18
September , 2018
Tuesday
Editorial În luna mai a anului 2013 apărea un supliment „Români peste hotare” a revistei „Balcanii ...
Reîntoarcerea investiţiei în educaţie preocupă tot mai mult statele lumii, în condiţiile în care cheltuielile ...
Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează lupta românilor pentru unitate naţională şi marchează momentul creării ...
Condiţii aspre În prezent, circa 11.000 de români şi bulgari se află la Duisburg, concentraţi în ...
Aşadar, iată-ne în prag de alegeri. Multe cotidiane, „repere obiective ale opiniei publice”, mimând aşa-numita ...
-Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA- Vom avea un Acord comercial şi ...
De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre ...
Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică ...
La 1 ianuarie 2014 se împlinesc 10 ani de când, alături de alte şase state ...
Biserica şi Banca Naţională, două instituţii fundamentale pentru poporul român, şi-au dat mâna pentru a ...
  În toamna anului 2015 s-au împlinit doi ani de la momentul istoric al semnării Acordului ...
Anotimpul torid s-a azvârlit cu putere asupra majorităţii ţărilor europene. Temperaturi nemaiîntâlnite de zeci de ...

Articole din categoria ‘CENTENAR’

Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul
Apropiata aniversare a Centenarului Unirii Transilvaniei cu România – aceasta poate fi denumirea adevărată a evenimentului, nu „100 de ani România”, cum se încăpățânează să titreze televiziuni cu ștaif sau publicații năzuroase – ne obligă să explorăm în trecutul acestei idei mărețe, trecută în fapte prin jertfa a 800.000 de români.
 

Eminescu

Această jertfă este simbolul cutezanței și a sacrificiului de sine a celor care, într-un fel sau altul, au fost brațul înarmat al poporului român. Pierderea a aproximativ 10% din populație, iar din acest procent numărul bărbaților în putere a fost covârșitor, la care se adaugă un alt procent, cel al ofițerilor în rezervă sau activi căzuți în luptă, un procent extrem de mare și care a însemnat de fapt pierderea unor oameni cu calificare profesională, cei care ar fi trebuit să pună pe picioare noua Românie, toate aceste jertfe au o profundă semnificație spirituală. Noua Românie, România Mare, s-a alcătuit printr-o legătură de sînge, de suferințe, de disperare și neasemuită cutezanță. 


S-ar fi putut face o asemnea jertfă pornindu-se doar de la o împrejurare, de la o promisiune politică sau diplomatică? Fără nicio îndoială, nu. Un popor care a consimțit să dea un astfel de tribut de sânge și suferință trebuia să aibă pe deplin conștientizată misiunea reîntregirii, trebuia să aibă o conștiință publică pe deplin motivată, trebuia să aibă deja o convingere puternică a faptului că luptă pentru o cauză întemeiată și venind din adâncul Istoriei. Pentru a avea aceste atribute spirituale a fost necesară o lungă înfruntare intelectuală, ideologică, a fost nevoie ca diseminarea mesajului patriotic să fi avut loc în cele mai largi cercuri ale societății. Intrarea României în Marele Război a avut loc la o relativ mică distanță temporală față de Războiul pentru Independență. O distanță relativ redusă în timp, dar care a acoperit transformări uriașe fie în viața socială, fie în evoluția Statului, fie în ceea ce privește modernizarea armamentelor și a Armatei. Locotenenții din Războiul de Independență se prea poate să fi ajuns comandanți de Divizii sau Armate în Războiul balcanic și în Primul Război Mondial. Ideile care s-au plămădit încă de la Mica Unire, ideile care au mobilizat națiunea în Războiul de Independență au avut timp și mediu prielnic să devină suportul modernizării României. Avântul național care s-a văzut pe deplin împlinit în urma campaniei din Bulgaria, în 1877, a găsit calea structurării unei strategii naționale de unificare a tuturor teritoriilor românești. 

Ioan Slavici

O strategie la nivel național nu ținea neapărat cont de interesele politice ale partidelor ori de cele strict personale ale politicienilor. Ea se construiește prin contribuția patrioților români, indiferent de stare socială ori orientare politică. Este evident că obiectivul principal al acestei strategii era aducerea Transilvaniei (în sensul larg al cuvîntului) între hotarele statului național român. Mica Românie, de acum Regat sub Coroana Hohenzollern-ilor Sigmaringen, adăpostea dintotdeauna un număr apreciabil de români ardeleni ori bănățeni, fie în refugiu politic, fie în refugiu economic, fie în refugiu cultural. Dar nu doar cei din Transilvania considerau Bucureștiul locul „de unde răsare soarele” pentru români. Erau, asemeni lor, bănățeni, bucovineni, basarabeni, dar și mai mult decît atât – românii din Balcani, risipiți în mai multe țări, din Albania și Grecia până în Bulgaria. Vedeau și ei în România calea de salvare culturală. 


Astfel, în perioada postbelică, adică după Conferința de Pace de la Berlin, cea care a stabilit ordinea după războiul ruso-româno-turc, mulți intelectuali și numeroși politicieni au considerat că este momentul pentru dezvoltarea unei mișcări în favoarea unui mare stat românesc. O idee îndrăzneață, o idee care nu putea să nu trezească opoziții, mai cu seamă din partea unor oameni politici obligați să respecte înțelegeri internaționale și să reziste presiunilor politice, economice și militare ale puterilor europene. Se știe că România a încheiat primul său Tratat internațional înainte de proclamarea independenței – e vorba de tratatul cu Austro-Ungaria. Era o mare victorie diplomatică. Acest Tratat netezea drumul spre Independență, deoarece o putere europeană recunoștea starea de fapt a lucrurilor. Recunoștea, dar cerea să fie bine plătită pentru gestul său. Nu comentăm acum consecințele acestui Tratat, ci subliniem doar că prin semnarea lui, România trebuia să tempereze acțiunile calificate drept iredentiste de către Imperiul vecin, dar patriotice și naționale în realitate. În anul 1882 ia ființă Societatea Carpații. Un moment decisiv pentru evoluția ulterioară a mișcării naționale. Dintre membrii marcanți ai acesteia se reliefează, incontestabil, Mihai Eminescu. În fapt, el este ideatorul și inițiatorul acestei Societăți, care avea un caracter mai mult sau mai puțin secret. Eminescu fusese fondator în Societatea Arboroasa, o înaintemergătoare a mișcării naționale moderne. De ce se consideră că Societatea Carpații ar fi fost o societate secretă? Poate că răspunsul cel mai bun se găsește în faptul că agenții secreți austro-ungari alcătuiesc rapoarte amănunțite despre ședințele acesteia. Rapoartele sunt adevărate acte de acuzare față de cei care se manifestau deschis, în ședințele închise, în favoarea unei politici active de modificare a statutului românilor din Imperiu, pînă la desprinderea Transilvaniei din sistemul imperial și alipirea acesteia la România. Eminescu este considerat de informatorii austro-ungari drept cel nai virulent și cel mai convingător în demersurile sale. Pe deasupra, Eminescu era și un ziarist renumit, cu un verb înflăcărat și o logică a demonstrației impecabilă. Mărturie stau articolele din Timpul, oficiosul conservator al vremii. În 20 iunie 1883, Societatea Carpații este suprimată de autoritățile române. Regele Carol fusese somat de imperiali să oprească agitația națională care viza problema românească din Transilvania. Ce s-a întîmplat cu Eminescu, se știe. Cum se putea altfel, când ambasadorul român de la Viena comunica iritat: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eminescu a fost, într-adevăr, potolit, dar ideile lansate public de Societatea Carpații, chiar dezavuată de Rege, nu au mai putut fi oprite. Rezultatul a fost de-a dreptul imprevizibil: Regele Carol I și-a dat seama că energía națională se descătușase și că nu mai putea fi stăvilită. Atunci a decis să o canalizeze într-o altă direcție, mult mai puțin periculoasă din punct de vedere politico-militar. Suveranul a început o vastă și complicată operațiune de recuperare culturală a românilor din Balcani. S-au făcut studii istorice și lingvistice, s-au deschis școli, biserici, biblioteci în toate zonele locuite de aromâni, s-au trimis învățători și preoți în mai toate comunele și chiar în satele de munte locuite de românii din Balcani. Dar cel mai reușit program de reînviere a limbii și culturii acestora a fost acela prin care copii aromâni au fost aduși în Țară, pe cheltuiala Statului, și au fost îndrumați în școlile românești. Mari intelectuali români s-au format pe această cale și au slujit cu devotament patria-mamă. De la Elie Carafoli la Nicolae Bagdasar ori Tache și Pericle Papahagi putem număra cu zecile vărfurile intelectuale românești pe care aromânii le-au dat. Dar această viclenie politică a Regelui, datorată obligației de a salva ce se putea salva în fața pretențiilor unui Imperiu, în loc să diminueze fluxul energiilor naționale, le-a făcut să-și diversifice, să-și mărească aria de interes justificat. Intelectualii ardeleni, de la Treboniu Laurian la Papiu Ilarian, de la GeorgeCoșbuc, Titu Maiorescu la IoanSlavici și Liviu Rebreanu ori George Topârceanu își găsesc locul în casa și cultura românească. Istoria se grăbea și ideea unei reîntregiri era susținută din ce în ce mai elocvent și mai puternic. Ideea unei Uniri a tuturor românilor din preajma Regatului este susținută de NicolaeIorga și A.D.Xenopol, de NicolaeDensușianu și IoanRussuȘirianu ori Octavian Tăslăoanu. Lista e lungă, prea lungă pentru a o considera vreodată epuizată. Izbucnirea Primului Război Mondial aduce în fața clasei politice o dilemă: care dintre tabere, Antanta sau Tripla Alianță, poate aduce României împlinirea, dacă nu totală, măcar în parte, a visului național? Chestiunea este delicată și complicată. Tabăra antantofilă construită în jurul Brătienilor avea de partea ei un sprijin popular, ținând cont de tradiția filofranceză, provenind din sprijinul acordat de Napoleon al III-lea în procesul Unirii Principatelor, dar și din ecourile Revoluției de la 1848. Antanta își putea permite o promisiune importantă: Transilvania se va alipi României în cazul victoriei acesteia. Deoarece Rusia era parte a acestui bloc militar, problema Basarabiei ieșea din discuție. Tripla Alianță promitea Basarabia, în planurile sale problema Transilvaniei nici nu exista. Iar România avea ambele probleme de rezolvat. Intelectualii și oamenii politici s-au împărțit în două tabere, fiecare dintre ele susținând una sau alta din blocurile beligerante și amîndouă afirmând că România trebuie să iasă din neutralitate. Ceea ce nu știa nimeni era că Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 conținea un codicil secret care obliga România să se afle în aceeași tabără cu Imperiul dacă acesta va fi atacat. Era secretul Regelui, un secret ținut cu strășnicie de acesta. Consiliul de Coroană a aflat de codicil abia în ședința în care s-a hotărât intrarea în război. Majoritatea a fost în favoarea Antantei, însă Regele era german, iar toată politica sa de alianțe se baza pe conlucrarea cu Germania și pe neagresiunea față de Austro-Ungaria. Soluția providențială a venit tocmai din acest codicil secret: Austro-Ungaria nu fusese atacată stricto sensu, ci ea atacase Serbia. Brătienii erau eliberați de constrângerea juridică, iar România a intrat în război pentru recuperarea Transilvaniei. Evenimentele ulterioare au arătat că tabăra filogermană a colaborat din plin cu ocupanții – Arghezi, Stere, Slavici sunt doar câteva nume dintr-un șir de mari scriitori care au scris la Bukarester Tageblat, ziarul generalului Mackensen. Unii au scris chiar lucruri îngrozitoare despre soldații care apărau Moldova. De partea cealaltă, Mihail Sadoveanu și mulți alții. 

Dar Marea Unire nu s-ar fi înfăptuit dacă românii înșiși, românii din Transilvania, din Bucovina, din Basarabia nu ar fi fost pe deplin convinși că nu este vorba doar de o schimbare a graniței, ci de o împlinire a destinului istoric. Pentru realizarea acestui destin era nevoie de lideri, de martiri, de oameni de acțiune. Octavian Goga, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, continuatorii lui Bărnuțiu și ai lui Avram Iancu, gloriosul grup al Memorandiștilor, miile de voluntari ardeleni concentrați la Kiev, legiunea Română din Italia, soldați și ofițeri români din Armata ChezaroCrăiască, ce au organizat Garda Națională din Transilvania, alături ori în întâmpinarea Armatei Române, au realizat Marea Unire cu prețul vieții lor, prin acte de bravură militară și din înalt spirit patriotic. În Bucovina, Ioan Flondor, Sextil Pușcariu, în Basarabia, Ion Inculeț, Pan Halippa, Alexe Mateevici, toți oameni de carte, dar și de acțiune, au impus voința neamului românesc de a alcătui o Românie care să fie casa tuturor românilor, care să-și croiască drumul spre viitor pe calea civilizației, a progresului și a democrației. Contribuția intelighenției din toate provinciile românești la Marea Unire a fost esențială. Fără cuvântul scris, fără pledoariile, cuvântările și acțiunea politică a unor intelectuali dăruiți interesului național nu s-ar fi putut realiza marele proiect național, cum fără jertfa de sânge de pe fronturi, fără voința hotărâtă a sutelor și sutelor de mii de români care s-au exprimat deschis pentru noua Românie, totul ar fi rămas la nivelul proiectelor frumoase, dar neîmplinite. Cât de important a fost argumentul intelectual în realizarea și recunoașterea Marii Uniri ne spune de la sine un fapt petrecut în timpul tratativelor de la Trianon, care au dus la încheierea Păcii de la Versailles, document pe care se sprijină și astăzi construcția europeană. Delegația maghiară a adus ca un ultim argument pentru respingerea recunoașterii apartenenței Transilvaniei la statul național român opinia că România nu este o țară de cultură și de aceea nu poate administra o provincie cu o cultură afirmată și recunoscută internațional, cum era Transilvania. La ședința următoare a Comisiei, delegația României a pus pe masa tratativelor colecția completă a revistei Convorbiri Literare. Argumentul a fost suficient și decisiv. 

Mihai Eminescu a reușit ceea ce era greu și de imaginat – să contribuie concret și hotărâtor, prin prezența poemelor sale în paginile Convorbirilor Literare, la realizarea celui mai important proiect național al românilor: Marea Unire. Peste ani, Societatea Carpați și-a dus la îndeplinire Programul pentru care fusese înființată și pentru care fusese interzisă în 20 iunie 1883.
 
Eugen Uricaru
 
 
 
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult