23
May , 2017
Tuesday
Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei ...
Meandrele istoriei şi repetatele retrasări de graniţe au generat dintotdeauna tendinţe secesioniste. Unele şi-au prelungit ...
Una dintre amintirile mele cele mai timpurii este cea a filmelor de desene animate – ...
Grigore C. Moisil era mândru de tradiţia intelectuală a Moisileştilor, originari din comunele Maieru şi ...
Anul 2012 a punctat din nou unele dintre cele mai importante acţiuni sociale derulate sub ...
Nu puțini dintre românii care au vizitat în ultimii ani litoralul bulgăresc și au bătut ...
În viaţa tuturor popoarelor, în existenţa statelor, au fost momente sau evenimente de însemnătate sau ...
Primul ministru Dacian Cioloș a declarat că România va pierde din fondurile europene alocate de ...
Primul impuls pe care l-am încercat scriind titlul acestui articol a fost să exclam că ...
declară ES Valdis Zatlers, preşedintele Letoniei, în cadrul interviului acordat în exclusivitate revistei noastre Cu ocazia recentei ...
Românii care muncesc în străinătate sunt acei compatrioţi care şi-au luat soarta în propriile mâini ...
„Când am realizat acest proiect ne-am gandit la nevoia de informare a celor peste zece ...
Urmăresc de multă vreme evoluţia revistei „Balcanii şi Europa” şi pot afirma cu satisfacţie că ...

Articole din categoria ‘Cauze şi (d)efecte’

Balcanii ignoraţi de Europa?

Reporter: editura March - 11 - 2015 Comments Off on Balcanii ignoraţi de Europa?

Recentele alegerile din Grecia au arătat, dacă mai era nevoie, că situaţia din Balcani este departe de a sta pe roze; ce se întâmplă în această ţară poate deveni o situaţie periculoasă pentru întreaga Europă. Austeritatea impusă întregii zone sud-est europene nu a fost soluţia cea mai bună, îndatorarea către marile foruri financiare nu a deschis motorul relansării economice, iar populaţia s-a apropiat de limita rezistenţei. Asta este principala explicaţie a reuşitei partidului „popularilor socialişti utopici“, Syriza, din Grecia, care, printr-un program electoral integral populist a redeşteptat speranţele revenirii la… normalitate.

1_800_742_800_742

Grecia a devenit o mare problemă pentru zona euro

Din nefericire, situaţia economică este tensionată şi în alte ţări din Peninsula Balcanică, unde se lasă aşteaptată intervenţia UE pentru a fi evitate derapaje cu consecinţe greu de evaluat. Care este principalul pericol care se prefigurează „la orizont”? Mă refer la proiectul european, lansat după conflictele din Balcani, ajuns acum „în aşteptare”. În principal, proiectul nu a dorit un stat tradiţional european sau o uniune vamală, ci un fel de guvernanţă supranaţională, care să acopere naţionalismul şi să evite disputele. Aceasta deoarece şi în alte state ale Uniunii Europene, precum şi în ţări viitoare membre, este urmărită încercarea de reglare a relaţiei dintre creditor şi datornic.

Unde sunt planurile integrării Peninsulei Balcanice în Europa? Toate acestea au fost „încuiate” de noul preşedinte al Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care, la preluarea mandatului, a ţinut să precizeze că „nu va exista nici o nouă extindere în următorii cinci ani”. Pentru a încurca şi mai mult drumul integrării, comisarul pentru politica de vecinătate şi negocieri pentru extindere, Johannes Hahn, declara contrariul în timpul vizitelor sale în Moldova, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Turcia: „Politica de extindere are în continuare prioritate”. Ce să înţeleagă cetăţenii Balcanilor? Spaţiul confuziei se măreşte după ultima reuniune la nivel înalt organizată la Berlin, la iniţiativa Germaniei cu privire la Balcanii de vest, prin solicitarea amplificării cooperării regionale, astfel ca la reuniunea de la Viena, din 27 august 2015, să se consemneze „unitatea ţărilor balcanice” în cadrul unui proces comun de consolidare a acţiunilor viitoare. Această „rezoluţie” a atras imediat reacţia celorlalte ţări balcanice, care au fost deranjate de faptul că au fost lăsate în afara acestui proces, cum este cazul Bulgariei, al Turciei ş.a. În opinia lor, eforturile necesare dezvoltării cooperării regionale trebuie să cuprindă toate statele balcanice.

Evoluţiile din 2014 au sprijinit dezvoltarea regională, dar în acelaşi timp s-a simţit atât din partea statelor membre, cât şi din partea statelor candidate o neîncredere pronunţată faţă de politica de extindere europeană, privită doar ca o problemă şi nu ca un mijloc de dezvoltare economică a întregii Europe. În faţa acestei situaţii, un lucru este cert: conflictul între est şi vest a ajuns şi în Balcani. Iar cel mai bun argument îl constituie poziţiile occidentalilor şi ale Rusiei în ceea ce priveşte spaţiul balcanic. Kremlinul are o nouă abordare faţă de Balcani, spre îngrijorarea Germaniei, şi este îndreptată spre obstrucţionarea relaţiilor cu UE. După ministrul de Externe german Frank-Walter Steinmeier, citat de publicaţia „Der Speigel”, ruşii „acordă o importanţă strategică mare Balcanilor de Vest”. Nu demult, în Consiliul de Securitate al ONU, Rusia a refuzat să sprijine rezoluţia privind prelungirea duratei de funcţionare a „Misiunii de Menţinere a păcii în Bosnia – Herţegovina”, cu motivaţia împiedicării implicării acestei ţări în UE, după ce înainte nu s-a opus aderării acesteia la Uniune. În acelaşi timp, s-au consolidat relaţiile tradiţionale cu Serbia, aliat fidel, opozant al sancţiunilor aplicate de SUA şi UE împotriva Rusiei. În Muntenegru vecin, o treime dintre companiile străine sunt deţinute de ruşi, iar Bulgaria, membră a UE, este în întregime dependentă de resursele energetice ruseşti. Altfel spus, după cum titrează unele publicaţii, după Ucraina, „Putin a început să-şi bage coada” şi în Balcani.

2_800_532_800_532

Jean Claude Juncker, noul preşedinte al C.E., a anunţat „îngheţarea” extinderii

Ce face Europa? Priveşte spre spaţiul ucrainean şi, sprijinită de SUA, consideră că sancţiunile economice vor rezolva dezarticularea Rusiei. Din păcate, evenimentele din fosta Iugoslavie încep să fie uitate, iar cea mai importantă lecţie primită începe să fie ignorată: fără securitatea Balcanilor nu poate exista securitatea continentului, iar Rusia ştie bine acest lucru. Situaţia economică gravă a Federaţiei Ruse provoacă profundă îngrijorare la Moscova, ceea ce nu-l împiedică pe preşedintele Putin să pună la cale un plan de control al vecinătăţilor apropiate, în special privind spaţiul Mării Negre şi Balcani. Pentru a fi mai explicit, Vladimir Putin atenţiona, la reuniunea Clubului de discuţii Valdai, Soci, în decembrie 2014: „Creşte exponenţial eventualitatea unei întregi serii de conflicte care să implice în mod direct sau indirect marile puteri. Constituie factori de risc nu numai contradicţiile tradiţionale între state, ci şi instabilitatea internă la nivelul diferitelor ţări”. Logica preşedintelui rus explică faptul că se pune problema construirii unei forţe militare puternice, în condiţiile extreme impuse de dificultăţile economice.

În fond, asemenea situaţii au fost şi în alte timpuri, dar acum, primii paşi vizează dobândirea şi securizarea controlului Mării Negre, aspect prezentat implicit la Soci. Marea Neagră constituie, după anexarea Crimeei, miza strategică majoră, pentru că „priveşte în mod real spaţiul Europei de Est şi Balcanilor, dar şi estul Mediteranei şi Eurasiei (Caucaz spaţiul caspic)”. De ce este necesar atât de imperios acest control? Pentru că spaţiul deschide trei axe vitale: Balcanii (ce se va întâmpla odată cu integrarea europeană), deschizătorul drumului spre Europa, Dardanele, cu ieşire spre Mediterană şi, în final, Caspica. Geostrategic, Marea Neagră devine o importantă cheie pentru zonele petroliere atât de necesare pentru supravieţuirea economică a Rusiei, dar şi zona de control a întregului flanc de sud-est al NATO. Această perspectivă schimbă mult datele problemei privind securitatea regiunii. Este clar că punctul nodal al acţiunii ruseşti este Crimeea, pentru că aici se poate dezvolta o forţă militară importantă în jocul mondial, devenită, în opinia ministrului rus al Apărării, Serghei Soigu, „un obiectiv naţional prioritar”.

Cum răspunde Europa în acest context? Este preocupată de evenimente precum situaţia din Grecia, aflată în faţa alternativei de a ieşi din zona euro, de intenţiile Islandei de a abandona intrarea în UE şi de celelalte probleme pe care criza economică le-a lăsat în spaţiul european. În această situaţie, construirea unei strategii de securitate regională devine o necesitate. Nu se poate spune că nu au fost elaborate asemenea analize, dar ele au rămas, mult timp documente de bibliotecă. Zona Mării Negre şi Balcanii sunt spaţii vitale pentru securitatea Europei, transformarea lor în „loje” pentru spectatori ar putea avea un cost extrem de ridicat şi greu de recuperat. Toate acestea se derulează în condiţiile în care drame greu de imaginat nu şi-au stins ecourile – situaţia din Balcani, după căderea comunismului, s-a derulat pe fondul unei „anomalii”. Căderea „cortinei” a creat un sentiment de uşurare şi s-a crezut că lucruri greu de imaginat vor fi îngropate definitiv de istorie. Trecutul recent a arătat contrariul, absenţa fermităţii internaţionale în tratarea încălcărilor normelor elementare de drept de către Rusia aduce în minte situaţia din fosta Iugoslavie când aceeaşi absenţă a adus haosul şi dezastrul aprope de inima Europei. Precipitarea, după încetarea conflictului, în aducerea Balcanilor în Europa a fost temporară şi a favorizat poziţia „singuraticului” într-o zonă care a plătit din plin în istorie existenaţa sa. Dacă nu cu puţin timp în urmă vorbeam de „reamenajarea” Balcanilor, evenimentele actuale impun necesitatea „reamenajării” Europei, de data asta mult mai serios şi sigur, pentru a nu mai tresări la rămăşiţe istorice.

În această situaţie, preocuparea SUA şi UE de a se crea o zonă de siguranţă în estul Europei – evident cu participarea şi a unei părţi a Balcanilor – creează un sentiment de încredere şi stabilitate. Aşa se explică intenţia plasării unor forţe de intervenţie rapidă şi a unui armament perfecţionat de descurajare a oricăror încercări de a modifica graniţe.

Vasile Leca 

analist pe probleme balcanice

De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

Reporter: editura January - 26 - 2014 Comments Off on De ce nu suntem agreaţi în Spaţiul Schengen?

OLYMPUS DIGITAL CAMERADiscuţiile despre integrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen au început brusc, la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, destul de puţini interlocutori ştiau de fapt ce este Spaţiul Schengen şi la ce foloseşte el.

Nu se ştia – nu se ştie, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spaţiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligaţie consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a „acquis-ului comunitar”, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână în afara spaţiului reglementat prin acest acord şi prin convenţia care l-a completat ulterior.

O picătură de istorie este indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg – au încheiat, în localitatea Schengen, din Luxemburg, un acord prin care renunţau la prerogativa tradiţională a statelor suverane de a menţine controale vamale şi vize la graniţele dintre ele. Această măsură desăvârşea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda şi Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, iar graniţa franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă. Acum, toate aceste facilităţi erau unificate şi sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propunea şi reprezentanţii statelor-membre decideau ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanţi în întreg spaţiul UE, cu excepţia a două state insulare, Marea Britanie şi Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opţiune pentru a rămâne în afara Spaţiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia – au decis, în timp, să se alăture acestui spaţiu de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

Dintre ţările recent primite în Uniune, România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia sunt obligate prin Tratatul de aderare să intre în Spaţiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligaţie să fie îndeplinită. Lăsând la o parte Croaţia, care a aderat la UE doar de câteva luni, şi Ciprul – a cărui poziţie insulară şi divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (şi Bulgaria).

2În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniţei exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul ţării noastre, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, atât în privinţa graniţei maritime, cât şi în ce priveşte graniţa terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE şi Ucraina.

Graniţa terestră răsăriteană a ţării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nici o măsură tehnică de modernizare şi consolidare a graniţei cu R. Moldova şi Ucraina nu s-a văzut până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simţit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora „podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, în primii ani după Revoluţie, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie şi intermitentă şi dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova şi Ucraina.

Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat şi semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la Spaţiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-şi asuma responsabilitatea controlului la graniţa UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele şi bunurile care trec de graniţa de est a ţării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă şi/sau paşaport până la Oceanul Atlantic şi la ieşirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la ameninţările neconvenţionale – de la terorism şi trafic cu substanţe nucleare la taficul de persoane, contrabandă şi comerţ cu droguri – încrederea autorităţilor, dar şi a cetăţenilor obişnuiţi din întreg spaţiul de 4.312.099 km pătraţi reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură graniţele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste graniţe sunt încredinţate unor membri recent primiţi în marea familie europeană.

3Or, pentru cetăţeanul de rând din ţările cu mai mare vechime în UE, şi mai ales ai acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetăţenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepţie a corupţiei este foarte scăzut, încrederea în autorităţile româneşti şi bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobişnuite, Mecanismul European de Cooperare şi Verificare (MCV), a răspuns acestei anxietăţi în cel puţin aceeaşi măsură cu unele aspecte tehnice în funcţionarea justiţiei în ambele ţări. Introdus cu titlu temporar, Mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuşi, din efect al percepţiei unor disfuncţii, una din cauzele majore ale acestei percepţii. Sau, mai clar: imaginat pentru a linişti percepţia electoratului în legătură cu capacitatea UE de a controla situaţia din două ţări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important şi o justificare perpetuată (arficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România şi Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE.

Amânarea admiterii în Spaţiul Schengen, prelungirea fragilităţii induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene şi obiective precise, nu mai răspund în esenţă unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă: Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în Spaţiul Schengen decât după un raport favorabil cu privire la Mecanismul de Verificare.

Românii şi bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu „instalatorul polonez”, incriminat de naţionalişti în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simţim discriminaţi? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga „contribuţie” a României şi a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniştrilor – exclusiv din guvernele PSD şi PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu şi pe alţii, în legătură cu diminuarea drastică a corupţiei în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem şi noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci şi oameni fără căpătâi nu poate fi negat de nimeni. Şi, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în Spaţiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.

Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE şi Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalţi nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-şi convinge concetăţenii că primirea în UE a ţărilor din centrul şi estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanţie de stabilitate, un proiect de securizare a Europei şi o extindere semnificativă a pieţei interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulţi şomeri decât are azi. E interesant de observat cum toţi aceşti demnitari guvernează la ei acasă în funcţie de sondajele de opinie, dar au fost dispuşi să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive şi similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, „Câinele şi căţelul”.

Cum nu e drept ca toţi românii să fie judecaţi în funcţie de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot aşa nu avem voie să nedreptăţim întreaga Uniune Europeană pentru unii dintre reprezentanţii ei vremelnici. În vremuri de criză, soluţia cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalţi, şi e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, şi în Occident, şi la noi, păstrează clar în minte şi obiectivele majore ale UE, şi itinerariul care ne poate duce la ele.

Prof. dr. Zoe Petre

Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă…

Reporter: editura May - 24 - 2013 Comments Off on Spaţiul Schengen, ca o ţintă mobilă…

În ultima vreme, aderarea la Spaţiul Schengen suscită dezbateri în opinia publică românească şi nu numai. O întrebare persistă: cine se poate legitima pentru acest club” şi de ce norme ar trebui să ţină seama candidatele” la ora actuală, dat fiind faptul că noile exigenţe apărute în cazul României şi Bulgariei au transformat procesul aderării într-o adevărată ţintă mobilă”?

Criterii îndeplinite

harta schengenDupă aderarea la UE, considerând că aderarea la Schengen este pasul firesc următor, România şi Bulgaria au pornit cu bună credinţă la îndeplinirea condiţiilor tehnice. Pentru a beneficia de accesul în Spaţiul Schengen, fiecare stat trebuie să se pregătească în patru domenii: spaţiul aerian, acordarea vizelor, cooperare poliţienească şi protecţia datelor. După mari eforturi depuse, cele două ţări au reuşit să ducă la bun sfârşit etapele necesare eliminării controalelor la frontieră cu vecinii lor din UE. Mai exact, au implementat politicile în materie de azil şi vize în conformitate cu normele UE – au crescut controalele de-a lungul frontierelor lor cu ţările nemembre, au combătut criminalitatea legată de droguri şi au împiedicat contrabanda şi traficul. Ele sunt, de asemenea, parte din „Sistemul de Informaţii Schengen” (SIS), care asigură autorităţilor poliţieneşti din UE acces rapid la date privind intrările şi ieşirile. Va trebui să remarcăm că România a investit peste 1,2 miliarde euro în securizarea frontierelor externe ale UE, achiziţionând cele mai bune echipamente şi fiind considerată pregătită încă din 2011! De altfel, controalele din partea experţilor UE au certificat îndeplinirea condiţiilor.

Aceste demersuri au fost recunoscute la nivel european: „Ambele ţări şi-au restructurat fundamental şi şi-au reorganizat sistemele de gestionare a frontierelor, investind substanţial în întărirea autorităţilor de implementare a legilor (…) şi şi-au întărit vizibil cadrul instituţional şi legal”, arată un document al Parlamentului European, întărit de poziţia preşedintelui CE, Jose Manuel Barroso: „Referitor la chestiunea concretă a României şi Bulgariei, noi credem că ele au îndeplinit criteriile pentru aderarea la Spaţiul Schengen”. Şi totuşi, aderarea s-a amânat de mai multe ori în ultimii ani, România şi Bulgaria neputând aplica încă regula eliminării controalelor la frontieră, tocmai punctul central al acestor eforturi. Care sunt motivele?

2

Poliţia de frontiera din Malta oprind imigranţii ilegali din Libia

Toate aceste amânări şi ezitări au condus către opinia generală că procesul de aderare a celor două ţări are o altă tentă, care include aspecte politice, cu accente populiste. Se invocă motive de imigraţie clandestină şi de corupţie la frontieră, teme folosite în campanii electorale din occident şi care foarte uşor pot influenţa electoratele în aceste vremuri tensionate. Mai mult, europarlamentarul olandez Wim Van de Camp a dat vina pe… criză: „Majoritatea colegilor din Parlamentul European sunt favorabili intrării României în Schengen, dar, în ultima vreme, problemele economice ce ne-au lovit la nivel global au creat tensiuni importante pe plan european”. Orice motiv pare bun pentru cei ce vor să treacă în plan secund faptul că cele două ţări s-au pregătit, au investit, dar în momentul îndreptăţitei finalităţi a procesului, s-au trezit discriminate. În realitate, după cum sintetizează eurodeputatul popular german Markus Ferber, „nu este o chestiune tehnică, desigur, este o chestiune politică”.

În aceste condiţii, o întrebare firescă se impune: unde erau noile exigenţe când au demarat investiţiile şi de ce nu le-a spus nimeni autorităţilor de la Bucureşti şi Sofia că nu este suficient – ca pentru ceilalţi membri – să „pună banii pe masă” pentru echipamente de ultimă generaţie? De altfel, şi mass-media occidentale au sesizat dubla măsură: „România şi Bulgaria au intrat deja în mod legal în spaţiul Schengen prin aderarea la Uniunea Europeană, în 2007. Normele originare ale vechilor acorduri Schengen sunt elemente-cheie ale tratatelor UE şi piatră de temelie a pieţei interne şi liberei circulaţii în interiorul blocului”, comentează publicaţia germană „Deutsche Welle” în sprijinul ideii că amânarea aderării celor două state ţine de alte resorturi decât cele de ordin tehnic (România asigurând de facto securitatea frontierelor externe ale UE încă din momentul aderării sale la UE, în ianuarie 2007, după cum arată Ministerul român al Afacerilor Externe). Nu este de mirare, în aceste condiţii, că opinia publică din cele două state a început să creadă că toate evaluările tehnice pozitive au fost doar nişte exerciţii sterile…

3

România a investit sume importante pentru a putea adera la Spaţiul Schengen

Aşadar, în premieră pentru procesul de aderare a unui stat la Spaţiul Schengen, se face o legătură politică între acesta şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare – MCV. Relaţionarea include două planuri. În primul rând, cel rezumat de Ambasadorul german la Bucureşti, Andreas von Mettenheim, care afirmă: Corupţia la frontieră este legată şi de starea generală a guvernului şi a administraţiei publice”. Mai exact, se exprimă temeri privind posibilitatea intrării unor fluxuri sudice de imigraţie ilegală către occident şi incapacitatea României sau Bulgariei de a le opri, din motive de corupţie a vameşilor din cele două ţări. Această poziţie are susţinători şi printre politicienii români, cum ar fi europarlamentarul Monica Macovei, care consideră că este legat MCV de Schengen pentru că Spaţiul Schengen este un spaţiu de încredere. Toţi europenii îşi pun încrederea pe umerii românilor şi bulgarilor că vor păzi grana externă a UE”. În al doilea rând, este vorba despre „aşteptările” în ce priveşte justiţia română ale Consiliului Afaceri Generale al Uniunii Europene, stipulate pe site-ul instituţiei: miniştrii şi parlamentarii să dea un exemplu în privinţa respectării criteriilor de integritate, eforturi în privinţa presiunii politice pe puterea judecătorească şi pe instituţiile anticorupţie, numirea noilor şefi ai DNA şi Parchetului General conform unei proceduri deschise şi transparente. Într-un cuvânt, ar urma să mai aibă loc o „binecuvântare” din partea vestului pentru reformarea justiţiei din est.

Dat fiind faptul că decizia extinderii se ia cu vot unanim de către Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne, a fost suficient, la cea mai recentă întrunire, ca Finlanda să considere, printr-un comunicat, că România trebuie să-şi intensifice eforturile pentru a remedia deficienţele constatate de cel mai recent raport pe justiţie din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru ca subiectul aderării la spaţiul Schengen să fie amânat cel puţin până „în a doua parte a acestui an”… Ba mai mult, s-a vorbit şi despre amânarea cu cinci ani a aderării sau despre impunerea de criterii suplimentare. Această din urmă posibilitate (neconfirmată) a fost imediat contestată cu indignare la nivelul Parlamentului European şi al mass-media occidentale: „Bineînţeles că România şi Bulgaria trebuie să demonstreze anumite lucruri, însă europenii ar face bine să explice că vor în primul rând o reformă a Spaţiului Schengen”, scrie site-ul Radioteleviziunii Belgiene Francofone. Şi nu fără temei. Care ar fi rezultatul unei cereri de aderare la Spaţiul Schengen care ar veni în aceste zile, să spunem, din partea Italiei? Răspunsul ar trebui să fie tot negativ, dacă s-ar ţine seama de miile de imigranţi ilegali nord-africani care au penetrat această ţară în 2011, de mafia extinsă până la vârfurile decizionale sau de corupţia la nivelul cel mai înalt, ilustrată de însuşi fostul premier (actual câştigător de alegeri) Silvio Berlusconi…

Se poate observa că, pentru români şi bulgari, nimic nu mai este sigur în acest proces care părea să aibă reguli iniţiale atât de clare, respectate de cele două state. În schimb, România şi Bulgaria se văd private şi de avantajele de ordin economic (atractivitate pentru investitori, îmbunătăţirea situaţiei transportatorilor rutieri, facilitarea relaţiilor economice prin eliminarea unor costuri de tranzacţie, formalităţi mai puţine, turism mai înfloritor prin uşurinţa de a călători etc).

4

Întâlnire informală, în ianuarie 2013, a Consiliului JAI (extinderea Schengen nu a fost discutată)

Ce poziţie adoptă UE faţă de această situaţie în care se află două ţări membre care au drepturi derivate din tratatele semnate (Tratatul de Aderare la UE, art. 4 al Protocolului privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană, anexat la Tratatul de Aderare)? Pe de o parte, Comisia Europeană declară că nu sprijină tendinţa unor state de a lega aderarea la spaţiul Schebgen de MCV. O afirmă răspicat comisarul european pentru Extindere şi Politică de vecinătate, Stefan Füle: Procesul Schengen are propriile sale instrumente de evaluare a capacităţii şi MCV nu vrea să înlocuiască aceste instrumente”. Pe de altă parte, însă, a devenit de o tristă notorietare conceptul de „Europă cu două viteze”, pe care conducătorii Uniunii Europene o declamă cu o îngrijorătoare seninătate: „Avem deja o Europă cu două viteze, statele membre ale zonei euro şi statele non-euro… Acelaşi lucru se aplică şi pentru Schengen”, consideră preşedintele PE, Martin Schulz.

Ce şanse au România şi Bulgaria să acceadă concret, cu beneficii, în spaţiul Schengen, această cea mai de succes realizare a Uniunii Europene”, cum o denumeşte comisarul european pentru Afaceri Interne Cecilia Malmström? În opinia analiştilor, ce le rămâne de făcut celor două ţări este să continue reformele, în aşa fel încât criteriile tehnice să le întâlnească într-o zi pe cele politice. Faptul că la ultimul Consiliu JAI cele două ţări nici nu au mai insistat pentru punerea pe ordinea de zi a temei extinderii arată resemnarea, după atâţia ani de amânări şi de recunoaşteri de „progrese”, fără efecte concrete. Dar deciziile forurilor europene de la Bruxelles trebuie respectate, deoarece aşa indică partitura politică actuală…


După 28 de ani…. Acordul Schengen a fost semnat în 1985 de cinci dintre membrele de atunci ale Comunităţii Economice Europene. Ce se propunea? Renunţarea graduală la controalele de la frontierele dintre ţările semnatare. Printre avantajele stipulate: trecerea vehiculelor dintr-o ţară în alta fără a fi oprite, armonizarea politicii de acordare a vizelor, trecerea cetăţenilor dintr-o ţară în alta fără control vamal. Până în 1999, Acordul Schengen a fost independent de Uniunea Europeană. Ulterior a fost încorporat în legislaţia UE, apoi îmbunătăţit prin Tratatul de la Lisabona, în care figurează ca spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei”.

Efectul a fost că Acordul, devenit Spaţiul Schengen, funcţionează ca un singur stat din perspectiva liberei circulaţii. Ca urmare, s-a lărgit constant, ajungând astăzi la 26 de ţări; în plus faţă de 22 de membre ale UE, include şi Elveţia, Liechtenstein, Norvegia şi Islanda (Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat deplin şi menţin controale la frontierele externe, dar iau parte la unele schimburi de informaţii legate de Schengen). Se poate considera că libera circulaţie a persoanelor în cadrul Spaţiului Schengen pentru cetăţenii din UE a fost în mare măsură realizată şi doar în circumstanţe excepţionale majore se pot reinstitui controale temporare. Acest lucru s-a întâmplat, de pildă, înaintea summiturilor G-8 şi NATO, în timpul vizitei Papei Benedict al XVI-lea în Malta, al Campionatelor Europene de fotbal şi al Cupei Mondiale. Mai multe ţări din UE, în frunte cu Franţa şi Germania, au reinstituit în 2012 controalele la frontieră şi pentru cazul în care un stat din UE permite ca prea mulţi refugiaţi să intre în spaţiul Schengen (Grecia, spre exemplu, este considerată de unii miniştri de Interne ai UE nepregătită de a proteja suficient frontiera externă cu Turcia). Dar controalele permanente sunt istorie (încercarea Danemarcei de a le reinstitui, în 2011, a fost abandonată).


  • Statele membre trebuie să evite populismul la nivel naţional şi să decidă cu privire la aderarea Bulgariei şi României la zona Schengen exclusiv pe baza criteriilor existente” (rezoluţie a Parlamentului European, octombrie 2011)
  • Este greşit să asociezi problema Schengen cu situaţia românilor care emigrează în prezent în Germania” (Franziska Keller, europarlamentar german)
  • Transportatorii de marfă ar putea câştiga până la opt ore la un drum România-vestul Europei dacă ţara noastră ar fi acceptată în Spaţiul Schengen” (Radu Dinescu, secretarul general al Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România)
  • Românii consideră în proporţie de 80% că ţara noastră ar trebui inclusă în Spaţiul Schengen (sondaj INSCOP Research, aprilie a.c.)

Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Foarte curând, în 2012, se vor împlini 200 de ani de la alipirea de către Rusia ţaristă, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte integrantă a Moldovei istorice, numită un an mai târziu, în 1813, Basarabia, prin extensia denumirii unei regiuni restrânse purtând însemnele unei vechi familii de domnitori români.

Nicolae Titulescu a considerat întotdeauna că raptul Basarabiei a fost rezultatul unei complicităţi ruso-turce la violarea unui contract de drept internaţional, care nu poate fi recunoscută ca sursă de drept. Anexarea Basarabiei deschidea, în fapt, o dispută multiseculară între români şi ruşi, ale cărei ecouri nu s-au stins nici astăzi. O situaţie specială a avut sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad), care, între 1856-1878, a fost restituită Principatului Moldova şi, respectiv, Principatelor Unite (România, din 1862). De 20 de ani, Basarabia, lipsită de părţile de nord şi de sud (trecute abuziv în componenţa Ucrainei), dar cu o compensaţie în stânga Nistrului (regiunea transnistreană), sub denumirea oficială Republica Moldova, este un stat independent.

O evoluţie sinuoasă. În primii ani de după anexare, autorităţile ţariste au tratat cu moderaţie populaţia din Basarabia, respectând în linii generale limba, tradiţiile, datinile şi obiceiurile statornicite din vechime pe aceste locuri. Treptat, însă, presiunile pentru asimilarea moldovenilor au cunoscut o accentuare aproape continuă, Basarabia fiind transformată în gubernie.

În pofida dificultăţilor, moldovenii şi-au păstrat conştiinţa identităţii lor româneşti, procesul de redeşteptare naţională înregistrând o amplitudine deosebită în contextul destrămării Rusiei ţariste şi al preluării puterii de către bolşevici. Acest fapt a făcut posibilă proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (1917), iar un an mai târziu votul istoric al Sfatului Ţării pentru unirea cu România.

După reocuparea Basarabiei de către sovietici, mai întâi în 1940-1941, dar mai ales după 1944, presiunile vizând comunizarea, deznaţionalizarea şi ştergerea conştiinţei identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni au cunoscut o amploare nemaiîntâlnită. Au fost reluate şi reactivate cu vigoare deosebită tezele din perioada Rusiei ţariste, precum şi metodele nefericite, cu consecinţe tragice, experimentate în perioada stalinistă în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din stânga Nistrului (1924-1940), când au fost inventate o nouă limbă (moldovenească) şi un nou popor (moldovenesc), diferite de limba română şi poporul român.

Chestiunea basarabeană” – în centrul divergenţelor ideologice sovieto-române. Declasificarea unor documente de arhivă bine ascunse până acum ochiului public ne dezvăluie faptul că, lună de lună, pe zeci de pagini, liderii comunişti de la Chişinău, de multe ori străini complet de aceste locuri, informau conducerea de la Moscova despre „denaturarea grosolană în RS România a evenimentelor istorice legate de problemele formării şi dezvoltării poporului moldovenesc, de statalitatea sa, de relaţiile ruso-române şi sovieto-române” (Document strict secret din 26 mai 1976). Se insinua publicarea de lucrări „care conţin o falsificare premeditată…, se demonstrează unitatea deplină a popoarelor moldovenesc şi român” (Document din 14 martie 1978). Nici turiştii români care vizitau RSS Moldovenească nu scăpau tirului critic al ideologiei sovietice: acestora li se reproşa că „încearcă adeseori să demonstreze identitatea popoarelor moldovenesc şi român, a limbilor şi culturilor lor, caracterul ilegal al alipirii în 1812 a Basarabiei la Rusia…, subliniază sâcâitor apropierea lingvistică dintre popoarele moldovenesc şi român, comunitatea lor, chipurile, de neam, etnică şi statală” (Document strict secret din 26 decembrie 1978). Ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, informa şi el centrul despre materiale tipărite în România „în care sunt expuse voalat pretenţiile teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi se întreprind tentative de a pune la îndoială legitimitatea apartenenţei de stat a unei părţi a teritoriului RSSM şi Ucrainei la URSS… Chestiunile respective au o importanţă mai degrabă politică decât istorică” (Document strict secret din 12 martie 1980).

Nici în epoca Gorbaciov lucrurile nu au cunoscut o evoluţie sensibil diferită în chestiunea basarabeană, în pofida măsurilor de liberalizare şi transparenţă iniţiate de acesta. Trebuie arătat clar – se sublinia într-un document emis de Biroul CC al Partidului Comunist al Moldovei, la 19 august 1986, că „destinul istoric al poporului moldovenesc este indisolubil legat cu dezvoltarea şi consolidarea statului sovietic”, iar pentru contracararea calomniilor antisovietice se cerea „a folosi pe larg pregătirea pentru sărbătorirea (în 1987, n.n.) a 70 de ani ai Marelui Octombrie, a 150 de ani ai alipirii Basarabiei la Rusia, a 120 de ani ai naşterii lui V.I. Lenin”.

Este interesant de remarcat şi faptul că liderii sovietici invocau frecvent teoria marxist-leninistă în sprijinul poziţiei lor, deşi era binecunoscută celebra formulare a lui Marx („Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea…”, cu referire la Basarabia), iar Engels afirma despre acelaşi rapt că „aici avem de-a face cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, cu un jaf”. La rândul său, Lenin nu făcea distincţie între moldoveni şi români, iar într-o lucrare devenită clasică, publicată în 1914 şi republicată la Moscova în 1945, el susţinea dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite din Imperiul Rus, constatând şi faptul că multe dintre acestea (inclusiv basarabenii), care trăiesc în regiunile periferice „îşi au dincolo de graniţă cooriginari, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (este destul să amintim fie şi graniţa de Vest şi cea de Est a statului, Finlandezii, Suedezii, Polonezii, Ucrainenii, Românii)” (V.I. Lenin, „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare”, Editura în limbi străine, Moscova, 1945, p. 18).

Disputele privind aspectele identitare – „o problemă serioasă a Moldovei”. Fără îndoială, după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, procesul de renaştere naţională a cunoscut progrese notabile. Cu toate acestea, chestiunea identitară a moldovenilor basarabeni nu a fost pe deplin tranşată, iar confuziile continuă să fie întreţinute sistematic în rândul unei importante părţi a populaţiei, cu impulsuri mai mult sau mai puţin vizibile din afară.

Resuscitarea confuziei identitare în privinţa limbii şi originii moldovenilor a stârnit nedumeriri şi din partea diplomaţilor occidentali de la Chişinău. Într-un mesaj de rămas bun, fostul ambasador american în Republica Moldova, doamna Pamela Hyde Smith (evocată şi într-un număr anterior al revistei „Balcanii şi Europa”) le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat a Moldovei: „Nu înţeleg de ce unii numesc limba vorbită de majoritate limbă moldovenească, în timp ce toată lumea ştie că este limba română… Nici măcar nu văd ca oamenii să fie de acord asupra semnificaţiei de moldovean, care pentru unii înseamnă etnic român, iar pentru alţii semnifică o încercare în stil sovietic de a construi aici o etnie distinctă… Eu consider că lipsa sentimentului de identitate ca cetăţean al ţării este o problemă serioasă a Moldovei”.

Dificultăţile renaşterii naţionale şi ale redobândirii conştiinţei de sine, după o îndelungată perioadă de totalitarism ucigător, sunt încă multiple şi complicate. Pe de o parte, aşa cum afirma poetul Grigore Vieru, „ceea ce ni s-a luat nouă, românilor din Basarabia, adică sufletul, graiul, obiceiurile şi istoria, nu pot să crească la loc peste noapte”. Pe de altă parte, pentru anumite cercuri politice, din Republica Moldova şi din afara ei, a intrat în practica obişnuită să militeze pentru reactivarea unor vechi stereotipuri privind aşa-zisul pericol românesc şi pentru repudierea limbii române văzută ca o ameninţare la adresa statalităţii moldoveneşti. În 2003, la Chişinău a apărut un „Dicţionar Moldovenesc-Românesc” (autor Vasile Stati); în noiembrie-decembrie 2006, săptămânalul „Comunistul” de la Chişinău publica un amplu serial intitulat „Cum minoritatea etnică română românizează majoritatea etnică moldovenească”; în numărul din 11 mai 2011, cotidianul „Moldova Suverană”, aservit Partidului Comuniştilor, publica un interviu în care Ivan Bodiul, fostul lider comunist al Moldovei Sovietice timp de 22 de ani, stabilit acum la Moscova, continua să susţină că „cel mai important rol în procesul lichidării statalităţii moldoveneşti îi revine României”. El le reproşa urmaşilor săi comunişti o slăbire a activităţii pe „frontal ideologic”, ce poate duce la „distrugerea suveranităţii statului” şi la „subminarea influenţei Rusiei în Moldova”. Bodiul mai afirma că Republicii Moldova îi trebuie o „uniune europeană cu Rusia şi alte ţări din spaţiul post-sovietic”.

Şi presa democratică basarabeană remarcă „o resurecţie periculoasă a spiritului revanşard rusesc”. Aflăm astfel că Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, şi-a anunţat o vizită canonică în Republica Moldova, în prima parte a lunii octombrie a.c. Cunoscutul editorialist basarabean Constantin Tănase semnala cu îngrijorare în ziarul „Timpul”, din 13 mai 2011, că „Rusia se comportă în Moldova ca în timpul Operaţiunii Iaşi-Chişinău. Astfel, la Chişinău, ruşii nu serbează Ziua Biruinţei asupra fascismului, ci îşi marchează dominaţia asupra acestui teritoriu, care este pentru ei nu numai o zonă de cultură şi spiritualitate pravoslavnică, ci şi una de politică rusească”.

Dar nu toată lumea din Republica Moldova priveşte spre trecut. A fost reconfortant să-l aud în această vară pe un mai vechi prieten, Theodor Magder, evreu român din Basarabia, care se pregăteşte să împlinească în octombrie 90 de ani, spunându-mi cu seninătatea specifică vârstei: „Sunt bucuros că m-am născut român şi, iată, pot muri tot român. Nimeni nu ştie prin câte am trecut. Limba mea este româna. Eu vorbesc, gândesc şi simt româneşte. Trebuie să-ţi iubeşti limba, să simţi că-i a ta, şi numai a ta. O limbă are la baza ei mari jertfe umane, morale şi materiale. Merită s-o cunoşti şi s-o iubeşti”. Un alt prieten, expert la Parlamentul Republicii Moldova, îmi spunea, la rândul său: „Dacă îţi cunoşti limba, îţi cunoşti şi ţara căreia îi aparţii!”.

 

Ioan C. POPA

 

Când fabricile sunt înlocuite de mall-uri…

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Când fabricile sunt înlocuite de mall-uri…

În urmă cu câteva luni se publica în revista noastră un amplu documentar intitulat „Între realității și iluzii: Marea ispravă de după 1989”. Încercam să descifrăm, cu luciditate, tot ce am putut noi realiza în ultimii 20 de ani de democrație. Și suntem nevoiți să constatăm că speranțele și așteptările noastre nu s-au îndeplinit decât parțial în economie și în nivelul de trai, și doar pentru foarte puținii care au reușit în afaceri de tot soiul, cum ar fi de cele de consulting sau imobiliare. N-avem decât să revedem listele cu marii miliardari români ai timpului nostru!

În această perioadă de trecere la economia de piață a fost demolată, practic, industria românească, cea denumită socialistă, funcțională de bine de rău, cu valorile și minusurile sale, clădită din sudoarea celor mulți, cu multe sacrificii și care a devenit, sub presiunile tranziției, morman de fiare vechi, vândut foarte ușor unor investitori străini sau făcut cadou „băieților isteți”.

În același timp, va trebui să menționăm că trecerea de la economia planificată central la cea de piață funcțională s-a dovedit a fi un proces mult mai complicat și mai complex decât se crezuse inițial, ce ar fi trebuit să aducă restructurări profunde în activitatea tuturor ramurilor economice. Și ce constatăm? O transformare incredibilă. Că, de pildă, marea hală a fostelor uzine „Electroputere” din Craiova, în care se produceau transformatoare de înaltă tensiune și piese pentru locomotive, s-a metamorfozat în supermarket, în care se vând produse alimentare, cu precădere importate din străinătate.

Dar nu este vorba doar de unul sau câteva cazuri de asemenea reîntruchipări, ci de o mulțime: peste 20 de foste fabrici care duduiau în perioada comunistă, acum înglodate în datorii, aduse la stadiul de faliment, au fost înlocuite, treptat, de mall-uri ce pot fi întâlnite pe toată harta țării. O trecere sumară în revistă vorbește de la sine despre ceea ce am dori să sugerăm.

Laromet”, vestită pe vremuri, se transformă într-un hipermarket și un magazin special, pe o suprafață construită de 40.000 mp. „Electroaparataj” va vinde „diverse” locuitorilor din Pantelimon. Lucrările sunt în curs de desfășurare. Fabrica de textile „Dacia” va fi înlocuită cu un mall pe suprafață de 5 ha, pe care o deținea întreprinderea. În Colentina apare un mall în locul întreprinderii „Helitube”. Se dorește ca această construcție să fie terminată la sfârșit de an. În locul „Hidromecanicii”, compania CORA va executa un centru comercial. Și fabrica „Asco- Bacău” capătă aceeaşi destinaţie.

Şi exemplele se continuă. Astfel, renumita fabrică „Tractorul” din Brașov, pe lângă mallul proiectat, dezvoltă și o structură de birouri și rezidențiale. Tot la Brașov, în locul întreprinderii „Fartec” se va înălța, într-un ritm ceva mai lent, mall-ul Korona. Pe terenul de 6 ha al fostei „Fabrici de scule și unelte – IUS” din Braşov este planificată dezvoltarea unui proiect care cuprinde un mall, spații de birouri etc.

Platforma „Electroputere” va transforma fostele hale de producţie într-un mare centru commercial. Fosta întreprindere „Țesătura”, devenită “Iașitext”, se transformă într-un mall, pe terenul de 5 ha. La rândul său, fabrica ieșană „Nicolina” devine un un spaţiu destinat comerţului. Pe terenul fabricii „Trefco” din Galați, investitori italieni ridică, de asemeni, un mall. Mai amintim întreprinderea „Tehnofrig” din Cluj Napoca, ce se transformă în centru comercial „Dedeman”, ceea ce se va petrece și cu fabrica de tricotaje „Someșul” și cu faimosul „Rocar” din București. Platforma „Danubiana” a fost demontată în bucăţi vândute, urmând să fie lichidată şio fabrica ce poartă acelaşi nume. Și vom aminti că nu am putut cuprinde în această pagină lista completă cu foste întreprinderi devenite mall-uri ori spații comerciale complexe, ci am semnalat doar o parte dintre cele consemnate în mass-media, şi amintim de „money.ro”.

În ceea ce ne privește, am fi preferat ca multe dintre vechile întreprinderi să fi fost modernizate, refăcute sau redefinite, să devină entităţi productive în care sute de mii de oameni să vină să lucreze, nu doar să cumpere produse sosite din afara țării, așa după cum se petrece în prezent. O cifră pe care o prezentăm în continuare poate că deslușește mai bine ceea ce dorim să afirmăm: avem doar 4,3 milioane de angajați (faţă de peste 8 milione de angajați în anul 1990) și 5,5 milioane de pensionari, față de 3,5 milioane în 1990. La care mai adăugăm şi o forţă de muncă substanţială, nefolosită – 539.666 de şomeri înregistraţi oficial, în aprilie 2011, în acest caz intervenind şi urmările crizei economice, gestionate la noi în ţară aşa după cum se ştie. Evident că și construcția mall-urilor necesită mari investiții străine și dă de lucru unei categorii de salariaţi, în primul rând de tip comercial, dar ar fi fost de preferat să fie făcute mai multe investiții în structuri productive românești. Toată această lume a fabricilor şi uzinelor din trecut, pe care am prezentat-o, a cerut effort uriaş, ingeniozitate, competenţă, talent, pe care poporul român le-a dovedit din plin în condiţiile tehnice şi sociale ale acelor vremuri.

Nu suntem sceptici. Nu plângem după ce a fost, ci ne gândim la ce-am dori. Poate că se va ajunge și la o soartă mai bună prin revigorarea unor unităţi dedicate producţiei, deoarece cadrul economic nou construit ar permite. Rămâne însă să fie puse în acord necesitățile românești cu dorințele și solicitările celor mari din Uniunea Europeană și nu numai.

Sunt, oare, speranţe deşarte?

Carol Roman

 

Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Un paradox contemporan: supraevaluarea trecutului comunist

La mai bine de 20 de ani de la căderea zidului din Berlin, nostalgia comunistă pare să se răspândească în Europa de est. Sociologii consideră că asistăm la un paradox: creşte numărul celor care nu au trăit comunismul greu pe propria piele, dar cărora li se pare că înainte de 1989 era mai bine. Pe de altă parte, criza economică îi îndârjeşte şi mai mult pe cei care chiar au dus-o mai bine în acea vreme şi, în acelaşi timp, naşte noi “prozeliţi” ai ideii.

 

Nostalgia faţă de comunism a devenit un fenomen semnificativ. Sondajele de opinie arată că tot mai mulţi est-europeni declară că sistemul comunist a fost o idee bună pur şi simplu, sau o idee bună aplicată greşit. În statele în care comunismul de tip sovietic a domnit aproape 50 de ani, fenomenul umbreşte aniversarea tinerelor democraţii. Un sondaj de opinie al Centrului de Cercetare “Pew”, din Washington releva, la finele anului 2009, că 72% din unguri, 62% din ucraineni şi peste 60% dintre bulgari cred că o duc mai rău decât pe vremea comunismului. De altfel, printre vecinii noştri de la sud de Dunăre niciodată nu a scăzut foarte mult nostalgia. O demonstrează datele publicate de Agenţia bulgară “Mediana”, care arătau că, la doar un an după aderarea la UE, socialismul era revalorizat. În anii de creştere a nivelului de trai şi de avans al democraţiei, circa 38% dintre bulgari regretau vremurile dinainte de 1989. Mai mult, 54% dintre cei chestionaţi doreau renaţionalizarea tuturor bunurilor privatizate după 1989.

În ceea ce-i priveşte pe cehi, 31% dintre ei declarau, la finele anului 2009, că regretă, într-o formă sau alta, trecutul comunist al ţării lor. La fel 22% dintre polonezi.
Nici Rusia nu face excepţie – un sfert dintre ruşi afirmă că Stalin a fost un conducător bun şi ar vota cu el dacă ar mai fi în viaţă, notează publicaţia americană “USA Today”. De menţionat că mai mult de jumătate dintre ruşi – în jur de 55% – regretă destrămarea URSS, deşi numai 15% şi-ar dori reconstituirea Uniunii Sovietice, arată un sondaj al Institutului independent “Levada”.

Doar Albania pare să “iasă din rând”. “Regimul albanez a fost atât de brutal şi extrem, încât sărăcia noastră nu lasă loc pentru nostalgie”, este de părere ziaristul Remzi Lani.

Revalorizare a trecutului

În România, sondajele care arătau, la 20 de ani de la Revoluţia din 1989, că în doar trei ani numărul nostalgicilor a crescut cu peste 10 procente a stârnit o amplă dezbatere publică. Tot mai mulţi români au eliminat semnul întrebării din clasica vorbă de duh “era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În anii `90, aproximativ jumătate dintre români regretau economia centralizată comunistă, ceea ce ne situa în marginea de jos a mediei est-central-europene, iar în privinţa nostalgiei faţă de guvernarea comunistă, România a respectat trendul zonal crescător, dar cu cote mai mici decât media, maximum de apreciere fiind de până în 38% (cel mai mic din toată Europa de est). Şi la capitolul nostalgie pentru comunism ca regim politic România era sub media est-europeană (cu 10-20 de procente, faţă de peste 50% Ungaria şi ţările ex-sovietice). Ca o concluzie, sondajele indicau în România un nivel destul de ridicat de nostalgie, dar sub media Europei de est. Astăzi, în schimb, 45% dintre români declară că regretă căderea comunismului, în timp ce 38% consideră că trăiesc mai rău decât în perioada comunistă. Cel mai recent sondaj al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie a mai arătat că 50% dintre repondenţi susţin că nu regretă căderea comunismului. Cât priveşte nivelul de trai de acum faţă de cel din perioada comunistă, 38% dintre subiecţii sondajului au spus că trăiesc mai rău.

Locuri de muncă sigure, lipsa şomajului, locuinţe garantate etc, acestea sunt argumentele principale aduse în favoarea comunismului. Se observă, pe de altă parte, faptul că, în linii mari, românii impută fostului regim aceleaşi lucruri care îi nemulţumesc şi în democraţie, acordând o importanţă deosebită aspectelor socio-economice în orice sistem pe care îl evaluează. Problemele cauzate de haosul economiei româneşti, încă în scădere, se resimt puternic în buzunarele cetăţenilor. Suferinţa cauzată de măsurile drastice luate de actualul guvern îi face pe români să se uite înapoi, în trecutul comunist, iar pe unii chiar să-l aprecieze pe dictatorul Ceauşescu pentru traiul oferit în acea perioadă”, notează, în context, publicaţia americană “Washington Post”.

Deziluziile democraţiei

În opinia politologilor care au studiat fenomenul, revalorizarea trecutului are legătură cu  traumele şi deziluziile produse de tranziţia la democraţie şi la economia de piaţă. Acestea au produs o scădere a suportului pentru democraţie. Scăderea a fost de 42% în Ucraina,  24% în Bulgaria sau 18 în Ungaria, ca să dăm doar câteva exemple. În mod similar, s-a diminuat şi suportul pentru capitalism: cu 34% în Ungaria, cu 20% în Bulgaria şi cu 16% în Ucraina. Cât priveşte România, conform datelor World Values Survey” pe perioada 2005-2008, 57% din români consideră şi azi taxarea celor bogaţi sau subvenţionarea săracilor ca fiind trăsături importante ale democraţiei, ca şi acordarea ajutorului de şomaj (80%).

În aceste condiţii, nostalgia după „era” comunismului vine mai ales ca o consecinţă a raportării la  neo-liberalismul sălbatic care a dominat întreaga perioadă de tranziţie în ţările est-europene. Iar criza economică prelungită nu a făcut decât să accentueze tendinţa. Cel puţin în acest moment se poate spune că fostele regimuri „au pierdut bătălia cu istoria, dar nu şi pe cea cu memoria”. Şi, dacă ar fi să ne referim la „memorie”, nu se poate trece atât de uşor peste „anii roşii”, în care domneau teama, lipsurile de tot felul, captivitatea românilor în propria ţară şi dispreţul total pentru fiinţa umană.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult