22
October , 2017
Sunday
Biblioteca, cărţile ei trebuie să circule printre cititori, menţind legăturile cu rădăcinile culturale ale naţiunii, ...
Editorial Odată cu anul 2014 au fost ridicate ultimele restricţii în ceea ce priveşte libertatea de ...
Cea de-a 70-a aniversare a sfârşitului celui de-al doilea război mondial a reamintit lumii întregi ...
„Cetăţeni „de mâna a doua”? Autorităţile din Marea Britanie pregătesc măsuri care să blocheze accesul românilor ...
Titus Corlăţean - Ministru al Afacerilor Externe E.S. Titus Corlăţean, politician român din noua generaţie de diplomaţi, ...
Citeam zilele trecute cartea lui Andrew Morton, cunoscut autor de biografii ale unor celebrităţi contemporane, ...
[caption id="attachment_3880" align="alignleft" width="300"] Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul ...
Instituţie supremă de cultură şi de ştiinţă a României, Academia Română, cel mai înalt for al ...
Cu respectul cuvenit vom constata că principele Nicolae, în vârstă de 27 de ani, nou ...
Sunt selectaţi muncitori şi specialişti români În ciuda prelungirii restricţiilor pe piaţa muncii pentru români şi ...
Cea de-a treia ediţie a concursului „Le Grand Prix de l’Opéra”, desfăşurată la Opera Naţională ...
După „lupte seculare”..., vorba lui Caragiale, în cele din urmă, după două „ture” de înaltă ...

Articole din categoria ‘Carnet’

O poveste cu…cântec – Americani… în straie ruseşti

Reporter: editura December - 3 - 2016 Comments Off on O poveste cu…cântec – Americani… în straie ruseşti

Sală plină până la refuz. Publicul, după ce a plătit cash bilete destul de scumpe, s-a prezentat în faţa celebrului Cor al Armatei Roşii, pe care voia să-l vadă în direct. Pe scena mare a imensei săli au păşit două rânduri pirpirii de cântăreţi îmbrăcaţi în uniforme militare, în mod discret, ce au conturat fundalul scenei. În faţă, o imensă oaste de instrumentişti, Orchestra Simfonică Valahia, cu românaşi de-ai noştri.

corul-alexandrov-red-army-choir-sala-palatului-bucuresti-9-octombrie-2016-07Şi va trebui să remarcăm că sala era plină în primul rând de oameni mai mult în vârstă, între 45-70 de ani care deţineau amintiri şi zestrea muzicală a trecutului. Cu toţi urmăreau cu atenţie programul pregătit de către ruşii în uniforme. Şi, spre evidenta mare surpriză a amintitului auditoriu, s-a asistat la un bogat repertoriu de piese… americane, ce-i drept faimoase altădată: „Yesterday”, „Hey Jude”, „Let It Be”, „I Feel Fine”, „Twist and Shout”. Unii spectatori din sală se pare că intonau în surdină aceste melodii de Far-West ori Arizona, pe care, de altfel, le ascultă în fiecare zi şi noapte la posturile de radio şi tv din România, cântate în limba engleză, deoarece toţi cei din sală, bănuim, vorbesc englezeşte alături de limba română, acasă. Cele două rânduri de corişti ai Armatei Roşii ce însoţeau cupletele rosteau cu avânt cuvintele în limba engleză, fiind deosebit de atenţi la cărţuliile plasate în faţa lor, din care preluau textele minunatelor cântece pentru care şi veniseră la Sala Palatului.

corul-alexandrov-red-army-choir-sala-palatului-bucuresti-9-octombrie-2016-28În partea a doua a programului, a continuat surpriza: muzică americană interpretată atât de coriştii ruşi cât şi de solişti ale căror nume nu ne-au fost dezvăluite, cu glas baritonal, de operă, de mai că îţi venea să plângi ascultându-i, în loc să te cuprindă o stare de bine sau de satisfacţie, conform predicaţiei iniţiale.

În fine, ca să nu mai lungim vorba, au apărut şi două vechi melodii ruseşti „Kalinka” şi „Ochii negri”, ce au produs însă un veritabil vulcan în sală, de s-a ridicat lumea în picioare – cred că nu de indignare că au fost introduse în program. De altfel, în sală s-au auzit şi solicitări zgomotoase de a se interpreta şi alte cântece de aceeaşi sorginte, însă… disciplina militară este disciplină! În orice caz, avem impresia că „The Great Choir Red Army ALEXANDROV” a acceptat, în mod surprinzător, să prezinte în România, spre deosebire de spectacolul oferit bucureştenilor anul trecut, acest repertoriu american şi mai puţin rusesc. Iar pe scena bucureşteană consemnăm că ruşii s-au împăcat bine cu americanii!

Şi poate că, de sămânţă, nu ar fi fost rău să fie intonat şi un cântec românesc, căci, vorba ceea, eram la noi acasă şi ar fi putut să fie onorate şi gazdele. Şi am pus punct!

C. R.

Le Grand Prix De L’Opéra”

Reporter: editura October - 20 - 2016 Comments Off on Le Grand Prix De L’Opéra”

La Bucureşti s-a desfăşurat Concursul Internaţional de Canto al Operei Naţionale Bucureşti „Le Grand Prix De L’Opéra”, membru al Federaţiei Mondiale a Concursurilor Internaţionale de Muzică, cu sediul la Geneva. Competiţia a oferit câştigătorilor – tinerelor talente din ţără şi străinătate – numeroase premii şi contracte şi, de asemeni, înţelegeri de colaborare cu teatre lirice sau instituţii de concerte din România şi Europa. Juriul concursului a fost alcătuit din personalităţi emblematice ale lumii muzicale naţionale şi internaţionale, îndeosebi manageri de teatre lirice, directori de casting şi maeştri îndrumători în arta cântului.

afis-gp-finala-cu-sigle

Printre partenerii acestui prestigios concurs s-au aflat Ambasadele Germaniei, Italiei şi Federaţiei Ruse. De asemeni, în rândul susţinătorilor s-au aflat „NIRO Investment Group”, „Institutul Polonez Bucureşti”, Fundaţia „Michael Schmidt Stiftung”, „Novotel” ş.a. Cu acest prilej, Compania „NIRO Investment Group” a oferit un dineu la care au participat membrii juriului internaţional.

Revista „Balcanii şi Europa”, reprezentată la dineu, a consemnat cuvinte de apreciere pentru modul în care a fost organizat Concursul Internaţional de Canto al Operei Naţionale Bucureşti, precum şi valoarea tinerilor participanţi la competiţia artistică, din partea unor membri ai juriului, printre care domnii Joan Matabosch Grifoll, Director artistic al „Teatro Real Madrid”, Jesus Iglesias Noriega, Director artistic al „Dutch National Opera House”, Alberto Mira, Partener al „Universităţii Oxford” în departamentele Cinema, Cultură şi Societatea Europeană.

Un maestru în Panteonul culturii naţionale – Radu Beligan

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Un maestru în Panteonul culturii naţionale – Radu Beligan

Maestrul Radu Beligan a intrat în eternitate înconjurat de aplauze. De altfel, este imposibil de calculat o audienţă atât de uriaşă cum este aceea care l-a însoţit pe marele actor în cele peste şapte decenii de activitate.

Radu BeliganO astfel de personalitate cum este Seniorul teatrului românesc reprezintă nu doar un monument de talent, ci şi un artist unicat, care a lăsat posterităţii un tezaur de roluri. În tot acest parcurs de excepţie, spectatorii au avut un cuvânt hotărâtor. Publicul este cel care a decis că Radu Beligan este un nume de referinţă pentru teatrul românesc din ultimul secol. A certificat acest lucru de fiecare dată când prezenţa sa pe afiş genera spectacole cu casa închisă. Publicul l-a înconjurat cu valuri de ovaţii şi atunci când susţinea cu aplomb un maraton teatral ca „Numele trandafirului”, şi când completa perfect echipa minunată din „Take, Ianke şi Cadîr”, piesă la care era aproape imposibil să găseşti un loc în sală. Acelaşi public i-a stat alături de fiecare dată când maestrul a propus un rol nou, un spectacol inedit, spectatorii fiind întotdeauna convinşi că „pecetea” lui Radu Beligan asupra unei montări era în sine o garanţie de profesionalism şi înaltă ţinută. Tot publicul l-a postat în galeria marilor actori români încă din timpul vieţii şi a apreciat aşa cum se cuvine un proiect de seamă în domeniu, cum este Teatrul de Comedie, pe care Radu Beligan l-a înfiinţat şi l-a condus multă vreme, instituţia devenind un reper de destin artistic pentru atâţia mari actori români care s-au format pe această scenă.

Decenii la rând, aşadar, Radu Beligan a fost considerat de spectatori de toate vârstele, de toate categoriile sociale şi de orice pregătire un simbol al teatrului românesc; acest lucru a fost valabil în toate epocile pe care le-a străbătut România, ceea ce denotă faptul că arta sa a depăşit vremurile şi obstacolele într-o manieră de mare clasă. Toate acestea s-au datorat versatilităţii şi complexităţii performanţelor sale, reliefate pe deplin în roluri memorabile – deopotrivă pe scenă şi în cinematografie – care nu mai pot fi percepute altfel decât aşa cum le-a imaginat maestrul. Din toate aceste considerente, se poate spune că marele public i-a stabilit lui Radu Beligan o notorietate intangibilă şi un loc distinct în Panteonul valorilor culturii naţionale.
De ce ne grăbim?

2Reluând în mod nefericit un obicei demolator, constatăm că în momentele în care Radu Beligan era purtat pe braţe, înfăşurat în Tricolorul românesc, cu înalte onoruri militare, în presă apăreau titluri discutabile în acele momente, tocmai acolo unde te aşteptai mai puţin: „SECRETELE DIN TRECUTUL LUI RADU BELIGAN”, urmat de subtitlul „Umbre: Viaţa lui Radu Beligan – care a murit ieri, la 97 de ani – a avut şi părţi întunecate, mai puţin cunoscute: potrivit unor surse din CNSAS…”. În altă pagină – „Partea întunecată din biografia unui mare actor”, este relatat parcursul politic din trecut al actorului. Se remarcă un citat: „Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul Naţional şi nu pot să-l înjur”, declara Beligan în anul 2008. Un alt titlu postat într-un moment nefericit: „RADU BELIGAN, UN ARTIST AL POPORULUI PE CARE POPORUL ÎL PLÂNGE, DAR NU-I ŞTIE CARIERA”. Preluăm din textul amintit: „… Însă pentru oamenii simpli, deşi numele rezonează, biografia acestuia e mult prea puţin cunoscută”. Ziarul a făcut un sondaj. Iată rezultatul: „Experimentul a continuat timp de mai multe ore, cu zeci de persoane, însă puţini au fost cei care au ştiut ceva mai mult decât numele lui Radu Beligan şi faptul că a fost un mare actor român”.

Nimeni nu se ridică împotriva ideii de a cunoaşte complexa biografie a marelui artist. Dar… toate la timpul lor, respectând norme de moralitate elementară. Şi vom prelua dintr-un alt ziar mărturia marelui dispărut făcută actorului Marcel Iureş: „Nu plec nicăieri. De ce mă grăbiţi? De ce ne grăbim cu toţii? Avem timp!”. „Acum s-a dus…” – conchidea Marcel Iureş.

Acum, într-adevăr, avem timp!!!

Memoria Holocaustului, la Centrul Cultural „Casa Artelor”

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Memoria Holocaustului, la Centrul Cultural „Casa Artelor”

Unul dintre evenimentele notabile ale începutului de an 2016 a fost evocarea memoriei Holocaustului, organizată şi de Centrul Cultural „Casa Artelor” din Bucureşti. Dedicat Zilei Internaţionale a Holocaustului, în cadrul „Serilor Eliad”, evenimentul, unic prezentat de o instituţie de cultură din capitală cu ocazia acestei comemorări, a adus în faţa publicului expoziţia de pictură „Memoria Holocaustului”, o selecţie de lucrări ale artiştilor din tabăra multianuală de creaţie „Cum a fost posibil”, proiect iniţiat în România în parteneriat cu pictoriţa Sarah Einik (Israel) şi în colaborare cu Muzeul Yad Vashem (Ierusalim). ,,În societatea românească, memoria acestei traume a fost decenii la rând ascunsă. Astăzi, lucrările realizate de artişti români în timpul taberelor organizate de Institutul «Elie Wiesel» contribuie semnificativ la promovarea memoriei şi completarea unei pagini de istorie recentă pentru toţi aceia dintre noi care am studiat pe băncile şcolii o istorie incompletă“, punctează istoricul de artă Valentina Iancu.

_MG_2436Cu acest prilej a fost prezentat spectacolul de teatru „INTERFAŢA 3”, bazat pe compoziţie muzicală de avangardă, inovaţie tehnologică şi teatru documentar. Reprezentaţia a adus în dezbaterea publică trecutul recent şi prezentul României, construcţia artistică fiind realizată cu ajutorul interviurilor cu supravieţuitori evrei şi romi ai Holocaustului şi alţi reprezentanţi ai unor categorii discriminate de-a lungul timpului.

Prin evenimentul de la ,,Casa Eliad“ s-a încercat aducerea în discuţie a uneia dintre cele mai mari tragedii din istoria umanităţii, fiind onorat de participarea unor importante personalităţi, printre care s-au aflat ambasadorul Israelului în România, reprezentanţi ai Ambasadelor Rusiei şi SUA. În rândul invitaţilor s-au aflat Tova Bin Nun, director al Complexului Educaţional „Lauder-Reut”şi Iancu Zuckerman, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi.

Conceptul „Serilor Eliad” a fost semnat de regizoarea Alice Barb, coordonatorul programului fiind Bela Krizbai.

„Limba de lemn” într-o emisiune… 

Reporter: editura September - 11 - 2015 Comments Off on „Limba de lemn” într-o emisiune… 

O emisiune transmisă de postul „TVR Actualitatea”, în seara zilei de 8 august a.c., despre „limba de lemn” (am aflat ulterior că era o reluare) a fost prefaţată de eminentul ziarist al noii epoci Cristian Tudor Popescu. Foarte bine, trebuie prestigiu pentru o asemenea emisiune. Numai că, aşa după cum au remarcat doi cititori ai noştri din R. Moldova şi chiar ne-au semnalat, distinsul coleg s-a referit la acea epocă necunoscând amploarea calamităţii „limbii de lemn”, deoarece, după propriile cuvinte, domnia sa a devenit ziarist doar după anul… 1989. „Limba de lemn”, formă a inculturii, a abuzului de propagandă în fiecare rând, a fost prezentată şi astăzi, culmea!, după unele canoane impuse altădată de vechiul regim.

Ca să fiu clar: anomalia lingvistică şi conceptuală a domnit plenar atât la începutul vremurilor comuniste, cât şi mult după, fiind o prelungire lugubră a scriiturilor made „Pravda”, „Izvestia ” şi „Trud”. Numeroşi ani, acel limbaj sărac, incult, limitat, a influenţat ziare, reviste, toate tipăriturile. O oarecare explicaţie ar fi, poate, şi acomodarea cu acest limbaj elementar a foştilor „lucrători cu munca politică”, aşa cum erau categorisiţi ziariştii în acei ani, proveniţi în marea majoritate dintre muncitorii fruntaşi în producţie, absolvenţi de şcoli profesionale şi, pe ici pe colo, câte un fiu de funcţionar de la oraş sau sat, din aşa-numita categorie „mic burgheză”.

Au existat însă perioade, unele mai scurte, altele ceva mai întinse, ce au fost nevoite să ţină seama de convulsiile regimului, când mulţi ziarişti absolvenţi, de-acum, de licee şi deveniţi studenţi la diferite facultăţi au sărit zăgazurile, dedicându-şi scrisul unor cauze reale ce măcinau societatea, distanţându-se, însă prudent, de falsele „adevăruri” oficiale.

Limba de lemn” (utilizată de unii – să-mi fie cu iertare – şi mulţi ani după 1989) a început să mai slăbească prin anii ’70, odată cu revenirea în presă a unor intelectuali, scriitori, jurnalişti de carieră, din trecut, iar fizionomia spirituală a acestora a început să se facă simţită în publicaţii.

La emisiunea pomenită am ascultat câţiva colegi de la „Casa Scînteii”, un publicist comentator la „Scînteia tineretului” şi un publicist comentator la „Scînteia”, care în acele timpuri reuşeau să practice, totuşi o gazetărie de calitate; erau apreciaţi şi citiţi, deoarece articolele, anchetele, eseurile lor foloseau o limbă românească decojită de învelişurile caustice ale „limbii de lemn”. Amintita emisiune trata subiectul într-un mod dogmatic, ca şi cum o melasă neagră acoperea tot ce se scria în acea epocă. Se făcea o abordare globală, nenuanţată, fără o reliefare a etapelor parcurse de acel fenomen nociv. Mai amintim că unul dintre corespondenţii moldoveni remarca apariţia operei lui Marin Preda tocmai în acea epocă.

Pentru a fi pe deplin înţeles, îmi permit să preiau rânduri din cartea mea intitulată „Debut în ceaţă- Amintiri despre Scînteia tineretului”, în care mă refer cu prioritate la numeroşii ziarişti talentaţi care au împrospătat în acea perioadă climatul retrograd al epocii „limbii de lemn”, de tristă amintire.

Adesea m-am aflat acasă la valoroşi intelectuali, minţi luminate ale acelor ani, fără să le fie recunoscută plenar valoarea deoarece nu aderaseră cu forme în regulă la noua ordine socială şi care mai aveau şi păcatul de a gândi slobod, potrivit experienţelor de viaţă şi mediului în care se formaseră. Îi pomenesc cu adânc respect pe Victor Eftimiu, pe Brunea Fox, pe Saşa Pană, pe Gheorghe Dinu (Ştefan Roll), pe Ion Marin Sadoveanu, ş.a., care mi-au influenţat gândirea şi mi-au fost interlocutori în cadrul unor interviuri publicate în ziare şi reviste.

Şi câte dintre poeziile scrise de colegii de generaţie, pe care i-am cunoscut mai târziu, alături de care m-am aflat cu diferite prilejuri, exprimau o gândire neortodoxă!… Îmi amintesc în această pagină de Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Fănuş Neagu, aşa cum era el, nărăvaş, de îndrăznise să înfăţişeze scene de detenţie de la canal în romanul său „Îngerul a strigat”. Îmi aduc aminte cu bucurie de dialogurile purtate cu celebrităţi din diferite colţuri ale lumii, prin intermediul epistolei mai cu seamă, în străinătate sau la Bucureşti, cu prilejul unor anchete jurnalistice internaţionale iniţiate şi susţinute chiar de ziarul de tineret . Şi mă refer la Agatha Christie, Indira Gandhi, Yehudi Menuhin, Olof Palme, Pablo Neruda, Jean Paul Sartre, numeroşi laureaţi ai Premiului Nobel.

Mulţi întrebau cum de eminente personalităţi ale lumii puneau mâna pe condei şi răspundeau la întrebările mele. O singură explicaţie era valabilă: climatul de deschidere internaţională a României din anii de după 1965, paşii, deşi timizi, însă reali, făcuţi spre Vest, adică spre democraţie şi o anume transparenţă, critica tot mai înverşunată a alcătuirilor ce dominau şi dirijau viaţa politică şi socială în ţările legate de Tratatul de la Varşovia. De fapt, dezgheţul început în aprilie 1964 de Gheorghiu-Dej, care se distanţase de Moscova, a fost urmat de refuzul lui Ceauşescu ca armata română să participe la invadarea Cehoslovaciei, ceea ce a avut consecinţe importante în conştiinţe. În acest climat, întâlnindu-l pe Marin Sorescu, acesta mi-a povestit încântat de vizita făcută la «Radio Europa liberă», împreună cu Ioan Alexandru şi Ştefan Bănulescu, unde citiseră din lucrările lor. «Limba de lemn» era îndepărtată treptat, locul fiind ocupat de multe texte inspirate, într-o limbă omenească.

Şi a venit anul 1971, cu «Tezele din iunie», agresive şi nimicitoare, ce au închis toate canalele libertăţilor cu zece lacăte nord-coreene. Şi din nou revenea «limba de lemn», dar într-o altă ediţie.

Însă gândul, gândul liber, îşi luase de-acum zborul…

Acum, în anul de graţie 2014, mă văd în situaţia favorizată de soartă de a fi lucrat ori colaborat de-a lungul deceniilor VI, VII şi VIII ale secolului trecut cu ION BĂIEŞU, FĂNUŞ NEAGU, ION HOBANA, ŞTEFAN ANDREI, ALEXANDRU MIRODAN, RADU COSAŞU, EUGEN MANDRIC, PETRE GHELMEZ, VARTAN ARACHELIAN, NICOLAE ŢIC, TEODOR MAZILU, NICOLAE VELEA, FLORIN MUGUR, ŞTEFAN IUREŞ, AUREL BARANGA, DINU SĂRARU, LUCIAN AVRAMESCU, ŞTEFAN MITROI, ILIE PURCARIU, caricaturistul EUGEN TARU şi mulţi alţi ziarişti şi colaboratori ai ziarului de tineret, printre care poetul NICOLAE LABIŞ, deveniţi publicişti şi scriitori consacraţi”.

Expoziţia de carte de la Paris

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Expoziţia de carte de la Paris

Salonul cărţii de la Paris, unde România a fost invitat de onoare, a reunit peste 50 de autori români, care au prezentat peste 1.000 de titluri în limba română şi mai bine de 600 de titluri de autori români în limba franceză.

salon_du_livre1Este de apreciat faptul că România s-a prezentat cu fruntea sus printre cei 1.200 de expozanţi din 45 de ţări, afirmându-se ca o veritabilă vedetă a Salonului, ceea ce este atestat de numărul mare de vizitatori care au trecut pragul Pavilionului României. Printre aceştia s-au aflat înalţi oficiali francezi – preşedintele François Hollande, ministrul de Interne Manuel Valls sau ministrul Culturii, Aurelie Filippetti. Despre marele succes de care s-a bucurat cartea românească la Paris au vorbit în cuvinte elogioase personalităţi de primă mărime ca ES Philippe Gustin, ambasadorul Franţei la Bucureşti sau Jean-François Colosimo, preşedintele Centre naţional du livre.

Norman Manea , alături de Ana Blandiana şi alţi scriitori români prezenţi la Paris. ( Foto: Cristina Hermeziu)

Norman Manea , alături de Ana Blandiana şi alţi scriitori români prezenţi la Paris. ( Foto: Cristina Hermeziu)

În mod cert, cartea românească a adunat aplauze la scenă deschisă, fiind asaltată de cumpărători, demonstrându-şi astfel valoarea şi cota între literaturile din toată lumea. În aceste condiţii, nu poate fi apreciat decât negativ refuzul de a participa la această manifestare dedicată României al unor scriitori bine cotaţi din ţara noastră, ( numele acestora sunt cunoscute) care au ales să facă o frondă cu accente politice la acest Salon menit a fi o celebrare a culturii româneşti. Este cu atât mai regretabil cu cât cultura, ca valoare universală, este cel mai bun ambasador al unei ţări, vehicul de imagine la care ar fi putut pune umărul, în numele dimensiunii europene a culturii române, şi prezenţa domniilor lor.


Doar gândul la Enescu, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran te mai tonifică, iar standul României a fost la înălţime. Nu m-au interesat controversele, cine a refuzat participarea, cine nu. La mijloc a fost vorba de România, nimic altceva.” Florian Bichir, jurnalist – participant la Târg.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult