26
July , 2017
Wednesday
Solidaritate cu cei în suferință de pe urma zăpezilor devastatoare Printre marile companii din ţara ...
Editorial Anul 2014 a debutat cu o revenire la reglementările iniţiale ale Uniunii Europene privitoare la ...
În partea a doua a acestui an, 2015, un foarte vechi obiectiv al politicii culturale ...
Nedreptăţi flagrante Muncitorii români şi bulgari din Marea Britanie sunt exploataţi de către angajatori lipsiţi de ...
Nu puțini dintre românii care au vizitat în ultimii ani litoralul bulgăresc și au bătut ...
-în numele minorităţii croate - Negocierile din cadrul procesului de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană, ...
România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual ...
„The British Romanian Consultancy”... ...este o iniţiativă româno-britanică menită să confere companiilor britanice interesate să intre ...
An de an, cel puţin două milioane de persoane vizitează Parisul, care este şi azi ...
La sfârşitul anului trecut m-am aflat în capitala Azerbaidjanului, Baku, oraş care îşi capătă tot ...
ne declară ES Marek Szczygieł, Ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti Experţii europeni consideră că Polonia reprezintă ...
[caption id="attachment_4573" align="alignleft" width="300"] Linia de fortificaţii Maginot nu a putut apăra Franţa[/caption] Cu un secol ...
În multe ţări performează români care au reuşit să-şi croiască un destin merituos, făcând cinste ...
Cultură Fără îndoială, cel mai important eveniment cultural al anului care se încheie a fost Festivalul ...

Articole din categoria ‘Casa Regală’

Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Reporter: editura May - 22 - 2016 Comments Off on Carol al II-lea – „un Brâncoveanu al culturii moderne”?

Citeam zilele trecute cartea lui Andrew Morton, cunoscut autor de biografii ale unor celebrităţi contemporane, 17 Carnations: The Royals, the Nazis, and the biggest Cover-Up in history”, Londra 2015. Cartea evocă nu doar aventura sentimentală dintre Edward al VIII-lea, rege al Angliei vreme de câteva luni, şi Wallis Simpson, faimoasa mondenă americană, ci şi dimensiunea politică a acestui scandal, care aruncă o lumină crudă asupra simpatiilor naziste în cercurile aristocratice de la Londra, şi asta chiar în pragul marii confruntări a Angliei cu Germania hitleristă.

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Regele Carol al II-lea în anul 1938

Din cartea lui Morton rezultă o anumită similitudine între Edward al VIII-lea şi Carol al II-lea. Morton scrie că şi Edward, ca şi Carol, a fost poreclit „regele playboy”; ambii au abdicat cedând unei iubiri unice şi pasionate care le-a dominat întreaga viaţă; ambii s-au exilat, pentru un răstimp mai lung sau mai scurt, în Portugalia; ambii au navigat fără glorie în apele tulburi ale Europei asaltate de nazism pe de-o parte, de comunism pe de alta. Ambii, în fine, sunt şi azi judecaţi de posteritate mai ales prin prisma vieţii lor amoroase. Şi dacă pentru soţul d-nei Simpson, rege efemer, nici nu prea există o alternativă, în ce-l priveşte pe monarhul român, care a domnit zece ani, e nedrept şi limitativ să analizăm doar anecdotica vieţii private, oricât de elocventă ar fi ea pentru caracterul personajului şi al cercului său de amici.

Carol al II-lea, fiul cel mare al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, născut la 15 octombrie 1893, a debutat în viaţa publică cu un enorm scandal: în timpul Primului Război Mondial, la 27 august/9 septembrie 1918, el dezertează din regimentul de vânători de munte al cărui comandant era şi trece în Ucraina, peste Nistru. Ceea ce agrava episodul era faptul că Odessa se afla sub ocupaţia Puterilor centrale, cu care România era în război. Carol apelează la ajutorul unor ofiţeri austrieci, care îl însoţesc inclusiv ca martori la căsătoria cu Zizi Lambrino, descendenta unei vechi familii aristocratice. Acest act încălca Statutul Casei Regale a României, care prevedea căsătoria membrilor săi numai cu persoane din alte case regale. I.G. Duca observa că „autorităţile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primeşte o atare lovitură”. Această neinspirată împrejurare a făcut ca principele, apoi regele Carol al II-lea, să dobândească renumele îndoielnic de rege-playboy şi să fie cunoscut pentru aventurile sale romantice mai mult decât pentru calităţile sale de monarh. Carol s-a căsătorit, la Atena, în 1921, cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, care i-a dăruit un moştenitor, născut la 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai. Căsătoria nu a fost nici pe departe una fericită şi s-a deteriorat definitiv din pricina legăturii tot mai acaparatoare a regelui cu Elena Lupescu, iniţial soţia unui ofiţer. Ca şi vărul său britanic, Carol sfârşeşte, în decembrie 1925, prin a renunţa la tron, dar cinci ani mai târziu, în 1930, după moartea prematură a Regelui Ferdinand, Carol revine asupra abdicării. Întors în ţară, într-un context care îi redevenise favorabil, împotriva voinţei Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu şi susţinut iniţial de Iuliu Maniu şi de PNŢ, Carol al II-lea a dus, vreme de un deceniu, o politică foarte personală, nu lipsită de strălucire, dar nici de aspecte în cel mai bun caz discutabile.

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Vizita la sfinţirea Catedralei „Sf. Constantin şi Elena” (Bălţi, 1935)

Regele îşi proclamă din primul moment programul de protector al literelor şi artelor. Vreau să fiu un Brâncoveanu al culturii româneşti, a spus Carol la deschiderea cursurilor Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, din 1930. „Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii româneşti”. Alături de celălalt punct central al politicii monarhului, cel care i-a adus eticheta de „Rege al Satelor”, angajamentul de a contribui la propăşirea şi modernizarea culturii naţionale a fost împlinit cu prisosinţă. În 1933 s-a întemeiat Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, sub direcţia lui Alexandru Rosetti, căruia pe drept cuvânt i-a rămas reputaţia celui mai de seamă editor pe care l-a avut România. Meritul Regelui a fost însă deosebit, nu doar finanţând această mare iniţiativă, ci şi lăsând oamenilor de cultură deplina libertate a opţiunilor; asta nu înseamnă, fireşte, că mulţi ditre beneficiari nu s-ar fi grăbit să elogieze fără rezerve personalitatea marelui lor protector.

În polemicile literare contemporane, care prilejuiau adesea fulgerele conservatoare ale Academiei, Regele s-a plasat fară echivoc de partea literaturii noi (pe care o susţinea direct prin Fundaţie). Momentul culminant l-a reprezentat cuvântarea sa cu prilejul discursului de recepţie al lui Lucian Blaga, la 5 iunie 1937. „Te felicit – îi spune lui Blaga – pentru că ai fost ales. Dar felicit mai cu seamă Academia, că te-a ales; căci şi-a făcut ea însăşi un bine, introducând sub cupolă literatura modernă şi vie a României de azi. Şi, salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării mele, care, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi de talent”.

Cultura de vârf şi patronajul satelor s-au întâlnit, de altfel, în 1935, la congresul Căminelor Culturale, când, după cinci ani de domnie, suveranul spunea: „Cultura, mai ales a păturii celei mari a ţărănimii, este o operă de închegare a tuturor nevoilor din viaţa de toate zilele. Prin culturalizarea satelor, eu văd răspândirea cărţii, răspândirea a tot ceea ce este frumos. Dar văd şi ridicarea păturii ţărăneşti la un trai mai bun, la o mai bună pricepere a nevoilor şi datoriilor fiecăruia”. Pe cheltuiala Fundaţiei Regale au fost trimise la sate Echipele Regale Studenţeşti. După model occidental s-au construit cămine culturale (peste 2.000 până în 1938). A apărut revista populară „Albina” şi s-a iniţiat colecţia „Cartea satului”, care edita lucrări necesare bibliotecilor săteşti. La insistenţele lui Dimitrie Gusti, un apropiat al monarhului, se realizează o operă muzeistică de excepţie – Muzeul Satului. O mărturie plină de haz a transmis sociologul Henri H. Stahl, colaborator apropiat al lui D. Gusti: „Când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, însă este aici un gard, şi Dombrovschi – primarul – nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ: «Să-i spui că eu l-am dărâmat!»”.

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Muzeului Satului şi-a deschis porţile la 10 mai 1936, în prezenţa Regelui

Se cuvine să adăugăm că ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea au coincis cu un puternic avânt economic, anul 1938 devenind pentru decenii anul de referinţă pentru progresul economic al ţării. Pe bună dreptate, aşadar, personalităţi contemporane de seamă – de exemplu Doina Cornea, într-un interviu din luna mai 1997 al Marilenei Rotaru – susţin că se impune să se analizeze mai corect activitatea Regelui, dând drept exemplu fondarea, în 1935, a organizaţiei de tineret Străjeria, menită să combată influenţa legionarilor.

Împreună cu Nicolae Iorga[/caption]Aici intrăm, însă, într-o zonă de echivoc, nu doar fiindcă tinerii legionari au sfârşit prin a acapara Străjeria, ci fiindcă tendinţele autoritare ale Regelui au dus în ultimă instanţă la întreruperea regimul constituţional. Pe de o parte, Carol s-a identificat cu politica de salvgardare a interesului naţional. Pe de alta, a abandonat tradiţia instaurată de Carol I şi urmată fidel de Ferdinand, a introdus regimul partidului unic şi a pus capăt libertăţii politice pe care o cunoscuse România de la 1866 până în 1938. E drept că tendinţa generală în Europa epocii spre regimuri dictatoriale i-a favorizat înclinaţia; mai mult, nu numai extrema dreaptă românească, mişcarea legionară, ci şi o parte din intelectualitatea epocii se manifesta zgomotos împotriva formulei democratice, a pluralismului şi a parlamentarismului. Uneori îmi pare că nu învăţăm nimic din istorie…

Împreună cu Nicolae IorgaPe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, declanşând avalanşa care va duce curând la disoluţia integrităţii teritoriale a României şi la aventuri politice totalitare. Sub acest aspect, oricât ar fi fost de înzestrat din fire şi de atent cu propăşirea culturii şi artelor, Carol nu a dus mai departe nobila tradiţie a înaintaşilor săi. România modernă fusese opera unei dinastii care şi-a onorat angajamentul fundamental – Regele domneşte, nu guvernează – şi a asigurat ţării un climat de libertate, întâlnind astfel zestrea creatoare a unei naţiuni care şi-a găsit posibilitatea de manifestare plenară a propriei vocaţii. Rod al acestei nobile tradiţii, înflorirea culturală a anilor ‘30 va fi mai trecătoare şi mai contradictorie decât o recunosc generaţiile care i-au urmat, tocmai fiindcă nu a ştiut, sau nu a vrut, să reziste pulsiunilor totalitare.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

 

Regele Mihai

Reporter: editura April - 13 - 2016 Comments Off on Regele Mihai

Eram în clasa a II-a când, la întoarcerea la școală după vacanța de Crăciun, s-a întâmplat un lucru care m-a afectat profund: chiar la începutul primei ore, doamna învățătoare, cu o expresie pe care n-o puteam descifra atunci, ne-a cerut să scoatem cărțile din ghiozdan, să le deschidem la prima pagină și să rupem cele două fotografii cu care începea orice manual: chipul Regelui copil, cu bucle blonde și expresia cuminte, și cel al Reginei Mame, incredibil de frumoasă și de distinsă.

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Împreună cu Regina Mamă, Elena

Nu știu dacă scena asta s-a petrecut în toate școlile nou-proclamatei Republici, dar pe mine m-a marcat pentru totdeauna, mai întâi fiindcă nu o pricepeam de ce: de ce să fie condamnat Regele în efigie în acest fel? Pe de altă parte, eu eram copilul unor cărturari, știam că nu e voie să distrugi cărțile, și acum școala mă învăța – mai mult, mă obliga – să o fac?

Nu mi-aș fi închipuit nicicum, în acel nedumeritor ceas de ianuarie 1948, că voi avea, după mai mult de patru decenii, privilegiul inegalabil de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa Regele Mihai. Dintre personalitățile istoriei noastre recente pe care le-am evocat în aceste pagini, Maiestatea Sa a fost unica pe care am putut-o întâlni, având onoarea și bucuria de a fi în câteva rânduri în preajma Regelui și familiei regale. Asta nu înseamnă o diminuare a discernământului critic, aș spune chiar dimpotrivă, dar înseamnă fără dubiu că evocarea mea de azi comportă o latură de căldură umană de neocolit pentru toți cei care am avut, mai rar sau mai frecvent, privilegiul de a-l cunoaște personal pe Maiestatea Sa.

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Anunţul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste (23 august 1944)

Primul asemenea emoționant prilej a fost acela din primăvara lui 1992. Fusesem și eu, ca mai toți bucureștenii, în stradă, pentru a aclama cortegiul regal care a străbătut atunci o mare de mulțime adunată să-l întâmpine pe Rege, nu doar din devotament nostalgic, ci și, sunt convinsă, ca răspuns la revoltătorul incident provocat de autoritățile feseniste în stupidul lor refuz de a-i permite Regelui să revină în patrie.

Mihai I ceruse guvernului provizoriu, in ianuarie 1990, reintroducerea Constituției din 1923, ceea ce a sporit exponențial ostilitatea FSN față de Rege. În decembrie 1990, de Crăciun, Maiestatea Sa a încercat sa revină în țară. Inițial i se permisese să intre in România, însoțit de restul familiei regale. Având pașapoarte daneze, cu toții primesc vize provizorii pentru 24 de ore și pornesc către Curtea de Argeș, unde plănuiau să participe la slujba de Crăciun și să se reculeagă la mormitele strămoșilor. TVR și presa controlată de FSN prezintă însă „bomba”: familia regală ar fi intrat clandestin în România, forțând granița. Apare din neant denunțul unor așa-ziși ofițeri, iar Generalul Valeriu Rozoleanu, șeful de atunci al Direcției Generale pentru Pașapoarte, cere expulzarea Regelui și a familiei sale, ceea ce se și întâmplă.

Pe autostrada București-Pitești se organizează un baraj de poliție. Sub amenințarea deschiderii focului, mașinile în care se aflau membrii familiei regale și câțiva apropiați sunt forțate să oprească, le sunt confiscate pașapoartele și sunt obligați sa se întoarcă la Otopeni, sub escortă armată. Avionul charter închiriat de Rege a fost confiscat, sub pretext că piloții britanici ar fi fost găsiți în stare de ebrietate (!). În dimineața zilei de 26 decembrie, Regele Mihai și membrii familiei regale sunt îmbarcați într-un avion românesc, cu destinația Elveția.

Guvernul României a afirmat atunci că Regele se afla fără viză în țară și de aceea ar fi fost „nevoit” să-l expulzeze. Această propagandă a fost însă contrazisă flagrant de imaginea vizibilă a vizei românești, fie ea și temporară, pe pașaportul regal, astfel că acțiunea orchestrată de guvern, care ar fi trebuit să dea o grea lovitură de imagine, a avut efectul contrar: la 23 aprilie 1992, Regele și Regina au fost întâmpinați la București de peste un milion de persoane.

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

Întâmpinat de mulţimi de români, la întoarcerea în ţară (1992)

În după-amiaza acelei zile istorice, am avut privilegiul de a mă număra printre numeroasele personalități politice și academice cărora li s-a făcut onoarea de a fi prezentate Maiestății Sale. Sunt de două ori mândră de asta, odată fiindcă, pentru câteva minute, am putut percepe nemijlocit aura de blândă autoritate a Regelui, dar și pentru că am datorat acest moment luminos prețuirii studenților mei, dintre care câțiva – Simion Câlția, Petre Guran, poate și alții, neștiuți de mine – erau implicați direct în organizarea vizitei regale.

După acest eveniment însă, Ion Iliescu nu i-a mai permis Regelui Mihai să revină în patrie. Abia după alegerea ca președinte a lui Emil Constantinescu, în toamna lui 1996, Regelui i s-a redat cetățenia română, cu toate drepturile care îi incumbă. Mai mult, imediat după asta i s-a oferit calitatea de Ambassador at largeAmbasador cu însărcinări speciale, pentru a promova candidatura României la NATO.

Această misiune, pe care Maiestatea Sa a asumat-o cu același devotament mereu închinat patriei sale, fie ca monarh, fie din exil, avea temeiuri multiple pentru a contribui din plin la progresul cauzei României în îndeplinirea marelui proiect național de racordare la valorile de libertate și democrație ale Europei și ale lumii. Regele Mihai era ultimul șef de stat participant la victoria Aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial, și toate cancelariile occidentale știau și ce rol jucase cu acel prilej, și ce rezistență neclintită opusese comunizării țării. Dacă Maiestatea Sa afirma că România merită să devină membru NATO, nu doar monarhii Europeni care îi erau rude apropiate, ci și elitele politice ale Alianței Nord-Atlantice aveau să-i acorde tot creditul.

Regele Mihai, fiul principelul Carol și al principesei Elena, din familia regală a Greciei, s-a născut la 25 octombrie 1921 și a devenit rege al României încă de la vârsta de șase ani, ca urmare a renunțării tatălui său la prerogativele de moștenitor al tronului. Așa se face că, la 30 decembrie 1925 (ce crudă ironie a soartei!), Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană unde a cerut participanţilor recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României. La moartea Regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, el urcă pe tron. Chiar dacă autoritatea regală, atâta câtă era ea prevăzută de Constituție, era exercitată de fapt de Consiliul de regență, această excepțională experiență din copilărie va avea, fără îndoială, o influență decisivă asupra personalității Regelui, căruia i-a indus un mare respect pentru propria-i misiune de garant al interesului național și al stabilității interne a României.

A doua sa domnie a survenit într-un moment tragic. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a trebuit să abdice din nou, iar Mihai a redevenit Rege al unei Românii căreia i se smulseseră trei provincii dobândite cu un preț de sânge încă viu în memoria contemporanilor. Nu cred că greșesc dacă afirm că, din acea clipă, toate gândurile și toate acțiunile regelui s-au concentrat asupra obiectivului esențial de a reface integritatea teritorială și suveranitatea țării sale. Pentru asta, Regele a fost dispus să-și riște fără ezitare nu doar statutul, ci chiar viața, organizând și realizând efectiv actul istoric al armistițiului unilateral cu puterile aliate, de la 23 august 1944.

Am fost întrebată de multe ori, mai ales în primii ani după răsturnarea regimului comunist, și din nou după ieșirea publică de neiertat a d-lui Băsescu împotriva Maiestății Sale, dacă, în analiza mea, ca istoric, armistițiul a avut urmări pozitive sau nu. Am răspuns ceea ce spun și aici: nu doar că întoarcerea armelor împotriva Germaniei lui Hitler a contribuit semnificativ la încheierea războiului în Europa; nu numai că a evitat ca teritoriul național să fie trecut „prin foc și sabie” de Armata Roșie înaintând spre Berlin – în condițiile în care Moldova era practic ocupată de ruși, Antonescu a acuzat armistițiul că ar fi împiedicat planul său de a transforma Carpații într-o fortăreață inexpugnabilă, ceea ce însemna în realitate expunerea întregului teritoriu al României la un război devastator și lipsit de șanse. Întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost unicul act politic, condiția necesară pentru reintegrarea Ardealului de nord în teritoriul statului român.

Condiția necesară, nu și suficientă. Condiția suficientă a fost cea a instaurării unui guvern pro-comunist la 6 martie 1945, având drept urmare nemijlocită abdicarea forțată a Regelui însuși, la 30 decembrie 1947. Cei care își mai permit acum să afirme că Regele i-a adus pe ruși în țară și pe comuniști la putere falsifică fără jenă istoria României, a Europei și chiar a lumii în anii cumpliți ai celui de-Al Doilea Război Mondial.

După deceniile amare de exil, Regele și familia regală au putut să se bucure de patria lor regăsită în ultimii ani, ceea ce însă nu înseamnă că au fost întâmpinați cu aceeași respectuoasă afecțiune și gratitudine de toată suflarea românească. Dacă dl. Iliescu a părut să revină la sentimente mai adecvate în ultimul său mandat, FSN și apoi PD au vădit, cel din urmă chiar și în anii în care colabora la guvernare cu CDR, o ostilitate marcată față de tradiția monarhiei constituționale în România. Îmi amintesc cum, la 30 decembrie 1996, la recepția – care se transmitea în direct – la care Regele Mihai a anunțat abolirea Legii salice și a conferit Principesei Margareta calitatea de moștenitoare a tronului, Petre Roman, atunci președinte al Senatului a plecat furios.

Poate că aceste amănunte pot părea nesemnificative, dar le văd răsărind din nou cu otrăvită virulență în polemici fără obiect real, care țin morțiș să denigreze tot ce se poate în legătură cu o figură istorică de o inegalabilă noblețe a Regelui Mihai. Cred, de aceea, că se cuvine nu doar să-l respectăm, ci și să-l apărăm de detractori. E o minimă datorie față de personalitatea care a salvat efectiv România în ceasuri, numeroase și grele, de mare cumpănă.

 

Prof. dr. Zoe Petre

 

Un bun român: Regele Ferdinand

Reporter: editura March - 13 - 2016 Comments Off on Un bun român: Regele Ferdinand

Cel de-al doilea monarh constituţional al României, Ferdinand, a fost supranumit pe bună dreptate nu doar Întregitorul, datorită rolului său esenţial în realizarea Marii Uniri de la 1918, ci şi cel Leal, datorită neclintitei sale loialităţi faţă de ţara şi poporul la cârma cărora îl adusese soarta.

FerdinandSoarta, nu naşterea. La 24 august 1865, când se năştea la Sigmaringen Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Infantei Antonia, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei, viitorul care îi părea rezervat era cel al unui nobil prusac fără moştenire: în cel mai bun caz, o strălucită carieră militară. Un an mai târziu, totul începea să capete însă un alt contur. Unchiul său Carol devenea – oarecum pe neaşteptate – monarh al unei ţări prea puţin cunoscute în Principatul de Hohenzollern, pe malul Dunării superioare. Odată cu Carol, întreaga casă de Sigmaringen ajunge să cunoască şi Dunărea de Jos.

Ferdinand şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la reşedinţa familiei, spectaculosul castel de la Sigmaringen, menţionat în sursele istorice încă din 1077. A învăţat mai întâi acasă, sub îndrumarea unui profesor particular, pe nume Groeb(b)els. În 1881, destinul tânărului prinţ se modifica radical. Carol şi Elisabeta nu mai sperau să aibă urmaşi direcţi, iar articolul 83 din Constituţia României din 1866 prevedea ca, în acest caz, succesiunea tronului să se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881. Trei ani mai târziu, Ferdinand venea pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El s-a întors în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi a urmat cursurile Universităţii din Leipzig şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun, fostul director al Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, trimis special de Regele Carol pentru a-i preda prinţului moştenitor elemente de limbă, cultură, geografie şi istorie a noii sale patrii.

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

Regele Ferdinand şi Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărăşeşti, (1917)

La 18 martie 1889, Ferdinand era declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. În primii ani petrecuţi în noua sa patrie, principele a avut o mare iubire, Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta şi urmaşa unei vestite familii de boieri şi intelectuali, fiica diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”, avea ea să scrie). Statutul Casei Regale interzicea însă căsătoria cu persoane de origine română, pentru a evita recrudescenţa disputelor pentru domnie dintre marile familii boiereşti, ceea ce a provocat o dramă în familia regală: Regina Elisabeta, care ar fi dorit ca Ferdinand să se căsătorească cu Elena Văcărescu, s-a retras supărată la casa părintească din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a întors la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea.

Raţiunea de stat a învins, în cele din urmă: Elena Văcărescu se auto-exila în Franţa, unde debuta în anul 1886 cu volumul de poezii Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză numeroşi autori români, în frunte cu Eminescu, şi a devenit celebră ca scriitoare de limbă franceză şi română. În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. În 1919, Regele Ferdinand a numit-o secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor, iar în anul 1925, devenea prima femeie din România membru de onoare al Academiei Române.

La 29 decembrie 1892, Ferdinand se căsătorea cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni, din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru ei Castelul Pelişor la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913) – care va muri la patru ani, de febră tifoidă. Un moment critic în familia regală fusese provocat de aceeaşi boală încă în 1897, când Ferdinand a fost la un pas de moarte. .Deşi principele şi-a revenit, el nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare de tinereţe ca odinioară.

2

Monarhul participând la parada militară

Pe 27 septembrie 1914, după dramaticul Consiliu de Coroană care hotărâse neutralitatea României, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş, A doua zi, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în Parlament, unde a jurat „a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Textul istoric al discursului merită toată atenţia noastră: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, … găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. … Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări”. Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. Expresia „bun român”, care a devenit cheia de boltă a întregului discurs, fusese sugerată de Victor Antonescu, unul dintre apropiaţii noului rege, alături de Brătianu şi Barbu Ştirbey.

Expresia „bun român” a fost înţeleasă ca angajament de respectare a voinţei şi intereselor naţionale ale românilor în acel ceas de mare cumpănă. Regele Ferdinand a respectat acest angajament cu mari sacrificii personale. A renunţat nu doar la o mare iubire, ci şi la credinţa catolică, ceea ce i-a adus o imensă sfâşiere, fiind excomunicat de Papă; abia la 10 mai 1927 (cu două luni înainte de a se stinge din viaţă), când ministrul Vasile Goldiş a semnat „Concordatul” cu Vaticanul, ca un gest de bunăvoinţă, Papa a anunţat ridicarea excomunicării regelui Ferdinand, astfel încât acesta a putut să-şi trăiască resemnat şi liniştit ultimele luni de viaţă. A sacrificat şi legăturile de familie: în 1916, când România declară război Austro-Ungariei, familia sa din Germania l-a renegat, la castelul Sigmaringen stindardul heraldic al familiei arborându-se în doliu. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie. Abia după ce Regele Mihai a fost silit să abdice, familia l-a reprimit în rândurile ei.

Cu toate acestea, Ferdinand a izbutit ca România să traverseze nu doar întreagă, ci şi întregită marile furtuni ale Războiului Mondial. Mai mult, epopeea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu ar fi fost posibilă fără înţeleapta decizie regală care îi va aduce renumele de „rege al ţăranilor”.

Pe 23 martie 1917, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.

Pe 19 iunie 1917 se promulga proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal: românilor li se făgăduia astfel una dintre cele mai democratice Constituţii ale epocii, ceea ce, desigur, a contdibuit nu numai la sporirea efortului de război, ci şi la încrederea locuitorilor din provinciile care se vor uni cu ţara.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii avea loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite. În 1914, când a urcat Ferdinand pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km², pentru ca în 1927, la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km²: într-adevăr, un bun român.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Carol I: O mare domnie

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Carol I: O mare domnie

La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea fiu al principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Josephine de Baden şi care avea să aibă un destin hotărâtor pentru România modernă.

Pacea de la Bucureşti (1913)

Pacea de la Bucureşti (1913)

Ne putem întreba dacă, înainte de anul 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen auzise de Principatele Române; poate doar în treacăt, ca despre un vechi teritoriu al Imperiului Roman aflat sub suzeranitate otomană. La 11 februarie 1866 însă, lovitura de stat care îl obligase pe Alexandru Ioan Cuza să abdice punea problema unui principe străin. Românii au cerut ajutorul lui Napoleon al III-lea, care le-a recomandat pe Principele Carol de Hohenzollern, înrudit și cu Împăratul Franței, și cu Regele Prusiei. La 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a cere consimţământul tânărului principe, al familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I. Regele Prusiei îşi dă acordul: „Dumnezeu să te aibă în pază”. Pe 7 aprilie, Bismarck, cancelarul prusac, l-a sfătuit la rândul său fără rezerve pe principe „să ia hotărârea îndrăzneaţă de a pleca direct spre România”. Carol accepta şi odată cu acest moment evoluţia României avea să se schimbe pentru totdeauna.

La 30 martie, Locotenenţa Domnească adresase o proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Rezultatul fiind pozitiv, Carol I ajungea la Turnu-Severin, pe pământ românesc, unde, la 10 mai 1866, a fost întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, și aclamat frenetic de mulţimile strânse pe străzi să-l vadă pe noul suveran.

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

Regele Carol I în gara din Focşani (1912)

La Mitropolie s-a oficiat Tedeumul, după care, în fața Adunării Constituante, Principele depunea jurământul în şedinţa extraordinară care reunea ambele Camere, Guvernul, membrii Locotenenţei Domneşti şi Înaltul cler. Colonelul Nicolae Haralambie citea în limba română formula de jurământ, care i-a fost tradusă principelui în franceză: Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional. Carol a pus mâna dreaptă pe Biblie şi a declarat, în româneşte: „Jur!”. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen devenea domnitorul Principatelor Unite. În momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rostea câteva fraze istorice: „Punând piciorul pe acest pământ, am şi devenit român!”. A exprimat atunci „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună, ca şi cea rea”.

Amprenta benefică a regelui Carol I asupra României avea să se manifeste imediat. La 1 iulie 1866 era proclamată o nouă Constituție, prima lege fundamentală internă românească. Constituția a fost percepută în cancelariile europene, ca și la Istanbul, ca o manifestare a independenţei Principatelor, datorită prevederilor referitoare la ereditatea domniei şi la înseși atribuţiile Domnului, precum și faptului că nu amintea nimic de suzeranitatea otomană sau de garanţiile colective ale marilor puteri. Document de maximă importanţă, Constituţia proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. România devenea în acelaşi timp o monarhie constituţională.

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În timpul Războiului pentru Independenţa României (1877-1878)

În luna noiembrie a aceluiaşi an aveau loc primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne şi instituind încă de la început un drum monarhic care a însemnat în mare măsură modernizarea României. Este demn de remarcat faptul că regele şi clasa politică pe care el se baza au continuat edificarea unei ţări mai dezvoltate în spiritul reformelor lui Cuza, care au dat roade din plin în segmente importante cum ar fi agricultura, infrastructura de drumuri şi cale ferată de care dispunem, de fapt, până în prezent, dar şi a unei reţele bancare de la care a putut porni dezvoltarea industriei. Iar rezultatele au confirmat toate aceste măsuri: România a devenit în acei ani un important producător de materii prime. Tot de numele lui Carol I se leagă apariţia unor instituţii fundamentale şi perene, cum ar fi Parlamentul, Banca Naţională, Academia Română Filarmonica, universităţi, numeroase alte instituţii de primă însemnătate.

În plan extern, încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării; într-o primă etapă, în octombrie 1866, a făcut vizită oficială la Istanbul și obținea firmanul de numire din partea sultanului. A doua etapă, cea a Războiului de Independență din anii 1877-1878, este binecunoscută și se bucură pe bună dreptate de un răsunet care nu s-a stins nici azi. Această împrejurare a avut urmări dintre cele mai pozitive și pentru dinastie, și pentru România: independența cucerită de Carol I a fost întregită, datorită Regelui Ferdinand, de Marea Unire din 1918, care a așezat pe harta Europei o Românie unită „de la Nistru pân’ la Tisa”. De asemeni, este remarcabil un alt moment definitoriu pentru importanţa felului în care regele Carol I a ştiut să urmărească interesul naţional al României: momentul crucial al dobândirii unui nou statut internaţional al ţării după al doilea Război Balcanic. Conferinţa de Pace care avea loc la Bucureşti, în 1913, s-a desfăşurat doar între reprezentanţii ţărilor beligerante, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru şi ministrul de Externe al României. Pacea semnată atunci în capitala României era un rezultat în premieră pentru statele medii şi mici din sud-estul Europei, care îşi discutau şi îşi rezolvau problemele într-o conferinţă proprie, fără intervenţia sau prezenţa marilor puteri. În acest fel, România regelui Carol I devenea un arbitru recunoscut al raporturilor de forţe din Balcani.

Se poate afirma fără teama de a greşi că într-o măsură covârșitoare, această Românie unită, modernă și puternică a fost moștenirea politică a Regelui Carol I, care și-a respectat cu sfințenie promisiunile inaugurale.

 

 

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult