15
December , 2017
Friday
Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în ...
Şi în acest an, revista „Balcanii şi Europa” a continuat demersul său editorial deosebit de ...
Discursul simpaticului domn Teodor Paleologu, plin de glumițe, voioșii și ziceri cu tâlc, de la ...
Se pare că în anumite cercuri ziaristice s-a ivit o întrebare: de ce numai cei ...
Una dintre amintirile mele cele mai timpurii este cea a filmelor de desene animate – ...
Esenţa liberalismului constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute și, mai ales, de ...
Mai ieri a fost invitat la o nuntă un oarecare. Dar i-a găsit pe nuntaşi ...
Franklin D. Roosevelt şi România Evenimente comentate de reputaţi analişti În zilele în care scriu acest text, ...
Un autocar plin cu oameni veniţi din Spania a oprit în faţa unei firme de ...
Londra dă din nou „bătăi de cap” Uniunii Europene, de data aceasta anunţând că opoziţia ...

Articole din categoria ‘Corespondenţă specială’

Craiova – Lazio: Republica artiştilor şi poeţilor

Reporter: editura August - 23 - 2017 Comments Off on Craiova – Lazio: Republica artiştilor şi poeţilor

Cea de-a V-a ediţia a Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu” a avut loc nu la Craiova, ca de obicei, ci în Italia şi a fost dedicată marilor poeţi romantici Mihai Eminescu şi Giacomo Leopardi. Această „deplasare în spaţiu” a festivalului şi a poeţilor-participanţi din România şi încă 35 de ţări a devenit posibilă datorită prieteniei celor doi oameni, prof. Ion Deaconescu, organizator permanent al evenimentului, decanul al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Craiova, preşedinte al Fundaţiei Europene „Mihai Eminescu”, dar şi un poet remarcabil, şi prof. Vincenzo Bianchi, reputat sculptor italian, preşedinte de onoare al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” din Craiova. 

 

Locuitorii orăşelului Vico nel Lazio întâmpină pe oaspeţi.

Locuitorii orăşelului Vico nel Lazio întâmpină pe oaspeţi

Cervara di Roma, un loc îndrăgit de mari personalităţi printre care compozitorul Ennio Morricone. La cina de adio poeţii au înfruptat bucatele originale locale însoţite de vinul local la fel de bun şi original

 

 

Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu” s-a desfăşurat în prima săptămâna a lui iunie. Poeţii au parcurs câteva oraşe pitoreşti din Lazio – centrele spirituale şi culturale ale regiunii care înconjoară Roma, inclusiv Subiaco cu mănăstirea sa „Santa Scolastica” (VI sec.), leagănul călugărilor-benedictini, şi „labirintul” muzeelor înfiinţate de marele entuziast şi promotor al păcii şi prieteniei dintre popoare Vincenzo Bianchi. Printre aceste lăcaşuri de cultură se află şi Muzeul umbrelor din oraşul Vallemaio, dedicat victimelor din această localitate în timpul celui de-al doilea război mondial.  

Viaceslav Samoşkin

Într-o zi participanţii festivalului au ajuns şi la Recanati, oraşul natal al lui Jacomo Leopardi situat pe litoral adriatic al Italiei. Aici, în piaţa centrala, memoria poetului este imortalizată cu un monument împunător. Tot aici oaspeţii au vizitat Teatrul de Opera cu o expoziţia exepţională dedicată marelui tenor italian Beniamino Gigli. 

Pe lângă „Antologia” festivalului in care sunt prezentate in italiană versurile poeţilor-participanţi, pe ei îi aştepta o adevărată surpriză – pe pereţii caselor şi zidurile din oraşele vizitate, pe plăci special amenajate, ei şi-au găsut câte o poezie a fiecăruia inscrisă pe suprafaţa acestor plăci. 

Punctul culminant a avut loc în ultima zi a festivalului: în orăşelul pitoresc montan Cervara di Roma a fost înfiinţată Republica Artiştilor. Toţi participanţii festivalului au devenit membrii-fondatori ai acestia. Preşedintele Republicii a foat ales prof. Ion Deaconescu. Republica are site-ul propriu pe care poeţii şi artiştii îşi vor publica opera. Este şi firesc că o asemenea instituţie a luat naştere în Italia unde poezia şi artele sunt mult iubite. Semnificativ este şi faptul că înfiinţarea Republicii poeţilot şi artiştilor a căzut tocmai pe ziua de 6 iunie care în Rusia se sărbătoreşte ca Ziua lui Puşkin ceea ce sugerează idea unei triade, Mihai Eminescu – Giacomo Leopardi – Alexandr Puşkin… Şi încă ceva: Cervara di Roma va găzdui o casa de creaţie a artiştilor. Filiala Republicii a fost deschisă şi în oraşul Vico nel Lazio. 

Pentru a marca acest evenimant, pe un platou al orăşelului, în drum spre Observatorul astronomic local, a avut loc un impresionant recital de poezie. Fotografiile noastre completează tabloul general al festivalului. 

 

Viaceslav Samoşkin 

Prezenţă culturală românească la Beijing

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Prezenţă culturală românească la Beijing

În partea a doua a acestui an, 2015, un foarte vechi obiectiv al politicii culturale româneşti a fost, în sfârşit, realizat – deschiderea Institutului Cultural Român de la Beijing, manifestare la care am fost invitat să particip. Directorul – sau eminentul sinolog şi experimentatul diplomat – domnul Constantin Lupeanu a reuşit o performanţă de invidiat: în foarte scurt timp a închegat o echipă entuziastă de specialişti, a obţinut şi a inaugurat un sediu splendid, plasat într-o zonă animată a capitalei chineze, a pus bazele unei biblioteci pusă la dispoziţia vorbitorilor de limbă română, care nu sunt puţini, cum am fi înclinaţi să credem, şi, cel mai important lucru, a reuşit să atragă atenţia factorilor decizionali şi a oamenilor de cultură cu pondere asupra I.C.R. Deschiderea a fost marcată de o splendidă expoziţie a maestrului Mircia Dumitrescu, fapt ce a atras imediat atenţia lumii culturale asupra prezenţei româneşti într-un spaţiu cu oferte numeroase, generoase şi de un cert nivel calitativ. Probă asupra modului în care I.C.R. Beijing a ştiut să se impună este faptul că la prima participare a României la impresionantul Târg de Carte de la Beijig, standul românesc organizat de Institutul Cultural Român de la Bucureşti s-a bucurat de o atenţie deosebită. Pe lângă ziariştii, editorii şi membrii catedrei de limbă română de la Universitate, conduşi de profesorul dr. Ding Chao, la conferinţa de închidere a standului românesc, organizată în onoarea Zilei Limbii Române, au participat vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China, poetul şi eseistul de renume mondial Jidi Majia, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze dl. Wang Thaishan, reprezentanţi ai vieţii culturale. Din partea Institutului Cultural Român Bucureşti a fost prezent domnul Bogdan Popescu, directorul Centrului Naţional al Cărţii, scriitorul Horia Gârbea, care, cu acest prilej, a lansat traducerea în limba chineză a unei piese proprii de teatru, reprezentată de actorii Teatrului Nottara, a cărei înregistrare digitală a fost oferită publicului în traducere, editoarea Raluca Tudor, specializată pe publicarea literaturii clasice chineze şi subsemnatul.

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

România prezentă la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, cu un stand organizat de Institutul Cultural Român

În discursul său, domnul Jidi Majia a subliniat importanţa standului românesc, prezenţa I.C.R. într-un moment în care politica relaţiilor culturale ale Chinei a căpătat o nouă dimensiune, anume îndreptarea atenţiei către culturile şi limbile de mai mică circulaţie, în special către cele din Europa Centrală şi de Est. Între acestea, limba şi cultura română au un rol aparte, avându-se în vedere legăturile vechi, excelente, între România şi China. Vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din China a subliniat necesitatea impulsionării traducerilor reciproce, a vizitelor de documentare pentru scriitorii din cele două ţări, a participării mai intense la Festivalurile literare la mesele rotunde şi simpozioanele ce se organizează pe teme de interes comun. În sprijinul afirmaţiilor domnului Jidi Majia a venit şi lansarea versiunii chineze a romanului „Amorţire”, al scriitorului Florin Lăzărescu, roman care a primit şi distincţia de cel mai bun roman în traducere din anul 2015. Cartea a apărut la prestigioasa editură „Literatura poporului” din Beijing. Domnul Wang Thaishan, preşedintele interimar al Asociaţiei de prietenie româno–chineze, un excelent vorbitor de limbă română, a prezentat publicului activitatea Asociaţiei şi a declarat că membrii Asociaţiei vor sprijini toate proiectele privind dezvoltarea relaţiilor culturale româno – chineze.

fotoLa Universitatea din Beijing, în cadrul catedrei de Limba română, condusă de profesorul Ding Chao, a avut loc o conferinţă despre limba română, având ca temă specificul elementului latin din componenţa acesteia. Ipoteza susţinută a fost aceea a precumpănirii jargonului militar în componenţa moştenirii romanice din limba română. Conferinţa a suscitat discuţii vii şi interesante între membrii catedrei, printre altele evidenţiindu-se seriozitatea şi constanţa preocupării de a se asigura un înalt nivel al studiilor de românistică. În fapt, Catedra de la Universitatea din Beijing este singura catedră de limbă şi literatură română din China, numărul studenţilor, în acest moment, fiind de 28. Nu este mult, dar nici puţin. Profesorul Ding Chao a prezentat contribuţia cadrelor didactice la elaborarea volumului dedicat literaturii române din „Dicţionarul universal de opere şi autori”, ce urmează să apară în curând. În acest Dicţionar, marile limbi şi literaturi au câte două volume, iar dintre limbile de circulaţie redusă din Europa doar România are alocat un volum întreg, celelalte literaturi fiind grupate câte două sau trei într-un singur volum. Este o operă monumentală, în care cultura scrisă română are un loc de onoare, fiind tratată cu multă competenţă. Biblioteca de limbi străine are un sector dedicat literaturii române, destul de bogat, dar, din păcate, lipsit de cartea românească apărută după 1990. Desigur, I.C.R. Beijing şi viitoarele participări româneşti la Târgul de Carte din capitala Chinei vor completa cât de cât această bibliotecă românească universitară. Dar, în mod sigur, există şi alte căi şi posibilităţi, insuficient puse în valoare până acum. Anul viitor se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limbă română la Universitatea din Beijing, Şcoala de Limbi Străine. Este un moment care ar putea da un nou impuls relaţiilor culturale româno – chineze. La sfârşitul lunii august s-a inaugurat Muzeul dedicat activităţii catedrelor de limbi străine, o clădire elegantă, cu exponate impresionante. O expoziţie de fotografii consemnează momente importante din viaţa Şcolii de Limbii Străine, vizitele unor mari oameni de stat şi de prestigiu cultural internaţional care au contribuit la creşterea autorităţii academice a instituţiei. Profesorul Ding Chao şi-a exprimat intenţia sa şi a membrilor catedrei de a se implica în programele de traducere a literaturii române în limba chineză. În acest moment există câteva iniţiative concrete, acordul Editurii Uniunii Scriitorilor din China cu o Editură din România care prevede sprijinirea traducerilor reciproce, o Editură din Guangzhou este pe punctul de a deschide o serie de literatură română, „Revista pentru literatură străină”, condusă de eminentul românist şi poet Gao Xing, publică constant literatură română contemporană, iar editura „Literatura poporului”, cea mai mare din China, a şi făcut primul pas în acest sens. Nu ne rămâne decât să constatăm că înţelegerile şi frumoasele cuvinte devin realitate în domeniul relaţiilor culturale. Noul I.C.R. Beijing, deşi are mari probleme logistice, va juca un rol esenţial în acest impresionant proiect. Să ne bucurăm, deci, şi să sprijinim, cât putem, această deschidere a culturii noastre către o mare cultură, o mare civilizaţie.

Eugen Uricaru

 

Festivalul românesc de la Toronto, 2013

Reporter: editura December - 12 - 2013 Comments Off on Festivalul românesc de la Toronto, 2013

Romanian festivalÎn timp ce pe stadioanele României şi în marile pieţe ale capitalei başii boxelor duduie de muzică occidentală, dorind parcă să recupereze într-o seară toată energia îndelung reprimată cu ani în urmă, la Toronto, amfiteatrul în aer liber din faţa primăriei North York, cartier din nordul metropolei, răsună glasurile unor rapsozi români participanţi la cea de-a 10-a ediţie a Festivalului anual românesc. Schimb cultural! Îl putem numi şi aşa. Suntem convinşi că spiritul românesc, ca şi cel al altor comunităţi, a găsit prilej de manifestare concomitent cu dorinţa aceea mocnită de a arăta „lumii” de unde provii şi cât îţi este de dor de ţara natală. Într-un cuvânt, a alătura dansului latino-american, canzonettelor, obiceiurilor filipineze sau mâncarii orientale hora, sârba şi… micii la acest summum de individualităţi care se numeşte „Canada” multiculturală.

În ziua aceasta predestinată de toţi a plouat cu găleata. Dar festivalul a mers mai departe, grupurile de dansatori în port naţional au tocit, pentru a zecea oară, scena acoperită în faţa unui public ud, în timp ce cârnăciorii olteneşti făceau continuu ture pe grătar. În pofida vremii, m-am dus la festival. La cât de mare este comunitatea românească, nu am prea dat de vreun cunoscut. Asta mi-a dat răgazul să observ şi să admir fără întrerupere mulţi copii, tineri, părinţi veniţi din ţară în vizită la ai lor, gata să se prindă în horă, dând frâu liber dorinţei de a petrece ca-n Balcani şi întorcând spatele, pentru un dans sau două, stânjenelii de a „juca” în piaţa publică, atât de departe de casă.

Romanian Festival-2-26Strecurându-mă prin fum şi printre cozi, căci ploaia se oprise, am cunoscut patroana unuia dintre magazinele româneşti din Toronto. Sunt deja multe magazine româneşti şi, departe gândul de a nedreptăţi pe cineva, m-au atras „minciunelele” de pe tejgheaua sa… Le combatem în gazetărie, dar „pe viu” şi calde, sunt grozave. Aşadar, cu o ureche la „oşana” săltăreaţă ce străpungea boxele mari şi cu una la interlocutoarea mea, d-na Ica Barbur, am aflat că de zece ani, de când este în Toronto, a lucrat numai printre români. Şi-a înfiinţat propria firmă de catering împreună cu soţul acum nouă ani, iar reclama de la om la om a fost cea mai bună. Produsele le procură prin diverşi furnizori, dar mâncărurile (de la ciorbe la sarmale) le prepară chiar dumneaei, după bucătăria ardelenească învăţată acasă, la Zalău. Acum s-a extins, a mai angajat personal şi în perioadele de vârf (Paşti, Crăciun) aduce şi personal sezonier şi nu se teme de colţii recesiunii. În timp ce alte domenii au suferit sau încă suferă, în schimb, dacă românii fac economie la ceva, aceea sigur nu este mâncarea. Savarine, jumărele, chifteluţe, sărmăluţe, tobă, mici şi caltaboşi, toate-şi fac drum spre petrecerile lor, şi nu doar de sărbători.

*

Spiritul balcanic este viu, alert, întreprinzător. Iar doamna Ica nu se dezminte. Energică, volubilă şi cu vădită plăcere pentru ceea ce face, ne-a lăsat, cu amabilitate, să cunoaştem o pagină din povestea sa:

  • Cu ce v-aţi ocupat în România?
  • Am fost prim-grefier la Procuratura din Zalău. Când am emigrat, nu cunoşteam limba engleză. Am mers trei luni la cursuri şi apoi a trebuit să găsesc ceva de lucru. M-am angajat la un alt magazin românesc din oraş, până ne-am deschis propriul business, am început cu producţia de pufuleţi şi ceva comenzi de catering. Cu ultimii bani pe care-i aveam, ne-am dus în România să învăţăm cum se fac pufuleţii. O poveste lungă, o întreagă aventură, până ce ideea s-a concretizat. Dar tot ce vedeţi aici – şi îmi prezintă încăperea, gresia, decorul – totul a fost făcut cu mâinile noastre. Până şi maşina de făcut pufuleţi a fost construită de soţul meu, inginer electronist, inspirată după o schiţă din România. Acum suntem unic producător pentru Canada, trimitem la Calgary, Edmonton, Vancouver, Montreal etc. În plus, îmi pare rău dar trebuie să remarc faptul că uneori simt că este mai greu să închei afaceri cu românii decât cu străinii. Şi totuşi, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş schimba nimic. Aici nu m-am simţit nici o clipă emigrant; dimpotrivă, uneori m-am simţit mai acasă decât în România. Oriunde mergi, eşti ajutat cu răbdare să te integrezi. Îmi amintesc de ziua în care am aplicat pentru cartea de sănătate: ni s-a explicat şi de câte 2-3 ori cum să completăm formularul; eram la început, nu înţelegeam. În România ni s-ar fi spus tăios: «descurcă-te, ce, nu ştii să citeşti»? Ţara asta mi-a întins o mână. Nu acelaşi lucru se poate spune despre multe ţări europene. Am prieteni care ne spun că nu sunt nici pe departe la fel de bine primiţi de ţara gazdă”.

Romanian festival-130Participă de opt ediţii la Festivalul românesc şi este recunoscătoare bisericii care se ocupă de organizarea ei. „Este extraordinar – spune dumneaei – dar din păcate nu este promovat suficient. Iată, suntem la a 10-a ediţie şi încă sunt foarte mulţi români în Toronto care nu au auzit de existenţa festivalului. De doi ani încoace, nici vremea nu a ajutat, a plouat de dimineaţă şi până după-amiază. Unii participanţi au plecat, dar în cazul nostru, după ce am investit şi muncit, să faci 1.000 de sarmale şi câte altele şi le-ai adus până aici, să le menţii calde toată ziua, nu pleci până la închidere, continui să speri că oamenii vor veni, totuşi. Şi au venit!”.

Când ultimele linguri de mămăligă aburindă însoţeau câteva sarmale, festivalul îşi anunţa finalul, cu un concert nocturn al artistului vocal Gilmar, binecunoscut românilor de pe aceste meleaguri şi invitat de Biserica Sf. Gheorghe, principala organizatoare a evenimentului.

Celia Ghencea

La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on La Los Angeles „despre război şi iubire.”

Un film bun este ca un portal în timp, cănd istoria ne ajunge din urmă, copleşindu-ne prezentul cu încărcătura sa de metafore, drame şi speranţe. Acesta este sentimentul pe care l-am avut văzănd filmul recent al Angelinei Jolie, In the Land of Blood and Honey (“In ţara săngelui şi a mierii”). Am fost cuprinsă de film de la început, nu doar pentru că urmăream un film scris, regizat şi produs de către una dintre celebrităţile cele mai marcante ale Hollywood-ului de astăzi, ci şi pentru că, la începutul anilor 90, fusesem martora „ de la distanţă”a războiului teribil din Bosnia trăind în ţara vecină, România.

Astfel încăt, invitată fiind împreună cu un grup de cercetătoare de la Centrul pentru Studii despre Femei de la University of California, Los Angeles, la premiera din Los Angeles a acestui film, ce îmi fusese deja descris ca fiind axat pe realităţile războiului din Bosnia, am devenit neliniştită. Pentru mine acest film înseamnă masacre şi violuri în masă.Dar apoi, treptat,mi-am reamintit că Angelina Jolie se dedicase de-a lungul a mai mulţi ani unei importante activităţi umanitare în calitate de Ambasador de Bune Intenţii al Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi O.N.U. fiind, totodată, prima laureată a Premiului “Cetăţean al Lumii” acordat de către Asociaţia de Corespondenţi ai O.N.U. şi a unui premiu „Acţiunea Global-Umanitară”.

Cu o apartiţie graţioasă, artista şi-a prezentat filmul la premiera ce a avut loc la cinematograful ArcLight din Hollywood, fiind îmbrăcată într-o lungă rochie neagră amplă, dar totodată cu o tăietură simplă, ca marcă de respect pentru subiectul filmului ce urma să debuteze. Prin discursul său concis, dintr-o dată mi-a apărut în faţă o femeie decisă, o autoare de film, chiar o cercetătoare.

Inima mi-a tresărit când a început muzica (semnată de Gabriel Yared,căştigător al unui Oscar pentru muzica de film al lui English Pacient-

-(„Pacientul englez”), ceea ce imediat m-a readus înapoi acasă, în Balcani.Vizitasem Iugoslavia ultima dată ca adolescentă, pe cănd ţara arăta ca o coastă de mare italienească, cu tineret pe motociclete Vespa, magazine private, blugi şi, în general, trai bun şi voioşie. Dar apoi totul a dispărut brusc în smogul ultra-naţionalismului şi a războiului ce au urmat căderii comunismului.

“În ţara săngelui şi a mierii” este o poveste dublă: o poveste de război şi o poveste de dragoste, de aici şi titlul centrat pe sângele războiului şi pe mierea iubirii. De-alungul filmului, povestea de dragoste devine pănza pe care se înscriu tensiunile războiului, cu răsucirile lor halucinante.Protagoniştii, Ajla este o bosniacă musulmană, iar iubitul ei, ce este totodată şi supraveghetorul ei, Danijel, este un sărb bosniac, fiul necruţătorului general Nebojsa Vukojevich.Ajla este pictoriţă, iar Danijel devine ofiţer de armată,băntuit de un iniţial spirit inocent şi de către iubirea sa pentru Ajla şi, pe de altă parte, de datoria sa pentru „ţara mamă”, ceea ce însemna să lupte pentru puritate etnică sârbă şi să omoare fără cruţare musulmani bosniaci.

Filmul a fost turnat la Budapesta, ceea ce a reuşit să redea parfumul regiunii de dinainte de războiul din Bosnia :arhitectura europeană, străzile vechi, blocurile cenuşii, muzeul de artă.Toţi actorii filmului sunt originari din fosta Iugoslavie, iar filmul este vorbit în sărbeşte, ceea ce adaugă un cald ecou de autenticitate.Din nou, actorii reunesc toate diviziunile războiului:ei sunt sărbi, sărbi bosniaci, musulmani bosniaci şi sărbo-croaţi, ceea ce a reuşit să transforme filmul din artă într-un moment de triumf uman şi politic.

Naraţiunea este viguroasă, cu duo-ul război-iubire, în jurul căruia se desfăşoară cu precizie evenimentele războiului.În timp, ne obişnuim să trăim emoţiile Ajliei, să o credem,să suferim împreună cu ea:este profund umană, dar totodată un simbol al sacrificiului,doarece Ajla sacrifică dragostea în favoarea războiului, în contextul răzbunării pierderii suferite de familia sa.

Dragostea lui Ajla şi Danijel este exemplară pentru trecerea graniţelor etnice, ceea ce era curent în regiune înainte de război într-o comunitate în care căsătoriile inter-etnice erau dese. Actorii înşişi au fost fie răniţi în război (Vanessa Glodjo), ori familiile lor au pierit (Alma Terzic), ori au fost chiar membri ai unităţilor speciale ale armatei bosniace (Fedja Stukan). Iar trupul Ajlei este pânza pe care se înscrie metamorfoza torturată a lui Danijel, aşa cum sunt trupurile celor între 20.000-50.000 de femei care au fost violate în mod sistematic în timpul războiului bosniac între 1992-1995 (când aproximativ 110.000 de oameni au fost raportaţi ucişi şi 2,2 milioane au fost transmutaţi.).Astfel încât revenim la vechea idee a lui Michel Foucault, anume că trupul uman este locul ultimei rezistente la putere, precum în „Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka. Şi nu este de mirare că în urma războiului bosniac, violul ca armă de razboi a fost recunoscut pentru prima dată drept crimă de război de către Curtea Internaţională de Justiţie, alături de purificare etnică şi genocid.

Istoria din spatele naraţiunii este corectă, şi regăsim marile teme şi metafore dominante ale regiunii, ceea ce ne reaminteşte de antropologia politică a Iugoslaviei de dinainte de al doilea război mondial scrisă de către Rebecca West în a sa Black Lamb and Grey Falcon (“Mielul negru şi şoimul gri’) cât şi Balkan Ghosts („Fantome balcanice”) a lui David Kaplan. Aceste mituri sunt:martiriul, sanctificarea, sacrificiul şi inocenţa,ceea ce este, de altfel, relevat în dialogurile scurte şi concise.

Sperăm ca filmele viitoare ale Angelinei Jolie să se axeze pe realităţi similare, abordate din acelaşi unghi necruţător de real, făcănd-o poate unică in Hollywood, unde cultura populară este mult prea adesea adăugată în mod caricatural unor evenimente internaţionale dramatice, creând astfel o anestezie surrealistă pentru audienţa americană (precum filmele The Peacemaker- „Negociatorul de pace” sau Behind Eneny Lines În spatele liniilor inamice” –ambele despre războiul din Bosnia).

Am ieşit dezmorţită de la film la ora zece seara, în timp ce simţeam în jurul meu audienţa americană înmărmurită, înspăimântată, şi oarecum reticentă faţă de film. Am înţeles atunci că filmul îmi plăcuse probabil doar mie şi altor câtorva din regiunea balcanică şi că spectatorii americani nu aveau racordat filtrul emoţional la asemenea gravităţi, ce probabil, i-ar fi delectat şi impresionat doar pentru câteva secunde ori minute de ştiri CNN, dar în nici un caz pentru durata a două ore de film, ce le-a părut,probabil, oarecum îngrozitor.

Faptul că Angelina Jolie, o americancă, a fost capabilă să se imerseze intr-o cultură diferită până într-un punct de identificare, relevă o sensibilitate artistică deosebită şi un talent pur.Totodată, faptul ca această câştigătoare a unui Oscar a coborăt din turnul de fildeş Hollywoodian şi a suferit artistic durerea acestor femei violate este însemnul distins al unei fiinţe profund umane, al unei purtătoare de cuvănt pentru cei neîndreptăţiţi, ale căror cazuri ar fi, altfel înmormântate în memoria infinită a istoriei pânâ la sfărşitul timpului.

Denise Roman,PhD cercetătoare la Centrul pentru Studii ale Femeilor de la „University of California” Los Angeles.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult