta.

O scadenţă ce nu mai aştepta

091016a-020 Strategic Concept Seminar 1 : NATO's Fundamental Security Tasks, Luxembourg, 16th October 2009

Stefan Fule, comisar european pentru Extindere

Tărăgănările şi incertitudinea care păreau să se aşeze la un moment dat ca un strat de praf pe dosarul Kosovo şi care aranjau, într-un fel sau altul şi până una-alta, mai toate părţile direct implicate (Belgrad, Pristina, Tirana) sau evident interesate (din afara spaţiului sud-est european) nu puteau totuşi să mai dureze, căci o altă scadenţă se apropie de soroc: extinderea spre est a Uniunii Europene. În tradiţionala sa dilemă extindere – adâncire, Bruxellesul e nevoit să opteze, nu se ştie până când, pentru aprofundare (a se citi, însă, mai degrabă reevaluare şi consolidare). Serbia trebuie, de aceea, să se grăbească pentru a prinde ultimul tren din actualul ciclu de extindere a UE. Dar între condiţiile de neocolit ce trebuie îndeplinite pentru a intra în UE, Belgradul se confruntă cu una de semnificaţie esenţială pentru statul sârb şi de puternic impact asupra mentalului colectiv al sârbilor: recunoaşterea, ca fapt împlinit, a desprinderii fostei provincii iugoslave Kosovo din componenţa Republicii Serbia de azi.

Este una dintre alegerile „cele mai dificile din istoria Serbiei”, spune vicepremierul Aleksandar Vucic. În istorie, Serbia a mai fost pusă de două ori în asemenea situaţii de alegere existenţială: în martie 1941, când populaţia Belgradului s-a ridicat împotriva pactului pe care regentul Pavel se pregătea să-l semneze cu Hitler, pentru intrarea regatului iugoslav într-un război dezastruos şi, într-un timp mult mai îndepărtat, în ajunul bătăliei de la Kosovo (Câmpia Mierlei), din 28 mai 1389, când legenda spune că prinţul Lazăr a avut de ales, în faţa unui înger ce i s-a înfăţişat, între pierderea regatului şi intrarea în împărăţia cerească. În asemenea termeni dramatici se pune, în Serbia, problema aderării la UE vs. renunţarea la Kosovo. Mai pragmatic spus însă, astăzi Serbia are de ales între păstrarea tezaurului spiritual al Kosovo şi milioanele de euro ale fondurilor de preaderare pe care ţara le-ar putea solicita în perioada de preaderare la UE”, după cum rezuma frust dilema un ziarist vest-european.

Speranţe si ceaţă

Belgradul se străduieşte vizibil să dezlege (ori să taie) nodul gordian. Într-o vinere din aprilie 2013 a încheiat un acord de normalizare a relaţiilor cu Kosovo, iar în lunea imediat următoare, Comisia Europeană a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Serbia. Sondajele de opinie de la Belgrad arată că peste 57 la sută dintre sârbi ar susţine acordul cu Pristina şi doar 29 la sută s-ar opune.

Dar oricât de optimiste ar fi reacţiile la acordul de normalizare Belgrad-Priştina, viitorul apropiat rămâne înceţoşat. Serbia e cel mai sărac şi mai fragil stat candidat la UE, măcinat de corupţie şi traumatizat de o sângeroasă istorie recentă; Kosovo e cea mai săracă regiune din Europa, cu o economie subterană bazată pe criminalitate şi grupări mafiote. Serbia şi Kosovo trebuie să ajungă la o adevărată reconciliere, dar în acelaşi timp fiecare dintre ele trebuie să-şi afle locul cuvenit într-o Europă care se doreşte decrispata, paşnică, prosperă.şi cooperantă.

Corneliu Vlad

Cu luciditate, despre opoziţie

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Cu luciditate, despre opoziţie

Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. Numai să spună „NU” activităţii guvernelor aflate la putere? Le satisfacem dorinţa, publicând acest articol.

Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. Date fiind efectele nocive, uneori devastatoare şi destabilizatoare pentru pacea lumii, pe care le poate avea o putere absolută, se poate afirma că democraţia este o sumă a încercărilor de a preveni aceste pericole, prin controlul sistematic al puterii. Adică prin opoziţie.

Ideea opoziţiei parlamentare constituie suma eforturilor de depăşire a carenţelor naturale ale omului ajuns… politic – în primul rând ispita corupţiei şi a excesului de putere – şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. Instituţionalizarea limitelor impuse puterii politice în cadrul regimului parlamentar, prin crearea unei opoziţii, a fost considerată de către politologul şi juristul Otto Kirchheimer „una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice”.

Se poate spune, pe bună dreptate că opoziţia este, după guvern, cea de-a doua forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil. Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ (modificările aduse Constituţiei, de pildă, au nevoie, de regulă, de aprobarea ei). Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori, împreună cu partidul de guvernământ, proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern. Poate face acest lucru în două feluri – din poziţia de opoziţie competitivă (criticând permanent activităţile guvernamentale şi contrazicând constant deciziile luate de guvern, ba chiar înfiinţând guverne „din umbră, cu „premier” şi „ministere”, cum este cazul în Marea Britanie, dar şi în alte ţări care au preluat trendul) şi din cea de opoziţie cooperantă, care este interesată în primul rând să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului.

În oricare variantă, este limpede că, pentru a putea funcţiona eficient, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare şi suficient spaţiu „de manevră”.

Opoziţia” la democraţiile vestice

Cel mai „celebru” model de opoziţie a rămas până astăzi cel britanic, centrat pe forţa aceluia dintre cele două partide care nu a câştigat alegerile. De notat că formaţiunile minoritare nu au drept de veto sau pârghii pentru a participa la procesul parlamentar. Exact pe dos stau lucrurile în cazul opoziţiei din Germania, în cadrul căreia partidele minoritare au puterea de a-şi exercita dreptul de veto, chiar de a „co-guverna”. Se poate spune că în cadrul acestui al doilea model major de opoziţie, instrumentele democratice de tip „sub-naţional” sunt mult mai puternice. Un alt model important pentru ideea de opoziţie politică este cel francez, care are particularitatea existenţei unor puteri sporite pentru preşedinte. Astfel, principiul responsabilităţii guvernului se combină, în acest caz, cu reprezentativitatea preşedintelui ales direct şi, chiar dacă, în principiu, şeful statului poate fi un opozant puternic în cazul în care are opinii divergente faţă de guvern, ultimele republici franceze au arătat mai degrabă că preşedintele poate fi în mare măsură şi prim-ministru.

Modelul american poate fi considerat, la rândul său, ca având o particularitate semnificativă: preşedintele acţionează de multe ori că factorul major şi „natural” de veto în interiorul sistemului separaţiei puterilor, care funcţionează în această ţară. Specialiştii consideră că relaţia congres-preşedinte este foarte aproape de jocul putere-opoziţie, în accepţiunea sa cea mai largă. Nu putem încheia enumerarea modelelor de opoziţie fără să amintim cazul special al Elveţiei, stat în care nu se poate vorbi despre opoziţie clasică, din simplul motiv că pârghiile democraţiei se află direct în mâna cetăţenilor, care, prin referendum, pot împiedica orice iniţiativă legislativă să devină lege. Acest model de democraţie directă a făcut ca tot ceea ce în alte state se poate transforma în focar de nemulţumire populară (alimentând astfel arsenalul politic al opoziţiei) să poată deveni „opoziţie constructivă”. Din această perspectivă, Elveţia poate fi considerată un etalon democratic. La fel de adevărat este că fiecare dintre modelele prezentate are şi puncte forte şi slăbiciuni.

Opoziţiapre-parlamentară

Nu mai poate fi ignorată de palierul politic, în zilele noastre, aşa-numita „opoziţie pre-parlamentară”, mai exact cumulul de mişcări sociale şi iniţiative civile care au dat o efervescenţă sporită activităţii opoziţionale din democraţiile vestice. Sunt de notorietate mişcările feministe care au obligat politicul să aducă modificări considerabile programului şi politicii de personal sau iniţiativele civile regionale şi locale, care îşi desfăşoară activităţile de multe ori sub semnul opoziţiei faţă de îndeplinirea unor planuri supra-regionale (vezi infrastructură, aeroporturi, gropi de gunoi) şi care izbutesc să declanşeze uneori conflicte de proporţii, care implică toate fronturile politice. Toate aceste date noi ale ultimelor decenii arată apariţia unui nou element opoziţional, dificil de integrat la nivelul partidelor politice, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Această opoziţie „pre-parlamentară”, exercitată de iniţiativele locale, obligă, pe de o parte, autorităţile locale şi regionale să-şi plece urechea la revendicările lor, dar în acelaşi timp, noile mişcări sociale articulează şi năzuinţa democratică fundamentală spre o implicare mai crescută şi mai eficientă a cetăţenilor în viaţa politică.

În România, indiferent cine se află în opoziție, guvernul este considerat a fi un potențial dușman care ar trebui demolat cu orice sacrificiu incluzând soluții și metode uneori mai puțin ortodoxe. Sensul articolului publicat de redacție este acela de a demonstra că “opoziția” și “guvernul” entități naționale formează împreună un ansamblu democratic ce trebuie să asigure libertatea și drepturile cetățenești.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult