7
November , 2017
Tuesday
Continuăm publicarea articolelor dedicate ROMĂNIEI CULTURALE, a segmentului de scriitori excluşi din motive politice, din ...
Încerc la stăruinţa scriitorului Carol Roman, acum la început de an 2017, în atmosfera pâcloasă ...
Editorial [caption id="attachment_1427" align="alignleft" width="244"] Carol Roman[/caption] Publicaţia noastră „Români peste hotare” revine de data aceasta cu ...
„Revista «Balcanii» ne-o dorim a fi partener de drum în demersul de reafirmare a statutului ...
Acum, după trecerea unei perioade destul de scurte de la desfăşurarea Festivalului Internaţional „George Enescu” ...
Presate de conjuncturi internaționale grave, mai multe state europene au fost nevoite să-și evacueze tezaure ...
Revista „Balcanii şi Europa” nr. 73/2007 consemna desemnarea Sibiului drept Capitală Culturală Europeană, eveniment care ...
La început de martie 1990, la câteva zile după războiul civil purtat pe străzile Bucureştiului ...
Capitală europeană a culturii este un titlu conferit de Parlamentul European unui oraș pentru un ...
Lumea liderilor de partide din Est sau din Vest este ticluită cam după acelaşi ...

Articole din categoria ‘Dezbateri’

Constituţia: principii şi interese

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Constituţia: principii şi interese

Mai mulţi cititori ne-au adresat scrisori în care se referă la dezbaterea care premerge revizuirea Constituţiei ţării. Un interes deosebit este manifestat faţă de evoluţia Legii fundamentale a României, de la apariţia sa şi până în zilele noastre şi modul în care aceasta conjugă principii şi interese.

1. Carol I în anul 1866,  adoptă prima Constituţie

Carol I în anul 1866, adoptă prima Constituţie

În zorii modernităţii, constatăm în Ţările Române explozia unor dezbateri de caracter constituţional, în forma a numeroase Memorii boiereşti, adevărate Proiecte de modernizare a statului, aşa cum le califica regretatul nostru coleg Vlad Georgescu. Astfel, în 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice conduse de 12 mari boieri; marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu propunea, ceva mai târziu, ca domnia să devină un organ de supraveghere şi control, puterea efectivă trecând asupra unei Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.

Dacă aceste proiecte reflectau deopotrivă interesele marii boierimi, dar şi aspiraţiile de modernizare ale societăţii, proiecte încă şi mai radicale sunt susţinute de reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, pentru care identitatea naţională a românilor devenea un factor de unitate. Cererile norodului românesc, documentul programatic al lui Tudor Vladimirescu din 1821, anunţă o ideologie naţională în curs de elaborare. În 1822, Ionică Tăutu elaborează Constituţia cărvunarilor, iar Eufrosin Potecă propune impozitul universal pe venit, cere libertatea tiparului şi ocuparea funcţiilor administrative pe bază de merit. Ion Câmpineanu, apoi societatea secretă Frăţia (1843) revendică unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Rezultă cu evidenţă modul în care interesul comun al emancipării şi unităţii naţionale se împleteşte cu interesele mai restrânse, mai ales ale orăşenilor – burghezia în curs de formare – şi ale micii boierimi, care urmăreau participarea la exercitarea puterii prin accesul la administraţie şi obţinerea de libertăţi fundamentale.

Revoluţia de la 1848 şi apoi Unirea Principatelor au marcat o etapă importantă în procesul formării instituţiilor moderne ale României. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), împreună cu Legea Electorală reprezintă un important document de caracter constituţional. Prin crearea Corpului Ponderator, care, alături de Adunarea Electivă, constituia puterea legiuitoare, era consacrată pentru prima dată în istoria noastră ideea de bicameralism. Avatarurile acestui principiu argumentează mai clar decât orice retorică importanţa lui pentru funcţionarea democratică a statului: alterat de Carol al II-lea, re-statuat în 1944 prin revenirea la constituţia democratică din 1923, desfiinţat – din voinţa puterii comuniste – prin Constituţia din 1948 şi reinstituit în 1990 prin Legea electorală şi în 1991 prin noua Constituţie democratică a României, bicameralismul se dovedeşte a fi un principiu esenţial al democraţiei mature. Prejudecata conform căreia Parlamentul trebuie să producă acte normative cât mai repede derivă din nerecunoaşterea caracterului aparte al procesului de legiferare. Numai dictaturile sunt instantanee, democraţia are nevoie de timp.

În 1866, odată cu urcarea pe tron a principelui Carol, Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie definită ca atare din istoria României, fără vreo referire la tutela marilor puteri garante şi în ciuda faptului că Principatele se aflau încă, formal, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. România devine astfel primul stat constituţional din Balcani.

Constituţia din 1866 consacră pentru prima dată în istorie caracterul indivizibil al statului român, desemnat cu numele de România, chiar dacă marile puteri foloseau încă numele atunci oficial de „Principate Unite”. Astfel, această primă Lege fundamentală subordona toate interesele particulare interesului naţional.

Inspirată din Constituţia liberală a Belgiei, Constituţia consacra o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, cel al guvernării reprezentative, al monarhiei constituţionale ereditare, responsabilitatea ministerială. De asemeni, ea garanta drepturile fundamentale: libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legii, inviolabilitatea proprietăţii. Existau şi limite: dreptul la vot era limitat pe baza averii (vot censitar), chiar dacă persoanele cu studii erau asimilate colegiilor superioare; o problemă dintre cele mai spinoase se va dovedi cea a limitării drepturilor cetăţeneşti pe criteriul religiei, astfel încât acordarea drepturilor cetăţeneşti pentru israeliţi a devenit o problemă dramatică până în plină perioadă interbelică.

După Marea Unire, o nouă Constituţie devenea imperativă; ea a fost adoptată la 29 martie 1923, fiind un instrument juridic care servea explicit interesul comun al dezvoltării statului de drept şi democraţiei parlamentare, alături de interesele de grup ale burgheziei urbane şi rurale – în vreme ce moşierii tradiţionali îşi vedeau interesele proprii lezate de reforma agrară. Regatul României era caracterizat în Titlul I ca „stat naţional, unitar şi indivizibil” (art.1), cu un teritoriu inalienabil (art.2). Titlul II era consacrat reglementării drepturilor cetăţeneşti. Pentru prima dată, se afirma principiul votului universal, care avea să modifice radical evoluţia politică a ţării, chiar dacă femeile nu aveau acces decât la alegerile locale. Art. 5 prevedea că „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, învăţământ, libertatea presei, a întrunirilor, de libera asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin legi”. Un aspect de o importanţă crucială rămâne cel al afirmării explicite a separaţiei puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de un Parlament bicameral: textul consemna că puterea emană de la naţiune şi că Parlamentul reprezintă naţiunea.

La 20 februarie 1938, Carol al II-lea, care voia să transforme statul „individualist” în stat corporatist şi să concentreze puterea politică în mâna sa, proclamă o nouă Constituţie. Aceasta menţine formal unele principii, în realitate, însă, regele deţine principalele pârghii ale statului. Regele, definit drept „capul statului”, exercita puterea legislativă prin Parlament şi puterea executivă prin Guvern. Nu mai avea nevoie de acordul Parlamentului pentru a încheia pace, a declara război, a bate monedă. Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui şi răspundea numai în faţa acestuia.

Constituţia din 1938 deschidea, de fapt, calea Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965. Dacă frazeologia acestora repetă tipicul tradiţional, acesta este subvertit în fapt prin definiţii liminare: „Baza puterii in Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, sau prin consemnarea rolului de forţă conducătoare în stat a Partidului Comunist, ceea ce altera radical sensul întregului. Mai mult, este de remarcat că, înainte de Constituţia din 1965, chiar şi principiul integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului dispare din text, ceea ce aruncă o lumină cu totul aparte asupra intereselor pe care le slujea în realitate documentul şi asupra situaţiei de fapt a României ca stat cu suveranitate limitată.

Constituţia din 1965 a fost abrogată expres la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare actuala Constituţie, modificată prin referendum în 2003. Principiile fondatoare ale României actuale ca stat democratic sunt clar formulate încă din primul articol, conform căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. În 1991, însă, reprezentanţii puterii au respins consacrarea constituţională a garantării proprietăţii private şi a principiului separaţiei puterilor, pe care abia textul modificat în 2003 le consemnează, împreună cu elementele de fond pe care le aduce cu sine integrarea europeană şi euro-atlantică a României.

Actuala dezbatere care premerge revizuirii Constituţiei decurge, desigur, şi din unele elemente legate de calitatea noastră de membri UE – de exemplu, de obligaţia de a consemna fără restricţii dreptul cetăţenilor din UE de a deţine proprietăţi, inclusiv funciare, pe teritoriul României. Dar dezbaterea de fond a fost declanşată, de fapt, de interpretările divergente ale textului constituţional, de-o parte de către Preşedintele ţării, care a propus şi utilizat o lectură „maximalistă” a propriilor atribuţii executive, de cealaltă parte a majorităţii membrilor Parlamentului, care au afirmat constant rolul esenţial al acestei instituţii în sistemul de putere democratică. Interpretarea maximalistă a propriului rol de garant al Tratatelor de către unii membri ai Comisiei Europene nu a făcut decât să radicalizeze aceste divergenţe.

Ne putem întreba, fireşte, în ce măsură doar textul legii fundamentale poate soluţiona aceste probleme şi e evident că, fără un comportament politic şi electoral adecvat, ele riscă să persiste. Ceea ce pare, totuşi, flagrant în urma acestor experienţe este că, în ciuda unei tradiţionale înclinaţii către favorizarea formelor autoritare de exercitare a puterii în discursul public, cetăţenii români dovedesc, inclusiv prin vot, că nu-şi doresc de fapt o Constituţie de tipul celei din 1938 şi optează mai degrabă pentru „absolutismul democratic” caracteristic statului de drept contemporan. Fie şi simplul fapt că 70% din voturile exprimate au refuzat categoric, de trei ori la rând, modelul unei preşedinţii de mână forte, de tip „putinist”, ar trebui să pună capăt pentru totdeauna acuzelor de anti-occidentalism şi de filo-rusism îndreptate tocmai împotriva acestor oponenţi ai principiului republicii prezidenţiale autoritare.

Prof. dr. Zoe Petre

România Inteligentă

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on România Inteligentă

Tribună liberă

Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice româneşti, indiferent de opţiuni doctrinare. Cu o condiţie: să fie respectat „fair-play-ul” unei dezbateri facută cu argumente şi poziţionări principiale. Atacurile la persoană nu se înscriu în rubrica noastră.


 

România Inteligentă

de Iulian Fota – Consilier prezidenţial

Iulian Fota

Iulian Fota

Pentru ţările mici sau mijlocii ca România, investiţia în inteligenţă este mai importantă decât pentru cele mari, este chiar vitală. Lecţia am învăţat-o prin intermediul paşoptiştilor, la 1848, când a fost adusă în Principate, alături de ideea binelui comun. Sub inspiraţie franceză s-a trecut temeinic şi organizat la construcţia de şcoli şi universităţi, atât pentru a transforma ţăranul în cetăţean, cât şi pentru a da tânărului stat român osatura intelectuală necesară. După fondarea ideologiei românismului, odată cu Şcoala Ardeleană, această instituţie naţională – şcoala – a jucat un rol major în construcţia statului român modern. Îl onorăm şi astăzi pe Gheorghe Şincai pentru că în timpul vieţii a construit peste 300 de şcoli. Deplină antiteză cu vremurile de astăzi, când baronii tranziţiei construiesc biserici şi îşi pictează chipul pe pereţii lor, sperând într-o mai facilă iertare de păcate.

Statul român modern, început odată cu Unirea principatelor, şi-a construit rapid instituţiile de care avea nevoie: la 1860, Universitatea de la Iaşi, urmată apoi, la 1864, de Universitatea de la Bucureşti şi la 1866 de Academia Română. Simţind că nu este suficient, Brătianu îl numeşte pe Spiru Haret ministru al Educaţiunii publice. Primise recent doctoratul la Paris şi ştia ce este educaţia de calitate. Tocmai de aceea fusese numit. Reforma educaţiei concepută de el a fundamentat 30 de ani de performanţă intelectuală. România monarhică avea defectele ei, dar în nici un caz nu era mediocră şi incompetentă. Intelectual, România era o ţară bine aşezată şi avea deja ambiţia performanţei ştiinţifice şi culturale.

Deşi problemele de dezvoltare erau încă departe de a fi soluţionate, totuşi, România interbelică înregistrase rezultate remarcabile în anihilarea influenţelor şi deprinderilor orientale şi dezvoltarea acelor comportamente ocidentale care ţineau de societatea industrială. Între 1919-1939, numărul de oameni de ştiinţă, de profesori universitari şi cercetători, de ingineri şi maiştri cu înaltă calificare crescuse considerabil. Şcolile româneşti de medicină şi biologie, de chimie, de sociologie, de arhitectură, de inginerie aviatică, de matematică, de petrol şi mine căpătaseră o faimă şi un prestigiu ce depăşeau cu mult graniţele ţării. Eram deja capabili să dezvoltăm teorii noi în diferite domenii sau să le îmbunătăţim pe cele elaborate în Occident. Aveam invenţii şi inovaţii de importanţă europeană şi internaţională În peisajul tehnic şi ştiinţific universal. România începea să conteze. Criteriul calităţii individuale şi mai ales al pregătirii universitare prevala. Inclusiv în politică, multe din vârfurile partidelor erau oameni cu pregătire superioară, cu doctorate şi alte titluri ştiinţifice obţinute la cele mai bune universităţi din Europa şi din lume. Şi poate cel mai important lucru, calitatea corpului didactic de liceu era foarte bună, multe licee, şi nu numai din Bucureşti, beneficiind de profesori eminenţi. Şi mai presus de orice, toată această elită intelectuală era dedicată dezvoltării naţiunii şi propăşirii ţării.

Din nefericire pentru ţara noastră, contextul geopolitic complet nefavorabil de după 1945 şi ocuparea militară a ţării de către sovietici au făcut ca toate aceste realizări să fie sistematic distruse. La ordinul URSS, încarcerarea fără proces sau pe bază de înscenări a marii majorităţi a elitei „burghezo-moşiereşti” – aşa cum peiorativ elita interbelică a fost denumită – a văduvit România de orice şanse de continuare a modernizării. Mai mult decât atât, criteriile de promovare, ca şi cele de conducere a ţării sau a diferitelor structuri economice sau administrative au fost radical schimbate. Prin indicaţia NK/003/47, având codul KAA/CC113, NKVD-ul, strămoşul KGB-ului, trasa principiile după care trebuia ghidată uriaşa inginerie socială care trebuia să transforme o Românie occidentală într-o ţară cu specific asiatico-oriental, supusă total Uniunii Sovietice. Astfel, în acea directivă NKVD, în articolul 35, se impunea ca profesorii de valoare din învăţământ să fie înlocuiţi cu „oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. În facultăţi trebuiau admişi cu precădere ce-i care „nu sunt interesaţi să se pregătească la un nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă”. În felul acesta, se pregăteau şi se putea încadra administraţia centrală şi locală cu oameni care puneau deasupra pregătirii profesionale loialitatea faţă de partidul comunist şi faţă de URSS. Noua elită, „provenită din acea moştenire pernicioasă a Orientului”, descoperea avantajele carierei de activist, capturând România, din acel moment contând ce putea să facă ţara pentru ei şi nu invers. Grupul conducător era mai important decât ţara. România le fusese oferită de către sovietici pentru a o exploata în folos propriu, în schimbul câtorva condiţii, ţinând de aderarea la lagărul comunist. Un sistem asemănător celui fanariot. Astfel, mediocritatea a guvernat România, deprofesionalizând-o.

De ce coordonatele conducerii României s-au păstrat şi după 1990? De ce şi astăzi obedienţa este mai preţuită decât competenţa? De ce în continuare contează „cumetriile” mai mult decât ţara în ansamblul ei? Din mai multe motive. În primul rând, din nevoia de conservare naturală, păstrarea controlului fiind obligatorie pentru supravieţuirea nivelelor doi şi trei ale PCR. În al doilea rând, neexistând o opoziţie politică şi civică reală, nu ar fi avut oricum cine să preia conducerea ţării. Şi în al treilea rând, contextul internaţional nu favoriza o rupere bruscă cu trecutul, cel puţin până la destrămarea URSS, din 1991. România nu era parte a paradigmei de rapidă apropiere de Occident, cum au fost Cehia, Ungaria sau Polonia. România era „sortită” unei evoluţii lente către Europa, lucru care a convenit elitelor interne. Nu în ultimul rând, tranziţia contribuie şi ea cu o explicaţie. Multiplele căi ilicite şi nenumăratele ilegalităţi prin care în România s-au făcut marile averi de după 1990 reclamau o cât mai mare discreţie, iar calea cea mai sigură a fost aceeaşi folosită şi de sovietici: promovarea mediocrităţilor şi a celor şantajabili.

Marea schimbare – de unde şi toată această dezbatere despre nevoia de profesionalizare – provine din integrarea României în NATO şi UE. Aceste două organizaţii, ca şi ţările membre, pun mare preţ pe profesionalizare. Occidentul nu s-ar fi putut dezvolta fără profesionalism, aşa cum Occidentul nu se poate apăra fără profesionişti. Nu întâmplător Strategia de la Lisabona a UE are ca fundament ideea de „societate a cunoaşterii” (knowledge society). Nu este un accident că alte state, precum China sau India, vrând să recupereze decalajul faţă de vest, investesc atât de mult în pregătirea superioară a cetăţenilor lor şi în cercetare ştiinţifică. Numărul de „think-tank-uri” care activează într-o ţară este mai important decât numărul tancurilor deţinute de armata aceleiaşi ţări. Tancuri au şi ţările subdezvoltate, dar „think-tank”-uri au numai ţările avansate. Iar parte integrantă a acestui proces este şi cea de profesionalizare a politicii, indiferent că vorbim de dezvoltarea „guvernării globale” sau de „bună guvernare”. Politica este o profesie care necesită în egală măsură pregătire ştiinţifică şi talent.

Pentru a-şi putea valorifica şansa modernizării oferită prin aderarea la NATO şi UE, România va trebui să găsească o cale de profesionalizare a politicii, atât a politicii de partid (ceea ce ar fi „politics”, în limba engleză), cât şi a politicilor sectoriale („policy”).

Cosmopolitismul de ieri se cheamă azi globalizare?

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Cosmopolitismul de ieri se cheamă azi globalizare?

Cineva se întreabă dacă n-am putea spune că globalizarea este un fel de cosmopolitism al secolului XXI. Răspunsul ar putea fi şi Da, şi Nu. Dar înainte de o discuţie, cum spunea Diderot, trebuie definiţi termenii. Şi globalizarea (francezii prefera formula mondializare), şi cosmopolitismul au avut, mai întâi, înţelesuri onorabile, acceptabile şi abia mai apoi, şi nu pentru toată lumea, au căpătat şi conotaţii negative.

Diogene definea conceptul de cosmopolitism drept posibilitatea de a te exprima ca nativ al unui loc dar şi de a atinge universalitatea fără a-ţi renega individualitatea. Cei din secolul al XVIII-lea dezvoltau noţiunea de cetăţean al lumii şi de universalitate, iar Kant publica, în 1784, „Ideea unei istorii universale din punct de vedere cosmopolit”. Când însă cuvântul a devenit din adjectiv substantiv, a căpătat şi sensul peiorativ folosit de atunci încoace cu predilecţie. La sfârşitul anilor 1940, Stalin îşi reprima supuşii etichetându-i, între altele, şi „cosmopoliţi fără rădăcini”, mai ales în demersurile sale antisemite.

Globalizarea/mondializarea au apărut în perioada postbelică, impunându-se în anii 1980-1990 şi se referă la creşterea fluxurilor, mai ales de bunuri, servicii, mână de lucru, tehnologie şi capital la scara internaţională. Se pune, de fapt, accent pe complexitatea crescândă ce caracterizează toate schimburile umane (economice, culturale şi politice). Dar în timp ce cosmopolitismul este mai degrabă concept, atitudine, globalizarea este proces, fenomen, iar ideologia lui se numeşte mondialism, care se regăseşte în felurite opţiuni politice, de la neoliberalism la internaţionalismul de extremă stângă.

Globalizarea este o realitate, un proces ineluctabil şi ireversibil, care se datorează în mod decisiv dezvoltării vertiginoase a tehnologiilor, interpenetrării culturilor şi economiilor. De aici, expresii precum cultură mondială sau civilizaţie mondială, guvernare mondială, economie mondială. Iar de aici, fie proiecţii ale lumii că „sat global”, în viziuni utopice sau pragmatice, fie abordări de tip conflictual ce vizează incmpatibilităţi, dominaţie, exploatare, uniformizare, asimilare. Globalizarea, ca proces, poate fi identificată încă înainte de Hristos, în lumile hindusă, persană, a Greciei şi Romei antice, în imperiile care aveau să se succeadă apoi în istoria universală, iar cineva făcea gluma sumbră că, poate, primul fapt de globalizare din istorie au fost pandemiile care au secerat populaţii întregi, ignorând frontierele şi punându-le în faţa unei sfidări comune, dar fără a le putea solidariza.

Astăzi, cea mai spectaculoasă faţetă a globalizării este informatică. Prin revoluţia numerică se realizează performanţe de informare şi comunicare cu evoluţii şi consecinţe aflate abia în faza iniţială şi greu de prevăzut ca traiectorii viitoare. Aspectele culturale şi identitare ale globalizării sunt cele mai delicate. Expansiunea limbii engleze, limba (şi) a computerelor, îi face pe unii să vorbească de pericolul unui imperialism lingvistic, al americanizării, al „McDonaldizării” la scară globală. Agenţi ai globalizării au fost văzuţi şi McDonald, dar şi Marx. UNESCO apreciază că 2.500 din cele arproximativ 6.000 de limbi vorbite pe Terra sunt astăzi în pericol de dispariţie. Academicianul Mircea Maliţa vorbeşte, însă, cu semnul plus, de o singură civilizaţie şi mii de culturi.

Un fapt este, însă, sigur: în faţa fenomenului globalizării, fie ea economică sau financiară, civilizaţională sau culturală, statele mai mici sunt într-o poziţie mai precară, mai vulnerabilă, mai puţin avantajoasă, ele sunt mai puţin înzestrate pentru a-şi salvgarda identitatea. Iureşul globalizării pune tot mai mult în penumbră conceptul de cosmopolitism, şi aşa discreditat în vremurile naţionalismelor şi comunismului. Iar globalizarea, ca ştiinţă, este un concept bivalent care conţine, deopotrivă, mari şanse şi mari riscuri. Omenirea prezentă şi cea viitoare au şi vor avea de făcut faţă unor pasionante şi solicitante provocări.

 

Corneliu Vlad

 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult