16
November , 2018
Friday
Am avut şansa de a mă întâlni adesea cu renumitul savant român Henri Coandă – ...
Odată cu plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe scena politică internaţională au apărut două ...
Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se ...
● Eugen Tomac (secretar de stat, Departamentul pentru românii de pretutindeni, din cadrul Guvernului ...
Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute și, mai ales, de ...
Tot mai numeroase poveri se abat asupra populaţiei Spaniei. Gravele probleme economice ale ţării sunt ...
- Preşedinţi, Prim-miniştri, Miniştri - Lumea politicii mondiale include şi un număr semnificativ de prelaţi de ...
Cea de-a doua ediţie a Galei de premiere a unor personalităţi care s-au implicat în ...
Etnicii români din Serbia îşi unesc forţele pentru păstrarea nealterată a identităţii româneşti şi a ...
A apărut ediţia cu numărul 20 a Suplimentului „Români peste Hotare” al revistei „Balcanii şi ...
Comerţul cu arme rămâne una dintre cele mai profitabile îndeletniciri. Profiturile sunt atât de mari, ...

Articole din categoria ‘CENTENAR’

Limba română în vârtejul globalizării

Reporter: editura November - 16 - 2018 Comments Off on Limba română în vârtejul globalizării
Un adevăr adesea acceptat: limba română este o limbă de circulație restrânsă. Chiar așa să fie? Dacă privim lucrurile la dimensiunile globale – o limbă vorbită de cam treizeci de milioane de oameni – lucrurile așa stau. Dacă privim aceleași lucruri la dimensiuni europene, ele se schimbă. Limba română devine o limbă de circulație medie, vorbită, oficial, de populații stabile și autohtone nu doar în România, ci și în alte patru state – Republica Moldova, Ucraina, Ungaria și Serbia. La acest fapt se adaugă vorbitorii unor limbi care oficial nu sunt parte ale limbii române – „moldovenii” din Basarabia, Ucraina și Transnistria, vlahii din Valea Timocului și cei din zona Vidin, din Bulgaria. Când am scris „oficial” m-am referit la autoritățile locale care, din diferite motive, dar cu un singur scop, au decis că românii din acele zone nu sunt români, ci orice altceva. În fine, vorbesc dialecte ale limbii române aromânii din Grecia, cei din Albania și Macedonia, megleniții din Bulgaria și puținii vorbitori de dialect românesc din Croația și Bosnia. La toți aceștia se adaugă vorbitorii (încă) de limbă română din Siberia Orientală, Kazahstan, Iakuția și alte zone îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, urmași ai deportaților din Bucovina și Basarabia, din perioada stalinistă sau chiar din vremea țarilor. Mai există urme ale limbii române în Caucaz, unde abhazii mănîncă „mamalâgă”, iar în Moravia și sudul Poloniei găsești nume de sate românești, cuvinte din limbajul păstorilor încă folosite, cum ar fi găleată sau strungă, iar între Don și Volga se întinde o salbă de localități cu denumiri ciudate pentru lumea de acolo, însă familiare la noi – Codru, Mura etc. În Polonia de sud au ființat peste 400 de sate românești înaintea perioadei marcate de Ștefan cel Mare.De unde se știe că erau românești? Pentru că documentele consemnează că acolo se folosea așa-numitul „jus valachicum”, adică propria judecată, diferită de aceea a Regatului Poloniei. 

Regiuni cu populație românească, unde se vorbește limba română

Toată această risipire de vorbă românească se datorează migrației pastorale sau, după cum aminteam, strămutărilor impuse de stăpânirea vremii. Un exemplu uimitor îl constituie apariția la granița dintre Croația de azi cu Bosnia, unde a fost așezat un regiment românesc de graniță, recrutat din Banatul de munte românesc, a unei enclave românești. Așezarea grănicerilor acolo s-a făcut printr-o Diplomă Imperială. În timpul războiului civil din fosta Iugoslavie, acolo s-a creat, ca formă de autoapărare, o entitate statală denumită Republica de la Knin, al cărei temporar președinte se numea Matei Boban. 


Limba română a avut mai multe perioade în care a fost asaltată de termeni străini, întotdeauna legați de stadiul culturii materiale sau administrative cu care venea în contact, voit sau nevoit, populația autohtonă. Astfel, valul slavonic a fost legat de dominația Bisericii Ortodoxe, care avea ca limbă de expresie slava veche, aceasta influențînd și limbajul juridic sau administrativ. 

Influența turcă în limba română este destul de palidă, deoarece în fapt relațiile dintre români și turci n-au fost niciodată de conviețiure masivă și permanentă. Avem cuvinte care au o legătură cu evoluția arhitectonică a locuinței (dușumea, cerdac, cercevea, tavan, geam etc.), ori de natură culinară, dar acestea nu pot constitui o trăsătură specifică a limbii române. Mai degrabă cuvintele grecești, impuse de administrația fanariotă, au reușit să ocupe un anume loc, neologisme care apoi au trecut în umbră, ca dovadă că erau cuvinte la modă și nu necesități. Marele val al neologismelor a aparținut influenței franceze, care s-a manifestat din plin în toate sectoarele vieții sociale în secolul al XIX-lea, ca motor al modernizării. Limba română este romanică din pricina structurii sale gramaticale, nu numai din cauza lexicului. Fondul principal de cuvinte, cel care permite comunicarea obișnuită, are peste 80% termeni de origine latină. Este o situație statistică mai bună, din punctul de vdere al romanității, decât în alte limbi neolatine. Neologismele de ultimă oră își au originea în engleza americană. E o modă care se sprijină în primul rând pe revoluția tehnologică din industria comunicării. Dar nu doar atât, influența limbii engleze a devenit covârșitoare în științe, mai cu seamă în cele umaniste, socio-politice. Nici viața mondenă nu este ocolită și nici politicile succesului. Dar această influență nu este o problemă locală, ci globală. Se creează sub ochii noștri o „lingua franca”, bazată pe engleză, dar care nu este și nici nu va fi o parte a limbii engleze. Pe de altă parte, engleza, ca limbă de cultură, se conservă, se dezvoltă, prin afirmarea valorilor artistice și estetice create în spațiul său propriu. 

Grup de interpreți în Parlamentul European

Am ajuns, astfel, la problema-cheie a contemporaneității: globalizarea este și altceva decât schimburile mondiale de infomații și bunuri? Teoretic, nu ar trebui să însemne altceva, însă practic, tendința marilor centre de putere economică și financiară (citește bănci și companii multinaționale) de a simplifica apropierea de bunuri și informații prin control și înlăturarea oricărui specific local duce la o luptă încrâncenată între apărătorii specificului local cu activiștii globalizării. Probabil ambele tabere sunt victimele unor ideologii cu nuanțe fundamentaliste. Probabil ambele tabere au valori de impus și de apărat. 


Abia acum, în epoca globalizării informațiilor și bunurilor, rostul națiunilor devine extrem de important – ele sunt generatoare de valori specifice, care asigură creșterea patrimoniului universal. De aici vine datoria fiecărei națiuni de a-și afirma cultura și spiritualitatea, de a-și cultiva, apăra și îmbogăți limba. Iar românii au din plin ce să etaleze în domeniul culturii. Cât privește limba, prin specificul ei, prietenoasă cu neologismele, aparținînd unui grup lingvistic extrem de puternic, limba română are toate șansele să devină mai repede decât am crede și o limbă de comunicare internațională, în acest adevărat Turn Babel care a devenit lumea. Deocamdată, din cauza unei precare pregătiri profesionale a ziariștilor din televiziune, radio și presă scrisă, din cauza unei îndoielnice pregătiri intelectuale a multor persoane publice, limba română devine din ce în ce mai haotică și mai confuză pentru propriii vorbitori. Să sperăm că nu este vorba decât de o boală a copilăriei democrației, când libertatea este confundată cu debandada, iar respectarea valorilor cu protejarea viciilor de orice natură.
 

Eugen Uricaru
 
 

Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul

Reporter: editura September - 17 - 2018 Comments Off on Unirea s-a făcut cu mintea, brațul și sufletul
Apropiata aniversare a Centenarului Unirii Transilvaniei cu România – aceasta poate fi denumirea adevărată a evenimentului, nu „100 de ani România”, cum se încăpățânează să titreze televiziuni cu ștaif sau publicații năzuroase – ne obligă să explorăm în trecutul acestei idei mărețe, trecută în fapte prin jertfa a 800.000 de români.
 

Eminescu

Această jertfă este simbolul cutezanței și a sacrificiului de sine a celor care, într-un fel sau altul, au fost brațul înarmat al poporului român. Pierderea a aproximativ 10% din populație, iar din acest procent numărul bărbaților în putere a fost covârșitor, la care se adaugă un alt procent, cel al ofițerilor în rezervă sau activi căzuți în luptă, un procent extrem de mare și care a însemnat de fapt pierderea unor oameni cu calificare profesională, cei care ar fi trebuit să pună pe picioare noua Românie, toate aceste jertfe au o profundă semnificație spirituală. Noua Românie, România Mare, s-a alcătuit printr-o legătură de sînge, de suferințe, de disperare și neasemuită cutezanță. 


S-ar fi putut face o asemnea jertfă pornindu-se doar de la o împrejurare, de la o promisiune politică sau diplomatică? Fără nicio îndoială, nu. Un popor care a consimțit să dea un astfel de tribut de sânge și suferință trebuia să aibă pe deplin conștientizată misiunea reîntregirii, trebuia să aibă o conștiință publică pe deplin motivată, trebuia să aibă deja o convingere puternică a faptului că luptă pentru o cauză întemeiată și venind din adâncul Istoriei. Pentru a avea aceste atribute spirituale a fost necesară o lungă înfruntare intelectuală, ideologică, a fost nevoie ca diseminarea mesajului patriotic să fi avut loc în cele mai largi cercuri ale societății. Intrarea României în Marele Război a avut loc la o relativ mică distanță temporală față de Războiul pentru Independență. O distanță relativ redusă în timp, dar care a acoperit transformări uriașe fie în viața socială, fie în evoluția Statului, fie în ceea ce privește modernizarea armamentelor și a Armatei. Locotenenții din Războiul de Independență se prea poate să fi ajuns comandanți de Divizii sau Armate în Războiul balcanic și în Primul Război Mondial. Ideile care s-au plămădit încă de la Mica Unire, ideile care au mobilizat națiunea în Războiul de Independență au avut timp și mediu prielnic să devină suportul modernizării României. Avântul național care s-a văzut pe deplin împlinit în urma campaniei din Bulgaria, în 1877, a găsit calea structurării unei strategii naționale de unificare a tuturor teritoriilor românești. 

Ioan Slavici

O strategie la nivel național nu ținea neapărat cont de interesele politice ale partidelor ori de cele strict personale ale politicienilor. Ea se construiește prin contribuția patrioților români, indiferent de stare socială ori orientare politică. Este evident că obiectivul principal al acestei strategii era aducerea Transilvaniei (în sensul larg al cuvîntului) între hotarele statului național român. Mica Românie, de acum Regat sub Coroana Hohenzollern-ilor Sigmaringen, adăpostea dintotdeauna un număr apreciabil de români ardeleni ori bănățeni, fie în refugiu politic, fie în refugiu economic, fie în refugiu cultural. Dar nu doar cei din Transilvania considerau Bucureștiul locul „de unde răsare soarele” pentru români. Erau, asemeni lor, bănățeni, bucovineni, basarabeni, dar și mai mult decît atât – românii din Balcani, risipiți în mai multe țări, din Albania și Grecia până în Bulgaria. Vedeau și ei în România calea de salvare culturală. 


Astfel, în perioada postbelică, adică după Conferința de Pace de la Berlin, cea care a stabilit ordinea după războiul ruso-româno-turc, mulți intelectuali și numeroși politicieni au considerat că este momentul pentru dezvoltarea unei mișcări în favoarea unui mare stat românesc. O idee îndrăzneață, o idee care nu putea să nu trezească opoziții, mai cu seamă din partea unor oameni politici obligați să respecte înțelegeri internaționale și să reziste presiunilor politice, economice și militare ale puterilor europene. Se știe că România a încheiat primul său Tratat internațional înainte de proclamarea independenței – e vorba de tratatul cu Austro-Ungaria. Era o mare victorie diplomatică. Acest Tratat netezea drumul spre Independență, deoarece o putere europeană recunoștea starea de fapt a lucrurilor. Recunoștea, dar cerea să fie bine plătită pentru gestul său. Nu comentăm acum consecințele acestui Tratat, ci subliniem doar că prin semnarea lui, România trebuia să tempereze acțiunile calificate drept iredentiste de către Imperiul vecin, dar patriotice și naționale în realitate. În anul 1882 ia ființă Societatea Carpații. Un moment decisiv pentru evoluția ulterioară a mișcării naționale. Dintre membrii marcanți ai acesteia se reliefează, incontestabil, Mihai Eminescu. În fapt, el este ideatorul și inițiatorul acestei Societăți, care avea un caracter mai mult sau mai puțin secret. Eminescu fusese fondator în Societatea Arboroasa, o înaintemergătoare a mișcării naționale moderne. De ce se consideră că Societatea Carpații ar fi fost o societate secretă? Poate că răspunsul cel mai bun se găsește în faptul că agenții secreți austro-ungari alcătuiesc rapoarte amănunțite despre ședințele acesteia. Rapoartele sunt adevărate acte de acuzare față de cei care se manifestau deschis, în ședințele închise, în favoarea unei politici active de modificare a statutului românilor din Imperiu, pînă la desprinderea Transilvaniei din sistemul imperial și alipirea acesteia la România. Eminescu este considerat de informatorii austro-ungari drept cel nai virulent și cel mai convingător în demersurile sale. Pe deasupra, Eminescu era și un ziarist renumit, cu un verb înflăcărat și o logică a demonstrației impecabilă. Mărturie stau articolele din Timpul, oficiosul conservator al vremii. În 20 iunie 1883, Societatea Carpații este suprimată de autoritățile române. Regele Carol fusese somat de imperiali să oprească agitația națională care viza problema românească din Transilvania. Ce s-a întîmplat cu Eminescu, se știe. Cum se putea altfel, când ambasadorul român de la Viena comunica iritat: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”. Eminescu a fost, într-adevăr, potolit, dar ideile lansate public de Societatea Carpații, chiar dezavuată de Rege, nu au mai putut fi oprite. Rezultatul a fost de-a dreptul imprevizibil: Regele Carol I și-a dat seama că energía națională se descătușase și că nu mai putea fi stăvilită. Atunci a decis să o canalizeze într-o altă direcție, mult mai puțin periculoasă din punct de vedere politico-militar. Suveranul a început o vastă și complicată operațiune de recuperare culturală a românilor din Balcani. S-au făcut studii istorice și lingvistice, s-au deschis școli, biserici, biblioteci în toate zonele locuite de aromâni, s-au trimis învățători și preoți în mai toate comunele și chiar în satele de munte locuite de românii din Balcani. Dar cel mai reușit program de reînviere a limbii și culturii acestora a fost acela prin care copii aromâni au fost aduși în Țară, pe cheltuiala Statului, și au fost îndrumați în școlile românești. Mari intelectuali români s-au format pe această cale și au slujit cu devotament patria-mamă. De la Elie Carafoli la Nicolae Bagdasar ori Tache și Pericle Papahagi putem număra cu zecile vărfurile intelectuale românești pe care aromânii le-au dat. Dar această viclenie politică a Regelui, datorată obligației de a salva ce se putea salva în fața pretențiilor unui Imperiu, în loc să diminueze fluxul energiilor naționale, le-a făcut să-și diversifice, să-și mărească aria de interes justificat. Intelectualii ardeleni, de la Treboniu Laurian la Papiu Ilarian, de la GeorgeCoșbuc, Titu Maiorescu la IoanSlavici și Liviu Rebreanu ori George Topârceanu își găsesc locul în casa și cultura românească. Istoria se grăbea și ideea unei reîntregiri era susținută din ce în ce mai elocvent și mai puternic. Ideea unei Uniri a tuturor românilor din preajma Regatului este susținută de NicolaeIorga și A.D.Xenopol, de NicolaeDensușianu și IoanRussuȘirianu ori Octavian Tăslăoanu. Lista e lungă, prea lungă pentru a o considera vreodată epuizată. Izbucnirea Primului Război Mondial aduce în fața clasei politice o dilemă: care dintre tabere, Antanta sau Tripla Alianță, poate aduce României împlinirea, dacă nu totală, măcar în parte, a visului național? Chestiunea este delicată și complicată. Tabăra antantofilă construită în jurul Brătienilor avea de partea ei un sprijin popular, ținând cont de tradiția filofranceză, provenind din sprijinul acordat de Napoleon al III-lea în procesul Unirii Principatelor, dar și din ecourile Revoluției de la 1848. Antanta își putea permite o promisiune importantă: Transilvania se va alipi României în cazul victoriei acesteia. Deoarece Rusia era parte a acestui bloc militar, problema Basarabiei ieșea din discuție. Tripla Alianță promitea Basarabia, în planurile sale problema Transilvaniei nici nu exista. Iar România avea ambele probleme de rezolvat. Intelectualii și oamenii politici s-au împărțit în două tabere, fiecare dintre ele susținând una sau alta din blocurile beligerante și amîndouă afirmând că România trebuie să iasă din neutralitate. Ceea ce nu știa nimeni era că Tratatul cu Austro-Ungaria din 1883 conținea un codicil secret care obliga România să se afle în aceeași tabără cu Imperiul dacă acesta va fi atacat. Era secretul Regelui, un secret ținut cu strășnicie de acesta. Consiliul de Coroană a aflat de codicil abia în ședința în care s-a hotărât intrarea în război. Majoritatea a fost în favoarea Antantei, însă Regele era german, iar toată politica sa de alianțe se baza pe conlucrarea cu Germania și pe neagresiunea față de Austro-Ungaria. Soluția providențială a venit tocmai din acest codicil secret: Austro-Ungaria nu fusese atacată stricto sensu, ci ea atacase Serbia. Brătienii erau eliberați de constrângerea juridică, iar România a intrat în război pentru recuperarea Transilvaniei. Evenimentele ulterioare au arătat că tabăra filogermană a colaborat din plin cu ocupanții – Arghezi, Stere, Slavici sunt doar câteva nume dintr-un șir de mari scriitori care au scris la Bukarester Tageblat, ziarul generalului Mackensen. Unii au scris chiar lucruri îngrozitoare despre soldații care apărau Moldova. De partea cealaltă, Mihail Sadoveanu și mulți alții. 

Dar Marea Unire nu s-ar fi înfăptuit dacă românii înșiși, românii din Transilvania, din Bucovina, din Basarabia nu ar fi fost pe deplin convinși că nu este vorba doar de o schimbare a graniței, ci de o împlinire a destinului istoric. Pentru realizarea acestui destin era nevoie de lideri, de martiri, de oameni de acțiune. Octavian Goga, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, continuatorii lui Bărnuțiu și ai lui Avram Iancu, gloriosul grup al Memorandiștilor, miile de voluntari ardeleni concentrați la Kiev, legiunea Română din Italia, soldați și ofițeri români din Armata ChezaroCrăiască, ce au organizat Garda Națională din Transilvania, alături ori în întâmpinarea Armatei Române, au realizat Marea Unire cu prețul vieții lor, prin acte de bravură militară și din înalt spirit patriotic. În Bucovina, Ioan Flondor, Sextil Pușcariu, în Basarabia, Ion Inculeț, Pan Halippa, Alexe Mateevici, toți oameni de carte, dar și de acțiune, au impus voința neamului românesc de a alcătui o Românie care să fie casa tuturor românilor, care să-și croiască drumul spre viitor pe calea civilizației, a progresului și a democrației. Contribuția intelighenției din toate provinciile românești la Marea Unire a fost esențială. Fără cuvântul scris, fără pledoariile, cuvântările și acțiunea politică a unor intelectuali dăruiți interesului național nu s-ar fi putut realiza marele proiect național, cum fără jertfa de sânge de pe fronturi, fără voința hotărâtă a sutelor și sutelor de mii de români care s-au exprimat deschis pentru noua Românie, totul ar fi rămas la nivelul proiectelor frumoase, dar neîmplinite. Cât de important a fost argumentul intelectual în realizarea și recunoașterea Marii Uniri ne spune de la sine un fapt petrecut în timpul tratativelor de la Trianon, care au dus la încheierea Păcii de la Versailles, document pe care se sprijină și astăzi construcția europeană. Delegația maghiară a adus ca un ultim argument pentru respingerea recunoașterii apartenenței Transilvaniei la statul național român opinia că România nu este o țară de cultură și de aceea nu poate administra o provincie cu o cultură afirmată și recunoscută internațional, cum era Transilvania. La ședința următoare a Comisiei, delegația României a pus pe masa tratativelor colecția completă a revistei Convorbiri Literare. Argumentul a fost suficient și decisiv. 

Mihai Eminescu a reușit ceea ce era greu și de imaginat – să contribuie concret și hotărâtor, prin prezența poemelor sale în paginile Convorbirilor Literare, la realizarea celui mai important proiect național al românilor: Marea Unire. Peste ani, Societatea Carpați și-a dus la îndeplinire Programul pentru care fusese înființată și pentru care fusese interzisă în 20 iunie 1883.
 
Eugen Uricaru
 
 
 
Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult