15
December , 2017
Friday
În paginile memorabile pe care le-a consacrat personalităţii şi epocii regelui Carol I, I.G. Duca ...
[caption id="attachment_3344" align="alignleft" width="300"] Ministrul de Interne al Germaniei - Hans-Peter Friedrich[/caption] Intenţia Germaniei de a-şi ...
Interviu special acordat de preşedintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc -D-le preşedinte, aţi menţionat, cu prilejul ...
În Bucureşti şi-a început activitatea, într-un sediu nou, Centrul Cultural şi de Informare din cadrul ...
Liderii comunităţii româneşti din Timocul sârbesc, reuniţi în cadrul lucrarilor Universităţii de Vară de la ...
Fundaţii active Mariana Mihăilă este preşedinta Fundaţiei „DutchRO”, din Arnem. Împreună cu colegii săi, contribuie la ...
Ca în multe alte state europene, în Germania, Belgia şi Olanda trăiesc şi lucrează români ...
Noul ambasador al Federației Ruse la București Primire la Cotroceni Cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare de ...
Sfinţirea primei biserici din Leeds [caption id="attachment_4070" align="alignleft" width="300"] Biserica romaneasca din Leeds[/caption] Luna septembrie a.c. a ...
[nggallery id=33] „Românii care sunt în Regatul Unit muncesc din greu, îşi plătesc taxele şi sunt ...

Articole din categoria ‘Atitudini’

Identitate culturală în era globalizării

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Identitate culturală în era globalizării
Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, Cannes 2013

Asistăm, cu mulţumire sau nu, la o ofensivă mondială a aşa-numitei globalizări în domenii care nu au decât de câştigat din reglementări: economie, producţie de bunuri, servicii ori comerţ, în general, la îndepărtarea din practică a barierelor restrictive. Fără îndoială că există şi vor exista şi pierderi, marile capitaluri sau marii producători îşi vor impune propriile reguli care nu neapărat vor proveni din strictul lor interes subiectiv, ci, de cele mai multe ori, vor fi impuse din specificul lor cantitativ – sunt mari! Produc mult! Ocupă piaţa! Sunt competitivi datorită preţurilor! Rezultatul va fi îmbucurător din punctul de vedere al necesităţilor umanităţii. Sunt şanse ca pe această cale să asistăm, cel puţin statistic, la o îmbunătăţire a nivelului de trai al unei majorităţi a populaţiei planetei. Dar totul se plăteşte, totul are un cost; un consum global mai mare, chiar dacă va fi însoţit de o repartiţie ceva mai echitabilă, va duce la dispariţia unor forme mai mult sau mai puţin artizanale de producţie a bunurilor, va modifica, în sensul reducerii, spectrul agricol, va accentua problemele ecologice şi va avea consecinţe imprevizibile asupra biosferei. O bunăstare generală va însemna pentru anumite grupuri mari o degradare a standardelor de viaţă, pentru altele chiar adevărate convulsii economice, iar aceste fapte pot provoca – mai întotdeauna se întâmplă aşa – conflicte militare, rasiale etc. Însă cea mai mare ameninţare contemporană o reprezintă conflictul ideologico-religios. Ultimele decenii au fost dominate de violenţa provocată de grupuri religioase care se opun unor forme de… globalizare, dorind să impună, la rândul lor, alte forme de globalizare. Lupta pentru apărarea – dar şi pentru impunerea – democraţiei are ca rezultat direct reacţia pentru apărarea şi impunerea altor forme de înţelegere a lumii, de la „sharia” la „terorismul dezagregant” al mişcărilor anti-sistem. În cele din urmă, vom constata că lumea contemporană se află în plin conflict al modelelor, fie economice, fie de orice alt tip.

Dar cele mai vizibile, cele mai acute conflicte, într-o multitudine de forme şi acţiuni, sunt conflictele de ordin cultural. De la simple cutume la sofisticate expresii artistice, cultura specifică unui grup uman a făcut diferenţa între sfera de influenţă a modelului de acţiune şi gândire a respectivului grup şi restul lumii. Este vorba de felul de a fi. Întrebarea se pune inevitabil: orice mod de a fi trebuie neapărat păstrat? Răspunsul este la fel de simplu: desigur! Aşa cum considerăm că drepturile şi libertăţile fiecărei fiinţe umane trebuie respectate, tot aşa culturile specifice ale grupurilor umane, oricât de mici sau oricât de diferite ar fi, au dreptul la existenţă. De ce oare? Pentru că toate fiinţele umane alcătuiesc umanitatea în toată diversitatea şi grandoarea sa, iar toate diferenţele culturale alcătuiesc uriaşa, inepuizabila resursă spirituală şi de creativitate a omenirii.

2Mai greu este să găseşti căile prin care diversitatea să nu alimenteze conflictele, ci să definească armonia existenţei umane. O observaţie la îndemână este aceea că pe măsură ce se relaxează şi se armonizează reglementările care privesc producţia şi comerţul de bunuri materiale, se înmulţesc şi se rigidizează reglementările care privesc valorile imateriale. Convenţiile şi legile care privesc dreptul de autor şi folosirea acestuia sunt în acest moment câmpul de confruntare a puterilor mari şi mici, o zonă de interes general care ţine mai mult de retractilitate decât de expansiune. Fiecare actant al jocului global se străduieşte să-şi apere valorile proprii, valori care privesc în primul rând sfera creaţiei şi apoi pe cea a producţiei. Revoluţia tehnologică a transformat producţia, ceva ce era în apanajul statelor dezvoltate, într-o activitate la dispoziţia aproape oricărei naţiuni, mijloacele de producţie devenind vectorii globalizării. Spre exemplu, Thailanda şi Malaezia produc memorie pentru computerele folosite în lumea întreagă. Asta nu înseamnă că respectivele ţări deţin vreo pârghie de control în rândul celor care folosesc computerele. Cei care lucrează în fabricile de memorii sunt foşti ţărani, cultivatori de orez şi tot atât de bine ar fi putut produce obiecte din plastic. Adevărata putere aparţine celor care au creat şi deţin dreptul de autor asupra generării respectivelor produse. De aici până la produsul cultural propriu-zis, cel care exprimă identitatea spirituală a unei colectivităţi, e o cale foarte scurtă, de fapt, nu este decât o extindere a domeniului. Creaţia tehnologică este considerată, pe bună dreptate, parte a culturii. De fapt, nu este o parte, ci produsul acestei culturi, cu tot specificul ei. Mai cu seamă un produs condiţionat de acest specific. Iată că, dacă vom accepta acest raţionament, există toate motivele ca naţiunile să lupte pentru apărarea specificului lor cultural, generatorul atâtor valori materiale şi imateriale, hotărâtoare pentru bunăstarea lor. E un punct de vedere. Cert este faptul că statele avansate iau măsuri de protecţie şi stimulare a culturii, care se concretizează în măsuri legislative şi administrative foarte ferme şi foarte precise. Uniunea Europeană are în componenţă state de acest fel. Spre exemplu, Franţa a adoptat decizii de protecţie şi sprijinire a creaţiei culturale proprii, prin regulamente privind difuzarea la radio şi televiziune ce prevăd o pondere importantă a produselor culturale autohtone. Tot Franţa alocă răspândirii limbii franceze şi culturii sale scrise o atenţie specială şi fonduri importante. Două mari organizaţii internaţionale, Alianţa Franceză şi Comunitatea Francofonă, sunt căile de răspândire a culturii franceze, iar răspândirea, în acest caz, înseamnă opţiuni politice şi economice. De ce îşi apără Franţa, prin lege, propria cultură? O apără pentru că propria cultură este motorul progresului său, mediul în care apar şi se dezvoltă marile invenţii şi descoperiri care îi asigură instrumentele necesare de a avea o poziţie importantă în orice domeniu de activitate, în concurenţă cu alte state, care procedează mai mult sau mai puţin la fel. Din acest punct de vedere, România, deşi este în aceeaşi familie de interese şi în acelaşi model civilizaţional şi cultural, face mai puţin, cu toate că pentru statele mici şi mijlocii se impune să facă mai mult, deoarece ele se confruntă cu dificultăţi de comunicare şi de impunere a propriului produs cultural. Reducerea vizibilă a ponderii culturii scrise în România, haosul multor programe de radio şi televiziune, aplicarea unor reguli de economie de piaţă în domeniul cultural – toate acestea – şi încă destul de multe altele – reprezintă inconveniente din punctul de vedere al protejării şi dezvoltării culturii naţionale. Este de apreciat, însă, faptul că România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual să fie exclus din acordul de liber schimb care urmează a fi negociat de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Este o decizie de a face front comun în faţa efectelor nivelatoare ale globalizării.

Este aceasta calea sigură şi fără întoarcere de a ne transforma dintr-o naţiune participantă la ansamblul global într-o populaţie dependentă de globalizare. Nu vom aduce nimic nou, nici reguli, nici valori şi din această cauză vom fi tot mai marginalizaţi, mai neimportanţi. Avertismentul domnului George Friedman, din conferinţa susţinută la Banca Naţională a României, în luna mai 2013, este foarte serios. El spunea că suntem o ţară ofertabilă, dar nu suntem o naţiune care mai crede în propriile valori. Răspunsul nu este uşor de dat, dar este simplu: încrederea în valori este dată doar de exerciţiul acestora din partea celor care le deţin. Altă soluţie de supravieţuire, în perspectiva unei globalizări iminente, nu este. Sau, cel puţin, aşa pare să fie astăzi.

Eugen Uricaru

Excepţia culturală, demers european

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Excepţia culturală, demers european

România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual să fie exclus din acordul de liber schimb care urmează a fi negociat de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Motivul? Decizia de a face front comun în faţa efectelor nivelatoare ale globalizării.

1

Conferinţă pe tema excepţiei culturale, organizată la Cannes, în luna mai a.c.

Cât de protectionişti devin europenii în relaţiile transatlantice? Până acolo încât au cerut „să fie menţinută pe deplin poziţia reafirmată constant de UE, care a exclus întotdeauna – în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi în negocierile bilaterale – serviciile audiovizuale de la orice angajament al liberalizării comerciale”. Mai precis, în frunte cu Franţa, miniştrii Culturii din Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania şi Ungaria consideră că trebuie să-şi apere cultura de invazia limbii engleze şi de efectele dezvoltării fără oprelişti (adică fără fiscalitate, cote etc) în Europa a Google, Amazon, Facebook şi Apple. Şi nu fără temei. În 1993, în timpul renegocierilor acordurilor care au precedat Organizaţia Mondială a Comerţului, cineaştii de atunci s-au opus făţiş punctelor de vedere americane, care considerau cultura ca pe o marfă, asemeni oricărui alt produs de consum. S-a reuşit atunci ca UE să adopte o clauză a apărării excepţiei culturale, măsură care s-a transformat într-o politică de sponsorizare a culturii, de sprijinire a filmelor de autor, de promovare a cineaştilor cu talent şi care, în final, a permis creşterea în cantitate şi calitate a multor sectoare ale creaţiei. Numeroase producţii de excepţie nu ar fi fost posibile fără această politică (nu întâmplător, unii dintre cei mai vocali susţinători ai excepţiei culturale sunt cineaştii români, care au ca punct de referinţă succesul lui Cristian Mungiu).

Aşadar, aceasta este o luptă mai veche pe care arta europeană o duce cu transformarea culturii într-un bun de consum. În luna iunie, s-a înregistrat şi o victorie – Franţa a reuşit impunerea „excepţiei culturale” în perspectiva debutului negocierilor pentru menţionatul nou acord de liber-schimb cu SUA. Marii cineaşti europeni se văd astfel scutiţi de o eventuală viitoare competiţie directă cu Hollywoodul. Şi, chiar dacă unele comentarii acide, pline de formule ca „pierderea grandorii” sau „antiglobalizare” au apărut chiar în presa franceză, ralierea unui număr atât de mare de state europene în apărarea propriilor culturi arată că nu doar despre Franţa este vorba, ci despre întreaga Europă. Un singur exemplu: există, pe tot teritoriul european, un mare număr de festivaluri de tot felul, care a dezvoltat şi un turism pan-european legat de aceste evenimente: oameni din toate colţurile Europei traversează continentul pentru a trăi o experienţă culturală alături de o comunitate despre care până ieri nu ştiau nimic. La multe dintre aceste festivaluri sunt prezentate producţii culturale de valoare, care ar fi surclasate în competiţia dură a pieţei libere. Ne putem imagina Europa fără aceste mici evenimente culturale, fără experimente artistice care se adresează nu „pieţei” în general, ci unor comunităţi de cetăţeni reali, cu gusturi diferite, cu educaţie şi tradiţie diferite?

2

Statele Unite şi Uniunea Europeană au anunţat debutul negocierilor unui ambiţios acord de liber schimb

În aceste condiţii, va reuşi Bruxelles-ul să iasă din centrifuga grabei cu care doreşte încheierea acestui acord ambiţios (şi, fără îndoială, avantajos pentru Europa) cu SUA şi să „ţină cu dinţii” de identitatea culturală a statelor membre? S-ar putea afirma că preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, crede mai degrabă în… apartenenţa „la aceeaşi umanitate”: „Apărătorii excepţiei culturale nu înţeleg beneficiile pe care le aduce globalizarea schimburilor, inclusiv din punct de vedere cultural, pentru a ne extinde perspectivele. Aceasta face parte dintr-un program antiglobalizare pe care îl consider totalmente reacţionar”.

Chiar şi în aceste condiţii, chiar conştientă de toate avantajele economice care vor decurge din finalizarea acordului cu SUA, mare parte din Europa spune „nu” acelor tentacule ale globalizării care îi ating fiinţa spirituală, definită prin cultura sa străveche.


Franţa are una dintre cele mai protecţioniste politici privind audiovizualul: cel puţin 60% dintre filmele difuzate la tv în prime time trebuie să fie originare din Europa şi 40% să fie franceze. În plus, Guvernul de la Paris intenţionează introducerea unor taxe pe telefoanele mobile, fondurile astfel obţinute urmând să fie dirijate către susţinerea producţiilor culturale franceze.


Codul de reglementare a conţinutului audiovizual din România prevede, la art. 84, că „serviciile media audiovizuale trebuie să reflecte diversitatea spaţiului cultural românesc şi european”, iar la art. 85 că „operele europene trebuie să beneficieze de minimum 50% din timpul de difuzare”.

Un carusel al erorilor

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on Un carusel al erorilor

Reputata savantă Ştefania Mărăcineanu, nedreptăţită în propria ţară

Cum a ajuns un timbru dedicat unei fiziciene române de primă mărime – aşadar, un omagiu, şi aşa întârziat – să poarte chipul mult mai celebrei Marie Curie pe o emisiune filatelică? Dintr-o greşeală a Romfilatelia” şi a specialiştilor documentarişti din instituţia care se autointitulează o cronică în imagini a numeroase aspecte ale trecutului, (…) o sursă neîncetată de informare”

Fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu

Fiziciana româncă Ştefania Mărăcineanu

După mulţi specialişti, Ştefania Mărăcineanu, prima fiziciană româncă de anvergură internaţională, ar fi trebuit să fie recompensată cu Premiul Nobel pentru cercetările sale în domeniul radioactivităţii. Pe vremea când foarte puţine femei erau în lumea ştiinţei, ea lucra la doctorat în laboratorul lui Marie Curie, la Paris, cercetând această ramură revoluţionară. Ştefania Mărăcineanu a fost prima fiziciană româncă importantă, formulând o serie de ipoteze despre radioactivitatea artificială, chiar încercând să obţină ploaie artificială cu ajutorul radioactivităţii. Absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice a Universităţii din Bucureşti în 1910, a lucrat ca profesoară la „Şcoala Centrală de Fete” din capitală. Ulterior, obţinând sprijinul financiar al Ministerului Ştiinţelor din România, şi-a început studiile pentru doctoratul în fizică, pe care l-a obţinut după un stagiu în laboratorul lui Marie Curie, în 1924. De altfel, calităţile i-au fost recunoscute de însăşi Marie Curie, într-o scrisoare de recomandare trimisă Ministerului Român al Ştiinţelor. A mai lucrat cu celebrul astronom Frances Deslandes, până în 1930, când s-a întors în România, unde a studiat în continuare în domeniu, până la moartea sa, în 1944.

2

Emisiunea filatelică „Femeile şi inventica”

Ştefania Mărăcineanu a fost un adevărat pionier în domeniul său de cercetare, lansând ipoteza radioactivităţii artificiale înaintea soţilor Curie (Irene şi Frederic-Joliot). Din documentele vremii reiese faptul de neconstestat că a emis ipoteza radioactivităţii induse înaintea celor doi, care, după cum se ştie, au fost distinşi cu Premiul Nobel pentru observarea acestui. Ştefania Mărăcineanu, în schimb, nu l-a primit. Ba mai mult, se află într-un con de umbră care îi reuneşte pe mulţi alţi români ce au revoluţionat domenii de maximă importanţă ale ştiinţei şi cercetării şi care ar fi meritat cu prisosinţă o recunoaştere mondială cum este acordarea Premiului Nobel.

Marie Curie

Marie Curie

Împotriva neuitării lor luptă statul român cu mijloacele pe care le are la dispoziţie – plăci memoriale, capitole în manuale, busturi, străzi care le poartă numele… şi, uneori, emisiuni filatelice. Dar, când a venit rândul Ştefaniei Mărăcineanu să fie celebrată (măcar) în acest fel (de Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale, 26 aprilie), stupoare printre filatelişti: timbrul îi purta doar numele – chipul era al mult mai celebrei Marie Curie! O eroare cu atât mai condamnabilă cu cât prea multe surse de informare (în special online), unele cu pretenţii, persistă în aceeaşi greşeală. Ne referim, de pildă, la penibilul creat de site-uri ca antena3.ro, care ilustrează eronat textul cu titlul „Uitată în ţara ei, apreciată de cei mai mari oameni din lume. Românca ce a găsit «cheia» PIETREI FILOSOFALE” cu imaginea Mariei Curie; sau ediţia online a revistei „Taifasuri” (taifasuri.ro), care, sub titlul „Ştefania Mărăcineanu, savanta care aduce ploaia”, ne oferă, stupefiant! tot chipul imortalizat al savantei poloneze. Să fi fost acestea şi altele la fel sursele de inspiraţie pentru „specialiştii” de la „Romfilatelia”?… De menţionat, în schimb, că celelalte două cercetătoare celebrate de „Romfilatelia” în emisiunea filatelică „Femeile şi inventica”, Josephine Cochrane şi Grace Murray Hopper, sunt ilustrate corect. Fără comentarii!

Din păcate, eminenta noastră fiziciană (de la care ne-a rămas o singură fotografie, şi aceea tip paşaport) nu are parte nici la aproape un secol de la avansatele ei cercetări la binemeritata repunere în prim-planul scenei ştiinţifice internaţionale. Aşteptata marcă poştală românească – de altfel, amânată cu anii în planul de emisiuni al „Romfilateliei”, după cum arată „stampland.net” – va trebui retrasă din circulaţie.

Pe când o celebrare după cum se cuvine a unei asemenea personalităţi a ştiinţei româneşti şi nu numai…

Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Congresul de Cultură Macedo-Română, deja tradiţional, a fost organizat de Societatea Română de Cultură „Fărşerotul”, înfiinţată în 1903 la New York de macedo-românii emigraţi în America. Cu toate că precedentele ediţii ale Congresului au fost găzduite de Universitatea „Sacred Heart” din Fairfield – Connecticut, punându-se un accent deosebit pe latura ştiinţifică, academică a manifestării, cea de a zecea ediţie a Congresului de Cultură Macedo-Română din S.U.A., de la sfârşitul anului trecut, s-a desfăşurat la biserica ortodoxă română „Sfântul Dimitrie” din Easton – Connecticut, cu intenţia de a se evidenţia unitatea în spiritualitatea creştină.

Congresul a fost conceput ca un eveniment jubiliar, dar şi ca un forum aromânesc ce a avut menirea de a reafirma apartenenţa aromânilor şi a culturii aromâne la romanitatea balcanică şi la românitate, de a identifica măsurile necesare pentru conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural aromânesc, solicitând în acest scop sprijinul statelor balcanice, al U.E. şi în special al României.

Manifestarea se înscrie pe linia precedentelor congrese din S.U.A. şi a congreselor „Perenitatea vlahilor în Balcani”, de la Constanţa, rămânând consecventă principiilor enunţate în anii precedenţi la aceste congrese, fiind o continuare în plan spiritual a Congresului Aromânesc din 16-19 nov. 2009, de la Tirana, congres în desfăşurarea căruia organizaţia aromânească din S.U.A. a avut o importantă contribuţie.

Alături de gazde, au fost reprezentate la Congres Fundaţia şi Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa şi Societatea de Cultură Macedo-Română din Bucureşti, în calitate de co-organizatori ai evenimentului jubiliar şi Societatea de Cultură a Aromânilor din Albania, delegaţii lor susţinând comunicări ştiinţifice şi exprimând punctul de vedere al acestor organizaţii asupra problemei aromâne. A fost prezentată situaţia aromânilor din Albania şi a şcolii româneşti de acolo, prin intermediul comunicărilor expuse de conf. dr. Stoica Lascu, lector dr. Nestor Bardu, dr. Iulia Wisoşenschi, dr. Emil Târcomnicu, prof. dr. Aurel Papari şi, în final, a prof. dr. Aureliu Ciufecu, în calitate de preşedinte al Congresului.

Principalele concluzii formulate la finalul manifestării „reafirmă apartenenţa aromânilor la românitate” şi „cer statului român să-şi asume deplin răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică… şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti”.

Din păcate, nici profunda conotaţie naţională românească a evenimentului jubiliar, nici importanţa problemei aromâneşti şi nici eforturile reale ale membrilor comunităţii aromâneşti din S.U.A. pentru organizarea Congresului, sau ale celor care au făcut deplasarea din Europa sau de pe coasta de vest a Americii, nu au putut determina prezenţa la eveniment a unui reprezentant al Ambasadei României, al Consulatului sau al Guvernului României şi nici măcar transmiterea unui mesaj de salut din partea autorităţilor române.

Ar mai putea spera aromânii că apelul de ajutor adresat statului român va fi auzit de vreun funcţionar responsabil?

prof.univ.dr. Aurel Papari,

preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna”

Baconschi, „Nobelul” și China

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Baconschi, „Nobelul” și China

Nu de puţine ori, fie din necunoaştere, din lipsă de experienţă sau din pripeala actului ori a rostirii instinctive – altădată, ca şi acum – în politica externă românească s-au produs numeroase gafe. Uneori cu consecinţe greu de reparat. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect…

Există şi alt gen de situaţii, aflate la polul opus, mărturii ale unor judecăți mature ce țin seama în primul rând de interesul național. Actualul nostru ministru de Externe, dl. Teodor Baconschi, expunându-şi public, la început de misiune, programul şi priorităţile aflate pe agenda sa de lucru, remarca dorinţa de a obţine o nouă atitudine în relaţiile cu omologii din comunitate, pentru că „avem încă nişte timidităţi şi ar trebui să avem un punct de vedere şi să negociem interesul naţional pe un ton ceva mai coerent”. Dar se vede treaba că nu toată lumea a priceput acest deziderat onorant. N-am fi reamintit toate acestea dacă n-am fi întâlnit în paginile unui ziar sosit în chioşcuri, în timpul din urmă, un necruţător şi excesiv comentator care, într-un titlu, tună: „Nu vă e jenă, domnule Baconschi?”. De ce anume ar fi trebui să-i fie jenă ministrului nostru de Externe? Să cităm: “Cred că Teodor Baconschi şi-a dat în petic prin atitudinea adoptată în legătură cu decernarea Premiului Nobel pentru Pace lui Liu Xiaobo, militant notoriu pentru drepturile omului, osândit în ţara lui, Republica Populară Chineză”. În ce-ar consta, totuşi, “delictul”? Să cităm în continuare din intransigentul “ne-bine temperat”: “Bisericosul erudit Baconschi (ironie necuviincioasă!) a decis să nu-i îngăduie ambasadorului român la Oslo să ia parte la ceremonia în cauză, înlocuindu-l cu un funcţionar inferior al Ambasadei”. Deci, am fost prezenți, am onorat adunarea însă ceva mai “piano”. Așa a analizat, așa a dispus ministrul nostru de externe. De altfel, Gheorghe Grigurcu, autorele, după cum singur mărturiseşte – “solidaritatea cu cauza nobilă a lui Xianbo a cunoscut o fisură, prin boicotul momentului sărbătoresc de către 18 state ai căror conducători menţin relaţii privilegiate cu succesorii lui Mao”. Oare numai aceștia? Dar câtă lume nu menţine relaţii privilegiate cu marea ţară a lui Mao Tze Dun, care demonstrează întregii lumi cum un popor condus după percepte moderne, îmbinând principii ideologice altădată ireconciliabile, se află în fruntea progresului economiei mondiale. Să amintim relaţiile dintre Statele Unite şi China? Să pomenim de faptul că China va participa la stabilizarea zonei euro, investind în fondul european de urgenţă o sumă considerabilă? Şi să mai menţionăm că şi România ţinteşte relaţii economice mult mai dezvoltate cu China?

Pe bună dreptate, dl. Baconschi, excelent diplomat român, a declarat: “Înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi”. Amintim doar, în treacăt, episodul otrăvit Dalai Lama, susţinut cu atâta căldură de bunul nostru prieten Laszlo Tokes. Iar remarca nepoliticoasă a aceluiaşi comentator, cum că “România este singurul stat al Uniunii Europene care n-a fost de faţă la nivel de ambasador” (la decernare) nu face decât să aducă susținerea public pentru o politică euro-atlantică comună ce ţine seama, atunci când este cazul, de interesele strict naţionale, după cum fac toate celelalte partenere din comunitate. Cred că nu este cazul să mai dau exemple. Oare în “cazul Kosovo” nu ne aflăm în aceeaşi postură?

Încât mă întreb: oare nu-i este jenă amintitului comentator să se lanseze cu asemenea perorații cu iz doctrinar, în stilul războiului rece, ce atestă că, în continuare, poartă deasupra capului – să-mi fie scuzată expresia- o găleată de tablă ruginită?

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult