5
November , 2017
Sunday
1. Reducerea arsenalului nuclear 2. Scutul antirachetă 3.„Donaţia” F16 pentru România În plină epocă de luptă „pentru pace”, ...
Toată lumea caută surse noi de venituri. Începând cu amărâtul de contribuabil, continuând cu investitorul ...
După 1989, scăpați de dictatură, am ales calea libertății. Încet-încet, am liberalizat regimul, care a ...
Sărbătorile de iarnă au un farmec şi o bogăţie aparte în Balcani, dată fiind diversitatea ...
E bună migraţia românilor sau nu? Verdictul pluteşte, încă, în incertitidine, dar sigur este că ...
Vechile coordonate, tip „secolul XX”, ale războiului, nu vor mai fi valabile în secolul ...
Fotografia noastră din pagina întâi îi prezintă pe cei trei lideri europeni- Herman Van Rompuy, ...
Cei aproximativ trei milioane de români plecaţi în ultimii zece ani la muncă în Europa ...
Restaurant cu specific tradiţional Să devii româncă de succes în Marea Britanie nu este lucru uşor. ...
Potrivit Tratatului de la Lisabona, legea europeană are întâietate în faţa legislaţiei interne a statelor ...

Articole din categoria ‘Avem cu ce ne mândri de-a pururi!’

Cutezători români ai aviației

Reporter: editura November - 2 - 2017 Comments Off on Cutezători români ai aviației
Odată cu începutul secolului XX au avut loc și cele dintâi zboruri aeriene. Printre cutezătorii acelor timpuri s-a aflat și o pleiadă de aviatori români înaintași ai gloriei aripilor românești.

Prin tot ce au înfăptuit, aviatorii noştri s-au integrat, încă de la primele încercări şi reuşite ale desprinderii de Terra, în cele dintâi rânduri ale protagoniştilor în domeniu din ţările fruntaşe ale lumii. Ei s-au remarcat de timpuriu, atât prin inventarea şi construirea de aparate de zburat, cât şi prin atingerea unor înalte culmi în ce priveşte distanţele, vitezele, duratele şi înălţimile de zbor, succesele lor fiind cu atât mai lăudabile cu cât aviaţia este relativ tânără, creaţie a acestui secol.


Şi în efectuarea unor raiduri aeriene, în spaţiul românesc, continental şi intercontinental, zburătorii noştri nu s-au situat cu nimic mai prejos decât colegii lor de breaslă din ţări prestigioase ale lumii.

Contribuţia românească de necontestat la progresul aviaţiei mondiale este pe larg înfăţişată cu date şi fapte înscrise peren în „Istoria Aviaţiei Române” — apărută în anul 1984, cât şi în alte lucrări ale genului, deşi încă prea puţine scrise la noi în ţară. Ne referim la progresul aviaţiei noastre, şi anume, acela al epocii raidurilor aeriene, care, de altfel, coincide cu naşterea aviaţiei şi se dezvoltă necontenit, atingând deosebite culmi în perioada dintre cele două mari conflagraţii mondiale.

Inginerul şi pilotul Aurel Vlaicu a construit primul avion mai greu decât aerul în România, cu care a executat istoricul zbor în spaţiul aerian al patriei noastre la 17 iunie 1910, pe câmpul de la Cotroceni-Bucureşti. Apreciind importanţa acestui zbor ca prioritate naţională, s-a stabilit ca în fiecare an să se sărbătorească, în cea de a treia duminică a lunii iunie, Ziua Aviaţiei. Tot Aurel Vlaicu este cel care a înfăptuit cel dintâi raid aerian pe pământul ţării noastre, la 27 septembrie 1910, legând pe calea aerului, oraşele Slatina şi Piatra-Olt, în cadrul manevrelor militare, deschizând astfel un nou capitol în istoria aviaţiei, cel al întrebuinţării avionului în scopuri militare.


George-Valentin Bibescu

George Valentin Bibescu, iniţiatorul şcolilor militare de pilotaj de la Băneasa şi Cotroceni-Bucureşti, al Aeroclubului României, preşedinte al acestui aeroclub, iar din anul 1930 până în 1941 preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, a întreprins mai multe raiduri aeriene în ţară şi în afara graniţelor. Este al doilea zburător român, după Aurel Vlaicu, care execută, în 1911, un raid aerian pe distanţa Bucureşti — Turnu Măgurele.


Sublocotenentul Ştefan Protopopescu, pilotul militar cu brevetul nr. 1 din România, absolvent al primei Şcoli de pilotaj de la Chitila, înfiinţată şi condusă de avocatul Mihail Cerchez şi al Şcolii Superioare de Aeronautică din Paris, inginer, constructor de aeronave, a executat mai multe raiduri aeriene, cât şi primul zbor de noapte din Istoria aviaţiei româneşti.

Mircea Zorileanu

Temerarul zburător şi poet al înălţimilor, locotenentul Mircea Zorileanu, al doilea pilot militar al ţării noastre, care survolează cel dintâi Carpaţii în războiul de întregire al neamului din 1916—1918, îl păşim şi în lucrarea cu raiduri aeriene de prestigiu.


Sublocotenentul Gheorghe Negrescu, al treilea pilot militar al României — generalul maior aviator inginer de mai târziu, care a servit o viaţă întreagă aeronautica română, a executat numeroase raiduri aeriene, între care şi cel din 12 iunie 1912: Bucureşti — Bârlad, oraşul său natal.

Sublocotenentul Andrei Popovici, care a parcurs întreaga ierarhie militară până la gradul de general aviator şi a îndeplinit numeroase funcţii de conducere, ca: Director al primei întreprinderi de avioane din România de la Astra-Arad şi apoi al uzinelor I.A.R.-Braşov, Director al primei societăţi de transporturi Aeriene „LARES“, execută mai multe raiduri aeriene, între care şi cel din anul 1913, de la Bucureşti la Botoşani.

Un raid aerian intern de mare rezonanţă istorică, dintre multele raiduri executate de piloţii români în spaţiul nostru naţional, este cel al locotenentului aviator Vasile Niculescu din Fălticeni, care în zilele de 23—24 noiembrie 1918 a transportat pe calea aerului mesajul de răspuns al guvernului român de la Iaşi, către Comitetul Naţional Român de la Blaj, de unire a Transilvaniei cu Ţara.

Generalul Forțelor Aeriene Române Emanoil Ionescu (mijloc) în conversație cu Luftwaffe Generalleutnant Karl Angerstein (dreapta) – octombrie 1943.

Amintim, de asemenea, un şir de raiduri aeriene româneşti în Europa şi pe alte continente, între care menţionăm pe cel executat de căpitanul aviator Romeo Popescu împreună cu căpitanul aviator Emanoil Ionescu (ulterior general aviator), comandant al corpului Aerian Român în lupta antifascistă, subsecretar de stat al Aerului în guvernul doctor Petru Groza, de la Paris la Bucureşti, între 11 septembrie 1826 — 11 februarie 1927, pe cel al lui Ionel Ghica executat în martie — aprilie 1932: Bucureşti — Saigon — Bucureşti, cele executate în anii 1933, 1934 și 1935 la Malakal şi Entebbe, în centrul Africii şi la Capetown, dar nu în ultimul rând cel al comandorului Gheorghe Bănciulescu, din 1935, cel dintâi pilot din lume care a înfăptuit mari şi cutezătoare raiduri aeriene cu proteze la ambele picioare.


Nu am reuşit să cuprindem decât o mică parte dintre aviatorii români care au reuşit şi executat raiduri aeriene de rezonanță.

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Nicolae Grigorescu – un gigant al artei

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Nicolae Grigorescu – un gigant al artei

Nicolae Grigorescu este un gigant al artei româneşti, unul dintre acei puţini oameni de geniu care au reuşit sincronizarea noastră culturală la timpul occidental prin câştig de valoare şi păstrarea specificităţii naţionale. Atunci când ne gândim la Grigorescu, fără ezitare ne apar în faţa ochilor „Carele cu boi”, portretele pitoreşti de ciobănaşi sau ţărăncuţe ori imaginile simfonice ale Smârdanului ori Griviţei. Dar Grigorescu este cu mult mai mult decât aceste imagini populare ale operei sale şi, odată cu trecerea timpului, se poate înţelege rolul său uriaş de aducere în modernitate a picturii româneşti.

Nicolae Grigorescu începe prin a fi ucenic la Anton Chladek, un pictor ceh stabilit la Bucureşti, iar primele sale lucrări notabile sunt pictura bisericească de la Căldăruşani şi Agapia, dar şi o lucrare neobişnuită – Mihai scăpând stindardul – care îl aduce în atenţia publică. Solicită o bursă de studii în Franţa, dar abia în 1861, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, o obţine. Este ieşirea artei plastice româneşti la „marea largă”, luarea de contact activă cu marea artă europeană. La Paris, Nicolae Grigorescu studiază la Şcoala de Belle-Arte, la atelierul lui Sebastien Cornu, unde îl are coleg pe Renoir. Este un moment de verificare nu a talentului, ci a ştiinţei, a tehnicii expresiei. Experienţele îl îmbogăţesc şi îi dau posibilitatea descoperirii de sine. Intră în aşa-numita „Şcoală de la Barbizon”, iar această schimbare de mediu este benefică şi, în 1867, participă cu 7 lucrări la Expoziţia Universală de la Paris. Face călătorii de studii în Italia, Grecia şi Austria, devenind un nume important în lumea artistică de la Bucureşti, aşa încât, la izbucnirea Războiului de Independenţă, este invitat să însoţească Armata Română în teatrele de operaţiuni. Alături de Carol Popp de Szathmari, este martorul direct al sângeroaselor lupte de la Smârdan şi Griviţa, surprinzând nu doar fervoarea luptei, dar mai cu seamă suferinţa soldatului, a combatantului, chiar şi inamic. Realismul şi emoţia pe care scenele de război pictate de Grigorescu le transmiteau privitorului au contribuit mult la înţelegerea profundă a jertfei soldatului român.

După acest moment de febrilă activitate, Nicolae Grigorescu pleacă din nou în Franţa, la Paris şi în Bretagne, la Vitre’, un burg medieval de lângă Rennes. Această perioadă destul de lungă, 1879 – 1890, este extraordinar de importantă pentru creaţia sa. De altfel, prezenţa sa în Bretagne este considerată ca una din contribuţiile importante la arta inspirată de această regiune istorică, dovadă includerea artei sale în marea expoziţie organizată acum câţiva ani la Muzeul de Artă de la Quimper, capitala Bretagniei. După şederea în Franţa, Nicolae Grigorescu organizează câteva expoziţii personale la Ateneul Român. Este ales Membru al Academiei Române în anul 1899.

Fără nici o îndoială, Nicolae Grigorescu reprezintă pentru arta plastică românească momentul de cotitură, de modernizare şi de intrare în universal. Grigorescu a reuşit o uluitoare simbioză între pictura murală bisericească şi modernitatea limbajului impresionist. Rezultatul este notabil, iar valoarea artei unuia dintre cei mai importanţi artişti plastici români, de netăgăduit.

  • Opera lui Grigorescu ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru” (Camil Ressu)

Eugen Uricaru

Henri Coandă – pionier mondial al aerodinamicii

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Henri Coandă – pionier mondial al aerodinamicii

Pentru ştiinţa românească, Henri Coandă este o figură emblematică, un om dedicat cercetării, cu spirit novator, cu o capacitate extraordinară de a înţelege principiile şi de a le găsi efectele. În cursul vieţii sale a manifestat o generozitate fără pereche în sprijinirea tinerilor care să asigure continuitatea cercetării şi, mai cu seamă, un savant de amplă recunoaştere internaţională, care nici o clipă nu a uitat de datoria sa firească de a sprijini şcoala românească, în care şi-a pus bazele educaţiei sale ştiinţifice.

Savantul distins de UNESCO cu „Scientific Research Award” s-a născut la 7 iunie 1886, la Bucureşti, într-o familie româno-franceză (tatăl său, generalul Constantin Coandă, era profesor de matematici la Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri, iar mama a fost fiica unui medic francez). A studiat la Sf. Sava, apoi la Liceul Militar de la Iaşi, iar după aceea la Şcoala de Artilerie, Inginerie Navală şi Militară. Mai târziu, în calitate de ofiţer trimis la specializare în Germania, a urmat cursurile prestigioasei Şcoli Superioare Tehnice din Charlottenburg. Fiind o fire creatoare, inventivă şi, deci, refractară la regulamente şi rutină, demisionează din armată în 1904. În acelaşi an, efectuează o expediţie automobilistică mai mult decât îndrăzneaţă chiar şi pentru zilele noastre, pe ruta Paris – Teheran – Tibet. În 1910 îl găsim pe Coandă şeful promoţiei de ingineri aeronautici al Şcolii Naţionale Superioare de Aeronautică din Paris, pentru ca apoi să participe la Atelierul organizat de Gianni Capronii, o somitate a aeronauticii mondiale, unde realizează prototipul primului avion cu reacţie, prezentat la Salonul de Aeronautică de la Paris. Se mută în Anglia, unde lucrează la renumita companie de construcţii aviatice „Bristol”, pentru ca în 1934 să facă cunoscută lumii ştiinţifice descoperirea sa, „Efectul Coandă” (utilizat în prezent cu succes într-o industrie oarecum neaşteptată, aceea a medicamentelor). Între 1932 -1936 lucrează şi patentează aparatul de zbor lenticular ce va fi cunoscut cu timpul drept o farfurie zburătoare, un aparat atât de revoluţionar, încât va fi bănuit de origini… extraterestre.

După o lungă perioadă de activitate fructuoasă în domeniul cercetării aeronautice şi spaţiale desfăşurată în străinătate, timp în care explorează şi alte domenii – spre exemplu inventează un sistem revoluţionar de desalinizare a apei de mare sau o metodă de detectare a zăcămintelor de petrol – se întoarce în România, atras, probabil şi de procesul de liberalizare politică de la sfârşitul anilor `60. Întemeiază un Institut de cercetare, cunoscut sub numele de INCREST, dar şi o Fundaţie care îi poartă numele, menită să sprijine tinerele talente româneşti din domeniul cercetării ştiinţifice. Din păcate, imediat după moartea sa, în anul 1972, Fundaţia şi-a încetat activitatea, iar cercetările au fost abandonate. Poate continuarea operei sale de cultivare a tinerelor talente din domeniul inventicii şi cercetării ştiinţifice ar fi nu doar o recunoaştere, ci şi o respectare a voinţei şi a spiritului său, care simţea atât de profund româneşte.

Eugen Uricaru

„Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on „Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Opera lui Mihail Sadoveanu este un fenomen. Un fenomen artistic, de conştiinţă naţională, mitic. A creat un univers românesc atât de pregnant, încât acesta a intrat în conştiinţa colectivă ca un fapt al realităţii asumate. Multe din personajele sale, din peisajele descrise par a nu fi fost create, ci doar descoperite. Ca un etnograf genial, a descoperit tradiţii, basme, obiceiuri, figuri istorice, ascunse în zăcământul memoriei sale artistice. Pentru a pune în valoare tot ce ştia, tot ce intuia, tot ce îşi închipuia, a avut nevoie de un uriaş talent. Un talent copleşitor, care i-a acoperit şi calităţile şi slăbiciunile. Un talent care i-a permis să redescopere limba română din cărţile populare, din cronici şi pisanii, din psaltiri şi cărţi de rugăciuni, din culegerile de folclor şi din zicerile ţăranilor din locurile sale de vânătoare şi preumblare. Sadoveanu era el însuşi un stil. Un fel de a fi, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a asculta şi chiar de a nu asculta, cu o viclenie blândă, dar dominatoare.

Intrarea sa în literatură s-a făcut în trombă, nu punem la socoteală prezenţa în reviste sau chiar publicaţiile scoase de el înainte de debutul editorial, cu patru volume într-un singur an, un an considerat de Nicolae Iorga „Anul Sadoveanu”. Născut în 5 noiembrie 1880, la Paşcani, fiu al Profirei Ursachi, dintr-o familie de răzeşi din satul Verşeni, tatăl consemnat fiind Alexandru Sadoveanu, un avocat, al cărui nume îl va purta, Mihail Sadoveanu este ales membru corespondent al Academiei Române în 1916.

Mihail Sadoveanu are nenumărate preocupări în domeniul administraţiei culturale, lucrează la Casa Şcoalelor, la Direcţia Artelor din Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, Spiru Haret îl numeşte apoi inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare, iar în 1910 este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi. Este mobilizat ca sublocotenent pentru a participa la operaţiunile militare din cel de al doilea război balcanic. În 1916, odată cu intrarea României în primul război mondial, este desemnat să scoată publicaţia „România”, împreună cu Ion Minulescu. După război editează mai multe reviste literare şi în anul 1936 preia conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, un gest de mare curaj şi responsabilitate, avându-se în vedere contextul politic în care mişcările de dreapta şi extremă dreaptă devin tot mai ameninţătoare. Este supus unei campanii de presă şi unor gesturi de intimidare fără precedent, inclusiv acela al arderii cărţilor sale în piaţă, după modelul nazist. Este apărat de marii intelectuali ai ţării, Călinescu, Ralea, Rebreanu, E. Lovinescu, Al. Philippide, Oţetea, Rădulescu – Motru, Şerban Cioculescu etc. După război se implică în viaţa politică, devenind mebru al prezidiului Adunării Deputaţilor, apoi vicepreşedinte. Din păcate, activitatea sa literară se rezumă la rescrierea romanului de tinereţe „Şoimii”, devenit „Nicoară Potcoavă”, şi la probabila sa nuvelă, după unele ipoteze era vorba doar de o uşoară stilizare a textului, „Mitrea Cocor”.

Opera sa adevărată se încheie ,de fapt, cu „Ostrovul lupilor”, publicat în 1941. Ea a început cu „Povestirile”, publicate în 1904, premiate de Academia Română, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui moş Precu”. Cu excepţia „Crengii de aur” şi a „Divanului persian”, opere de o simbolistică şi o gândire mitică deosebită, toate scrierile sale au rădăcinile în cele patru cărţi de debut. Sunt teme distincte, care au în comun amprenta stilistică şi mai cu seamă bogăţia limbii. Sadoveanu a atins marile zăcăminte semantice şi stilistice ale limbii române, fiind, alături de Mihai Eminescu, cel mai important contributor la crearea limbii române literare. Temele amintite, cea istorică, cea socială, cea folclorică şi de interpretare a miturilor se reiau într-o interpătrundere naturală în toată opera sa ulterioară. „Baltagul”, „Fraţii Jderi” şi „Haia Sanis” sunt doar trei exemple dintr-o operă magnifică. Universul sadovenian este atît de bine conturat şi atît de confundabil cu spiritualitatea românească, în toate formele sale fericite şi nefericite, încât nu poţi greşi într-o explorare a românităţii dacă te referi la cărţile sale ca la o bibliografie obligatorie. Sadoveanu a reuşit să cuprindă aproape toate trăsăturile definitorii ale imaginarului colectiv românesc, aprofundându-l, căutându-i sensurile, înlăturând uitarea şi umbrele. Identitatea românească poate fi definită, în cea mai mare parte a ei, pornind de la opera genialului prozator pentru că el a avut capacitatea de a o înţelege în mod sistemic. Personajele, natura, întâmplările, semnele vizibile şi cele invizibile către care autorul ne îndrumă cu delicateţe, dar şi cu fermitate, alcătuiesc o uluitoare hartă geodezică a sufletului românesc.

Astăzi, Sadoveanu, dar mai ales opera sa, sunt împinşi cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă, ca să folosesc un blând cuvânt pentru ceea ce se cheamă lenea de gândire, în umbră. Este poate umbra focului din piaţă, unde cărţile sale erau arse, la care se adaugă acuze de colaboraţionism. Stau şi mă întreb dacă interzicerea sa, în urma unei fronde, ar fi contribuit mai mult la păstrarea spiritului liber care a triumfat în 1989. Evident, este o întrebare retorică, dar nu pot să nu mă gândesc că unul din obiectivele revoluţiei culturale din anii 50 sau din episodul al doilea, al anilor 70 – 80, a fost spălarea creierelor. Oare ce se voia şters, pentru a se ajunge la omul nou? Cu siguranţă, se dorea ştearsă şi opera unui Sadoveanu, cu „Baltagul”, cu „Creanga de aur”, cu „Venea o moară pe Siret”, cu „Dureri înăbuşite”, cu tot acest univers spiritual, mitic, naţional.

A-l citi pe Sadoveanu astăzi poate să însemne un act de eliberare din capcana unui joc de umbre care ne-a ocupat de câtăva vreme şi casa şi sufletul. Înţelegerea măreţiei unui fenomen, aşa cum este opera lui Sadoveanu, este un pas sigur către propria împlinire, către victoria personală asupra întunericului, oricît de îndârjit ar fi acesta împotriva libertăţii de a alege.

 

  • Esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. (George Călinescu)

 

 

Eugen Uricaru

 

Un vizionar Nicolae Bălcescu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Un vizionar Nicolae Bălcescu

Din orice punct de vedere s-ar analiza Revoluţia de la 1848, indiferent de partizanatul politic, aderarea la ideologii, Nicolae Bălcescu rămâne o figură centrală, emblematică, a evenimentelor. Rolul său este de necontestat, chiar dacă acţiunea sa politică poartă, uneori, amprenta unui romantism utopic, episodul încercării sale de a concilia pe Avram Iancu cu Kossuth fiind semnificativ în acest sens.

Dar de ce Bălcescu nu poate lipsi din nici o analiză a anului revoluţionar care a adus schimbarea epocii, pentru români, anul 1848? Aparţinând micii boierimi din Ţara Românească, fără a fi un boiernaş de ţară, ci mai degrabă un nobil autentic, dar scăpătat, Nicolae Bălcescu pare să fie predestinat a întruchipa figura romantică a luptătorului pentru dreptate şi libertate, care fascina gândirea şi imaginaţia Europei cuprinse de febra progresului, a emancipării.

Dar cine era de fapt acest ante-mergător în gândirea social – politică, acest istoric modern, din şcoala lui Michelet, cu talentul unui prozator de forţă, care a scris „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, editată după moartea sa din 1852, de Odobescu, în 1878, într-un moment cultural în care nu existau nici modele şi nici confraţi, cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu, dar care scrisese până atunci în franceză? Cine este acest tânăr cu geniu organizatoric, cu simţul dreptăţii sociale, generos, devotat cauzei impuse de ideile sale cu totul revoluţionare? După cum am pomenit, era un descendent dintr-o familie de mică nobilime, cândva înstărită, scăpătată tocmai din cauza unei revoluţii, cea a slugerului de la Vladimiri, tatăl său având rang de pitar, Barbu Căpitanu, după numele său. Nicolae Bălcescu reuşeşte să devină junker, adică un candidat la rangul de ofiţer, încadrat în oştire, dar în 1840 este arestat. Motivul este participarea la celebra conspiraţie a lui D. Filipescu, iar consecinţa este un an de puşcărie la închisoarea Mărgineni. Perioada petrecută în Franţa, după ce a fost eliberat din temniţă, l-a transformat dintr-un romantic într-un revoluţionar autentic, poate uşor romantic. S-ar putea spune, cam idealist. Să convoci acea ţărănime la Islaz pentru a o anunţa asupra documentului programatic al Revoluţiei, dar mai ales să crezi că acea ţărănime poate înfăptui Proclamaţia, gestul său nu putea fi socotit decât gestul unui idealist. N-a rezistat ca ministru în Guvern decât câteva zile – ministru de Externe! – pentru a accepta o poziţie care era acoperită de anonimat şi de o muncă istovitoare – secretar al Guvernului. Probabil că era singurul care credea cu adevărat că Revoluţia poate să izbândească. Cu această credinţă s-a aventurat în tratativele de conciliere dintre Avram Iancu, cel care voia „baie şi şcoală de drept” în Munţii Apuseni – dar le cerea de la Împărat! – şi Kossuth, care voia libertatea maghiarilor, dar nu întrevedea nicăieri libertatea românilor, ca o ultimă şansă pentru salvarea Revoluţiei naţiunilor. Avea dreptate, ah, câtă dreptate avea Bălcescu, dar era prea târziu şi în acelaşi timp, prea devreme!

După eşecul tentativei sale de conciliere româno – maghiare, emigrează în Franţa, unde continuă activitatea sa politică, intervenind în favoarea unei soluţii pentru românii împărţiţi în trei principate, dar mai cu seamă lucrând în alcătuirea unor planuri revoluţionare de remodelare a ordinii şi naturii statale din Europa.

Altceva a reuşit să străbată timpurile şi să răzbată ingratitudinea – opera şi imaginea sa, amândouă însufleţite de un patos inegalabil. „Puterea armată şi arta militară. De la întemeierea principatului Valahiei şi pînă acum” , studiul său de început, publicat în revista „Propăşirea”, de la Iaşi, şi capodoperă a istoriografiei naţionale, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, la care se adaugă iniţiativa întemeierii, împreună cu Treboniu Laurian, a publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia” sunt fapte care stau la temelia culturii noastre moderne. Orice altă recunoaştere ar putea fi de prisos. Nicolae Bălcescu a ars repede, cu o flacără mare. Lumina ei dăinuie încă.

Eugen Uricaru

 

  • Bălcescu a fost unul din cele mai frumoase suflete şi mai ales una din cele mai mari inteligenţe ale unei nobile generaţii” (Nicolae Iorga)

 

 

Un artist genial: Constantin Brâncuşi

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un artist genial: Constantin Brâncuşi

S-au împlinit 135 de ani de la naşterea celui mai mare sculptor român, geniu creator recunoscut în întreaga lume.
Constantin Brâncuși a fost sculptorul român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană, figură centrală în mișcarea artistică modernă, considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Născut în data de 19 februarie 1876, cel ce avea să fie numit „titanul de la Hobiţa” a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova apoi, la București, a absolvit Școala de Belle-Arte. În 1903 primea prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, ulterior instalat la Spitalul Militar din București, singurul monument public al lui Brâncuși din București. Pleacă în 1904 la studii la München, iar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria, Elveția, până la Paris. În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa „École Nationale Supérieure des Beaux-Arts”. Până în 1940, în atelierul său din Impasse Ronsin, din inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească, iar activitatea sa creatoare se desfășoară în toată amploarea ei. Operele majore din ciclul „Pasărea în văzduh”, seria „Ovoidului”, precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia.
Până azi, au apărut, în toate părțile lumii peste 50 de cărți, monografii, mii de studii și articole despre Constantin Brâncuși, toate stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial, ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”, după cum l-a descris scriitorul şi criticul de artă francez Jean Cassou.
În România anilor `50, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Urmare a acestei atitudini, Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist de la Bucureşti de a accepta lucrările după moartea sculptorului. Deşi în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa, abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, cu Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și foarte aproape de a fi dărâmat.
Genialitatea marelui creator român a fost imediat recunoscută ca atare în ţările occidentale. În primul rând în Franţa, ţara în care şi-a creat cea mai mare parte a operei, apoi şi în restul lumii. Centrul Pompidou, dedicat creaţiilor moderne şi contemporane, adună laolaltă cea mai mare colecţie de artă modernă din Europa, găzduind şi un atelier dedicat sculptorului Constantin Brâncuşi. Muzeele de artă modernă din New York şi din Philadelphia, Muzeul Guggenheim, însemnate colecţii de artă modernă din Statele Unite şi unele colecţii particulare de renume mondial au strâns şi au prezentat cea mai mare parte a operei lui Brâncuşi. Se estimează că în România ar exista aproximativ 50 de sculpturi realizate de Constantin Brâncuşi. În muzeele româneşti se găsesc doar 16 lucrări din vasta operă a artistului, restul fiind, cel mai probabil, incluse în colecţii private. 10 sunt la Muzeul Naţional de Artă (printre care „Rugăciunea”, „Somnul”, trei lucrări „Cap de copil”, precum şi trei busturi din perioada de formare artistică a sculptorului, toate prinse într-o sală dedicată lui Brâncuşi). La Muzeul de Artă din Craiova se găsesc alte şase sculpturi ale marelui artist român.

“Cea mai mare influenţă asupra sculpturii din ultimul timp este cea
a lui Constantin Brâncuşi” (criticul britanic Alastair Gordon)
„Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure” (sculptorul Henry Moore)

Eugen Uricaru

Un mare savant: Nicolae Iorga

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un mare savant: Nicolae Iorga

Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, în ianuarie. Iar anul trecut, în 27 noiembrie, memoria colectivă a românilor a consemnat trecerea a 70 de ani de la asasinarea sa în pădurea Strejnicului, de către o „echipă a morţii”, într-un moment de rătăcire, de delir al istoriei româneşti. Prezenţa sa, după şapte decenii de la ucidere, devine tot mai obsesivă, fără ca lucrul acesta să fie perceput mai cu seamă de cei care se îngrijesc de detaliile formei prezenţei noastre în timp şi spaţiu.
Faptul că la 70 de ani de la uciderea autorului opera sa este, după toate aparenţele, o mare necunoscută, subiect, eventual, de delimitare doctrinară, nu este decît o  dovadă a superficialităţii şi luării în răspăr a geniului. În acest moment suntem dominaţi de eseism, preocupaţi de nodurile din papură şi doritori de spectacole demolatoare.
Nicolae Iorga a fost numit încă din prima tinereţe – a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi în numai doi ani de studiu, cu distincţia „magna cum laude” – “un adevărat fenomen”. La 24 de ani devine profesor titular la aceeaşi Universitate, iar peste alţi doi ani este ales Membru corespondent al Academiei Române, ca urmare a intensei activităţi de cercetare şi de publicare de documente esenţiale pentru istoria românilor, concretizată în peste 1000 de volume publicate în cursul vieţii, la care se adaugă mii şi mii de articole risipite în publicaţii de specialitate sau în ziarele vremii, în limba română, dar şi în limbi străine. Pe lîngă această activitate ştiinţifică,  personalitatea polihistorică a savantului consemnează opera literară, în primul rând din domeniul dramaturgiei, unde figuri istorice prind viaţă – Mihai Viteazul, Cantemir Bătrânul, Constantin Brâncoveanu, dar şi Cleopatra, Ovidiu sau Dante – dar nu lipsesc volumele de poezii sau de critică literară.
Fără nici o discuţie ar trebui menţionate cele două Case româneşti, destinate pregătirii viitorilor oameni de ştiinţă sau artişti români, una în Franţa şi cealaltă în Italia, la Veneţia. Aceste aşezăminte culturale şi de studiu ştiinţific au un corespondent intern, Academia de la Vălenii de Munte, un centru de iradiere culturală, cu tipografie, editură şi Universitate populară. Până în 1910, când devine Membru al Academiei Române, Iorga face multe călătorii în Transilvania, cercetează arhive, cunoaşte multiplele forme ale luptei naţionale a românilor din Ardeal pentru emancipare şi unitate naţională. Un fapt mai puţin comentat a fost şi iniţiativa sa de a organiza o amplă demonstraţie studenţească la Bucureşti, de îndată ce a fost numit profesor la Universitate, pentru… impunerea limbii române în Parlamentul României, cele mai multe dintre intervenţiile parlamentarilor făcându-se atunci în limba franceză.
Nicolae Iorga a fost un uriaş motor intelectual, care a animat cercetarea istorică, viaţa universitară, sentimentul naţional şi viaţa politică. Fără îndoială că viziunea sa conservatoare a fost considerată în epocă o piedică a progresului de cei care fie nu aveau răbdare să înţeleagă, fie nu puteau să înţeleagă sensul adevărat al conservatorismului său. Instinctul unic al Istoriei l-a făcut să militeze pentru unificarea provinciilor româneşti, chiar şi atunci când situaţia părea disperată, când România nu mai însemna decât un sfert de Moldovă, după ocuparea Bucureştilor de către trupele Puterilor Centrale, în războiul mondial. Tot acest unic instinct al mersului Istoriei l-a făcut să cerceteze faptele şi soarta românilor din Balcani, relaţiile lor cu celelalte neamuri ale Peninsulei Balcanice, l-a determinat să scrie, dar şi să acţioneze politic pentru responsabilitatea pe care o au daco-românii faţă de toate ramurile răzleţite ale poporului.
A fost contestat de multe ori, mai cu seamă în perioada imediat următoare primului război mondial. A îndurat suferinţa şi nu şi-a pierdut cumpătul, îmbărbătând pe cei disperaţi în faţa dezastrului militar şi uman din vremea războiului. Iorga a înţeles unde se află primejdia pentru poporul român şi s-a opus, cu fapta politică şi cuvântul scris, fascismului şi nazismului.
După atâţia ani de la sfârşitul său, un lucru e de necontestat – trecerea timpului – nu îl întunecă ci, dimpotrivă, îl limpezeşte. Este imens.
Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult