29
May , 2017
Monday
Bogdan Mazuru, Ambasadorul României la Paris „Deschiderea pieţei muncii din UE, un transfer de inteligenţă" Excelenţa sa ...
În ultima vreme, aderarea la Spaţiul Schengen suscită dezbateri în opinia publică românească şi nu ...
Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba ...
Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a ...
În primăvara lui 1997 mă întorceam de la un simpozion de la Paris şi am ...
Mă adresez revistei “Balcanii şi Europa”, pe al cărei frontispiciu atârnă cuvintele “publicaţie de consemnări ...
Biblioteca balcanică ● O voce a romanităţii balcanice - ( Nr. 161 – ianuarie-februarie) ● Cronica timpurilor ...
Cele şapte decenii trecute de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a readus în memoria întregii ...
Poate că este bine să avertizăm: un mare pericol ar urma să se abată asupra ...
Peste 270.000 de români se află la muncă în Germania la începutul anului 2015. Conaţionalii ...
Colonelul Alexandru Ioan Cuza ar fi putut să se considere un om norocos, în sensul ...
E bună migraţia românilor sau nu? Verdictul pluteşte, încă, în incertitidine, dar sigur este că ...
Potrivit Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, principalele vulnerabilităţi ale României sunt diminuarea capacităţii de ...

Articole din categoria ‘Biblioteca balcanică’

O anchetă celebră

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on O anchetă celebră

Acad. Răzvan Theodorescu

Cu decenii în urmă, într-un timp al neuitatei liberalizări a regimului comunist din anii ’60 – ’70 ai secolului trecut, talentatul şi plurivalentul ziarist Carol Roman realiza un proiect jurnalistic unic: publicarea unui volum cuprinzând numeroase şi substanţiale răspunsuri ale unor laureaţi ai premiului Nobel la întrebarea „Există un secret al celebrităţii?”. Era o anchetă internaţională fără precedent, menită a da răspunsuri aşteptate mai ales de tineri, demers susţinut de „Scânteia tineretului” şi preluat într-o carte de „Editura Politică”, în vremea unei deschideri româneşti spre toate orizonturile pe care se cade a o cunoaşte mai bine şi a o evoca mai des.

img_0003Latinescul „celebritas” – pentru mine, ca dascăl, formula „celebritas in docendo”, adică reputaţia ca profesor rămâne o regulă de aur a profesiei noastre – era explicat de către cei care îi răspundeau lui Carol Roman şi ei erau printre cei mai vestiţi contemporani. Americani, ruşi, englezi, canadieni, francezi şi germani – cei mai numeroşi – dar şi savanţi din Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Italia şi Elveţia au onorat această carte plină de succese – o dovedeşte traducerea sa în opt limbi – cu un tiraj pe măsură (în 1972, în România au fost 100.000 de exemplare).

Jurnalistul Carol Roman – premiat în zilele noastre de Uniunea Ziariştilor Profesionişti pentru volumul „În balansul vremurilor”, editor neobosit al revistei „Balcanii şi Europa”- nu a ocolit în ancheta sa dificultăţile. A încercat să aibă şi un răspuns al lui Alexandr Soljeniţîn (aşa cum îl sfătuia sincer şi candid vestitul medic şi biochimist Jacques Monod), nu l-a ocolit nici pe ilustrul, dar şi controversatul – din motive politice – fizician Werner Heisenberg şi – ceea ce este extrem de important – s-a oprit la două cazuri celebre româneşti: cel al profesorului biolog George Emil Palade, împlinit cu un Premiu Nobel şi celălalt, dramatic neîmplinit, al medicului Nicolae Constantin Paulescu.

Alfred Nobel

Alfred Nobel

Prefaţa, de acum mai bine de patruzeci de ani, a academicianului inventator Henri Coandă, venind să întărească spusa profesorului Palade potrivit căreia poporul român este „un mare producător de inteligenţe”, ne face cu atât mai mult să deplângem eroarea majoră făcută în anul 1923 de către Fundaţia Nobel, care l-a privat de un Premiu Nobel pe adevăratul descoperitor al insulinei. Dincolo de anumite poziţii politice nefericite – care însă, o spun răspicat, nu pot conta defel în cazul inteligenţelor superioare şi recunoscute – savantul Paulescu, care a fost ales membru post – mortem al Academiei Române în noiembrie 1990, a binemeritat din partea lui Carol Roman o atenţie firească, mergând până la iniţierea unei corespondenţe cu un supravieţuitor al grupului canadian care l-a nedreptăţit grav pe medicul român, profesor de Fiziologie la facultatea bucureşteană de Medicină, decedat la un deceniu după ce, în 1921, îşi publicase descoperirea.

Reeditarea acestei cărţi – anchetă a lui Carol Roman – însoţită de imagini ale preţioaselor scrisori, autografe şi manuscrise ale marilor săi corespondenţi – îmi pare cu atât mai necesară cu cât astăzi toţi aceştia au plecat dintre noi. Generaţiile actuale au aici oglinda în care s-au privit celebrităţile ştiinţei mondiale. Cei care, poate, aidoma româno – americanului Palade, puteau să spună: „Consider Premiul Nobel ca pe o întâmplare frumoasă şi norocoasă”.

Unor asemenea „întâmplări” le-a dedicat Carol Roman, într-un moment de fastă inspiraţie, o carte în felul său unică.

În editura „Balcanii şi Europa” a apărut remarcabila anchetă internaţională realizată de scriitorul Carol Roman intitulată: „Laureaţi ai Premiului Nobel răspund la întrebarea «Există un secret al celebrităţii?»”. Cartea este difuzată prin Compania de Librării Bucureşti.

Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Adevăruri ascunse în culisele înţelegerilor secrete

„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor

„Basarabia va supravieţui atât timp cât o vom iubi până la lacrimi!”. Cu aceste cuvinte memorabile, care aparţin poetului Grigore Vieru, se deschid cele 656 de pagini ale unui volum cu un conţinut incitant, apărut de curând în spaţiul publicistic românesc. Este vorba despre lucrarea „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice”, editată de „Grup Media Litera” şi realizată de Vasile Sturza, jurist şi diplomat din Republica Moldova. Autorul are o îndelungată experienţă politico-diplomatică, fiind pe rând ministru al Justiţiei, reprezentant al şefului statului pentru negocierile privind Transnistria, apoi Ambasador la Moscova şi în mai multe capitale din statele balcanice (Belgrad, Sofia, Skopje şi Tirana), iar în ultimii ani consilier prezidenţial.

Basarabia si destinul ei secret POPANeîndoielnic, cartea este alcătuită nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul, din iubire pentru Basarabia şi destinul adesea plin de tragism al populaţiei din acest străvechi teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru. Rod al unor strădanii îndelungate şi al unor căutări pasionate în arhivele secrete ale fostei URSS şi Germaniei, dar şi din alte mari puteri ale lumii din Europa şi America, lucrarea lui Vasile Sturza (o culegere de documente, precedată de un consistent studiu introductiv) impresionează prin bogăţia şi varietatea informaţiilor, multe dintre ele inedite, aduse în premieră în atenţia cititorilor din România şi Republica Moldova. Focalizată asupra intervalului dintre Unirea de la 1918, când după mai bine de un secol Basarabia revenea la sânul Patriei mamă, până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când această provincie şi nordul Bucovinei intrau în componenţa marelui vecin de la răsărit, documentele adunate oferă o imagine cuprinzătoare asupra a ceea ce a reprezentat „chestiunea basarabeană” şi impactul ei asupra eforturilor diplomaţiei româneşti în perioada interbelică. Datorită ariei de cuprindere a documentelor, lucrarea depăşeşte sfera strictă a subiectului anunţat în titlu, oferind informaţii mai largi asupra evoluţiilor, intereselor adesea divergente şi înţelegerilor fluide care au marcat continentul european în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea şi s-au repercutat, într-un fel sau altul, asupra României şi a poporului român. Din acest motiv, cititorul poate găsi răspunsuri la numeroase întrebări, uneori incomode, cu privire la diverse momente ale istoriei naţionale.

Spre exemplu, documente păstrate în arhiva Deparatamentului de Stat al SUA, incluse în volum, ne prezintă aspecte neştiute sau cunoscute de puţine persoane avizate despre motivele care au stat la baza deciziei Statelor Unite de a nu se alătura Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei la semnarea Tratatului de la Paris, din 1920, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România. Ulterior, ca urmare a unor demersuri repetate ale Legaţiei române la Washington, Departamentul de Stat a iniţiat rectificarea poziţiei SUA în chestiunea basarabeană.

basarabia-si-destinul-ei-secret-marturii-si-documente-istorice-de-vasile-sturza-2016-p95977-01 (1)Un loc important în volum este acordat, fireşte, documentelor legate de negocierile care au premers semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune şi a Pactului adiţional secret (Ribbentrop-Molotov) de către URSS şi Germania nazistă, care au marcat în mod tragic şi pe termen lung situaţia ţărilor central şi est-europene, între care şi România. Mai departe, un interes special pentru cititor îl prezintă o serie de documente, identificate de autor în arhivele sovietice, care dezvăluie intenţiile reale ale URSS cu privire la România, dar şi la alte state europene aflate în vizorul intereselor sovietice. Înregistrarea discuţiei lui Stalin cu ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, datată 16 decembrie 1941, consemnează propunerea avansată de liderul sovietic de a se conveni un şir de tratate, însoţite de protocoale secrete, pentru un mare număr de state europene „în care să fie indicată schema generală de reorganizare a graniţelor europene după război”. În privinţa graniţelor, Stalin viza realipirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei la URSS, dar şi o extindere a teritoriului românesc „în vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români” (op. cit., pp.495-496).

Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, Comisia Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace şi a organizării postbelice punea în discuţie chestiunea viitorului Transilvaniei. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretenţiile faţă de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”.

Parcurgerea volumului „Basarabia şi destinul ei secret. Mărturii şi documente istorice” atestă faptul că suntem în faţa unei culegeri de documente care dobândeşte ea însăşi valoare de document, un instrument de lucru indispensabil pentru cercetători, dar şi o sursă de informare de primă mână pentru cititorii interesaţi de istoria naţională.

Dr. Ioan C. Popa

 

Cronica timpurilor noastre

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Cronica timpurilor noastre

Noul volum intitulat În balansul vremurilor”, apărut la Editura „Balcanii şi Europa” la început de an 2016, prezintă istoria unui sfert de veac a societăţii româneşti văzută prin ochiul selectiv al ziaristului Carol Roman. Volumul de faţă cuprinde articolele sale de diferite genuri, comentarii, analize, interviuri, pamflete, ce privesc evenimentele majore ale ultimilor 25 de ani. Începe cu cele apărute în „Tineretul Liber”, un ziar al Revoluţiei, continuă cu materiale publicate în paginile „României Libere” (memorabilul interviu luat marii balerine Magdalena Popa, la Toronto), într-o vreme în care ţara încerca din răsputeri intrarea pe un drum normal, european, apoi „Ultima oră” (un interludiu), „Luceafărul” – unde recheamă figura memorabilă a lui Mircea Sântimbreanu, „Cronica Română”, „Vocea României”, „Timpul” etc.

img01Cea mai consistentă parte a cărţii este alcătuită din articole din „Balcanii şi Europa”, revistă pe care a fondat-o în anul 2000. Îndrăzneţul jurnalist tratează teme şi subiecte de mare actualitate, toate având în comun interesul general. Părerea mea, subiectivă, este că a izbutit într-un mod miraculos în această întreprindere a sa. Este o publicaţie echilibrată, bine informată, cu un program generos pe care îl urmează cu consecvenţă, ştie să-şi atragă publicul şi colaboratorii atât din lumea politică, cât şi din mediul diplomatic, şi într-un mod nestrident, convingător, cu mult har. Nu în ultimul rând

trebuie amintită ţinuta modernă a graficii. Apariţia revistei în ultimii 15 ani se datorează susţinerii de către „NIRO Investment Group”, de preşedintele său, dl. Nicolae Dumitru.

Este îndeajuns pentru a spune că „Balcanii şi Europa” are un loc şi o voce a sa, distinsă şi limpede. Nu este puţin lucru, mai ales astăzi, când jocul de umbre şi confuzia valorilor pare să închidă un cerc ce ne aduce iarăşi la începutul anilor ’90. Este important când o revistă precum „Balcanii şi Europa” îşi face datoria. Articolele din carte consemnează momente importante pentru România, de la intrarea în NATO, accesul în Uniunea Europeană, la chestiuni privind relaţiile cu vecinii ori cu românii din afara graniţelor. Domnul Roman este atent la nuanţe şi la consecinţe. Este un fel de farmacist al cuvintelor şi, cum spuneam, subiectele dezbat temele strigente ale actualităţii.

Pot spune că volumul „În balansul vremurilor”, bine conceput, oferă o lectură incitantă, posibilitatea unei confruntări cu propria memorie, prilejul unei evaluări a ceea ce ni s-a întâmplat. Este meritul autorului!

E.U. 


Enciclopedia şcolii sociologice de la Bucureşti

carteDe curând a ieşit de sub tipar prima fasciculă din cadrul unui amplu proiect ştiinţific dedicat editării „Enciclopediei Şcolii Sociologice de la Bucureşti”, ca parte a „Marii Enciclopedii a României”, iniţiată şi coordonată de academicianul Tudorel Postolache. Prima fasciculă este dedicată fondatorului Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, remarcabilă personalitate a culturii române din perioada interbelică, şi cuprinde două studii introductive semnate de prof. univ. dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române (D. Gusti şi «sociologia naţiunii». Cenzura comunistă şi sistemul gustian de «sociologia naţiunii»”), şi dr. Ioan C. Popa, cercetător asociat la acelaşi Institut („D. Gusti – De la «sociologia războiului» la «sociologia păcii»”). Cei doi cercetători sunt alcătuitorii acestei ediţii şi selecţiei de texte aparţinând marelui savant grupate în partea a doua a volumului, sub titlul generic „Sociologia naţiunii şi a relaţiilor internaţionale”.

Textele gustiene, selecţionate cu grijă de către autori, acoperă o paletă largă de teme de interes atât pentru specialişti, cât şi pentru cei interesaţi de cultura politică şi ştiinţa relaţiilor internaţionale, cum sunt: „Ştiinţa Naţiunii”, „Problema Naţiunii”, „Individ, societate şi stat în Constituţie”, „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”…

Dimitrie Gusti a crezut cu tărie, până la sfârşitul vieţii sale, în idealul naţiunii române, a cărui împlinire o vedea într-o interdependenţă totală cu popoarele Europei, într-o lume pacifistă, dedicată dezvoltării şi prosperităţii tuturor.

Acţiunea vizând punerea în valoare a ideilor Şcolii sociologice de la Bucureşti şi reeditarea, pe fascicule, a unor texte fundamentale ale membrilor acesteia urmează să fie finalizată în 2018, când va fi aniversat centenarul Marii Uniri.

 

O voce a romanităţii balcanice

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on O voce a romanităţii balcanice

Preocupat în principal de romanitatea balcanică şi de relaţiile externe ale României, Tănase Bujduveanu, timp de numeroşi ani colaborator al revistei noastre, a devenit cunoscut prin cele peste 40 de volume dedicate studiului civilizaţiei şi culturii aromânilor, pe care i-a urmărit în Peninsula Balcanică din cele mai vechi timpuri până în prezent.

1În cadrul acestui demers notabil, multe volume de certă importanţă se remarcă prin aprofundarea unei dimensiuni a spiritualităţii noastre arhaice, puţin cunoscute şi cel mai adesea neglijate. În studii ca „Romanitatea Balcanică şi Civilizaţia Aromânilor”, „Aromânii şi Muntele Athos”, „Aromânii din Kosovo”, „Aromânii din Peninsula Balcanică”, Creştinismul Aromânilor din Balcani”, „Megleno-Românii. Viaţă religioasă”, Tănase Bujduveanu a coagulat importante mărturii istorice. De altfel, în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate revistei „Balcanii şi Europa” în anul 2013, reputatul cercetător puncta reperele întregii sale munci de cercetare: „Aromânii, ca parte integrantă a spaţiului românesc carpato-danubiano-pontico-balcanic, urmaşi ai tracilor romanizaţi, au supravieţuit vicisitudinilor istoriei (războaie, năvăliri barbare, formarea şi prăbuşirea unor imperii), deseori sprijiniţi de românii din stânga Dunării”.

Dedicat cercetărilor privind istoria naţională, Tănase Bujduveanu a scos în lumina tiparului cărţi de referinţă ca „Mărturii numismatice greco-romane de la vicus Quintionis-Sinoe – judeţul Constanţa”, „Etnografie  balcanică. Aromânii din Dobrogea”, „Dimitrie Cantemir şi Vlahii Balcanici. Mărturii din Hronicul vechimii a romano-moldo – vlahilor”. Ultimele sale volume apăreau în anul 2014 purtând pecetea aceleiaşi pasionate vocaţii: „Evoluţia cântecelor şi jocurilor populare ale megleno-românilor din localitatea Cerna, judeţul Tulcea” şi „Evreii din Dobrogea. Situaţia evreilor din lagărele de muncă (1941)”. 


S-a stins din viaţă profesorul şi cercetătorul Tănase Bujduveanu, binecunoscut pentru pasiunea cu care a studiat evoluţia aromânilor, a minorităţilor româneşti din jurul graniţelor ţării şi în special din Peninsula Balcanică. Considerăm pe deplin meritată o evocare a operei sale care lasă în urmă o adevărată bibliotecă de certă însemnătate.

O bătălie câștigată pentru Titulescu

Reporter: editura June - 15 - 2015 Comments Off on O bătălie câștigată pentru Titulescu

Domnul George G. Potra, cel mai autorizat cercetător al operei și vieții lui Nicolae Titulescu, oferă publicului o mare surpriză – o carte intitulată „Nicolae Titulescu, arhive pierdute, Dosarul unei recuperări” – lucrare editată cu sprijinul generos al Primăriei Municipiului Sebeș, prin Centrul Cultural Lucian Blaga și Fundația Culturală cu același nume din Sebeș. Tomul apărut la Editura Altip din Alba Iulia este impresionant, cuprinzând Note și Anexe în care se regăsesc publicate intervențiile unor comentatori pe marginea volumelor dedicate personalității lui Nicolae Titulescu.

arhive_coperta_web

Cartea cuprinde, în cea mai mare parte a sa, descrierea unei aventuri intelectuale și nu numai, cea a descoperirii arhivei risipite a marelui om de stat care a fost Nicolae Titulescu. O parte din documentele Titulescu se găseau în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, ele fiind valorificate în decursul timpului de cercetători, în general din inițiativa și cu sprijinul Fundației „Nicolae Titulescu”. Dar ceea ce se afla în aceste Arhive constituia doar o parte din documente, deoarece era bine știut că ministrul Titulescu purta cu sine multe documente, unele originale, altele în copii autorizate, spre a le folosi în activitatea sa frenetică, dar întotdeauna pusă în slujba interesului național. Poate a existat și un alt motiv – acela al conștiinței faptului că avea inamici puternci și în stare de orice pentru a-l înlătura de pe scena publică, inclusiv capabili de a subtiliza sau distruge acte originale ce l-ar fi putut apăra. Nu era foarte ortodoxă această modalitate de a lucra sau de a se apăra, dar situația, mentalitatea și atmosfera vieții publice din România anilor `30, din toată Europa, era încărcată de violență și intoleranță, de o neobarbarie ce a culminat cu asasinatele politice cunoscute și, în final, cu izbucnirea unui război ce s-a dovedit a fi dominat de fanatism, cruzime, ură. Împotriva acestora a luptat cu toate puterile minții sale, toată viața sa, Nicolae Titulescu. El știa foarte bine, vedea foarte limpede ce putea aduce un război, se temea de război pentru soarta Europei, dar mai ales pentru soarta României. Problema păcii era pentru Titulescu o problemă capitală. Pornind de la acest fapt, trebuie să înțelegem acțiunile sale în favoarea Pactului Briand – Kellog, a Ligii Națiunilor, a unui dialog și a unei înțelegeri cu Rusia Sovietică. A reușit să-l facă pe Regele Carol al II-lea, unul dintre cei care îl urau profund, să consemneze „e mai bine să ai Rusia ca prieten decât ca dușman”, o idee genială, dar greu de înțeles într-o țară în care devotamentul și fidelitatea erau percepute ca forme simple ale slugărniciei.

Volumul dezvăluie cititorului aventura palpitantă a descoperirii unor fonduri arhivistice ascunse, tranzacționate, uitate sau neluate în seamă, fonduri care au avut un destin neclar din cauza conflictului permanent dintre Nicolae Titulescu și grupuri politice sau persoane deosebit de importante în stat, conflicte izvorâte în principal din două motive: incompatibilitatea ideologică și aversiunile personale. Istoria arhivei Titulescu este palpitantă, așa cum este și cartea domnului George G. Potra. Niciodată nu mi-am putut închipui că un teren atât de arid cum este cercetarea arhivelor, ori chiar cercetarea filologică a documentelor, lucruri care cer, în afara pregătirii de specialitate, muncă de furnică, memorie de elefant și inteligență sclipitoare, nu mi-am închipuit, spuneam, că poate genera atât interes, atâta tensiune intelectuală. Autorul a fost stăruitor, discret, intreprid și mai cu seamă dedicat, în această acțiune de refacere a unui fond de documente de o însemnătate deosebită pentru înțelegerea a ceea ce ni s-a întâmplat, dar și a ce ni s-ar putea întâmpla din nou, dacă nu luăm aminte.

Punctul de pornire în această aventură științifică de tip detectivistic îl constituie faptul că există dovada existenței unui depozit de cinci valize și patru cufere care conțineau documente și obiecte personale aparținătoare lui Nicolae Titulescu. Plecând de aici, s-au creat o seamă de legende, falsuri și oportunități de afaceri pe care autorul se încumetă să le clarifice. Aflăm, astfel, că foarte cunoscutul istoric belgian Jacques de Launay a fabulat atunci când a lansat teoria rocambolescă a intervenției NKVD pe peronul Gării din Viena, ce viza arestarea secretarului ministrului Nicolae Titulescu, ce ar fi avut asupra sa una din valizele cu documente din amintitul depozit. Și valiza și secretarul (altfel, o rudă a lui Titulescu) ar fi dispărut. Se demonstrează, cu argumente de neocolit, că respectivul personaj n-a fost niciodată la Viena, iar valiza este în cu totul altă parte. Episoadele privind recuperarea de către Ministerul Afacerilor Externe (contra cost) a documentelor aflate în posesia Mariei Nenișor, intervenția în afacerea recuperării altor documente ale lui George Antoniade, soțul nepoatei de soră a Catherinei Titulescu, soția ministrului, (o altă bombă cu ceas în viața sa), dar și a urmașului Vlad – care a condiționat aprobarea reînhumării osemintelor în Patrie de obținerea, fără nici un drept, a casei Fundației Titulescu – sunt rezultatul unor cercetări de profesionist, dar și ale unor eforturi impresionante ale autorului. Trebuie să semnalăm, pe lângă aceste momente întunecate, sau cel puțin meschine, și două întâlniri excepționale ale autorului cu personalități care au înțeles importanța demersului lui George G. Potra – cea avută cu domnul Gilbert Monney Câmpeanu, din Elveția, și cea a colaborării cu doamna Elena Danielson, director asociat la „Hoover Archives and Library”. Datorită acestor două personalități, fondul arhivistic Titulescu a căpătat dimensiunile și conținutul de astăzi, un fond reprezentativ pentru istoria contemporană a României. Sunt câteva capitole în această carte care ne transmit tragismul sfârșitului marelui om de stat, spre exemplu cele referitoare la încercarea ignobilă a Catherinei Titulescu de a-l interna forțat în ospiciu, cele referitoare la refuzul autorităților elvețiene de a-i acorda o viză de ședere marelui diplomat, șicanele la care a fost supus ani la rând din diferite motive, din care cel mai important este acela că era considerat o Cassandră a vremurilor sale – spunea adevăruri care enervau.

Cercetătorul, inspirat, are darul rar de a învia o lume trecută în pagini umbrite de documente, este plastic în descriere, acut în observații. Nu puține sunt rândurile care ne dezvăluie amărăciunea celui care știe să distingă între rea-voință și neputință, mai ales când este vorba de un interes care depășește cu mult aranjamentele gratuite sau bine plătite, atât de populare într-o lume elitistă cum este aceea a afacerilor externe. Tonul calm, detașat al cărții o face și mai interesantă, deoarece înțelegem că nu avem de-a face cu o pledoarie pentru anume ceva, chiar dacă este vorba despre moștenirea documentară a marelui Titulescu, ci cu descrierea, post-factum, a unei bătălii care, deși nu e sigur că s-a încheiat, cu siguranță s-a dat. Câștigătoare este istoria poporului român, iar printre artizani, fără nici o îndoială cel mai de nădejde, se prenumără istoricul și diplomatul George G. Potra.

Eugen Uricaru

„Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on „Toamna căpitanului” – interpretată chiar de autorul lucrării 

Redacţia: În ce cheie trebuie să fie citite textele din volumul pe care l-aţi publicat?

Prof. Dr. Zoe Petre: Poate cea mai adecvată caracterizare ar fi cea de op-ed, cum le spun americanii – editoriale de opinie, adică nu neapărat editoriale de felul celor pe care ziariştii profesionişti le publică, şi care au datoria unei distanţări faţă de opţiunile partizane, ci editoriale care pornesc de la un parti-pris binecunoscut cititorilor şi onest asumat de autor, dar care se străduiesc să nu altereze faptele, ci doar să le interpreteze într-o optică personală.

Coperta carte_516_800_516_800Volumul intitulat „Toamna căpitanului” – ca un omagiu pentru „Toamna Patriarhului”, al lui Garcia Marques – încearcă să desluşească, adesea cu un zâmbet, sensul evenimentelor pe care le străbatem în ultima vreme. Pornind de la criteriul de inteligibilitate, am decis să public comentariile din ultimii cinci ani, precedate de o selecţie de articole din anul electoral 2009: prins între alegerile parlamentare de la sfârşitul lui 2008 şi cele prezidenţiale din anul următor.

Puţin timp înaintea turului II al alegerilor prezidenţiale, ziarul „Ziua”, în care publicam până atunci, a anunţat că-şi încetează apariţia, aşa că, după un răstimp de meditaţie tăcută, am inaugurat un blog, „Fragmentarium”, unde am publicat cea mai mare parte a comentariilor cuprinse în volum; câteva au apărut totuşi ca interviuri sau ca analize în revista care îmi face cinstea de a publica această prezentare, „Balcanii şi Europa”.

Am optat, aşadar, ca la încheierea ultimului cincinal Băsescu să republic cea mai mare parte a comentariilor pe care acest răstimp mi le-a inspirat. Înainte de asta, am verificat cu atenţie în ce măsură reacţiile mele „la cald” se mai susţin şi în momentul în care tragem, de bine, de rău, o linie finală a acestei etape. Aşa cum văd azi lucrurile, nu m-am înşelat. Neîncrederea mea inaugurală – exprimată, spre marea supărare a multor colegi şi chiar prieteni, încă din vara lui 2004 – în personajul care a exercitat în ultimii zece ani cea mai înaltă magistratură în statul român s-a confirmat. Am mai păstrat în volum toate textele critice la adresa succesivelor guverne ale României din ultimii cinci ani, începând cu guvernul Boc I, PD-L&PSD.

Recunosc, retrospectiv, că succesivele guverne USL nu sunt tratate cu aceeaşi măsură critică. Poate fi părtinirea mea faţă de alianţa politică îndreptată contra exceselor regimului Băsescu, fapt e că, în ambele sale înfăţişări, guvernarea USL mi s-a părut mai legitimă decât cea a PDL.

Profitând de întrebarea redacţiei îmi permit să aduc „interpretarea” mea la zi:

«Cum stăm acum? Greu de spus. PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot aşa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea chiar şi atunci un nume, dacă nu chiar o onoare – scriam în septembrie trecut. Pe de-o parte, nu-i rău că avem un preşedinte tăcut, problema e că am fost averitzaţi că „tace şi face”, aşa că vreau şi eu să ştiu nu numai „ce” tace. Nu mă pot împăca însă defel cu gândul că, asemeni Ungariei sub ferula lui Orban Viktor, după aproape 150 de ani de liberalism, ne-am convertit subit şi noi la creştin-democraţie şi populism. Iar faptul că acest sacrificiu s-a făcut pe altarul salvării PDL de la o pieire politică mai mult decât meritată mă înfurie de-a dreptul. Aşa am scris încă din vară, în ultimul text din culegere, şi, dacă nu aş fi scris atunci, scriam acum.»


Textele din acest volum fermecător aparţin unui spirit academic, ce descinde în iureşul realităţii curente. Zoe Petre coboară cărturăria din pod şi găseşte contraste spumoase între eroii mitologici şi nevolnicii noştri contemporani. Tonul doct şi vorba iute, scriitura savantă şi giumbuşlucurile stilistice se amestecă într-un soi amaretto: e niţel amărui, dar înveseleşte. Despre ultimii cinci ani într-o Românie a culorilor tari, într-o carte cu interpretări alese pentru gusturi subţiri.”

Radu Călin Cristea


Sunt mulţi oameni care-şi zic sau aşteaptă să fie recunoscuţi ca intelectuali publici, ceea ce implică o anumită responsabilitate faţă de România. Însă, la o privire atentă, pe parcursul anilor, realizezi că-şi poartă în spinare doar propriile interese, constant oportunişti. E plină mass-media de ei, precum intestinele de carbohidraţi. Doamna Zoe Petre e la antipod, un model pentru ceea ce trebuie să fie un intelectual într-o societate dezaxată. «Toamna căpitanului», dacă mai era nevoie, demonstrează încă o dată acest lucru.”

Alexandru Petria

Tablou contemporan…

Reporter: Adrian Paradovschi September - 10 - 2014 Comments Off on Tablou contemporan…

Coperta BULAPildele lui Esop datează din secolul VI î.d. Hr., în schimb viaţa fabulistului a fost scrisă abia în secolul IV d. Hr. Till Eulenspiegel a trăit în secolul al XIV – lea, dar romanul vieţii sale, scris de belgianul Charles de Coster, a apărut în secolul al XIX-lea. Bulă s-a născut prin anii ’60 ai veacului trecut şi a acaparat integral spaţiul acnecdotei româneşti până în decembrie 1989. Un cunoscut scriitor l-a caracterizat astfel :„un tip de naivitate şi de şiretenie, de spirit şi de nerozie, de logică şi absurditate, de păcălici şi păcălit- după împrejurări”. Sunt, de fapt, cuvintele lui Caragiale despre Nastratin Hogea, dar cine s-ar încumeta să afirme că nu i se potrivesc perfect şi lui Bulă? Ceea ce îi lipsea acestuia din urmă era doar biografia. Lacuna a fost remediată de scriitorul Carol Roman, iniţial prin cartea „Bulă, mon amour”, apărută în 1999, iar de curând printr-un al doilea volum, „De ce nu a ajuns Bulă preşedinte” (cu caricaturi de Ando). Ambele îl proiectează pe Bulă în plină actualitate, făcându-l contemporan cu diverse personaje simpatice, ca de pildă un fost preşedinte al Senatului cu „o flacără violet deasupra capului”, semn că „alegerile prezidenţiale au fost viciate de forţe energetice de sorginte supranaturală” sau „piticul ăla vorbăreţ, care făcea pe deşteptul pozând în mai-marele presei româneşti” ori acea fetiţă ajunsă avocat şi chiar ministru „trântindu-şi pe frunte un breton tăiat scurt”. Este timpul când modernizarea bucătăriei Parlamentului uşurează bugetul ţării de o cifră cu multe zerouri în coadă, când aleşii naţiunii cugetă „nu la cea ce fac ei astăzi, ci … la mandatul viitor”, când odraslele demnitarilor beneficiază de „studii complete terminate într-un singur an”, când „noaptea este spartă de urletele disperate ale sistemelor de alarmă în tonuri şi melodii aiuritoare, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii”, când prin difuzoare răsună triumfal „Dau bacşiş la lăutari/ să se ştie că am bani,/ le dau mărci, le dau dolari,/ să moară ai mei duşmani”, când guvernul emite, într-o singură dimineaţă, 24 de ordonanţe, când… Resuscitat cu succes de Carol Roman cu hazul său binecunoscut, Bulă pornit să ajungă preşedinte – încercând să întemeieze alianţe procopsite, să înfiinţeze partide de masă cu grăsani şi chelboşi, restaurante cu căţei în ciorbă, etc., etc – redevine contemporanul nostru într-un text pe care l-aş numi „hiper-realist”, întrucât autorul nu inventează nimic, nici măcar nu exagerază, ci doar juxtapune ingenios o seamă de instantanee ale cotidianului. De aici şi perfidul îndemn imprimat la începutul cărţii, care, însă, îi poate servi şi drept concluzie: „Întrucât ascensiunea lui Bulă este una de ficţiune, orice potrivire cu personaje sau întâmplări din realitate este, evident, întâmplătoare. Nimeni, însă, nu-l poate obliga pe cititor să nu gândească liber”.

Ştefan Cazimir

Nota autorului: Cartea prezintă într-o variantă personală imaginea societăţii în care Bulă îşi trăieşte zilele. Climat de super-sexualitate, zbucium pentru existenţă, dezorientare, atmosfera ultragiantă a vieţii politice cu o mulţime de profitori, incapabili şi guralivi; într-un cuvânt o carte populată de diverse personaje cu care se confruntă Bulă, pe care cu toţii îi ştim şi… doar atât. (C.R.)

O lucrare document

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on O lucrare document

Coperta carteÎn pofida existenţei unei laborioase relaţii diplomatice, istorici din România şi din Turcia au fost destul de „discreţi” faţă de relaţiile bilaterale. Cunoaşterea limbii turce i-a permis domnul Ionuţ Cojocaru să acceadă la informaţia de primă mână, edită dar mai ales inedită, existentă în istoriografia turcească şi în arhivele turceşti. Astfel că prin această teză de doctorat, puzzle-ul intitulat „România şi Turcia în perioada interbelică” este completat cu pătrăţelele turceşti.

Firul epic al acestui volum urmăreşte eforturile României şi Turciei, singure sau împreună, pentru promovarea şi apărarea intereselor lor într-un interval deschis de evenimentele politice şi militare ce au urmat primului război mondial şi încheiat de derulările din crucialul an 1940. Sunt urmărite atitudinile pe care cele două ţări le-au avut faţă de conferinţele de la Lausanne şi Montreux, faţă de problemele securităţii pe continent şi în Balcani şi faţă de deteriorarea situaţiei internaţionale şi prăbuşirea Europei în cel de-al doilea război mondial.

Graţie accesului la istoriografia şi sursele documentare turceşti, autorul a putut să ofere noi informaţii referitoare la Antanta Balcanică şi poziţia Turciei faţă de evoluţia situaţiei României la sfârşitul perioadei interbelice şi în primul an de război. Se analizează cu ajutorul aceloraşi documente limitările politicii externe desfăşurate de Turcia şi România, încercând să se găsească şi explicaţii la anumite poziţii – ca de pildă, izolarea României faţă de Uniunea Sovietică. Lucrarea domnului Ionuţ Cojocaru este o alcătuire echilibrată, scrisă îngrijit, având un discurs redactat logic.

Existau şi diferenţele majore care despărţeau România de Turcia din punctul de vedere al situaţiei geostrategice. În fond, este vorba despre un stat european, cu interese europene şi despre un stat asiatic, cu interese în bazinul est-mediteranean şi în Orientul Mijlociu. Interesele acestora nu au cum să se acomodeze! Şi această situaţie nu este proprie momentului 1939, ci apare imediat după 1918. Ar mai trebui apoi de găsit şi locul pe care decizia lui Nicolae Titulescu, din martie 1936, 1-a ocupat în „intrarea în amorţeală” a Antantei Balcanice şi a Micii Antante, atunci înregistrându-se un decalaj major între opţiunile României, de o parte, şi ale aliaţilor săi.

Prof. univ. dr. Mihai Retegan


Autorul se confesează: Ionuţ Cojocaru

De curând a apărut în librării lucrarea „România şi Turcia – Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice (1918 – 1940)”, de lector univ. Ionuţ Cojocaru. Stăm de vorbă cu autorul:

– Ce îşi propune această lucrare?

– Este o carte care vine să întregească şi să completeze bibliografia existentă despre relaţiile româno-turce. Este de fapt un tablou al evoluţiei legăturilor dintre statele balcanice de la începutul secolului XX. De altfel, zona balcanică a reprezentat întotdeauna un spaţiu multicultural, tumultuos în evenimente – multe imprevizibile… Nicolae Iorga remarca pe bună dreptate că nu putem înţelege istoria noastră dacă nu cunoaştem istoria vecinilor. În acest sens, împreună cu câţiva colegi din fiecare stat sud-est european, din Turcia, Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Albania, Croaţia, Grecia, Macedonia, am discutat posibilitatea acestei colaborări. În ceea ce mă priveşte, am fost invitat să particip în statele respective la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifice care m-au ajutat în realizarea acestei lucrări.

– De la ce bază de pregătire aţi pornit?

– După absolvirea Facultăţii de Istorie, în care timp m-am specializat în limba turcă, vara anului 2005 mi-am petrecut-o în Germania, în mijlocul unei comunităţi de turci. Discuţiile cu colegi turci despre diferite evenimente istorice comune m-au îndreptat spre acest subiect. Am vrut să mă documentez cum de Țara Românească, Moldova şi Transilvania au putut ţine piept unui imperiu tri-continental. Apoi am aprofundat o altă religie, o altă mentalitate, o altă civilizaţie, cât şi, mai ales, personalitatea lui Mustafa Kemal Atatürk, lider unic, care a reuşit să transforme un Imperiu într-o Republică. Aceştia au fost factorii care m-au făcut să mă aplec spre analiza istoriei acestui popor şi a relaţiilor cu ţara noastră.

– Aţi studiat în Arhivele Turciei. Am dori să ne prezentaţi în câteva cuvinte această instituţie.

– Arhivele din Turcia se află în mai multe locuri: cele ale Imperiului Otoman sunt la Istanbul, de anul trecut, într-un sediu somptuos, iar cele de la Ankara sunt dedicate Republicii Turcia – Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Arhivele funcţionează în sistem informatizat şi sunt defalcate pe tipul subiectului, pe rapoartele oficialităţilor consultate. Din păcate, în Turcia este greu de ajuns la Arhivele Militare şi chiar mai dificil în cele ale Ministerului de Externe. Cât priveşte Arhivele Diplomatice, ele nu pot fi consultate.

– La ce lucraţi în prezent?

– Îmi propun să dezvolt cercetările mele cu privire la acest spaţiu. În noiembrie 2013 am organizat simpozionul „Diplomaţia sud-est europeană, 100 de ani de la războaiele balcanice”, împreună cu Academia Oamenilor de Ştiinţă din România şi Universitatea Europei de Sud-Est Lumina. Pe lângă comunicările profesorilor români, am reuşit să angrenez şi colaborarea a peste 20 de istorici din Turcia, care au prezentat studii inedite, completând ceea ce s-a scris despre subiect până în acest moment, cât şi câteva studii la fel de valoroase prezentate de colegii din Serbia. Aceste comunicări vor apărea într-un volum la Editura Cetatea de Scaun. De asemenea, împreună cu un valoros grup de cercetători, ne apropiem de finalul volumului al doilea de documente România – Turcia, care tratează perioada anilor 1938-1944, o perioadă dificilă pentru statele balcanice, victime ale jocurilor marilor puteri. Mai amintesc că, împreună cu doctorand Andreea Stoian Karadeli, lucrez la o monografie dedicată personalităţii lui Mustafa Kemal Atatürk.

Risipirea umbrelor

Reporter: editura April - 17 - 2014 Comments Off on Risipirea umbrelor
1

La Biblioteca „Mihail Sadoveanu”- Bucureşti, a avut loc lansarea cărţii Debut în ceaţă – Scînteia tineretului, care a reunit mai mulţi foşti redactori ai amintitului ziar de tineret. Cu acest prilej au luat cuvântul Nicolae Dragoş, Ştefan Mitroi, Neagu Udroiu, Ion Bucheru, care au evocat momente memorabile din anii petrecuţi în redacţie.

După un volum memorialistic de succes datorat în primul rând talentului şi sincerităţii, intitulat „Să te încrezi în vise”, Carol Roman ne oferă o altă carte, practic o continuare a explorării trecutului propriu care aparţine tuturor. Intitulat „Debut în ceaţă Scînteia Tineretului”, acest volum cuprinde momentele începuturilor unei cariere jurnalistice de invidiat într-o perioadă a istoriei noastre care are foarte puţine lucruri de admirat. Paginile memorialistice, scrise cu o neascunsă melancolie, dar şi o vădită amărăciune, sunt însoţite de o serie de miniaturi, portrete vii şi expresive, ale unor colegi care prin destinul lor refac imaginea unei epoci entuziaste, crude, tragice, sfâşiată de contradicţii uneori dezastruoase pentru unii, cei mai mulţi dintre actanţi.

Lumea agitată şi tulbure a anilor instalării unei orânduiri necunoscute până atunci românilor, în care multe dintre idealurile în numele cărora se acţiona violent şi autoritar se dovedeau nu doar utopice, ci şi înşelătoare, mai cu seamă pentru cei care abia intrau în societate, care erau plini de energie, avânt şi vise, această lume a anilor ‘50 este reconstituită în linii precise, capabile să sugereze şi ceea ce nu se spune pe de-a întregul, nu pentru că autorul n-ar fi vrut, ci pentru că, practic, este imposibil. În câteva rînduri, domnul Carol Roman reconstituie fenomene complexe, cărora li s-au dedicat tomuri, programe de cercetare sau Institute dotate cu buget şi demnitari. Miniatura este dedicată unei figuri de-a dreptul tragice, dispărute în malaxorul unei istorii indiferente, practic anonime, mă refer la portretul lui Valentin Câmpeanu, redactorul şef al Scînteii Tineretului pentru o scurtă perioadă, în teribila epocă. Un om normal, cu idealuri şi comportament modelat de chiar propaganda pe care o slujea şi care exact din aceste motive sfârşeşte alături de un ospiciu, un ospiciu unde internaţii strigau în deplină libertate, citez – „Moarte ruşilor asupritori”, „Împuşcaţi-ne, să nu mai trăim în groază”. Ceea ce ne spune convingător autorul este faptul că primele victime ale sistemului criminal au fost, printre alţii, chiar cei care au crezut în propaganda lui. Erau cei care nu aflaseră că în epocă, din păcate şi astăzi, una se spunea şi altceva se fuma, după cum se exprima un mare poet.

2Calitatea sa de ziarist l-a dus pe Carol Roman în contact direct cu realitatea întunecată, palpabilă, cealaltă faţă a lumii pe care ziarul o prezenta cititorilor săi – excluderea din lumea academică a profesorului Egon Weigl, întemeietorul catedrei de ştiinţe pedagogice de la Universitatea Bucureşti chiar de către propriii discipoli, alungarea din redacţie a celor care îndrăzneau să aducă în discuţie adevăratele valori ale culturii româneşti, întâmplări din viaţa unor personalităţi pedepsite pentru anticiparea evoluţiei istorice, cum a fost cazul poetului Ion Brad, care a pus în circulaţie Raportul lui Nikita Hruşciov privind crimele stalinismului, ascuns opiniei publice din România o vreme din motive de perpetuare a stalinismului românesc, ceea ce dovedeşte că e greu să învinuieşti în totalitate ocupanţii sovietici pentru infernul românesc, am avut şi mai avem şi noi diavolii noştri autohtoni.

Autorul volumului reuşeşte, cu convingere, să descrie un complicat proces de trezire interioară, de autoclarificare în confruntarea cu realitatea. Încetul cu încetul, marile idealuri lasă locul adevărurilor simple, dar trainice. Sugestivă este întâlnirea cu un fioros chiabur, una din ţintele preferate ale propagandei profesate la ziar, care se dovedeşte a fi un om normal şi necăjit, demn şi plin de bun simţ. Aceste câteva imagini fulgurante, reconstituite de talentul şi sinceritatea autorului, conving cititorul de adevărul vieţii trăite în contrast cu viaţa închipuită a ideologiei.

Luminoase, adevărate oaze ale speranţei în deşertul mediocrităţii şi cinismului epocii sunt evocările unor personalităţi ale culturii noastre pe care domnul Carol Roman le-a cunoscut – George Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Aurel Baranga, Victor Eftimiu ori Zaharia Stancu, la care se adaugă contemporanii săi apropiaţi Teodor Mazilu, Ion Băieşu ori Fănuş Neagu. Sunt amănunte preţioase, descoperiri de fapte şi caractere care fac istoria literară şi nu doar, iar autorul le redă cu discreţie şi înalt meşteşug artistic. Pagini pline de umor aduc în faţa ochilor noştri o lume dihotomică, pe de o parte strivită de teroarea ideologică, pe de altă parte plină de fapte de viaţă normale, de o dimensiune umană greu de stăpânit. Observaţii subtile, mici comentarii fac din textele sale din acest volum adevărate situaţii de caz tipice pentru epocă. Autorul poate spune în cuvinte puţine ceea ce alţii nu pot spune în volume şi tratate grele la propriu. Paginile despre Festivalul tineretului şi studenţilor din 1953, de la Bucureşti, cele despre moartea lui Stalin sunt excepţionale prin simplitatea puterii evocatoare, prin capacitatea de a descrie exact situaţia. Este punctul de întâlnire între scriitor şi ziarist, ambii stând justificat într-un rând onorabil al fiecărei bresle.

Cărţile acestea, scrise de Carol Roman, contribuie şi ele din plin la risipirea umbrei în care, cu sau fără voia noastră, mai adăstăm.

Eugen Uricaru

„Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

Reporter: editura January - 23 - 2014 Comments Off on „Titulescu. După 50 de ani, din nou acasă”

La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul acestei lucrări, reconstituie dosarul tragediei marelui om politic şi diplomat român. Este un binecunoscut istoric, ziarist şi autor al unui mare număr de lucrări ştiinţifice. Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, George Potra fiind coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu”. Activitatea sa susţinută în domeniul cercetării i-a adus o largă recunoaştere. Este laureat al Premiului revistei „Balcanii şi Europa” 2012.

  • Se cunoaşte că o mare parte a cercetărilor dumneavoastră, în calitate de istoric, au fost dedicate exilului obligatoriu la care a fost supus…
  • De la început, am să fac o afirmaţie: Nicolae Titulescu a murit de două ori. Prima dată la 29 august 1936. Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă. A doua oară, la 17 martie 1941. Atunci când, prematur, a cedat suferinţei fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos.
Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Rămăşiţele pământeşti ale marelui dipolmat înfăşurate în tricolorul românesc, depuse în Biserica „Sf. Mihail“, Cannes (24 martie 1941). La ceremonia înmormântării s-a aflat şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Proscris, Titulescu a fost obligat să ia calea exilului. Timp de 1.660 zile, Titulescu a parcurs însingurat drumul Golgotei, care l-a dus implacabil spre Ţara Drepţilor. A rămas însă devotat fără rezerve Ţării. Înfrângând boala, ostilitatea, izolarea politică şi fizică, a pus în slujba Neamului şi a Lumii epocii sale un univers de Idei şi Acţiune. A încercat şi a reuşit să depăşească limitele posibilului. Faţă de ascensiunea forţelor revanşarde şi de accentuarea pretenţiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Titulescu a chemat la un efort de stimulare a proceselor de solidarizare şi coagulare a tuturor forţelor progresiste şi democratice împotriva dictaturilor şi dictatorilor. Lucid şi curajos, Titulescu a respins toate dictaturile, afirmând că nu există deosebiri de fond între acestea, că în esenţă dictaturile sunt identice, că nazism=fascism=comunism. A somat democraţiile europene să abandoneze definitiv lumea himerelor şi a compromisurilor, conciliatorismul cu regimurile totalitare, cu promotorii revizionismului şi revanşismului. Din nefericire, a avut destinul Casandrei.

Celor care-l acuză, nedrept, de prăbuşirea României şi dezagregarea sistemului de securitate europeană li se opun realitatea şi logica faptelor istorice. Titulescu a trăit întreaga tragedie a sfârtecării României – la Est prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, la Nord-Vest prin pierderea unei mari părţi a Transilvaniei, la Sud prin pierderea părţii de sud a Dobrogei („Cadrilaterul“). Prin mintea acestuia n-a trecut niciodată, dar absolut niciodată, un alt gând decât acela în legătură cu interesele Ţării şi ale Neamului Românesc. „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea“.

Îndurerat că nu şi-a putut servi în continuare Patria, pe care o reprezentase de-a lungul anilor cu atâta strălucire şi căreia i se dedicase cu tot devotamentul, Titulescu s-a stins din viaţă prematur, la Cannes, în Franţa. Regimul hitlerist s-a opus categoric înmormântării lui Titulescu în România, impunând această hotărâre generalului Ion Antonescu. În circumstanţele complexe ale respectivului moment politic, familia a decis, în cele din urmă, ca Titulescu să fie înmormântat provizoriu la Cannes, urmând ca, ulterior, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat să fie aduse în România, potrivit dorinţei sale testamentare.

  • Nici după încetarea din viaţă nu a fost cruţat…
  • Nedreptatea ce i s-a făcut în viaţă l-a urmărit şi după moarte. Ion Antonescu a interzis unei delegaţii române a Partidului Naţional Ţărănesc să participe la funeraliile lui Nicolae Titulescu. Ştirea morţii lui Titulescu avea să fie inserată în presa română într-un mod mai mult decât straniu. Foarfecele cenzurii antonesciene nu a fost nici prima şi nici ultima nedreptate făcută lui Titulescu. Academia Română a sfidat consemnul şi l-a elogiat sub arcadele sale pe ilustrul om politic şi diplomat român.
Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Au fost mulţi ani de tăcere, după înlăturarea nedreaptă, la 29 august 1936, şi cu atât mai mulţi după moartea sa prematură, la 17 martie 1941. „Tăcerea“ a îngheţat cu frigul său câteva decenii de istorie românească. Dictaturilor carlistă şi antonesciană le-a urmat dictatura comunistă. De la un moment dat, regimul de la Bucureşti a înţeles că evocarea operei lui Nicolae Titulescu poate fi utilă în efortul României de a se elibera de orice tutelă, de orice constrângere, de a urma o politică independentă, de a-şi afirma şi prezerva suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. Pas cu pas, manifestările publice dedicate lui Nicolae Titulescu (comemorări/aniversări) au fost deturnate de oficialităţi, confiscând, dincolo de limitele înţelegerii şi suportabilităţii, aproape întreg spaţiul public de comunicare. Deşi s-au folosit de numele lui Nicolae Titulescu pentru a-şi urmări interesele specifice, deşi i-au confiscat personalitatea şi opera, ascunzând opiniei publice adevărata sa dimensiune intelectuală şi morală, gândirea sa politică, adevăratele imbolduri şi linii de forţă ale acţiunii sale, autorităţile de la Bucureşti au reuşit să păcălească opinia publică internă şi internaţională – cel puţin o parte din ea – acreditând pentru cei naivi ideea unei alese receptivităţi şi a unui profund respect pentru opera înaintaşilor. Nu este mai puţin adevărat că demersul Bucureştilor s-a dorit şi un test, nu atât faţă de Occident, cât mai ales faţă de Răsărit, dorind să se cunoască reacţia acestuia faţă de preluarea şi promovarea ideilor lui Nicolae Titulescu privind independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială etc.

  • Cum a ajuns, în cele din urmă, în panteonul recunoaşterii naţionale?
  • Urmărind un câştig de imagine, în perioada 1963–1982, liderii de partid şi de stat din România au indicat unor instituţii de primă mărime – în primul rând Ministerului Afacerilor Externe – să facă, direct şi indirect, demersuri pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Toate aceste demersuri s-au lovit de un refuz. Pentru a reveni Acasă, Nicolae Titulescu a aşteptat 50 de ani. Din varii motive şi din diverse părţi i s-a ignorat dorinţa de a fi aşezat în pământul Ţării. Până la trecerea sa în nefiinţă, Ecaterina Titulescu a refuzat categoric aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu în România, invocând statornic existenţa regimului comunist de la Bucureşti. Ecaterina Titulescu nu i-a respectat, deci, ultima dorinţă. După moartea acesteia, pe o poziţie la fel de intransigentă s-au plasat soţii Marie Yvonne şi Gheorghe Antoniade. Macabru, aceşti posesori de rămasuri titulesciene au revendicat pentru ei dreptul de a negocia locul depunerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Cât de trist ar putea fi considerat, ei rămân nişte traficanţi de cadavre. Dincolo de raţiuni ideologice, aceştia sunt animaţi de interese patrimoniale. De ani de zile, urmaşul acestora se judecă cu statul român pentru a intra în posesia Casei Titulescu, societatea românească riscând astfel abstragerea ei din rostul firesc – intelectual, diplomatic, ştiinţific – şi transferul ei într-o afacere comercială.

Lungul drum al lui Titulescu către casă s-a încheiat în 7 martie 1992. Readucerea sa în ţară după 50 de ani de la aşezarea sa în cripta Bisericii Sf. Mihail din Cannes a încheiat un efort de câteva decenii, în care s-au vehiculat mari principii şi s-au consumat interese meschine, în care serenitatea a lăsat loc pasiunilor şi intrigilor, confruntărilor şi acuzelor. Dincolo de nume şi date notabile, din acest demers rămâne realitatea că în 1992, în efortul final de readucere a lui Nicolae Titulescu s-au regăsit solidare toate forţele politice majore ale ţării. Titulescu a fost readus Acasă de Ţara însăşi, care şi l-a revendicat ca fiu şi care l-a primit cu braţele deschise, dându-i loc în inima fiecăruia dintre noi. Obosit de atâta aşteptare, a venit să se odihnească Acasă, în inima Transilvaniei, la Braşov. Din suflet, a devenit simbol. De iubire de Ţară şi Neam. Cu ochii roată spre toate zările, Titulescu ne cheamă în armata marilor idei pe care le-a imaginat şi condus, cu speranţa că ele pot constitui temeiul tuturor întreprinderilor de conlucrare şi pace, hrănite cu dreptate, adevăr, umanism, încredere.

Chiar dacă la 7 martie 1992, când a fost adus Acasă, n-a fost trecut pe sub Arcul de Triumf, Titulescu rămâne pentru noi un Erou. În Panteonul recunoştinţei naţionale, el s-a aşezat alături de făuritorii de Ţară, de cei ce au servit-o şi apărat-o, fără ostenire şi rezervă, proiectând deopotrivă un vizionar şi precursor, efigia unui om care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce România în Europa şi Europa în România.

C.R.

Adevărul despre Nicolae Titulescu

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Adevărul despre Nicolae Titulescu

Ediţia de faţă a monumentalei crestomaţii avându-l ca subiect pe Nicolae Titulescu, apărută la Editura Fundaţiei Europene Titulescu, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, beneficiază de un Cuvânt înainte, postfaţă, note biografice, adnotări şi explicaţii precum şi de un indice realizate de iniţiatorul crestomaţiei, distinsul diplomat şi competentul istoric al diplomaţiei, George G. Potra, ne dăruieşte o a doua ediţie. Sub titlul acestei cărţi, în trei volume impresionante, anume Pro şi Contra – Titulescu, fierbe de multă vreme un cazan al istoriei noastre care nici astăzi, se pare, nu şi-a găsit rezolvarea, adică înţelegerea deplină. Nicolae Titulescu, aşa cum îl descoperim în lectura textelor reunite de domnul Potra, devine cu prisosinţă una din marile figuri tragice ale istoriei românilor.Nu cred că exagerez, nu cred că greşesc cu totul, atunci când consider că Nicolae Titulescu este cea de a patra figură din şirul personalităţilor tragice care au marcat devenirea social politică a poporului român prin soarta lor, aflată sub semnul jertfirii de sine şi a crucificării în suferinţă de către cei care fie că nu le-au înţeles, fie că le-au înţeles dar le-au considerat primejdioase. Primejdioase, adică oameni de caracter şi cu idealuri înalte. Cei patru cavaleri ai nobleţei româneşti, cele patru embleme ale sacrificiului din istoria noastră modernă sunt, aşa cred, Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu şi, iată, cu argumentele cuprinse în cartea editată de domnul Potra, Nicolae Titulescu. Comun celor patru oameni de cumpănă le este faptul că au fost trădaţi, umiliţi şi ucişi, direct sau indirect, din acelaşi motiv – îşi iubeau neamul şi ţara într-un mod atât de profund şi de înălţător încât potrivnicilor lor le erau de neînţeles aceste fapte. Şi tot comună le este cauza sfîrşitului lor – lucrarea în rău a apropiaţilor lor, a celor pe care ei au înţeles să-i slujească şi să-i apere până la capăt.

Textele cuprinse în cele trei volume sunt grăitoare în ceea ce priveşte prestigiul naţional şi internaţiuonal de care se bucura Nicolae Titulescu după cum sunt la fel de expresive atunci când este vorba de o scenă politică internă sfîşiată de interese şi o panoramă externă bulversată de apariţia statelor totalitare într-o vreme în care iluzia unei lumi, a dialogului şi a aplicării principiilor care stăteau la baza Ligii Naţiunilor, mai funcţiona.

Textele adunate cu migală şi acurateţe nu sunt o simplă înşiruire. Domnul George G. Potra are ştiinţa rară a alcătuirii unui context coerent din piese aparent disparate iar în acest caz contextul coerent este România interbelică, nu o Românie idilică şi o culme a democraţiei ci o ţară care face eforturi gigantice să-şi găsească locul şi identitate după un cataclism sângeros, care pendulează între normalitate şi grotesc, o societate în care figurile politice sunt atât de contradictorii şi controversate încât întrebarea firească este, chiar vine din texte , – care a fost norocul ei că a rezistat? Nu cred că a fost vorba de un noroc, mai degrabă a fost vorba de inteligenţa politică şi nu doar, însoţită de consecvenţa unor mari sentimente cum ar fi dragostea de România, a unor personalităţi între care se desprinde Nicolae Titulescu.

Lucrarea abundă în probe pro şi contra Titulescu, de la mici reverenţe la mărturii sincere şi cuceritoare ale aprecierii pozitive până la obişnuitele pişcături ori grobianele atacuri.

Este uimitor cît de diferite sunt personalităţile care au găsit de cuviinţă să se pronunţe împotriva lui Nicolae Titulescu, dau exemplu două dintre ele, aflate în evidentă adversitate ideologică, Gheorghe Brătianu, ilustrul istoric şi Octavian Goga, ilustrul poet.Tot uimitoare sunt argumentele care se aduc în aceste vituperante atacuri, de la faptul că e bolnăvicios la cel că prea era …o figură internaţională. Toate acestea stau între aceleaţi coperţi cu aprecieri şi constatări obiective care te conving că Nicolae Titulescu era nu doar în centrul atenţiei naţionale şi internaţionale ci se bucura de stimă, simpatie şi admiraţie. Nu – l amintesc decât pe Winston Churchill care scriind despre Titulescu constata cu amărăciune – „Dacă l-am fi ascultat mai mult pe Titulescu, n-am fi ajuns la discreţia nebunului de Hitler! Poate exista un elogiu mai mare adresat unui diplomat, unui politician român”?

Cartea domnului George G. Potra, pe lângă toate meritele directe, de la cele filologice, istorice ori ştiinţifice mai are unul. Un merit, ca să spunem aşa, colateral. Este o carte extrem de actuală în sensul necesităţii observării celor întâmplate pentru a măsura dimensiunea prezentului. Tot ceea ce s-a întâmplat are toate şansele să se repete, ba chiar se repetă…

*

Eugen Uricaru

Clipa care durează

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Clipa care durează

Motto: O carte de preumblări în trecut” ce aminteşte că suntem o virgulă dintr-o frază fără de sfârşit…

Domnul Carol Roman nu se dezminte, fiind unul dintre acei puțini ziariști care cunosc cu adevărat dimensiunile clipei, și ne dăruiește, din nou, una dintre cărțile document ale unei epoci și ale unei vieți trăite cu intensitate și dăruire față de un crez moral și profesional. Crezul acesta, cu siguranță, se întemeiază pe cel puțin două principii – respect pentru adevăr și onestitate în comunicare. Nu e un lucru la îndemâna oricui, mai cu seamă atunci când oamenii sunt sub vremi, vorba cronicarului, ori când oamenilor li se pare că vremurile încep cu ei, vorba celor născuți ieri. Autorul strânge între coperțile volumului -Ziaristul și fascinația clipei– publicată de curând la Editura –„ Balcanii și Europa” – o serie de fapte jurnalistice care, deși îndatorate clipei; refac frânturi de istorie. Interviuri și portrete, fragmente de viață, care au văzut lumina în publicații mai mult sau mai puțin efemere, aduc în prim plan figuri impresionante ale lumii culturale românești și internaționale.

Carol Roman nu este doar un ziarist care consemnează, este un participant activ și energic la dialog, la alegere și la punerea în context. Din jocul de oglinzi al memoriei profesionale, autorul selectează momente și personalități incontestabile, care au marcat epoca și au strălucit ori mai strălucesc în lumea valorilor impalpabile. Volumul debutează cu un memorabil interviu cu F. Brunea – Fox, unul din magnificii reporteri ai ziaristicii românești și nu doar, o figură comparabilă cu Oriana Falacci sau Curzio Malaparte, cu tot respectul pentru notorietate și context, continuând cu o evocare splendidă a Divinului Critic, altfel cunoscut sub numele de G. Călinescu. Pentru că toate lucrurile bune sunt trei, Zaharia Stancu, un mare ziarist și un întemeietor de școală în domeniu, este chemat în lumină cu o excepțională aducere aminte și un interviu complex realizat de domnul Roman. Dar festinul intelectual, prilejuit de lectura acestei cărți are surprizele sale. Urmează Tudor Arghezi și Geo Bogza, inegalabila Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Sașa Pană și Stephan Roll, Alexandru Graur și Alexandru Phillipide, Ion Pas,Victor Eftimiu.

Dar linia de forță continuă, aducând prezențele cultural până foarte aproape de zilele de azi, pentru că până mai ieri eram contemporani cu Fănuș Neagu ori alți de neuitat cavaleri ai boemei ca ,Ion Băieșu. Dar sunt atâtea nume de prim rang ale culturii noastre încât o undă de neliniște te cuprinde atunci când îți dai seama câte valori extraordinare , câți oameni extraordinari au devenit subiect de evocare, în jurul nostru, astăzi, pădurea făcând loc rariștei. Carol Roman a fost un norocos care a știut ce să facă cu norocul său. A știut să-i întâlnească și să-i întrebe pe Art Buchwald, pe cosmonautul Richard Gordon Jr., pe părintele sondajelor George Gallup ori pe scriitorul turc, care mie îmi place foarte mult, Aziz Nesin. Fără îndoială, nu poți epuiza un sumar cât o viață într-o pagină de gazetă, numele sunt multe și dacă ții cont de greutățile inerente ale unei astfel de întreprinderi intelectuale, domnul Carol Roman a trăit și trăiește într-un spațiu și mai cu seamă într-un timp dat, poți înțelege că avem în față proba unei devoțiuni. Oricât de norocos ar fi fost, oricât de inteligent și de curios ar fi fost, fără această dăruire totală față de nevoia și datoria de a depune mărturie, lumea lui și a noastră ar fi arătat mai urât și ar fi fost mai săracă. Clipele acestea astrale, clipele în care adevăratul ziarist se apropie de certitudini ale valorii, sunt singurele clipe de viață ale istoriei. Toate celelalte secunde sunt trecute cu vederea, uitate. După ce parcurgi această carte poți înțelege mai bine că în viața noastră se petrec lucruri extraordinare, dar aceste lucruri trebuie observate. Iar un astfel de ziarist le observă, le consemnează și ni le dăruiește. Așa putem spune, uneori, că timpul nu a trecut în zadar. Domnul Carol Roman face un act de restituire culturală și un act de mărturie față de profesiunea sa, pe care a onorat-o și o onorează în continuare, care contribuie la reconstruirea unei lumi dar mai cu seamă la identificarea unei continuități a valorii în cultura româneascâ. Este un fapt de mare importanță, mai cu seamă într-o perioadă în care tentațiile unei revoluții culturale sunt puternice și promițătoare dar nu în lumea valorilor estetice, ci în aceea a valorilor palpabile. Şi, mai cu seamă ,în aceea a puterii. Fără a fi un Don Quijote, domnul Carol Roman are încredere în bun simț și în valoarea afirmată pe calea talentului, a originalității și a continuității, iar prin această carte, o carte – document, el luminează pentru oricine drumul regal al culturii noastre. Interviurile cu personalitățile din lumea largă adaugă un plus de perspectivă asupra acestui drum.

Nu putem decât să observăm că din ipostaza sa de observator al clipei, fie ea și istorică, autorul contribuie, într-un chip demn de laudă, la consolidarea încrederii că există o cale maestră a culturii noastre ce trebuie urmată. Trebuie urmată pentru că altă cale nu există. O astfel de constatare, în urma demersului unui jurnalist serios, ajunge pentru a-l face pe jurnalist să iasă de sub fascinația clipei și să se înscrie în rândul celor care construiesc pentru a dura.

Eugen Uricaru

Între admiraţii şi orgolii “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Între admiraţii şi orgolii “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”

Sub egida Fundației Europene Titulescu a apărut o valoroasă culegere de documente care se referă la complicatele relații politice și personale dintre două mari personalități ale politicii romînești interbelice, intitulată “Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”. Culegerea tematică de documente, texte și cuvântări parlamentare este alcătuită de domnul George G. Potra, cunoscut autor, traducător, diplomat și foarte apreciat, în ultima vreme, datorită bogatei și febrilei activități a Fundației Europene Titulescu al cărei coordinator este. Tot George G. Potra este semnatarul unui amplu studiu introductiv care analizează, cu multă atenție și profunzime, complicatele relații dintre cei doi mari slujitori ai intereselor fundamentale ale neamului românesc. Credem ca respectivul studiu are marele merit al sesizării unei constante a vieții politice și intelectuale românești moderne și anume, maladia cronică răvășitoare de care ea suferă – orgoliul totalitar. Elitele românești sunt bântuite de o ambiție totalitară chiar dacă se declară democratice sau dimpotrivă. Dupa cum elocvent arată domnul George G. Potra în studiul său, și după cum transpare din textele publicate în volum, cele două personalități, de dimensiuni copleșitoare, mai cu seamă în comparație cu lumea contemporană, deși angajate deplin în opera de consolidare a României Mari, atît pe plan intern cît și în planul politicii externe, avînd, în cele din urmă, același țel, se avîntă într-o polemică necruțătoare, neezitînd să-și administreze chiar lovituri ad-personam( și-ar fi închipuit cineva că marele savant Nicolae Iorga a recurs la calomnie și denigrare pentru a împiedica alegerea lui Nicolae Titulescu în Senatul Universității București sau în Academia Română?) din motive care nu privesc nici măcar interese materiale ci doar orgoliul personal. Concurența, este un cuvînt adecvat, întru admirație și prestigiu public, a avut în România interbelică consecințe nefaste. Și nu doar în perioada interbelică! Moravurile și năravurile de atunci ale clasei politice și ale grupului intelectual , aflate în plină căutare a regăsirii de sine după 1989, au fost cele dintîi regăsite! Cîteva subiecte vitale pentru supraviețuirea României întregite, cum au fost – Chestiunea optanților, problema Micii înțelegeri ori semnarea unui Tratat cu Uniunea Sovietică în vederea asigurării unor relații asigurătoare de neagresiune, cel puțin, au fost tot atătea motive de înverșunate atacuri, cu precădere din partea lui Iorga. Pe de altă parte, fără nici o îndoială, marele istoric și cam inabilul om politic care a fost Nicolae Iorga, avea la rîndul său conștiința faptului că tînara Românie Mare se afla sub presiunea forțelor revizioniste și avea imperios nevoie de un sistem de alianțe, de un sprijin internațional în rezolvarea problemelor litigioase cu Ungaria, de o asigurare în fața expansionismului sovietic iar soluțiile propuse de Nicolae Titulescu erau într-adevăr soluții viabile însă nu putea accepta ca ele să vină din partea celui pe care îl considera un concurent direct la gloria, recunoașterea și prestigiul național pe care le considera cuvenite doar sieși.. Citind ampla documentație alcătuită de George G. Potra înțelegi limpede că orgoliul și partizanatul au reușit să întunece excepționale inteligențe (în rîndul denigratorilor lui Titulescu se aflau și Octavian Goga ori eminentul istoric Gheorghe Brătianu ) și să zădărnicească subtile operațiuni de politică externă care ar fi consolidat construcția internă și poziția externă a României. De altfel, volumul editat de domnul George G. Potra , demonstrează că metoda folosirii prezenței externe pentru scopuri interne și nu pentru o reală politică externă nu este o invenție a perioadei comuniste și nici o achiziție a democrației românești, fie ea și sui generis, ci o practică exercitată chiar din debutul nostru ca țară în răndul statelor care contează în Europa, adică imediat după semnarea Tratatului de la Trianon. Eroarea de apreciere că atingerea obiectivului este mai puțin importantă decît încununarea cu lauri a premianților de profesie este o constantă a vieții politice de alaltăieri și de azi. Probabil și a celei de mâine.

George G. Potra, cu o remarcabilă inteligență obiectivă , chiar și cu o nereprimată ironie , ne prezintă spectacolul unui politicianism păgubos pentru Țară, mecanismul folosirii politicii externe spre atingerea unor interese,uneori meschine și întotdeauna egoiste, din politica internă sau, și mai rău, a unor ambiții strict personale. Dar se mai vede ceva, se vede destul de limpede manifestarea unei mentalități provinciale, incapabile să înțeleagă noua poziție a României, noile interese ale Țării, ieșită din marea conflagrație însângerată, sărăcită, suferindă dar încununată cu o victorie istorică, Întregirea. Din păcate, marele savant nu are capacitatea să înțeleagă, sau nu vrea să înțeleagă, complicatul balet politic internațional pe care Nicolae Titulescu îl desfășura pentru a consolida statutul României. Istoria i-a dat dreptate diplomatului dar constatăm cu amărăciune că politicienii , sau cei mai mulți dintre ei, n-au învățat mare lucru din Istorie.

Volumul domnului George G. Potra este o probă de onestitate profesională și de curaj civic. Nu sunt simple cuvinte, ele spun în fapt că avem în fața ochilor proba veridică și necruțătoare că nu ne aflăm în faza maturității politice deoarece ceea ce s-a întîmplat, cu urmări nefaste pentru poporul român, se întîmplă din nou sau, se întîmplă în continuare.

Suntem datori domnului George G. Potra cu o lectură atentă și o meditație profundă și responsabilă asupra mesajului grav pe care domnia sa îl transmite direct și indirect bunului cititor.

Eugen Uricaru

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult