5
November , 2017
Sunday
Editorial Românii care muncesc în Franţa fac cinste ţării din care provin. Foarte mulţi dintre ei ...
Condiţii aspre În prezent, circa 11.000 de români şi bulgari se află la Duisburg, concentraţi în ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală și științifică, a acordat revistei „Balcanii ...
Puterea erodează. O demonstrează fluctuaţiile încrederii şi popularităţii de care se bucură (sau nu…) liderii ...
-Au deschis un restaurant de elită în Bucureşti- Românii care pleacă la muncă în străinătate visează ...
Vlad Filat, prim-ministru al R. Moldova Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, este politicanul în care moldovenii ...
De mii de ani, ori de câte ori oamenii se află în faţa unei situaţii ...
Piața muncii Ce trebuie să știm pentru a lucra legal Ei au reușit Elită românească Viața nu e chiar ...
Medici români pentru pacienţi francezi Nu de puţine ori, specialiştii români au ajuns de nepreţuit, prin ...
Revista „Balcanii şi Europa” nr. 73/2007 consemna desemnarea Sibiului drept Capitală Culturală Europeană, eveniment care ...

Articole din categoria ‘Documentarul nostru’

Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Reporter: editura June - 15 - 2014 Comments Off on Autoritatea statală – condiţie a democraţiei

Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică este respectată, fiind un fapt curent. Răspunsul este simplu: legea este aplicată de autorităţi cu maximă seriozitate şi promptitudine.

● „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

(Alex Creţiescu)

● „Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul.”

(Georgio del Vecchio)

Av. Arin Alexandru Avramescu

Av. Arin Alexandru Avramescu

Funcţionarea durabilă şi eficientă a oricărei societăţi democratice este legată în mod indisolubil de existenţa „statului de drept”, care defineşte o formă democratică de guvernământ în care autorităţile statale învestite cu prerogative de putere publică se supun dreptului, acţionând în coordonatele legii. În acelaşi timp, este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor, regulilor; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, protecţia ordinii democratice liberale, ordinea juridică. În Franţa, acest concept a fost asociat principiului legalităţii din timpul Revoluţiei franceze, aflându-se în antiteză cu arbitrariul regal („L’état c’est moi”, atribuit lui Ludovic al XIV – lea), desemnând ideea conformităţii deciziilor adoptate de autorităţile administrative cu ansamblul regulilor de drept. Iar în Marea Britanie, termenul „rule of law”, specific sistemului de drept englez, semnificând domnia legii, a caracterizat sistemul constituţional ulterior perioadei absolutismului regal şi se traduce prin supunerea administraţiei sistemului de drept aplicabil (common law). La nivel comunitar, principiul statului de drept – apreciat ca fiind coloana vertebrală a democraţiei constituţionale moderne şi una dintre principalele valori ale tradiţiilor constituţionale comune ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene – a fost consacrat prima dată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), statul de drept a fost definit ca valoare comună a UE.

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Munca în folosul comunităţii, soluţie pentru contravenienţii din Timişoara

Din această perspectivă, întreaga activitate a autorităţilor administrative trebuie să fie guvernată întotdeauna de imperativul satisfacerii interesului general al societăţii (interesului public). Noţiunea de „interes public” – izvorând dintr-o dublă tradiţie, respectiv cea creştină (a binelui comun) şi cea laică (a voinţei generale) – constituie atât un principiu de funcţionare a aparatului de stat, cât şi o limită instituită exerciţiului acestuia. Mai întâi, reprezintă un atribut al puterii statale, întrucât societatea presupune un sistem de reguli şi sancţiuni cărora cetăţenii acceptă să li se supună. În acest sens, este deosebit de concisă şi profundă, dincolo de parfumul exprimării arhaice, formularea lui Alex Creţiescu în „Comentariu alu Codiciloru României”, de la 1865 „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.

Una dintre funcţiile esenţiale ale statului de drept priveşte reglementarea relaţiilor sociale care se stabilesc între cetăţeni şi conduita acestora în calitate de membri ai unei colectivităţi, prin instituirea ordinii de drept. Sistemul normelor de drept – formă a controlului social – exprimă voinţa statală, acestea fiind edictate şi sancţionate de stat, au caracter general şi obligatoriu, iar în cazul încălcării prescripţiilor acestora – dată fiind necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate – devine aplicabilă forţa de constrângere a statului (coerciţia statală).

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Autorităţile britanice pedepsesc sever abaterile din traficul rutier

Constrângerea, respectiv caracterul coercibil al dreptului a fost definită drept „ansamblul măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a preveni săvârşirea de fapte antisociale, de a sancţiona comiterea unor asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a asigura executarea obligaţiilor acestora”(V. Vedinas) şi diferenţiază normele de drept faţă de normele morale şi cele sociale. Cu privire la acest aspect, filosoful juridic italian Georgio del Vecchio afirma că „acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul”.

Fundamentul aplicării sancţiunii este reprezentat de fapta ilicită, comportamentul antisocial, prin care se aduce atingere valorilor sociale fundamentale, conduita prin care sunt încălcate normele de drept şi care antrenează răspunderea juridică a persoanelor vinovate de nesocotirea acestora, cu consecinţa suportării anumitor consecinţe juridice (aplicarea unor sancţiuni). În acest sens, istoricul şi juristul german Th. Mommsen definea pedeapsa drept „răul pe care îl impune statul celui care a înfrânt prescripţia sa”.

Ne permitem să preluăm tabloul general al sancţiunilor aplicabile: Pedepse – sancţiuni proprii dreptului penal, aplicabile infractorilor care săvârşesc fapte prin care sunt periclitate în mod grav valori sociale fundamentale: viaţa, libertatea, bunurile etc; Măsurile de siguranţă – sancţiuni de drept penal având caracter eminamente preventiv; Măsurile educative – sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori, având ca finalitate corectarea procesului educativ al acestora; Sancţiunile contravenţionale – cu caracter administrativ, aplicabile în cazul nerespectării valorilor sociale care nu sunt protejate de legea penală, având o gravitate şi un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunilor.

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Infractori minori reeducaţi într-un centru din Houston, Texas

Nu întâmplător amintim faptul că aplicarea sancţiunilor de către autoritatea statală este guvernată de următoarele funcţii: legală (se aplică conform actelor normative care le stabilesc şi în limitele prevăzute de acestea, conform principiului nici o pedeapsă fără lege – „nulla poena sine lege”); represiv – aplicativă: implică resimţirea unei suferinţe personale de către făptuitor, de unde şi „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei”; preventivă: sancţiunea ce constituie un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească normele juridice; educativă: urmărindu-se îndreptarea făptuitorului şi corijarea comportamentului social viitor al acestuia.

În materia sancţiunilor contravenţionale aplicabile, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept relevă faptul că unele fapte care în legislaţia franceză sau spaniolă sunt calificate ca fiind contravenţii (lovirea uşoară, furtul simplu, însuşirea bunului găsit sau nerespectarea dispoziţiilor preşedintelui completului de judecată), potrivit legislaţiei române, acestea constituie infracţiuni. Este de reţinut faptul că în unele state, precum Ungaria şi Republica Moldova, contravenţiile sunt reglementate de Coduri contravenţionale, în timp ce în alte state (Franţa, Spania), faptele contravenţionale sunt prevăzute alături de crime şi delicte în Codurile penale.

În România nu este reglementată „recidiva contravenţională” şi „cazierul contravenţional”. În schimb, în Belgia, amenzile se dublează în cazul persoanelor care încalcă legislaţia contravenţională a statului respectiv mai mult de o singură dată. În ţara noastră, instituţia transformării amenzii contravenţionale neachitate în închisoare contravenţională a fost desfiinţată din anul 2003, fiind înlocuită de măsura prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Cu toate acestea, instituţia închisorii contravenţionale este menţinută în unele sisteme de drept din Uniunea Europeană; de asemeni Serbia (pentru depăşirea vitezei legale), în unele purtând însă alte denumiri (recluziune în Spania sau arest contravenţional în Republica Moldova).

Se poate vorbi despre o lipsă de eficienţă a „prestării unei activităţi în folosul comunităţii” în societatea românească actuală, deşi aceasta este practicată cu succes în multe ţări din Uniunea Europeană (ca urmare a beneficiilor sociale şi a impactului moralizator resimţite). Astfel, în Franţa, aceasta este numită „muncă în interes general” şi presupune exprimarea acordului prealabil al contravenientului în faţa instanţei, în sensul executării acestei sancţiuni. De asemeni, „sistemul de drept francez” prevede în mod inovator o altă sancţiune aplicabilă ca alternativă la pedeapsa închisorii, aşa-numitul „stagiu de cetăţenie sau de educaţie civică”, care implică desfăşurarea de către autorul faptei ilicite, pe cheltuiala sa, a unei activităţi în cadrul unui serviciu comunitar (social, sanitar sau profesional). Această sancţiune este aplicabilă şi minorilor având vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Reţinerea permisului de conducere ajunge până la o perioadă de un an în Anglia, doi ani în Polonia şi trei ani în Franţa, iar sancţiunea drastică a confiscării autoturismului se aplică în Anglia şi Olanda pentru viteză excesivă, iar în Anglia pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice. În Statele Unite ale Americii (California) – fapta de „vandalism” este calificată delict sau contravenţie în funcţie de prejudiciul cauzat. În Spania există o sancţiune specifică – zilele-detenţie – aplicabilă în cazul contravenţiilor contra patrimoniului, în funcţie de valoarea bunurilor prejudiciate. De asemeni, există „sancţiunea localizării permanente” pe o perioadă cuprinsă între 20 şi 60 zile, în cazul contravenţiilor contra ordinii publice. În Italia, o sancţiune similară localizării permanente este „semidetenţia”, implicând obligarea contravenientului de a desfăşura cel puţin 10 ore pe zi activităţi utile comunităţii din care face parte.

Poate că mai mult ca oricând, conaţionalii noştri ar trebui să reflecteze la exigenţele statului nostru de drept şi la respectarea legilor ţării, cu toate binefacerile, cât şi consecinţele pe care le-ar aduce nerespectarea lor.

Av. Arin Alexandru Avramescu

Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – Ce factori dirijează marea performanţă –

Reporter: editura November - 3 - 2013 Comments Off on Tendinţe în dezvoltarea învăţământului – Ce factori dirijează marea performanţă –

Educaţia este unul dintre sistemele pe care toată lumea le consideră de maximă importanţă, prima investiţie în viitorul societăţii. Acest unison are, însă, foarte multe „variabile” atunci când este observată realitatea din teren, mai exact susţinerea concretă acordată de state pentru fructificarea acestei preţioase investiţii şi metodele aplicate pentru obţinerea rezultatelor scontate.

Sistemul finlandez de învăţământ, cel mai performant din lume

Sistemul finlandez de învăţământ, cel mai performant din lume

Statele lumii oferă o multitudine de modele de învăţământ. La o privire macro, în ceea ce se numeşte generic „sistem educaţional” intră, pe de o parte, tradiţia şi datele unei naţiuni (şcolile din SUA şi Iran, de pildă, diferă semnificativ), iar, pe de altă parte, susţinerea financiară din partea statului, adesea proporţională cu gradul de dezvoltare al acestuia. La toate acestea se adaugă metodele folosite în procesul de învăţare, de la învăţatul în program de şapte zile pe săptămână practicat în Coreea de Sud până la sistemul lejer finlandez, în cadrul căruia elevii nu dau examene deloc înainte de a împlini vârsta adolescenţei. Câteva exemple sunt edificatoare: în clasele din vest, repetiţia este folosită ca un exerciţiu de memorie, în timp ce în sistemul chinez este menită căutării de noi sensuri ale noţiunii repetate; elevii occidentali percep înţelegerea unui proces prin accesul imediat la informaţie, în timp ce pentru asiatici este rezultatul unei îndelungate analize (de aici şi diferenţa între profesorii vestici, care predau, şi cei orientali, care continuă să înveţe cot la cot cu elevii lor); procesul înţelegerii prin memorare nu este o cerinţă în cazul sistemelor din Haiti sau Liban* etc.

Alocări guvernamentale pentru educaţie (procente PIB) la nivelul anului 2007

Alocări guvernamentale pentru educaţie (procente PIB) la nivelul anului 2007

Întrucât sunt mulţi cei care consideră că prima necesitate pentru performanţa şcolară este susţinerea financiară, ne propunem să lăsăm acest aspect în plan secund. Şi vom face apel la un studiu al unuia dintre cele mai importante grupuri internaţionale de cercetare în domeniu, „Pearson”, care afirmă că „banii nu sunt totul”. Mai exact, în statele care se situează cel mai bine din lume în domeniul educaţiei, acest domeniu este văzut din altă perspectivă: reprezintă una dintre preocupările majore ale elevilor şi părinţilor, profesorii beneficiind de cel mai înalt respect. Aceste societăţi îi răsplătesc cum se cuvine (şi ierarhic, şi material) pe cei cu grad înalt de educaţie. Ca urmare, apar şi rezultatele cu care toţi cei implicaţi în sistemul de învăţământ se mândresc (de exemplu, elevii sud-coreeni vorbesc limba engleză mai bine decât elevii francezi!). Aşadar, clasamentul performanţelor şcolare la nivel mondial ar putea da de gândit multor factori decizionali din state cu pretenţii. Mai exact, pe lângă amintitele Finlanda şi Coreea de Sud, aflate pe primul şi al doilea loc din zece, podiumul mondial al performanţei în domeniu este completat de state asiatice (Hong Kong, Japonia, Singapore), abia de la jumătatea listei în jos figurând Marea Britanie, Suedia, Canada sau Irlanda, iar SUA abia pe locul 17 (în urma Poloniei…). Datele Băncii Mondiale arată că aceeaşi Finlanda aloca, în 2009, 12,1% din totalul cheltuielilor guvernamentale pentru învăţământ, iar Statele Unite un procent mai mult. Reiese din clasamentul de mai sus că metodele implementate sunt cel puţin la fel de importante cum este alocarea de fonduri.

Tăieri din bugete

Studenţii chinezi vor schimba configuraţia globală a învăţământului superior

Studenţii chinezi vor schimba configuraţia globală a învăţământului superior

De altfel, veştile nu sunt foarte bune din această ultimă perspectivă: cheltuielile statelor privind educaţia au tendinţa de scădere în ultimii ani în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, după cum arată un studiu recent al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Raportul, intitulat „O privire de ansamblu asupra educaţiei 2013”, care analizează sistemele de educaţie din 34 de ţări membre, inclusiv 21 de state din UE, concluzionează că, în ciuda declaraţiilor politice, statele dau din ce în ce mai puţini bani pentru educaţie (în medie, profesorii din ţările UE obţin circa 80% din salariile lucrătorilor cu acelaşi nivel de studii!). Tăieri mai mari de cinci procente au survenit în state ca Portugalia sau Ungaria, iar pentru unele ţări din sudul şi estul Europei (Bulgaria, Grecia, Italia, România, Slovacia), micşorarea cheltuielilor este dublată şi de un nivel scăzut de investiţii în domeniu. „Sunt vremuri dificile pentru bugetele naţionale, însă (…) dacă statele membre nu reuşesc să investească în mod corespunzător în modernizarea educaţiei, vom rămâne în urma competitorilor noştri globali…”, punctează comisarul european pentru educaţie, cultură, multilingvism şi tineret, Androulla Vassiliou.

Totuşi, multe dintre clişeele de altădată, despre diferenţele de performanţă ale sistemelor din vest faţă de cele ale educaţiei din est, par să fi dispărut (cel puţin la nivelul studiilor superioare…). O atestă faptul că un număr tot mai mare de studenţi străini se îndreaptă spre universităţi din Europa de est. Astfel, numărul de studenţi străini din Ungaria a crescut cu aproape un sfert în intervalul 2005-2011, în Polonia a existat o creştere de 80% între 2005 şi 2010, iar Cehia a raportat o dublare a numărului de studenţi străini în acelaşi interval, arată date ale UNESCO. În Slovacia, 45% dintre studenţii străini au studiat discipline legate de sănătate – prin comparaţie, în ţări precum Germania, Suedia sau Canada, numărul de studenţi străini care urmează aceste specializări nu atinge 10 procente. „Există mai multe motive ce justifică reorientarea spre Europa de est, inclusiv reputaţia în creştere a diplomelor obţinute la universităţile din această parte a continentului, care predau cursuri în limba engleză. Există însă şi alţi factori, în special faptul că taxele de şcolarizare la aceste instituţii nu sunt la fel de mari ca la universităţile de top din Occident, iar intrarea nu este la fel de dificilă”, remarcă „New York Times”, adăugând că medicii, stomatologii ori farmaciştii cu diplome obţinute la universităţi acreditate din Europa estică pot practica aproape oriunde în cadrul Uniunii Europene.

Realităţi contrastante

Statele subdezvoltate, marcate de campioane la analfabetism şi abandon şcolar

Statele subdezvoltate, marcate de campioane la analfabetism şi abandon şcolar

Alte date vin să confirme că educaţia mondială are repere diferite chiar faţă de trecutul apropiat. UNESCO atrage atenţia că, la nivelul anului 2010, peste 60 de milioane de copii au rămas în afara sistemului de învăţământ, iar în 2012, 31 de milioane de elevi au abandonat şcoala (cu alte 32 de milioane repetând anul). În Africa Sub-Sahariană şi în mare parte din Asia, alte zeci de milioane de tineri rămân cu studiile primare nefinalizate (interesant de remarcat este faptul că în aceste state, fiecare an de şcoală aduce 10 procente în plus la un viitor salariu). Net dezavantajaţi sunt şi copiii care trăiesc în zonele rurale ale lumii (de două ori mai mulţi rămân neşcolarizaţi faţă de orăşeni). Iar analfabetismul a încetat să mai fie o plagă exclusiv în ţările subdezvoltate: în zone din America de Sud sau Europa se ating rate duble faţă de unele state africane (aici putem remarca faptul că România, fostă premiantă” a sistemului educaţional nu cu multe decenii în urmă, este astăzi pe locul patru în Uniunea Europeană la abandon şcolar şi pe locul doi în Europa centrală şi de est la analfabetism, chiar dacă unii elevi de excepţie continuă să se remarce pe plan internaţional).

Aceste semnale de alarmă vin în contrast cu anumite proiecţii referitoare la viitorul învăţământului. Astfel, în cartea Making a Difference: Australian International Education”, specialistul în învăţământ superior Bob Goddard apreciază că numărul studenţilor, în orizontul anului 2025, va atinge 262 de milioane la nivel mondial (faţă de 178 de milioane în 2010). Principalele două „surse” ale acestui „boom” vor fi China şi India, care urmăresc să atingă media numărului studenţilor din statele OECD. Şi, cum populaţiile lor depăşesc, fiecare, 1 miliard de locuitori, este uşor de imaginat ce impact va avea creşterea chiar şi cu doar câteva procente a numărului de studenţi. Se mai poate remarca, la capitolul „schimbări de optică”, felul în care multe state din Asia şi America Latină au „întors” datele sistemelor proprii, în aşa fel încât, din predominant public, învăţământul superior a devenit în mare parte privat, arată Philip Altbach, director al Centrului pentru Educaţie Superioară al Colegiului din Boston, SUA. Şi exemplele ar putea continua.

Nu putem încheia acest „periplu” prin realităţile momentului în domeniul educaţiei fără a nota câteva dintre secretele performanţei sistemului finlandez, care a dus ţara în fruntea ierarhiei mondiale: elevii finlandezi au foarte puţine teme pentru acasă şi dau doar câteva examene până la vârsta adolescenţei, nefiind evaluaţi în primii şase ani de educaţie şcolară; elevii sunt introduşi în sistem indiferent de gradul de inteligenţă, iar la sfârşitul ciclului, diferenţele dintre ei sunt cele mai mici din lume; se mai poate adăuga că sistemul este subvenţionat integral de către stat, iar profesorii, care trebuie să aibă cel puţin un masterat, sunt aleşi dintre 10% cei mai buni absolvenţi, nu beneficiază de salarii de merit, dar pot câştiga, după 15 ani, aproape dublu faţă de profesorii de peste ocean, fiind cotaţi în societate la acelaşi grad de respect ca medicii sau avocaţii (este şi acesta un motiv pentru care 93% dintre elevii finlandezi termină liceul….). Toate aceste elemente (şi încă multe altele, care, după cum am arătat, nu ţin exclusiv de salarii sau alocări din PIB) fac ca elevii finlandezi să se situeze de mai bine de un deceniu pe primul loc în lume la cunoştinţele de matematică, ştiinţe etc.

* Ilene Z. Rubenstein (Universitatea New York) – „Educational Expectations: How they differ around the world” 

Megastructuri geopolitice

Reporter: editura September - 26 - 2013 Comments Off on Megastructuri geopolitice

Pol economic gigant euroatlantic

UE şi SUA pregătesc o mişcare economică de amploare: un acord de liber schimb cu numeroase beneficii bilaterale, ale cărui efecte se vor resimţi din plin pe ambele pieţe, având, în acelaşi timp, urmări majore pentru comerţul din întreaga lume.

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Vicepreşedintele american Joe Biden şi preşedintele PE Martin Schulz, în consens pentru acordul de liber schimb

Acordul de liber-schimb UE-SUA este un proiect considerat „ambiţios” de către specialişti, menit să elimine tarifele pentru comerţ şi să armonizeze reglementările pentru mai multe industrii, facilitând comerţul transatlantic şi investiţiile. Mai mult, este considerat de importanţă strategică, în special din perspectivă europeană, fiind perceput între altele drept o modalitate de a contracara influenţa în creştere a Chinei şi a Indiei în economia globală. Se preconizează că exporturile statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China) către semnatarii viitorului accord ar putea scădea cu până la o treime. Este de notorietate şi faptul că cei doi mari jucători economici mondiali vor putea stabili repere de reglementare pentru restul lumii. De altfel, iniţiativa porneşte de la realitatea că statele UE şi SUA adună peste 40% din PIB-ul mondial şi circa o treime din comerţul global (comerţul bilateral între Statele Unite şi cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene a ajuns la 646 miliarde de dolari în 2012).

Ca în orice altă iniţiativă de o asemenea anvergură, sunt preconizate şi dificultăţi. În primul rând, este vorba despre durata discuţiilor, estimate a se prelungi cu cel puţin doi ani, răstimp în care viitoarele alegeri europarlamentare ar putea schimba algoritmul la vârful UE. Pe lângă segmentul politic, există puncte nevralgice în domeniul economic, cu poziţii divergente ale celor două părţi în privinţa reglementărilor financiare, protecţiei datelor cu caracter privat, supravegherii comunicaţiilor electronice, organismelor modificate genetic, siguranţa auto, produsele farmaceutice etc. „Partida nu este câştigată încă. Este necesară o atitudine prudentă, progresele nefiind considerate dobândite din start”, notează publicaţia franceză „Le Monde”, luând în calcul faptul că negocierile vor acoperi numeroase sectoare economice, inclusiv produsele industriale, agricole şi serviciile. Totuşi, ambele părţi au convenit să depună eforturi pentru încheierea acestui aşa-numit „Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii” şi se speră, la nivelul oficialităţilor, ca acest acord să fie încheiat până în noiembrie 2014.

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Estimări de creştere a exporturilor SUA către UE

Câştig pe toată linia

Care ar fi beneficiile şi cine beneficiarii? Ceilalţi, punctează presa de pe cele două maluri ale Atlanticului. „Pentru David Cameron, Parteneriatul UE-SUA este mai mult decât un simplu acord de liber-schimb. Este un element cheie în campania sa vizând reconcilierea Marii Britanii cu statutul ei de membru al Uniunii Europene. În acelaşi timp, partenariatul este un mijloc acceptabil din punct de vedere politic de a replasa Marea Britanie în inima Europei”, notează publicaţia americană „Wall Street Journal”. În Germania, în schimb, „Die Welt” consideră că acordul privind zona de liber-schimb între UE şi Statele Unite ale Americii „ar folosi mai ales americanilor” şi argumentează cu un studiu al Institutului de sondaje „Ifo”, care analizează consecinţele unei astfel de zone pentru 126 de ţări, concluzionând că punerea acesteia în aplicare ar permite crearea de 1,1 milioane de locuri de muncă în SUA şi creşterea PIB-ului real pentru fiecare american cu 13,4%. Per ansamblu, se estimează că economia europeană va beneficia de o creştere de a veniturilor 119 miliarde euro anual, în timp ce economia americană va creşte cu aproximativ 95 miliarde euro.

Unul dintre cele mai importante segmente vizate este, cum era de aşteptat, cel al exporturilor. Cele europene ar putea spori semnificativ, în contextul în care în prezent unele produse alimentare, de pildă, sunt interzise pe piaţa americană (cum ar fi merele, unele brânzeturi), iar altele fac subiectul unor taxe vamale foarte mari (carne 30%, băuturi 22-23%, brânzeturi până la 139%). Alte estimări se referă la schimburile comerciale dintre Germania şi SUA, care s-ar putea dubla, ca şi cifra de afaceri totală a schimburilor comerciale între Statele Unite şi Italia, Grecia sau Portugalia. Concomitent, însă, acest aspect ar putea deveni o provocare pentru piaţa unică europeană, în condiţiile în care unul dintre efectele viitorului acord ar putea fi o scădere a schimburilor comerciale intracomunitare (-23% pe relaţia Germania – Franţa şi chiar o reducere cu 40% a celor dintre Germania şi Marea Britanie!).

3

Produsele tradiţionale europene, libere pe piaţa americană

Deşi se subînţelege, pe de o parte, că ţările care vor profita cel mai mult de acest acord vor fi cele care întreţin în mod tradiţional relaţii comerciale privilegiate cu SUA, precum Marea Britanie sau Irlanda, pe de altă parte, nici economiile sudice, mai marcate de criză, cum ar fi ale Spaniei şi Italiei, nu vor avea de ce să se plângă – importurile lor costisitoare din alte ţări ale Uniunii Europene ar putea fi parţial înlocuite cu produse relativ mai ieftine venite de peste ocean.

Tot din perspectivă comercială poate fi şi România considerată un potenţial câştigător al acordului de liber schimb, dat fiind faptul că de acesta vor beneficia nu numai companiile multinaţionale, ci şi întreprinderile mici şi mijlocii, care vor exporta direct. Creşterea accesului pe piaţa americană, prin reducerea barierelor tarifare, va conduce la creşterea exporturilor româneşti, în special la produse agricole, autovehicule şi componente auto, produse chimice, echipamente şi utilaje”, explică Manuel Donescu, secretar de stat în Ministerul Economiei.

 

Uniunea Eurasiatică, o nouă piaţă comună

Realizarea Uniunii Eurasiatice – din Scoţia până în Noua Zeelandă – este unul din dezideratele strategice ale preşedintelui rus Vladimir Putin. Viitoarea construcţie are mize politice şi economice, iar paşii pentru înfăptuirea ei continuă neîntrerupt.

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Trei lideri ai Uniunii Eurasiatice: Dmitri Medvedev, Alexander Lukaşenco şi Nursultan Nazarbayev (2011)

Integrarea euroasiatică este menită a deveni o punte de legătură între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Rusia a întreprins deja paşi concreţi, reuşind să coaguleze în jurul ei câteva state din fosta Uniune Sovietică. Astfel, la 1 ianuarie 2010 intra în vigoare Uniunea Vamală dintre Belarus, Kazakhstan şi Rusia. Apoi, în 2011, premierul Kîrgîzstanului şi-a manifestat, la rându-i, intenţiile de a adera la proaspăt creata entitate economică, alături de Tadjikistan. De altfel, anul 2011 a fost cel mai prolific pentru creionarea proiectului preşedintelui rus Vladimir Putin, atât din punct de vedere declarativ, cât şi al acţiunilor întreprinse: pe 19 noiembrie, Belarus, Kazakhstan şi Rusia au format o comisie mixtă pentru a duce la îndeplinire planul de realizare a Uniunii Eurasiatice până în 2015. Apoi, în 2012 a intrat în vigoare Comisia Economică Eurasia, primul organism supranaţional al viitoarei Uniuni Eurasiatice. Iar în luna iulie a acestui an, preşedintele Putin, a reluat îndemnurile adresate Ucrainei – care încearcă să se apropie de Europa – de a se integra cu Rusia din punct de vedere economic, făcând apel la „legăturile spirituale dintre cele două ţări ortodoxe”.

Ce îşi propune Uniunea Eurasiatică? Scopul este „crearea unui spaţiu cu o piaţă comună de aproximativ 200 de milioane de consumatori, adoptarea unei legislaţii economice comune, asigurarea liberei circulaţii a capitalului, a serviciilor şi a forţei de muncă”, notează interfax.by. Ca întotdeauna când este vorba despre proiecte de o asemenea anvergură, mizele politice nu lipsesc – este ţintită şi ajutarea Europei să iasă din recesiune, Rusia şi statele partenere având în vedere crearea unei comisii mixte care să includă reprezentanţi ai Comisiei Economice Eurasiatice şi ai Uniunii Europene. Acesta ar putea fi un fundament pentru crearea unui spaţiu economic unic de la Atlantic până la Oceanul Pacific, din Scoţia până în Noua Zeelandă şi a formării unei pieţe continentale comune. Rusia merge chiar mai departe cu viziunea, proiectând în perspectivă crearea unor structuri supranaţionale ale pieţei continentale, cum ar fi Comisia Continentală, Banca Continentală, chiar şi o monedă unică, reguli comune atât pentru Uniunea Eurasiatică, cât şi pentru Uniunea Europeană. Acest sistem de parteneriat dintre Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană poate da naştere premiselor necesare creării unei schimbări a configuraţiei geopolitice şi geo-economice ale întregului continent Eurasia, cu consecinţe pozitive clare la nivel global”, îşi sintetizează viziunea Vladimir Putin.

Un vis vechi…

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Preşedintele rus Vladimir Putin contemplând un vis vechi de o jumătate de secol

Intenţiile actuale ale lui Vladimir Putin se trag din ideile geopolitice din perioada sovietică, preluate de către reprezentanţii curentului politico-ideologic cunoscut sub denumirea de „eurasianism”. Acest curent s-a format în anii ‘20 ai secolului trecut, în cercurile ruseşti de peste hotare. Esenţa ideii eurasianiste rezidă în faptul că Rusia ocupă spaţiul central între Asia şi Europa şi reprezintă o lume socio-culturală aparte. Aşadar, Uniunea Eurasiatică are în centrul său… Rusia, care, în opinia eurasianiştilor, trebuie să se constituie ca o cultură eurasiatică centrală. Etnologul rus Lev Gumiliov (1912-1992) a stabilit şi hotarele megacontinetului Eurasia: Asia de Sus – Mongolia, Giungaria, Tuva şi Zabaikal; Regiunea de Sud – Kazahstan şi Asia de Mijloc; Regiunea de Vest, care include Europa de est.

În timp, eurasianismul a provocat interes în toată lumea. Oameni de ştiinţă ruşi, dar şi geopoliticieni americani au devenit adepţii ideii. Nu în ultimul rând, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui american Jimmy Carter, s-a arătat interesat de ideea eurasiatică. Iar acest interes nu a dispărut nici la începutul secolului al XXI-lea – în 2001, adepţii ideilor eurasianiste au fondat „mişcarea social-politică a tuturor ruşilor Eurasia”. Ideea centrală? Opoziţia faţă de atlantism. Se poate observa că, la scară mare, este vorba despre intenţia creării, de către Uniunea Eurasitică şi Uniunea Europeană, a unei megastructuri geopolitice şi economice care să stea în faţa SUA şi NATO. Cu Rusia în prim-plan…

…în haine geopolitice noi

Preşedintele rus Vladimir Putin (ales cu 64% din voturi în 2012!) menit a reda Rusiei strălucirea de altădată, şi-a asumat rolul de a coordona proiectul de realizare al Uniunii Eurasiatice. În spatele declaraţiilor despre Rusia spirituală, care va putea da lumii şansa unui viitor pozitiv, se află aceleaşi mize geopolitice dintotdeauna ale Moscovei: supremaţia pe podiumul mondial, statutul de superputere care să aibă nu numai drept de veto în cadrul organizaţiilor internaţionale, ci şi putere de decizie deplină. Cu Rusia în postura de „creier” al structurii şi cu aliaţi care dispun, la rândul lor, de resurse naturale importante, lucru esenţial în susţinerea şi dezvoltarea economiei unui organism de asemenea dimensiuni, Uniunea Eurasiatică (chiar dacă nu neapărat împreună cu Uniunea Europeană…) se prefigurează tot mai aproape. Un singur exemplu pentru ilustrarea mizei viitoarei construcţii zonale: în situaţia în care proiectul Uniunii Eurasiatice ar ajunge la un stadiu complet de dezvoltare (având drept membri state precum Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina etc.), va controla 33% din rezervele mondiale de gaze naturale!

La rândul lor, partenerii actuali ai Kremlinului subscriu: „Nu trebuie să ne oprim la această integrare. Uniunea Eurasiatică o văd ca pe o parte indispensabilă a integrării europene atotcuprinzătoare. De aici reiese propunerea de a interacţiona cu Uniunea Europeană, care ar duce într-un final la crearea unui spaţiu economic unic de la Lisabona până la Vladivostoc. Noi propunem «integrarea integrărilor»”, consideră preşedintele Belarusului, Alexandr Lucaşenco.

Cursă cu obstacole

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Element grafic (Uniunea Eurasiatică pe harta lumii)

Am arătat că Uniunea Eurasiatică ar urma să ia fiinţă în mai puţin de doi ani – ianuarie 2015. Modelul economic în baza căruia se va constitui va fi cel european, adaptat la algoritmul de funcţionare a actualei Comunităţi a Statelor Independente (chiar dacă acest lucru nu va fi uşor, întrucât statele membre au interese diferite, unele dintre ele fiind angrenate în alte angajamente sau „oscilând între două lumi”, cum este cazul Ucrainei). Aşa încât privirea Moscovei a sărit peste vecinătatea geografică imediată, susţinută şi de conjunctura economică mondială. Astfel, Ciprul a fost constrâns să ia în calcul o eventuală aderare la Uniunea Eurasiatică. Rusia a propus autorităţilor cipriote, în calitate de plan de salvare a sistemului bancar, să se gândească la eventualitatea aderării la Comunitatea Economică Eurasiatică, pentru a putea avea acces la resursele financiare ale Federaţiei Ruse: „Am putea să soluţionăm problemele Ciprului dacă acesta ar fi sub jurisdicţia noastră – dacă, să presupunem, Ciprul ar fi în Comunitatea Economică Eurasiatică. Atunci Ciprul ar putea obţine credite ca şi Tadjikistanul, Kîrghîzstanul, Belarus, din Fontul Anticriză al Comunităţii Economice Eurasiatice,” a arătat fără echivoc consilierul preşedintelui rus, Serghei Glaziev. Şi Iranul vede posibilitatea de a colabora cu Uniunea Eurasiatică drept o idee bună, mai ales în contextul izolării sale actuale pe scena internaţională (această ţară deţine locul doi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale şi este al patrulea exportator de petrol din lume, alăturarea cu Rusia putând genera un pol energetic major).

În acest moment, totuşi, Uniunea Eurasiatică şi primele sale instrumente – Uniunea Vamală (Rusia – Belarus – Kazahstan), Spaţiul Economic Unic sau Comunitatea Economică Eurasiatică răspund mai mult intereselor Federaţiei Ruse, ceea ce poate duce la apariţia unor neînţelegeri. Amintim că procedura de vot din interiorul Uniunii Economice Eurasiatice nu va fi consensul, ci fiecare ţară va deţine puterea unui vot proporţional cu puterea sa economică. Iar dintre toţi membrii, Rusia este cel mai puternic stat… Mai mult, Europa va fi nevoită să negocieze cu state precum Belarus sau Kazakhstan în mare parte prin intermediul Rusiei, care poate ajunge să controleze toate procesele şi tranzacţiile interne şi externe ale Uniunii Eurasiatice. „Există discrepanţe şi nemulţumiri, dar aceste aspecte vor fi abordate pe parcurs. Principalul lucru este că există voinţă politică”, arată Nursultan Nazarbaev, preşedintele Kazahstanului, adăugând, prudent, că Uniunea Eurasiatică este „o problemă complexă”. Dar, prin dimensiunile şi posibilele efecte geostrategice, precum şi dată fiind ambiţia Rusiei de a-l realiza, proiectul rămâne unul deosebit de important pentru viitorul statelor din spaţiul ex-sovietic.

„Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?

Reporter: editura August - 9 - 2013 Comments Off on „Pedeapsa închisorii cu suspendare” – Sancţiune reală sau surogat?
Avramescu Arin Alexandru

Avramescu Arin Alexandru

Aplicarea sancţiunilor penale, indiferent de caracterul acestora, are ca scop prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Anumite sancţiuni penale presupun executarea în regimul detenţiei (privativ de libertate, în sistem penitenciar), în timp ce altele se înfăţişează drept „alternative la pedeapsa închisorii”.

Este de remarcat că la nivel comunitar şi internaţional există o serie de reglementări juridice care promovează necesitatea implementării sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, dintre care amintim Regulile de la Tokyo, Regulile de la Beijing, Recomandarea Comitetului de miniştri al statelor membre UE nr. (92) 16, referitoare la Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se subsumează categoriei sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii şi în acest context se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse în sensul Art. 52 din Codul Penal: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Raţiunile de politică penală care fundamentează adoptarea acestei măsuri se axează în principal pe paradigma justiţiei restitutive (în antiteză cu cea a justiţiei represive clasice), care apreciază că scopul pedepsei aplicate poate fi atins în absenţa executării efective a acesteia, dată fiind periculozitatea scăzută a condamnatului, dublată de încrederea în posibilitatea îndreptării acestuia într-o anumită perioadă de timp (termen de încercare).

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Sportivul Steve Claridge – pentru viteză excesivă

Nu trebuie omise consecinţele negative pe care le implică privarea de libertate şi ne referin la impactul puternic asupra status-ului psiho-fizic, înstrăinarea faţă de familie şi modul său de viaţă, contactul cu infractori recidivişti ş.a.

Corelativ, au fost reţinute avantajele incontestabile de natură socială şi economică pe care le relevă neexecutarea pedepsei prin privarea de libertate: evitarea stigmatizării infractorilor şi etichetarea lor ca „răufăcători”, reabilitarea comportamentală şi reinserţia socială a condamnaţilor, rezolvarea problemei supraaglomerării penitenciarelor, precum şi reducerea costurilor aferente suportate de contribuabili.

Iată ce spunea profesorul Traian Pop, întemeietorul Catedrei de ştiinţe penale a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai şi unul dintre cei mai importanţi participanţi la redactarea Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală din 1936, de la a cărui trecere în nefiinţă s-au comemorat recent 50 de ani: „În baza principiului necesităţii apărării sociale şi al individualizării, tratamentul şi măsurile de apărare socială în contra criminalilor, de obicei profesionali, primejdioşi, recidivişti, vor diferi de cele contra criminalilor primari, ocazionali şi pasionali. La aceste trei categorii din urmă poate fi cazul, că nu este necesar, ca să se execute pedeapsa, fiindcă nu au nevoie de reformare, îndreptare, nu sunt corupţi, perverşi, ci de un avertisment sau chiar de o intimidare. Această funcţiune o poate îndeplini uneori mai bine pedeapsa suspendată, decât cea executată”.

Câteva consideraţii istorice

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

Ziaristul polonez Andrej Pochubut –pentru defăimarea preşedintelui Alexandr Lukaşenko.

În provinciile din Vechiul Regat, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată, cu caracter general, după mai multe încercări, abia în Codul Penal din 1936. Cu toate acestea, instituţia a fost reglementată cu caracter restrâns pentru o anumită categorie de infracţiuni, prin Legea conflictelor de muncă din 1920 şi Legea sindicatelor profesionale din 1921. Dispoziţii referitoare la această instituţie au existat si în legislaţia aplicabilă pe atunci în Transilvania, care prin Legea XXXVI din 1908, cunoscută şi sub denumirea de „Novela Penală”, a adoptat instituţia condamnării condiţionate. Potrivit „Novelei Penale”, nu puteau beneficia de suspendarea executării pedepsei cei condamnaţi la pedeapsa temniţei grele sau recluziunii, cei care mai suferiseră o condamnare pentru crimă şi cei care săvârşiseră infracţiuni din motive josnice.

Legislaţia penală din provinciile româneşti aflate sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar a adoptat şi sistemul eliberării cu punere la încercare. A fost consacrat prin acesta sistemul original al condamnării condiţionate, din sistemul anglo-american, în care se suspendă pronunţarea hotărârii de condamnare şi nu executarea pedepsei. Măsura constă în lăsarea minorului, cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani, în libertate condiţionată pe timp de probă de un an, fără ca instanţa să pronunţe hotărârea de condamnare.

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

Afaceristul american John Ludwig Jr. –pentru violenţă domestică criminală

În Codul Penal din 1936 (Carol al II-lea) sediul materiei se află în Cartea I, cuprinzând dispoziţii generale, şi anume în Titlul III, care tratează despre pedepse. Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată prin dispoziţiile articolelor 65-69. Suspendarea putea fi acordată numai dacă pentru fapta săvârşită era aplicată o pedeapsă corecţională.

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, păstrând concepţia franco-belgiană în forma iniţială, este prevăzută, cu unele mici modificări, în Codul Penal în vigoare din 1969.

Repere de Drept comparat

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de drept la nivel comunitar şi nu numai, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia.

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

Starul de cinema Jonathan Rhys Meyers –pentru ameninţări cu moartea la adresa poliţiştilor francezi

În sistemul francez de Drept, suspendarea executării pedepsei cu regim de punere la încercare ţine seama de următoarele coordonate: sfera de aplicare vizează exclusiv infracţiunile de drept comun (crimele sau delicte); pedeapsa închisorii nu depăşeşte cinci ani; termenul de încercare este cuprins între 18 luni şi trei ani; instanţa are posibilitatea de a dispune măsuri de asistenţă (care pot îmbrăca forma ajutorului cu caracter social).

În Dreptul englez, este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, aplicabilă în cazul în care: persoana săvârşeşte o infracţiune a cărei pedeapsă nu este stabilită în mod expres; circumstanţele comiterii faptei şi personalitatea infractorului dovedesc iraţionalitatea aplicării pedepsei; adoptarea unei măsuri de probaţiune (care implică supravegherea şi asistenţa condamnatului) ar fi prea severă; termenul de încercare este de maxim trei ani.

În Germania, suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în următoarele împrejurări: pedeapsa închisorii este de cel mult un an; infractorul prezintă un „prognostic favorabil”, prin raportare la datele privind personalitatea şi comportamentul persoanei în trecut, conduita postcondamnatorie, dar şi intenţia de a repara prejudiciul cauzat; termenul de încercare variază între doi şi cinci ani; instanţa poate impune condamnatului executarea anumitor obligaţii, cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat sau prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă 

Poliţistul britanic David Lynch –pentru vătămare corporală gravă

În Elveţia, se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”, aplicabilă în următoarele condiţii: pedeapsa închisorii este de maxim 18 luni; condamnatul repară prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii; instanţa poate ordona supravegherea condamnatului. Condamnarea condiţionată nu se aplică persoanelor care, în decurs de cinci ani până la comiterea infracţiunii, au mai executat o pedeapsă în regim privativ de libertate pe o durată de cel puţin trei ani, pentru o infracţiune comisă cu intenţie, indiferent dacă pedeapsa a fost aplicată de o instanţă elveţiană sau a altui stat.

În Japonia, acordarea suspendării executării pedepsei este supusă verificării următoarelor condiţii: aplicarea pedepsei închisorii, însoţită sau nu de munca silnică, de maxim trei ani, iar în cazul amenzii, în cuantum de cel mult 5.000 yeni; lipsa condamnării anterioare a infractorului la pedeapsa închisorii fără muncă silnică sau la o pedeapsă mai aspră; dacă există o asemenea condamnare, lipsa unei alte condamnări în decurs de cinci ani de la executarea sa; termenul de încercare variază între unu şi cinci ani; supunerea condamnatului la supraveghere pe durata termenului de încercare.

Arin Alexandru Avramescu, avocat

Constituţiile europene

Reporter: editura April - 20 - 2013 Comments Off on Constituţiile europene

– după chipul şi asemănarea naţiunilor –

Ori de câte ori oamenii politici reclamă ilegalităţi sau solicită drepturi apelează la Constituţia ţării. Aceasta deoarece, în genere, Constituţiile au trăsături profund naţionale şi principii care reflectă parcursul istoric al ţărilor care le-au adoptat. Astfel au apărut Legi fundamentale adaptate modelelor de state federale, altele centrate pe ideea de stat naţional, dar şi cazuri de Constituţii atipice, unicat; unele au suferit numeroase modificări, altele au rămas stabile în timp, iar altele sunt într-un continuu proces de aducere la zi.

1965 - Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

1965 – Adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România

O privire asupra Constituţiilor din statele de pe continentul european arată o mare varietate de abordări ale Legii fundamentale, document crucial, care pune în acord, pe de o parte, cetăţeanul cu autoritatea, iar pe de altă parte reglementează relaţiile dintre instituţiile statului. Un prim segment îl reprezintă Constituţiile statelor federale, care oglindesc acest model statal ce conferă un plus de autoritate locală, Legea fundamentală ilustrând acest aspect. Astfel, în Constituţia Austriei există, pe lângă corpul central de legi, multe alte acte şi prevederi individuale desemnate ca fiind, la rândul lor, constituţionale. Un exemplu: documentul fundamental central nu include o parte dedicată drepturilor cetăţeneşti, dar libertăţile civile sunt stipulate în mai multe documente constituţionale separate, adaptate modelului federal. Dat fiind acest tipar, este lesne de înţeles că au intervenit sute de modificări majore sau minore aduse Legii fundamentale a ţării, care a fost adoptată în multe forme încă din 1848. Constituţia Belgiei este, la rândul său, un caz special de adaptare la evoluţia statului. Pornită iniţial în 1831 ca reliefând principiile unei monarhii parlamentare care conducea un stat centralizat şi unitar, Legea fundamentală a ţării a „ţinut pasul”, încă din 1970, cu transformarea Belgiei în ceea ce este astăzi – un model de stat federal. Noile condiţii au impus, printre altele, şi introducerea unei Curţi de Arbitraj, ale cărei puteri au sporit până la transformarea sa în Curte Constituţională, stipulată ca atare în 2007.

De partea cealaltă, statele naţionale unitare au Legi fundamentale din care reiese clar această trăsătură, indiferent dacă sunt republici prezidenţiale, semi-prezidenţiale sau parlamentare. Astfel, când ne referim la modelul de republică prezidenţială, primul exemplu care le vine în minte europenilor este Franţa. Constituţia ţării reflectă din plin acest statut. Legea fundamentală poate fi considerată ca fiind una stabilă; are în preambul principiile Revoluţiei de la 1789 referitoare la „drepturile omului şi ale cetăţeanului”, între 1958 şi 2008 a suferit doar 18 modificări, iar prevederile ei sunt relevante pentru ceea ce este îndeobşte cunoscut ca tip de guvernare care acordă preşedintelui puteri extinse. Alte state din categoria „naţional unitar” au rezultat în urma destrămării unor vechi imperii şi uneori după lupte aprige, care au durat secole. Ca urmare, au racordat Constituţiile la profunda identitate naţională. Constituţia Estoniei este un bun exemplu. Apărută în 1920, instituia puterea supremă a democraţiei cetăţeneşti. Istoria ţării a dus la modificări şi amendamente succesive aduse Constituţiei (1934, 1940, 1992). Deşi Estonia a fost parte componentă a URSS decenii la rând, remarcabil este faptul că prevederile vechii Constituţii au rămas valabile de jure şi în toată această perioadă, aşadar s-a constituit într-un reper fundamental de menţinere a spiritului naţional. Şi Legea fundamentală actuală din Muntenegru este un document care subliniază principiul suveranităţii naţionale. Ratificată în 2007, Constituţia care o înlocuieşte pe cea din 1992 prevede ca limbă oficială a statului muntenegreana (şi nu sârba, cum fusese până atunci). Un plus de accent naţional este prevederea care instituie ca stiluri de scriere oficiale, egale în drepturi, şi alfabetul chirilic şi pe cel latin. Iar Constituţia actuală a Bulgariei, adoptată în 1991 (cea de-a patra din 1879), modificată în 2007, defineşte ţara ca republică parlamentară unitară, chiar dacă, de-a lungul timpului, fiecare dintre cei doi conducători comunişti bulgari – Gheorghi Dimitrov şi Todor Jivkov – şi-a instituit propria Lege fundamentală. Un alt exemplu de menţinere a spiritului naţional este Croaţia, care a avut propria Lege fundamentală şi pe vremea când era parte a fostei Iugoslavii. În decembrie 1990 a fost adoptată „Constituţia de Crăciun” a acestei ţări. Iniţial, aceasta prevedea existenţa Croaţiei ca republică semi-prezidenţială, cu largi prerogative pentru preşedinte. Ulterior, în 2000, apoi în 2001, s-a revenit la modelul tradiţional de Parlament unicameral şi la reducerea puterii preşedintelui. Tot din acest areal frământat de o istorie care a obligat ţările să fie ba sub jugul unei stăpâniri, ba al alteia vine şi tipul de Constituţie a Cehiei, apărută ca entitate statală distinctă după dispariţia fostei Cehoslovacii. În această ţară se consideră că mai este mult de lucru la Legea fundamentală, dovadă fiind amendarea acesteia de cinci ori doar din 2011 încoace. Un caz aparte îl constituie, în context, Constituţia din Ungaria. Multă vreme, acest stat a fost singurul din fostul bloc estic care nu şi-a înlocuit Legea fundamentală după schimbarea regimului, rămânând până în 2011 cu Constituţia din octombrie 1989 (care o modifica masiv, după 40 de ani, pe cea din 1949, aşadar a avut doar trei Constituţii în peste 60 de ani!). Pe lângă faptul că a mai funcţionat peste două decenii cu Legea fundamentală din timpul regimului comunist, Ungaria a suscitat şi numeroase controverse în momentul în care s-a constatat că noua Constituţie a fost adoptată prea repede, fără o largă consultare, reflectă în exces ideologia partidului aflat la putere şi politizează instituţii care trebuie să rămână independente (în luna martie, Parlamentul ungar a adoptat modificări controversate ale Constituţiei, cum ar fi un amendament care limitează competenţele Curţii Constituţionale sau obligaţia ca studenţii de pe locurile bugetate de la stat să lucreze în ţară un număr de ani dublu faţă de cel al studiilor).

Acelaşi peisaj european oferă şi un alt model – Constituţiile derivate din înţelegeri internaţionale survenite în urma unor conflicte. Constituţia din Germania este un astfel de caz, Legea fundamentală fiind efectul încheierii unui război. În prima fază a apărut Constituţia Germaniei federale, adoptată în 1949. După căderea Zidului Berlinului, fosta Germanie răsăriteană „accedea” la sora ei vestică în virtutea articolului 23 al Constituţiei acesteia. Un alt exemplu de Constituţie derivată dintr-o înţelegere internaţională este Bosnia şi Herţegovina. De fapt, actul fundamental al ţării este chiar Anexa 4 a Acordului de la Dayton (semnat în decembrie 1995), care a pus capăt celor peste trei ani de război din Bosnia. Deşi acest aşa-numit „aranjament de amendamente” este criticat permanent şi s-a încercat „aducerea la zi”, Camera Reprezentanţilor nu a reuşit să adune cele două treimi de voturi necesare adoptării unei Constituţii unitare, supervizată de comunitatea internaţională.

Există în mozaicul Legilor fundamentale europene cazuri de Constituţii seculare, care au ca fundament vechi legi ale pământului, respectate prin veacuri şi care au ajutat naţiunile respective să depăşească mari cumpene istorice. Este cazul Legii fundamentale din Albania, care datează din 1998 şi a înlocuit Constituţia comunistă şi care are rădăcini adânci, în Evul Mediu când exista aşa-numitul „Canon”, un set de legi foarte asemănătoare cu ceea ce înţelegem azi prin Constituţie. Acesta a furnizat, în timp, modele de guvernare internă într-o ţară care a suferit numeroase stăpâniri străine succesive. Un alt exemplu de constituţionalism „cu ştate vechi”, care a contribuit la perpetuarea valorilor democratice şi spirituale ale unui popor este cel din Polonia. După un lung şir de acte fundamentale, care au avut predecesorul iniţial în secolul al XVIII-lea, căderea comunismului a pus ţara în postura de a adopta o nouă Constituţie. Timp de cinci ani (1992-1997), au funcţionat câteva prevederi temporare, menite să „inverseze” efectele regimului anterior. De remarcat este faptul că perioada până la adoptare a fost folosită pentru lungi dezbateri interne, care să clarifice reperele revenirii la capitalism şi la pluripartidism într-o ţară cu o puternică şi unică tradiţie catolică. O Constituţie stabilă, definitorie pentru evoluţia istorică a statului este şi cea a Danemarcei. Legea fundamentală actuală este stabilă încă din 1953, aceasta continuând-o pe cea din 1849 şi chiar preluând din ea multe norme, în special referitoare la libertăţile civile. În orice caz, principala funcţie a Legii fundamentale în Regatul Danemarcei este limitarea puterii regale.

Legea fundamentală a Islandei trece constituţionalismul direct în mileniul trei: a intrat în era internetului, fiind primul document din lume care va fi adoptat prin consultarea online a cetăţenilor. Aceştia au avut acces, cu ajutorul spaţiului virtual, la toate lucrările Comisiei de redactare a Legii fundamentale, care şi-a derulat şedinţele în direct. În acest fel, noua Constituţie reflectă pe deplin şi fără îndoieli voinţa populară, politicienii nemaiavând altceva de făcut decât să se întrunească pentru a o promulga. Privind, în schimb, la Constituţia Finlandei, conservatoare şi în acelaşi timp flexibilă, se poate observa că şi-a găsit de zeci de ani acordul cu naţiunea. Fiind o Lege fundamentală completă şi complexă, care acoperă toate sectoarele guvernării, a avut nevoie de puţine amendamente în deceniile scurse între documentul adoptat în 1919 şi actuala Constituţie, intrată în vigoare în anul 2000. Adaptabilitatea Legii fundamentale din Finlanda rezidă din aşa-numitele „legi excepţie” (trăsătură distinctivă a legislaţiei din această ţară), folosite ca acte normative ce pot rezolva pe loc o situaţie dată şi care nu figurează în Constituţie. La antipod avem exemplul unei Constituţii în continuă schimbare – cea din Italia. De pildă, prevederile de bază ale Legii fundamentale italiene conţin principii generale, care, în marea lor majoritate, nu pot fi aplicate direct. Această „sarcină” revine unui set de legi complementare, menite să pună în aplicare prevederile constituţionale. Acest proces este şi azi în derulare, dat fiind faptul că, din nenumărate motive politice, acest tip de legiferare nu a devenit complet nici până astăzi.

Nu putem încheia acest parcurs fără să menţionăm două cazuri ieşite din tiparele expuse. Primul este cel al Marii Britanii, ţară care funcţionează fără un document unitar care să poată fi considerat oficial Constituţie. Există, în schimb, un set de reguli după care este guvernat statul, „legile nescrise”, cum mai sunt denumite. Este adevărat că există în paralel multe tratate şi decizii judecătoreşti de care se ţine seama în sistemul britanic al guvernării, dar Parlamentul este decident suprem. Unul dintre principiile de bază în Marea Britanie spune că nici un act al Parlamentului nu poate fi neconstituţional, pentru că legea pământului nu are nevoie de cuvinte sau noţiuni”. Aşa încât, Parlamentul poate schimba legile în vigoare prin simpla trecere a altor legi prin… acelaşi Parlament. Al doilea caz este cel al Vaticanului, care are, în calitatea sa de monarhie, o Lege fundamentală. Promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2000, a înlocuit vechea Lege a Vaticanului din 1929 şi conţine 20 de articole. Interesant este faptul că toate normele anterioare care nu erau în acord cu noul document au fost abrogate.

Orice abordare a celor mai importante repere ale Constituţiilor din statele de pe continentul european scoate la iveală, pe lângă marea diversitate, şi un adevărat manual de istorie, cu frământările epocilor şi reacţia popoarelor la acestea reflectate, toate, în Legea fundamentală. Nu este întâmplător, în acest peisaj contrastant, că documentul unic numit Constituţia Europeană nu a fost ratificat nici până azi…


România pregăteşte pentru dezbatere publică o nouă reformă constituţională, ce ar urma să aducă alte schimbări în Constituţia care este în vigoare în prezent.

O scurtă incursiune în istorie ne arată că Legea fundamentală a avut nevoie, în timp, de numeroase modificări. Astfel, Constituţia Principatelor Unite Române, de la 1866, a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost elaborată o nouă Constituţie. Aceasta a rezistat până în 1940, iar până în 1946 au existat doar acte cu valoare constituţională, care au reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului român. În 1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost înlocuită de o alta. În 1965 a fost elaborat un nou act cu valoare fundamentală, el cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974, 1975, 1979 şi 1986.

Constituţia actuală a României, din 1991, a suferit o revizuire în anul 2003, iar în prezent se pune problema unor noi modificări. Sunt vizate segmente ca separaţia puterilor în stat, delimitarea atribuţiilor în cadrul instituţiilor, dar şi aspecte ale parlamentarismului. De remarcat că autorităţile de la Bucureşti au anunţat că vor solicita expertiza Consiliului Europei în elaborarea viitoarei Constituţii.

Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

Reporter: editura March - 15 - 2013 Comments Off on Regionalizarea – într-o Europă a contrastelor

A apărut o dilemă: conceptul de Europă a naţiunilor se află în contradicţie cu aplicarea descentralizării regionale, care pentru vestici a adus prosperitate? Aplicarea regionalizării în zona Balcanilor poate stârni animozităţi, în special de ordin etnic? Este oare coagularea în regiuni de dezvoltare explicaţia avansului statelor occidentale? În contextul iniţierii unui nou proces de organizare administrativ-teritorială de către autorităţile din România, ne propunem o trecere în revistă a modelelor de regionalizare europeană.

Regionalizarea  in dezbatereAtunci când este concepută pornind de la realităţile istorice ale locului, împărţirea pe regiuni poate împăca regionalismul (accentul local) cu dezvoltarea economică, fără să afecteze unitatea unui stat. Pornind de la aceste considerente, descentralizarea este un proces promovat de Uniunea Europeană, în cadrul căreia activează mai multe organizaţii care încurajează demersul (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Comitetul Regiunilor, Consiliul Municipalităţilor şi Regiunilor Europene, Adunarea Regiunilor Europene). De altfel, descentralizarea şi guvernarea pe mai multe niveluri sunt teme vechi pe agenda UE. În 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg spaţiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi a fost elaborat Nomenclatorul Unităţilor Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea urmări dezvoltarea zonală pe criterii de comparaţie, acesta are următoarele niveluri ierarhice: NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafaţă în jur de 50.000 kmp şi populaţie în jur de şase milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional, (medie de 13.500 kmp pentru suprafaţă, două milioane locuitori populaţie), NUTS 3 – nivel departamental, NUTS 4, nivel comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondenţă între nivelurile regionale din ţările comunitare şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale.

O privire spre Vest

Regiunile Europei au o geneză şi o consistenţă foarte variate. Dar, indiferent că este vorba despre regiuni politico-administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiuni născute din raţiuni economice, funcţionalitatea este criteriul de bază. Prezentăm câteva exemple relevante de regionalizare.

Franţa este considerată ca fiind modelul tipic de stat centralizat (suprafaţă mare, omogenitate etnică dată de procesul istoric de integrare prin asimilare a minorităţilor, statutul capitalei etc). Din cauza faptului că sistemul administrativ francez s-a caracterizat mult timp printr-o mare fragmentare, în anii `50 a fost instituit un nivel administrativ superior – cel regional. Delimitarea regiunilor a ţinut cont de dezvoltarea economică a marilor oraşe, dar şi de antecedentele istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii franceze. Franţa a ţinut cont, de asemeni, de tendinţele din UE. Astfel, în anii `80, a intrat în vigoare legea descentralizării administrative, pentru implementarea autonomiei locale prin asociere intercomunală.

La antipod se găseşte Germania, stat clădit pe structură federală. Federalismul german are motivaţii istorice (interne – fărâmiţarea politică din Evul Mediu în numeroase entităţi mici cu un grad pronunţat de autonomie; externe – aliaţii învingători în cel de-al doilea război mondial au susţinut ideea unei Germanii descentralizate, ca premisă esenţială pentru evitarea alunecării spre o nouă dictatură militară). Tradiţiile regionale, dar şi necesităţile practice au concurat în organizarea internă a R.F. Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri. În schimb, autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un model centralizat, fără un fundament regional identitar. Reunificarea a corectat aceste diferenţe, iar modelul vestic s-a extins şi în fosta RDG. Astfel, structura federală a Germaniei, constituită prin regionalizare, realizează un echilibru între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa populaţiei exprimată prin referendumuri”.*

Despre fragmentare de-a lungul istoriei se poate vorbi şi în cazul Italiei sau Spaniei. Organizarea lor administrativă a ţinut cont de statutul diferit al unor minorităţi sau de individualitatea insulară. Dar atât regiunile italiene, cât şi comunităţile autonome din Spania ţin seama de fundamentul unor vechi structuri feudale. Cu toate contrastele teritoriale şi demografice, regiunile din aceste două ţări posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune, în special datorită faptului că au apărut grupările de regiuni mari.

O împărţire vizibilă, prin delimitare oficială, apare în cazul Belgiei, model de organizare pe criteriu lingvistic, adevărat stat de „frontieră”, fragmentat între două comunităţi: flamandă şi valonă. Comunicarea dintre cele două se dovedeşte şi azi dificilă. De această realitate ţine seama modelul de regionalizare. Guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii `60 din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi, care au căpătat statut politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au guverne şi parlamente proprii şi care tind să preia, în anumite domenii, atribute generalizte. Ulterior, în 1990, a fost delimitată şi regiunea Bruxelles. De acelaşi gen de prerogative statale extinse beneficiază şi cantoanele din Elveţia, care au propria Constituţie, propriul parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc. La polul opus se află Danemarca, stat care constituie în prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96% din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura sa, neexistând contraste regionale majore. Ca urmare, cele 14 districte sunt rezultatul unor delimitări convenţionale, fără suport regional constituit din argumente istorice şi culturale. În schimb, Grecia, deşi compactă etnic (grecii formează circa 98% din totalul populaţiei), prezintă o mare fragmentare administrativă, ceea ce a determinat ca regiunile rezultate să fie relativ artificiale, dar respectând ansamblurile structurate de-a lungul istoriei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Marea Britanie, unde criteriul istoric a făcut loc, în organizarea regiunilor, priorităţii pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective economice şi sociale. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele engleze au iniţiat acţiuni de cooperare în vederea asocierii în grupări medii şi regiuni de planificare economică extinse (restul coeziunii fiind dat de conservatorismul britanic…). Modelul a fost implementat şi în Irlanda, care are regiuni de planificare economică cu nivel superior celor 26 de comitate tradiţionale.

Se poate observa din aceste exemple că organizarea pe regiuni în occidentul european de astăzi poate avea ca bază, pe lângă decupajul administrativ, criteriul istoric, coeziunea economică şi omogenitatea etnică. Mai mult, poate fi susţinută prin legi şi reglementări la nivel naţional, întregul proces fiind unul liber. Un aspect se detaşează în mod evident: fiecare stat a abordat în funcţie de interesele şi datele sale interne concrete descentralizarea susţinută de către Uniunea Europeană.

Şi o alta spre Est

În statele din răsăritul continentului, structurile administrativ-teritoriale au purtat o puternică amprentă politică, manifestată printr-o centralizare excesivă, prin subminarea sau chiar prin negarea autonomiei locale, printr-o evidentă tendinţă de uniformizare a discrepanţelor sociale, culturale sau etnice. Numai ţările cu o structură federală bazată pe argumentul eterogenităţii etnice (Iugoslavia şi Cehoslovacia) au putut conserva unităţi regionale comparabile ca mărime cu cele din vestul continentului.

Reformele administrative din aceste ţări au început să „curgă” după cel de-al doilea război mondial, iar schimbările succesive au avut ca rezultat reducerea numărului nivelelor administrative, generalizându-se astfel sistemul departamental, lipsit de colectivităţi locale puternice, cu autonomie financiară. Consecinţa s-a văzut după căderea regimurilor comuniste: statele blocului răsăritean care au devenit membre ale UE au lacune mari de dezvoltare şi sunt nevoite să-şi reevalueze organizarea administrativ-teritorială, care nu face faţă noii configuraţii în care se găsesc. Nu este un proces uşor. Occidentul are un avans considerabil în timp, iar temelor nevralgice dintr-o zonă în care nu lipsesc frământările entice li se adaugă imperativul economic al dezvoltării. Toate acestea sunt de natură să genereze ample dezbateri.

Soluţia Poloniei

Campioană a absorbţiei fondurilor europene, această ţară care avea, înainte de 1998, 49 de unităţi administrative (similare cu judeţele din România), a trecut la aplicarea unei reforme profunde în domeniu. Astfel, Polonia este organizată pe trei niveluri – 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate). Fiecare diviziune are competenţe proprii, atribuite prin lege. Spre exemplu, regiunile (voievodatele), cele mai mari entităţi (suprafaţa cuprinsă între 9.412 kmp şi 35.589 kmp şi o populaţie între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori), cuprind un corp administrativ, ales prin vot direct şi un corp executiv, condus de un „mareşal” numit de premier. Au competenţe în principal în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice. Există, într-adevăr, decalaje datorate şi unor cauze externe (spre exemplu, regiunile care au avut o creştere susţinută în ultima perioadă sunt avantajate de schimburile comerciale cu Austria şi Germania, în schimb regiunile cele mai slab dezvoltate sunt situate în special în est, în vecinătatea Rusiei, Belarusului şi Ucrainei…). Se observă, totuşi, că regionalizarea din Polonia, susţinută de o lege puternică, poate duce absorbţia fondurilor europene la un nivel de 80%.

România – tradiţie şi actualitate

După Unirea din 1859, unitatea administrativă de bază a statului român a devenit judeţul. După unificarea teritorială de la finalul primului război mondial, România era compusă din 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Pentru numai doi ani, din 1929 până în 1931, România a aplicat o organizare regională: au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, care respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Mai târziu, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Dar acestea nu respectau tradiţia istorică (Bucegi, Ţinutul Dunării de Jos, Olt, Ţinutul Mării, Nistru, Prut, Someş, Mureş, Suceava, Timiş). După 1947 au avut loc o serie de reforme menite să schimbe faţa administrativă a României potrivit cerinţelor socialiste. Astfel, au apărut 26 de regiuni, care au devenit 18, apoi, în 1968, s-a revenit la judeţe, municipii şi oraşe, organizare care există şi în prezent.

După căderea comunismului, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Ca şi în cazul altor state din această parte a continentului (Ungaria, Slovacia, Bulgaria etc), în România au apărut regiuni de dezvoltare (corespunzătoare cu diviziunile de nivel NUTS 2), create în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi perpetuate până în prezent. Acestea nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale, pentru coordonarea dezvoltării zonale. Astfel, există Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

Noul proiect de regionalizare a României ar urma să ţină seama deopotrivă de faptul că teritoriul ţării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă, provincii a căror funcţionalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că organizarea pe regiuni, însoţită de o reală descentralizare, este un proces susţinut de UE, dar şi de imperativul economic al apropierii exerciţiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.

————————————————————————————-

* Dănuţ Radu Săgeată – Modele de regionare politico-administrativă”.

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre

 

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Mecanismele democrației europene

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Franklin D. Roosevelt şi România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

În zilele în care scriu acest text, se împlinesc exact 72 de ani de la deschiderea oficială a Expoziţiei Internaţionale de la New York, inaugurată de preşedintele Franklin Delano Roosevelt la 30 aprilie 1939, sub semnul unui viitor luminos, căci logo-ul expoziţiei era nu altul decât „The Dawn of a New Day”, „Zorile unei noi zile”. Considerată a reprezenta cel mai mare eveniment internaţional de după primul război mondial, (cu o participare mult mai impresionantă decât Jocurile Olimpice ale lui Hitler), Expoziţia  se deosebea de cele care o precedaseră prin subordonarea exponatelor unei teme unice, „Lumea de mâine”. Imaginată în plină criză mondială a economiei, aceasta ajunsese să manifeste triumfal sfârşitul crizei şi explozia de modernitate pe care anul 1938, an de vârf al creşterii economice interbelice, îl reprezintă şi azi. Acordurile de la München păreau invizibile din Manhattan…
Pe o suprafaţă de aproape 5 km pătraţi, forţele reunite ale naţiunilor prezente acolo clădiseră o adevărată lume de mâine, pe care peste 200.000 de oameni veniseră să o admire la 30 aprilie 1939, data la care se împlineau 150 de ani de la prima inaugurare a unui preşedinte American, în persoana lui George Washington. Preşedintele Roosevelt a rostit atunci un discurs vizionar de deschidere a Expoziţiei – discurs care nu a fost doar radiodifuzat în întreaga Americă de Nord, ci şi, pentru prima dată în istoria lumii, a fost televizat, fiind urmărit de cca 1000 de telespectatori pe cele 200 de aparate de televiziune existente la acea dată. Simptomatic, discursul preşedintelui american a fost urmat de cel al lui Albert Einstein, consacrat razelor cosmice.
România s-a prezentat atunci la New York atât cu însemnele modernităţii, cât şi cu cele ale tradiţiei, o îngemănare reflectată excelent în arhitectura Pavilionului românesc, datorată lui Octav Doicescu, şi în decoraţia interioară a acestuia, la care colaboraseră cei mai îndrăzneţi creatori din epocă. Cultura populară a fost reprezentată de Maria Tănase, acompaniată de formaţia instrumentală condusă de Fănică Luca şi de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, care au cântat în faţa fostului preşedinte american Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, Jascha Heifetz, ca şi în faţa lui Constantin Brâncuşi, care avea să-i preţuiască geniul în cea mai înaltă măsură. O tradiţie pe cât de persistentă, pe atât de indemonstrabilă susţine că marea cântăreaţă a fost trmisă înainte de termen acasă ca să se evite un incident diplomatic după ce lansase o strigătură inedită, „Saltă lelea cu Roosevelt!”
Dincolo de aceste momente de excepţie, relaţiile dintre România şi Statele Unite nu avuseseră, în întreaga perioadă interbelică, un impact cu adevărat notabil în afara contextului legat de încheierea primului război mondial. Nicolae Titulescu (1882-1941) vizita Statele Unite, între 26 noiembrie 1925 şi 8 ianuarie 1926, ca şef al delegaţiei române trimise  sa rezolve datoriile de război ale Romaniei. În toamna aceluiaşi an, Regina Maria a României (1875-1938) s-a aflat pentru cinci săptămâni într-o călătorie particulară în Statele Unite, vizitând New York-ul şi Washington-ul şi călătorind cu trenul în statul Washington pentru a dedica un muzeu care îi fusese dedicat. În drumul ei, regina s-a întâlnit cu Asociaţia româno-americană din Dakota de Nord, a vizitat numeroase ferme, a participat la un rodeo, ba chiar, mare amatoare de pitoresc, s-a întâlnit cu şeful tribului indian „Red Tomahawk”, care, potrivit tradiţiei indiene, i-a crestat reginei un deget cu un cuţit de silex, drept simbol al curajului acesteia.
Legăturile culturale româno-americane intrau totuşi într-o nouă etapă atunci când, la începutul anului 1929, cunoscutul istoric român Nicolae Iorga (1871-1940) întreprindea o călătorie de aproape patru luni în Statele Unite ale Americii. Iorga a ţinut  prelegeri  la universităţi renumite, a dialogat cu mulţi români americani şi a vizitat Biblioteca Congresului, în catalogul căreia a găsit multe dintre lucrările sale. La întoarcere, Iorga avea să publice o carte ce se va dovedi foarte influentă, „America şi Românii din America:  note de drum şi conferinţe de N. Iorga”, (Vălenii de Munte, „Datina Românească”, 1930).
Câţiva ani mai târziu apărea şi volumul „Homo Americanus”, de Petru Comarnescu (1933), marele traducător al lui O’Neil şi al multor alte opere din literatura americană, popularizată şi prin numeroase articole. În aceiaşi ani încep să apară în colecţii de mare tiraj tot mai multe romane poliţiste americane, în frunte cu cele ale lui Edgar Wallace, precum şi un număr crescând de romane traduse de „trustul” Jul. Giurgea, de la Craiova. Ceea ce nu înseamnă că marea literatură americană (Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost etc) ar fi fost neglijată. Încă din 1930, Al. Philippide vorbea de americanizare, ceea ce era, desigur, prematur, dar nu mai puţin semnificativ.
Sub aspect politic şi militar însă, America rămânea foarte departe. De altfel, nu trebuie să uităm că în acei ani Statele Unite erau văzute, desigur, ca o forţă economică, dar nu mai reprezentau, ca în vremea lui Woodrow Wilson, o forţă dominantă în viaţa internaţională, mai ales datorită revenirii la politica izolaţionistă tradiţională a SUA. Din punct de vedere militar, de altfel, Statele Unite se situau în acei ani pe locul 18 în lume, mult în urma Marii Britanii sau Franţei, ba chiar şi după România. Războiul avea însă să răstoarne definitiv aceste clasamente.
Într-adevăr, faptul că România devenise, de voie sau de nevoie, aliată a Germaniei punea la dispoziţia Reichului o forţă militară suplimentară deloc neglijabilă şi mai ales mari rezerve de grâu şi de petrol. Rafinăriile de la Ploieşti produceau o treime din totalul combustibilului necesar pentru armata germană. Unii istorici militari au formulat chiar ipoteza conform căreia decizia lui Hitler de a ataca URSS ar fi fost precipitată de bănuiala că Stalin era pe punctul de a declanşa ocuparea României, adică a unei zone petroliere indispensabile pentru Wehrmacht.
Americanii cunoşteau perfect valoarea zăcămintelor româneşti de ţiţei, la exploatarea cărora participaseră activ, şi e foarte probabil că aceste informaţii au ajuns şi la cunoştinţa preşedintelui Roosevelt – comandant suprem al armatei americane. Generalii americani s-au concentrat asupra zonei petroliere a României încă din momentul intrării SUA în război, în decembrie 1941. Un bombardament american din ianuarie 1942, pornit din Orientul Mijlociu, nu a avut însă mai mult succes decât încercările sovietice anterioare, mai ales pentru că teritoriul  României se afla la limita extremă a razei de acţiune a avioanelor din perioada războiului. În vara lui 1943, americanii decid însă să organizeze Operaţia Tidal Wave – una dintre cele mai mari operaţii aeriene întreprinse de aviaţia SUA înainte de 1944. În zorii zilei de 1 august 1943, de la baza americană de la Benghazi, din Libia, la altitudine joasă, au pornit spre Ploieşti 177 de bombardiere grele B-24, sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. În frunte se afla Grupul de bombardament 376, cea mai experimentată unitate de bombardament a aviaţiei americane. Zburând peste insula Corfu, apoi peste teritoriile Albaniei şi Iugoslaviei, bombardierele au dezlănţuit un adevărat infern deasupra Văii Prahovei, distrugând un număr important de instalaţii de rafinare. Cinci piloţi americani, dintre care trei postum, au primit Medalia de Onoare – cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane.
Operaţia nu a fost însă un succes total: în afară de pierderea a 44 de avioane doborâte de tunurile anti-aerienei române şi germane şi a unui număr impresionant de prizonieri, ea a distrus, ce-i drept, 42% din capacităţile de rafinare de la Ploieşti, dar nu a avut nici un efect notabil asupra extracţiei de ţiţei, astfel încât producţia a putut fi reluată relativ repede. Soarta prizonierilor de război americani – în număr de peste 1.300 – a fost dintre cele mai revelatoare pentru adevăratele sentimente ale elitei româneşti faţă de SUA. Localnicii, îndrumaţi de Prinţesa Ecaterina Caradja (1893 -1993), stăpâna moşiei de la Nedelea, de lângă Ploieşti, i-au salvat pe militarii americani şi britanici ale căror avioane se prăbuşiseră. Odiseea prizonierilor americani din 1943 s-a încheiat triumfal abia în primele zile de după 23 august 1944, când prietenii lor români au realizat că nu e în folosul SUA ca un număr de peste 1000 de aviatori americani să ajungă la cheremul ocupantului sovietic. Vărul prinţesei Caradja, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot de încercare renumit, a fost atunci invitat de autorităţile române, în frunte cu generalul Sănătescu şi cu Iuliu Maniu, să zboare în Italia pentru a anunţa aviaţia americană că e imperativ să asigure transportul urgent al piloţilor şi ostaşilor din Operaţia „Tidal Wave” departe de Armata Roşie. Înfruntând riscuri enorme, pilotul român a zburat până în Italia şi înapoi, conducând avioanele de transport americane care i-au „extras” pe militarii americani.
Despre o raportare directă a Administraţiei americane la România nu avem date substanţiale. Ştim, totuşi, că serviciile de informaţii americane erau foarte prezente în Bucureşti. Încă din 1942, apare în SUA un roman-reportaj despre dramaticul an 1940 în România, „Athenée Palace”, scris „la cald“ de corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, Rosa Goldschmidt Waldeck. În 1943-1944, Frank Wisner – cel care va deveni în timpul Administraţiei Truman unul din stâlpii viitoarei CIA – este şi el prezent în România, ca agent secret al OSS, şef al secţiunii Sud-Est Europa a acestui seriviciu de informaţii, care nu mai este, astfel, lăsat exclusiv în grija britanicilor. Contactele lui Wisner cu mediile politice româneşti vor fi însă mai importante după război, când asistă personal la comunizarea forţată a României şi este, de aceea, unul dintre cei mai avizaţi critici ai expansiunii comuniste în Europa.
E clar că raporturile personale dintre Roosevelt şi Stalin – cu o influenţă directă asupra destinului Europei – reprezintă şi azi o problemă care afectează România. Am mai scris în paginile acestei reviste despre faptul că Roosevelt avea excesiv de multă încredere în promisiunile lui Stalin: în 1943, preşedintele american declara: „I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige –  he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democracy and peace”.(„Sunt de părere că, dacă îi conced tot ceea ce îmi e cu putinţă şi nu-i cer în schimb nimic, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi a păcii”). Simpla utilizare a expresiei noblesse oblige în legătură cu Stalin şi regimul stalinist ar putea stârni hohote de râs, dacă nu ar provoca plânsul. Roosevelt nu avea, nici la Teheran, în 1943, şi cu atât mai puţin la Ialta, în 1945, vreun proiect pentru Europa de est. La Ialta mai ales, Roosevelt era obsesiv preocupat de obţinerea unui angajament ferm al lui Stalin cu privire la intrarea URSS în războiul cu Japonia, ca şi de promisiunea de a adera la viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite, fiind dispus să facă aproape orice concesie în schimb. Sub aceste auspicii de rău augur, raporturile româno-americane se îndreptau cu paşi grăbiţi, în 1944, către lumea întunecată a „războiului rece”.
În deceniile care au urmat, românii au auzit cu mult mai frecvent fraze despre cât e de inumană America, despre şomerii şi drogaţii de pe străzile New York-ului, decât cuvinte de laudă la adresa forţei creatoare a SUA; cât despre democraţia americană, aproape că nu se pomenea. Ar putea părea, de aceea, că anii de după prăbuşirea regimului comunist  au produs o paradoxală şi inimaginabilă răsturnare, de vreme ce românii sunt azi număraţi printre cei mai pro-americani dintre europeni şi îi aplaudă cu entuziasm infinit nu doar pe preşedinţii americani, de câte ori au prilejul – pe Clinton în 1997, pe Bush în 2002 – ci şi prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul naţional.

Zoe Petre

Charles de Gaulle şi România

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Charles de Gaulle şi România

Cum a fost redesenată harta Europei

În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc îl întâmpina cu flori şi urale pe Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle. Fondatorul celei de a V-a Republici Franceze, Charles-André-Joseph-Marie de Gaulle sosea aici aureolat nu doar de faima unei personalităţi căreia patria sa, Franţa, îi datora de două ori propria salvare, ci şi de speranţa cetăţenilor României într-o nouă eră de libertate şi cooperare internaţională.

Într-adevăr, anul 1968 se anunţa ca un an fast pentru Estul Europei: la Praga, încercări de relativă liberalizare a sistemului moştenit din vremurile lui Stalin şi Hruşciov păreau să dobândească soliditate şi contur, Polonia era şi ea traversată de mişcări reformatoare, iar România se afla în plin proces de recuperare a propriei identităţi naţionale şi chiar, odată cu prezenţa preşedintelui Franţei, a celei europene. De Gaulle era mesagerul Franţei istorice – adică al statului şi naţiunii căreia, pe drept sau nu, românii îi atribuiau cel mai mare merit în recunoaşterea şi împlinirea destinului european al propriei lor naţiuni. Relaţiile strânse cu Franţa aparţineau, în memoria colectivă a românilor, celor mai bune vremuri de odinioară; aceste relaţii scandaseră în imaginarul colectiv formarea statului modern, Unirea, independenţa, Marea Unire, şi trimiteau explicit la „paradisul pierdut” al perioadei interbelice.

Dar de Gaulle nu era doar simbolul unui trecut idealizat, ci şi purtătorul unei viziuni de viitor în care Europa unită avea să fie forţa mondială decisivă a progresului. Acest mare artizan, împreună cu cancelarul Adenauer, al Europei unite, exclama, la 23 noiembrie 1959, la Strasbourg: „Oui, c’est l’Europe, depuis l’Atlantique jusqu’à l’Oural, c’est toute l’Europe, qui décidera du destin du monde!” („Da, Europa – de la Atlantic la Urali -, întreaga Europă este cea care va decide destinul lumii!”). Era pentru prima dată după anii întunecaţi ai războiului mondial când un mare proiect politic care să elimine Cortina de fier includea România şi când românii puteau spera că au o şansă de a ieşi din izolarea lagărului socialist.

Politica externă ceauşistă, cu toate limitele şi duplicităţile ei, a participat masiv la legitimarea puterii PCR şi a poziţiei singulare a liderului acestui partid, instrumentalizând în beneficiu propriu – şi nu fără talent – un context internaţional favorabil discursului de demnitate naţională care va culmina în august 1968 cu refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Vizita lui de Gaulle cu doar câteva luni înainte de acest eveniment a contribuit, probabil, într-o măsură importantă la adoptarea unei poziţii neaşteptat de critice din partea liderilor comunişti ai României în chestiunea intervenţiei în Cehoslovacia: independenţa critică a Franţei gaulliste faţă de SUA era legendară şi nu am nici un dubiu că Nicolae Ceauşescu se considera un de Gaulle al Tratatului de la Varşovia.

S-a spus adesea că vizita Generalului în România ar fi fost prima sa vizită într-o ţară satelit a URSS. Fals, încă în 1966 acesta vizita Polonia – o ţară unde revenea de fapt, căci tânărul ofiţer Charles de Gaulle participase la misiunea militară franceză în Polonia în 1920, în timpul conflictului sovieto-polonez şi mai avea încă prieteni la Varşovia. Duzy Karolek, cum îl porecliseră pe vremuri aceştia – „Carolică Lunganul” – şi-l aminteau cum, duminicile după liturghie, păşea ca un cocostârc de-a lungul bulevardului Nowy Swiat, Corso-ului varşovian, cu un pachet elegant de prăjituri de la celebra cofetărie Blikle atârnat de degetul mic, în drum spre casa unei misterioase contese. În 1966, entuziasmul polonez s-a tradus inclusiv prin adoptarea unei caschete care copia modelul chipiului francez. Cu obişnuita-i nepăsare faţă de consecinţele discursurilor pe care le susţinea, de Gaulle a vizitat oraşul Zabrze, care aparţinuse Germaniei până după război, sub numele de Hindenburg şi l-a calificat drept „la ville la plus polonaise de la Pologne” („oraşul cel mai polonez din Polonia”). De aici şi până la „Vive le Québec libre!” nu mai era decât un pas…

Vizita lui de Gaulle a potenţat masiv prestigiul intern al lui Ceauşescu. Nu doar statul român, ci şi cetăţenii României au primit-o ca pe un semnal puternic de liberalizare. Până şi anecdotele care circulau în timp ce Generalul străbătea ţara recitând în româneşte – spre entuziasmul delirant al mulţimilor – poezii de Eminescu sau Alecsandri vădeau o undă de simpatie bonomă faţă de ambii preşedinţi. Gurile rele şopteau că de Gaulle i-ar fi oferit lui Ceauşescu nu doar Legiunea de Onoare, ci şi câteva lecţii de dicţie în limba română, pe care de Gaulle părea că o stăpâneşte mult mai corect decât omologul său. Tot în acest spirit, se auzea că ţelul călătoriei oficiale înafara Capitalei fusese comuna Scorniceşti-les-Deux-Eglises, ca să fie la înălţimea oaspetelui francez, născut şi crescut la Colombey- les –Deux – Eglises. Ilaritatea era oricum încurajată de contrastul flagrant între micul şi agitatul lider de la Scorniceşti şi General, care era peste măsură de înalt, subţire şi drept ca o prăjină. Drama a devenit acută atunci când cei doi au urcat împreună treptele Facultăţii de Drept, unde preşedintele francez urma să se adreseze universitarilor şi intelectualilor români: operatorii de la TVR şi Studioul Sahia îşi amintesc şi azi ce chinuri au îndurat pentru a face să pară că doi preşedinţi de înălţime egală urcă scara monumentală umăr la umăr.

Umăr la umăr” urmau oricum să înainteze România şi Franţa către viitorul lor european: „Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte – i se adresa de Gaulle lui Ceauşescu – este hotărâtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfârşit, umăr la umăr cu România… La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întâmplat adeseori”. Generalul chema la unitate Europa de la Atlantic la Urali (adică, oricum, fără America, dacă nu cumva şi fără Marea Britanie…) dar asocia România, cu Ceauşescu al ei cu tot, proiectului său vizionar. „Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei”.

Acest proiect era parte integrantă a misionarismului politic pe care Preşedintele Franţei nu a încetat să-l personifice de-a lungul întregii sale cariere. În mai 1968, această carieră istorică se apropia însă vertiginos de apus. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Aceste mulţimi, pe care le calificase, cu un cuvânt arhaic şi insultător, drept „chienlit” (termen aproape intraductibil, însemnând şi dezordine carnavalescă, şi incontinenţă infantilă), îl silesc nu doar să se întoarcă acasă cu 12 ore mai devreme, ci şi să se precipite în secret la trupele franceze staţionate în Germania, pentru a le pregăti în vederea unei eventuale intervenţii. Secretul se află şi îi distruge orice brumă de autoritate. Pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

El, care luptase pentru Franţa eternă, întemeiase de fapt o nouă Franţă, pivot indispensabil al unei Europe a cărei unitate nu ar fi fost posibilă fără acţiunea lui de Gaulle. Nu avem voie să uităm nici o clipă faptul că, în plină construcţie europeană, preşedintele Franţei a ţinut să asocieze România acestui mare proiect.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult