4
November , 2017
Saturday
Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. ...
Dl. Chestor Marian Tutilescu, Şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale răspunde întrebărilor ...
Chapeau Se caută lucrători români Angajatorii din Spaţiul Economic European oferă prin intermediul reţelei EURES sute de ...
Franklin D. Roosevelt şi România Evenimente comentate de reputaţi analişti În zilele în care scriu acest text, ...
Evoluţiile din Republica Moldova par să cunoască în ultimul timp o întorsătură neaşteptată. Într-o primă ...
Corespondenţă specială din Chişinău La aproape o lună de la momentul istoric al semnării de către ...
O emisiune transmisă de postul „TVR Actualitatea”, în seara zilei de 8 august a.c., despre ...
În spatele violentelor acţiuni radicale islamiste care pun anatema pe musulmanii din Europa se află ...
La peste două decenii de existenţă, piaţa unică europeană a adus, neîndoielnic, creştere economică cetăţenilor ...
[caption id="attachment_5244" align="alignleft" width="300"] Ministrul Theresa May, opozant deschis al liberei circulaţii[/caption] Ministrul britanic de Interne, ...

Articole din categoria ‘Efigii’

Diplomați români de renume

Reporter: editura April - 26 - 2017 Comments Off on Diplomați români de renume

De-a lungul timpului, România a dat diplomației nume de referință în materie, personalități care au contribuit decisiv la edificarea și dezvoltarea politicii externe românești. 

Constantin Cantacuzino

Istoria fastă a diplomației românești de cel mai înalt nivel are rădăcini în Evul mediu, când la București a funcționat, în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, un cabinet diplomatic remarcabil, care a permis relații strânse cu principalele capitale europene — Viena, Paris, Veneția, Moscova, Roma, Cracovia, Constantinopol ș.a. Voievodul muntean a avut alături agenți diplomatici care să reprezinte interesele țării la curțile străine, precum Gheorghe Castriotul, David Corbea și Teodor Corbea (trimiși în Rusia), învățatul Nicolae Comnen Papadopol (trimis pe lângă Papa Clement al XI-lea). Per ansamblu, Curtea domnească din București a concentrat în acele vremuri cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est, cu stolnicul Constantin Cantacuzino dirijând corespondența domnului român cu suveranii creștini.  

Ion Ghica

Tradiția diplomatică românească a continuat și înregistra, la mijlocul secolului al XIX-lea, o altă personalitate notabilă: Ion Ghica (1816-1897). Revoluționar pașoptist, prinț, politician și diplomat, acesta are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică include un post foarte important, acela de reprezentant al statului la Londra, unde a activat în interesul României aproape un deceniu.  

Aceeași perioadă istorică remarcabilă pentru devenirea statului roman modern evidențiază și cariera diplomatică a lui Vasile Alecsandri (1821–1890). După alegerea şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi al Ţării Româneşti, dubla alegere trebuia susținută ardent și confirmată printr-un lobby de succes la nivelul marilor puteri europene.

Vasile Alecsandri

Poetul Alecsandri a fost mandatat să susțină interesele României în Franţa, Sardinia şi Anglia. Misiunea nu era una ușoară, în special în cel din urmă caz, și în plus, în acele timpuri, cheltuielile menținerii unei Ambasade reveneau diplomaților, nu statului. „Eu însumi, părăsind cîmpul înflorit al literaturei şi aruncîndu-mă în torentul politic, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem cu un teanc de hîrtii oficiale, de memuare, de note consulare etc. etc.”, scria poetul două decenii mai târziu, după ce slujise cu aplomb diplomația românească, în special în capitala Franței, unde a obținut recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza și de unde a lucrat cu folos pentru același lucru și în cazul Angliei, precum și al italienilor din Torino. De menționat faptul că noul stat naţional a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.  

Mihail Kogălniceanu

Un alt apropiat al lui Cuza, marele om de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a manifestat preocupare pentru diplomație încă din tinerețe. Mult mai târziu, însă, în 1880, cu anvergura demnitarului de rang înalt, avea să sosească în capitala Franței ca primul ministru plenipotențiar al României la Paris. Activitatea sa în prima legație a țării într-unul din cele mai importante puncte ale politicii externe românești și-a păstrat o mare însemnătate, pe care revista noastră a detaliat-o într-un amplu material dedicat personalității lui Kogălniceanu.  

În zorii secolului XX se remarca în arealul diplomatic Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), renumit în epocă pentru abnegaţia pusă în slujba interesului naţional.

Take Ionescu

Take Ionescu a susținut din tinerețe, constant, idealul de unitate al poporului român. Remarcabilă rămâne în istoria politicii externe româneşti activitatea diplomatică depusă de Take Ionescu pentru întemeierea „Micii Înţelegeri”, prima alianţa defensivă regională cu participarea unor state din Europa Centrală şi Balcani. Cheia de boltă a activității diplomatice remarcabile a lui Take Ionescu o reprezintă Tratatul de la Versailles şi implicit asigurarea securităţii frontierelor naţionale ale statelor mici şi mijlocii din Europa centrală şi de sud – est. Pe parcursul carierei sale de excepție, omul de stat român s–a deplasat în numeroase rânduri în capitalele marilor ţări europene pentru a pleda cauza României.  

Nicolae Titulescu

La loc de frunte în galeria marilor diplomați români se află, fără îndoială, Nicolae Titulescu (1882-1941). În perioada 1928-1936, a fost de mai multe ori ministru de Externe al României, iar începând cu anul 1921 a fost ca delegat țării noastre la „Liga Naţiunilor” (predecesoare a ONU), fiind ales de două ori preşedinte al organizaţiei. Patriot fără preget și diplomat cu însușiri de excepție, a fost promotor al păcii și dialogului în vremea ascensiunii nazismului, pe care l-a prevăzut printre primii, fiind conștient, totodată, și de pericolul de la est pentru România: URSS. Încercările sale de a securiza situația țării în vremuri crâncene au fost concretizate, printre altele, în două alianţe regionale, din care România a făcut parte: „Mica Antanta” şi „Înţelegerea Balcanică”. Anvergura pesonalității sale i-a adus și multe riscuri. În cartea „Douăzeci de ani de tensiuni diplomatice”, apărută la Paris în 1958, jurnalista franceză Genevieve Tabouis dezvăluie că, „în momentul când Hitler şi-a dat seama ce obstacol major îl reprezintă Nicolae Titulescu pentru planurile sale, a hotărât să-l înlăture”. De altfel, cariera sa impresionantă și susținerea pe tot parcursul vieții a intereselor României au fost obiectul mai multor articole publicate în paginile revistei noastre.  

Printre reprezentanții de frunte ai politicii externe românești mai pot fi amintiți Constantin Argetoianu, Lucian Blaga, Neagu Djuvara, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Tudor Vianu, Duiliu Zamfirescu, Mircea Malița ș.a. Epocă după epocă, diplomația românească a continuat o tradiție de excepție prin personalități remarcabile, ivite în mod fericit de fiecare dată când istoria punea România în situația de a avea nevoie de viziune în diplomație. 

Despre eforturile şi performanţele politicii externe româneşti, revista „Balcanii şi Europa” va publica o serie de articole prilejuite de prestigioase apariţii editoriale, sprijinite de-a lungul anilor de „NIRO Investment Group”. 


* Grigore Gafencu – „Preliminariile războiului în Est. De la Acordul de la Moscova (23 august 1939) până la ostilităţile din Rusia (22 iunie 1941)” 

 

Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

Reporter: editura August - 12 - 2016 Comments Off on Mihail Kogălniceanu: un ctitor al României moderne

 

Cu 125 de ani în urmă, la 20 iunie 1891, se stingea din viaţă unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat şi istorici ai României: Mihail Kogălniceanu. Figura sa a rămas emblematică pentru România modernă, mai ales datorită asocierii lui Kogălniceanu cu domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

KogalniceanuNenumărate detalii pledează unanim în favoarea originalităţii creative, atât intelectuale, cât şi politice, a lui Mihail Kogălniceanu, cel care, la o mai atentă scrutare, se dovedeşte a fi fost mult mai mult decât un mare om de stat – ministru de Interne şi de Externe, preşedinte al Consiliului de Miniştri; a fost şi un reputat istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, preşedinte al Academiei Române, aşadar un mare om de cultură al epocii. Din toate aceste motive, personalitatea lui merită pe deplin atenţia posterităţii.

Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi. Şi-a făcut studiile deopotrivă în ţară şi în străinătate. Influenţat de marele istoric german Leopold von Ranke şi de Alexander von Humboldt, a publicat încă din tinereţe lucrări de prezentare ale Moldovei şi Munteniei, o monografie despre Limba si literatura română, o Istorie a Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni, precum şi prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor. Revenit în ţară, a continuat să desfăşoare o bogată activitate cultural-ştiinţifică, din care menţionăm repere ca editarea în colecţia „Arhiva istorică” a celor şase volume din „Letopiseţele Valahiei şi Moldovei”, fondarea revistei „Dacia Literară”, remarcându-se, în acelaşi timp, ca un profesor strălucit la Academia Mihăileană din Iaşi.

Susţinător înflăcărat al unionismului, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii „Societăţii Unirea” (25 mai 1856) şi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi. Începea o carieră politică de marcă, ce l-a plasat printre cei mai străluciţi demnitari ai statului român modern. În Divanul ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi şi se remarcă pentru calităţile sale oratorice şi politice. La 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza, declarând: „După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. (…) Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă – om nou”.

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Medalie Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu

Membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, Kogălniceanu devine foarte apropiat de Cuza, având un rol decisiv în conceperea şi adoptarea reformelor care pun temelia statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, este numit prim-ministru al României şi joacă un rol capital în formularea şi adoptarea marilor reforme ale vremii – legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în fondul funciar al statului român, legile comunale, prin care administraţia judeţelor şi a comunelor se încredinţa consiliilor alese pe baza votului; în fine, dar nu în ultimul rând, reorganizarea justiţiei, cu judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs, sau legile referitoare la învăţământ. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor. Dar cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864, care desfiinţa claca, iar sătenii clăcaşi deveneau proprietari liberi, ţăranii primind pământ prin despăgubire, plătit în 15 ani, care nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

Gruparea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderată, a jucat un rol esenţial în fondarea Partidului Naţional Liberal. După sfârşitul domniei lui Cuza, marele demnitar, devenit Ministru de Externe, era şi artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care prevedea tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României cu respectarea integrităţii şi a drepturilor politice ale Principatelor Unite. Numele său avea să fie legat pentru totdeauna de Independenţa de stat a României. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor, din 9 mai 1877, Kogălniceanu rostea celebrul discurs ce proclama acest act măreţ: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…. Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa era proclamată şi în Senat, iar declaraţia promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

Kogălniceanu ar fi putut să-şi considere încununată opera politică, dar nu a încetat până la sfârşitul vieţii să fie un militant pentru cauza României, susţinându-şi ţara în următorul deceniu, ca primul ministru plenipotentiar al României la Paris, dar şi ca preşedinte al Academiei Române, sub cupola căreia, în 1891, în şedinţa solemnă care celebra 25 de ani de la fondarea acesteia, el rostea discursul „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţărănimii”, care evoca, într-un adevărat testament politic, cele mai importante reforme la realizarea cărora jucase un rol decisiv, ca mare ctitor al României moderne.

 

Prof. Dr. Zoe Petre

„Ceea ce deosebeşte pe Mihail Kogălniceanu de toţi contemporanii săi e cât de nou şi de viu e astăzi. Nimic în ideile sale nu aparţine unui trecut isprăvit”(Nicolae Iorga)

Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Reporter: editura February - 6 - 2016 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi! – Constantin Brâncuşi – drumul spre esenţe

Între numele care înseamnă România, oriunde ar fi ele rostite, fără nici o îndoială se află şi cel al lui Constantin Brâncuşi, sculptorul de geniu care s-a născut în urmă cu 140 de ani în Hobiţa Gorjului. Există şi astăzi (din păcate, într-o stare deplorabilă), casa părintească, ilustrând parcă destinul acstui unic artist, universal, dar român prin excelenţă, prin ceea ce a creat, prin felul în care şi-a asumat soarta, prin înţelegerea, dar mai ales prin neînţelegerea cu care a fost privit şi tratat, mai ales de către conaţionalii săi.

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

Coloana fără sfârşit (Târgu Jiu)

După ce urmează clasele primare la şcoala din Peştişani, comună din care vine un alt artist al imaginii, marele fotograf Ion Blendea, Constantin Brâncuşi ajunge la Craiova, unde supravieţuieşte lucrând ca băiat de prăvălie ori ucenic. Este traiectul previzibil al multor adolescenţi din epocă, începutul unei biografii uimitoare, cu totul imprevizibile. Viitorul mare sculptor de talie mondială este definitiv conturat prin intrarea sa la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, în acel timp o instituţie de-a dreptul revoluţionară. Vorbim de România Mică, un regat abia întremat, unde concepţia şi starea socială rurală era dominantă şi părea de neschimbat. A ajunge la o şcoală de meserii şi a intra în universul muncii mai mult sau mai puţin industriale era un pas curajos şi fără întoarcere pentru un copil de ţărani, ţăran şi el prin felul de a înţelege lumea. Drumul lui Brâncuşi continuă la Şcoala de Arte din Bucureşti, unde păşeşte în 1902. Deja lumea largă îşi arată orizonturile, iar mintea iscoditoare a artistului începe să desluşească rostul său în acest univers. Execută, în urma unui concurs lansat de un juriu din care făcea parte şi marele medic Gerota, sub îndrumarea căruia realizase un Ecorşeu, studiu anatomic folosit apoi în Şcoala de Medicină românească, un bust al generalului medic Carol Davila. Onorariul pentru acest bust trebuia să-i acopere cheltuielile pentru drumul la Paris. Voia să ajungă acolo pentru a intra în lumea artiştilor modernişti, lume din care ştia că face parte, dar de care se simţea cu totul izolat în primul rând din pricina obtuzităţii celor care trebuiau să-i sprijine creaţia.

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

„Pasărea măiastră” (expoziţie la Muzeul Guggenheim, 2011)

Drumul l-a Paris a fost făcut, dar nu cu trenul, ci pe jos. A plecat pe jos furios şi înnegurat în urma obiecţiilor aduse de membri ai juriului la bustul lui Davila realizat de el. Ba ca avea nasul altfel, ba ca nu semăna întrutotul, ba că… Brâncuşi, care se simţea un artist întreg, ştiind prea bine valoarea lucrărilor sale, a plecat din sala de şedinţă trântind uşa, sprea consternarea profesorului, renunţând astfel la onorariul care i se cuvenea pe drept, ştiind că adevărul său artistic nu va fi înţeles prea uşor de cei care administrau lumea. Nu a fost decât începutul; proiectul lucrării sale în memoria lui Spiru Haret, o anume fântână, a fost respins de comisia oficială. Iar pentru el, copilul de ţăran din Hobiţa, Spiru Haret fusese într-adevăr o anume „fântână”, cea care i-a dat posibilitatea să-şi astâmpere setea de cunoaştere prin exact şcolile ce le întemeiase acesta, cu înălţătorul gând de a moderniza România. Cei care conduceau România atunci – dar şi cei care au condus România mai târziu – n-au înţeles profunzimea sensibilităţii şi complexitatea expresiei prin care Brâncuşi dorea să fie înţeleasă, construită şi interpretată această modernitate. După nesupunerea faţă de juriul Comisiei care îşi dorea un bust conform al medicului Carol Davila, Brâncuşi, după un ocol pe la Hobiţa copilăriei, pleacă literalmente pe jos, aşa cum am punctat, către Viena. După o scurtă perioadă, în care lucrează şi vizitează muzee, pleacă mai departe la Munchen şi de acolo, traversând Bavaria, ajunge în Franţa. Are ghinion – nu singurul din viaţa sa – de o ploaie torenţială care îl prinde pe drum şi care îi provoacă o pneumonie severă. Se adăposteşte la o mănăstire la Luneville, unde stă internat până la vindecare. Slăbit, continuă drumul la Paris cu trenul, încălcîndu-şi astfel hotărârea de a ajunge pe propriile picioare în Oraşul Lumină. Ajuns la Paris, se integrează destul de repede şi de uşor în comunitatea exclusivistă a artiştilor modernişti, geniali, dar săraci. Aşa era şi Brâncuşi, genial, inovator, dar lipsit de mijloace. În 1906 expune deja la celebrul Salon de Toamnă. Începe o perioadă febrilă de creaţie, astfel încât în 1907 scoate la lumină prima versiune a celebrului său „Sărut”. Prietenia sa cu Apollinaire, Leger, Modigliani, Duchamp contribuie enorm la definirea concepţiei sale artistice, la relevarea originalităţii sale, la punerea în evidenţă a zestrei sale de sensibilitate, care nu este alta decât aceea a ţăranului român dintotdeauna. Lucrările sale trezesc interesul în lumea largă, astfel încât, în 1914, deschide o expoziţie la New York, unde este apreciat, se pare, la valoarea sa adevărată, multe sculpturi fiindu-i achiziţionate. Asta nu înseamnă că a fost scutit de conflictele cu obtuzitatea oficialilor. Este celebru procesul său cu Vama USA referitor la calitatea lucrărilor introduse pe teritoriul american. Vama susţinea că sunt simple blocuri de piatră, fără dimensiune artistică, ceea ce însemna o degradare, o scoatere din discuţie a valorii financiare, dar şi plastice, a acestora. Astăzi, lucrările lui Brâncuşi sunt gloria şi onoarea marilor muzee americane ca „Metropolitan Museum” New York, „Guggenheim Gallery” ori „Paul Getty Foundation”, Los Angeles.

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Atelierul lui Brâncuşi la Centrul „Georges Pompidou”, Paris

Recunoaşterea mondială a lui Constantin Brâncuşi, consfinţită de un celebru articol al marelui poet american Ezra Pound, a dus, printre altele, la ridicarea cotei financiare a lucrărilor sale. Asta nu l-a împiedicat pe marele artist să lucreze pentru neamul şi ţara sa. Complexul de la Târgu Jiu, dedicat sutelor de mii de morţi ai Armatei Române din Războiul de Întregire, este, poate, cea mai valoroasă lucrare în aer liber din arta modernă şi contemporană. Simplitatea şi profunzimea simbolurilor, de la Masa Tăcerii la Coloana Infinită, fac din Ansamblul de la Târgu Jiu un monument al recunoştinţei şi al memoriei faţă de toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru România. Obtuzitatea şi reaua-voinţă l-au urmărit chiar şi în această sublimă realizare. De la neglijenţa autorităţilor anilor ’50 la încercările de a distruge Coloana ce irita prin enigmatica sa prezenţă (este cunoscută tentativa de a o dărâma cu un tractor prin mărturia celui care s-a încumetat la o asemenea blasfemie) la aparenta luare în seamă care ascunde o nepăsare funciară (recent s-a trecut la spălarea cu detergenţi a Porţii Sărutului, ceea ce a dus la modificări chimice ale rocii), totul are un climax în refuzul Academiei Române a anilor ’50 de a prelua operele marelui artist, pe care acesta le lăsase prin testament României. Desigur, Franţa a fost mai mult decât încîntată să devină posesoarea unor lucrări de o uriaşă valoare financiară şi de o inestimabilă valoare estetică. Brâncuşi s-a dovedit încă o dată un adevărat ţăran român – patriot adevărat şi neînţeles de mai-marii vremii, în aspiraţiile şi sistemul său de valori şi semne. Nici astăzi Complexul de la Târgu Jiu nu a fost inclus pe lista Monumentelor protejate de către UNESCO. Şi nu pentru că nu ar fi meritat sau nu ar fi fost acceptat, ci pentru că oficialii români îndrituiţi n-au reuşit să ducă la capăt parcursul de acreditare (O, birocraţie!). Se pare că cei zece ani acordaţi s-au scurs. Dacă mai dorim acest lucru, trebuie să o luăm de la capăt! Aceasta este adevărata luptă a lui Brâncuşi cu nepăsarea, neglijenţa compatrioţilor săi, o luptă care va avea cu siguranţă un singur învingător, opera sa, expresie a sensibilităţii şi spiritualităţii ţăranului român! Dar până atunci, mai trece ceva vreme!

În întreaga lume, Brâncuşi este considerat unul dintre fondatorii modernismului artistic, numele său stă alături, strălucind, de nume celebre – Giacometti, Botero, Moore. Este considerat descoperitorul unui nou limbaj artistic şi al unei sensibilităţi artistice care înţelege formele esenţiale şi primordiale, redescoperitorul artei cicladice şi al artei cioplitorilor ţărani din România. A fost un înţelept şi un neobosit căutător al adevărului despre om. Rămâne în urma lui o operă uriaşă, pe cât de echilibrată, pe atât de profundă. Este unul dintre puţinele cazuri de paradox artistic, prin care simplitatea este rezultatul unei intense căutări, al unui extraordinar efort intelectual, al unui talent unic! Între marile nume ale României, cel al lui Constantin Brâncuşi este o stea de cea mai mare magnitudine. Nu ajunge să ne mândrim cu el, trebuie să-l şi înţelegem, doar aşa se va pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme, dintre creaţia sa artistică şi cei care ar fi trebuit să o preia ca pe o moştenire de preţ. Din fericire, Brâncuşi are o imensă capacitate de a aştepta!

Eugen Uricaru 

 


Nota Redacţiei: Sperăm că, în cele din urmă, se va ajunge la o concluzie înţeleaptă în legătură cu păstrarea lucrării „Cuminţenia pământului” în patrimoniul naţional.

Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Reporter: editura October - 26 - 2015 Comments Off on Nicolae Bălcescu – realitate şi mit

Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: în 1948, odată cu celebrarea centenarului Revoluţiei paşoptiste, numele lui e dat multor străzi, bulevarde, staţii de tramvai, licee şi şcoli profesionale, chiar şi Colegiulul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prezent nu doar în manualele de istorie, ci şi în cele de literatură română, studiat în clase succesive de toţi liceenii patriei, Bălcescu devine şi eroul principal al unor opere literare de mare amploare, cum a fost romanul „Un om între oameni”, al lui Camil Petrescu, precedat de piesa de teatru şi urmat de filmul care îl are drept protagonist pe acelaşi Bălcescu. Corolarul acestei redimensionări a fost prezenţa figurii lui pe bancnotele de 100 lei, astfel că Bălcescu a devenit figura centrală a secolului al XIX-lea şi a luptei de emancipare care i-a dat acestui secol identitatea.

Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Imediat după 1989, o mişcare de sens invers, de deconstrucţie a „mitului Bălcescu” a şocat pe unii, a încântat pe alţii şi a suscitat polemici care au depăşit adesea graniţa publicaţiilor de specialitate. Academia de la „Sfântul Sava” şi-a regăsit numele istoric, Bălcescu a cedat locul lui de pe bancnote altor figuri ale Pantheonului naţional şi împarte acum marele bulevard care traversează capitala pornind de la kilometrul 0 cu contemporanul şi comilitonul lui care îi dăduse numele la origine, Ion C. Brătianu.

Ca de fiecare dată când întâlnim o asemenea mişcare în dublu sens, suntem datori să vedem mai întâi cauzele care au putut determina răsturnarea valorilor consacrate. Bălcescu era prezent în literatura istorică şi înainte de instaurarea „dictaturii proletariatului”, ca unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, şi, de asemeni, era menţionat ca unul dintre fondatorii istoriografiei şi publicisticii moderne din secolul XIX. Ceea ce se întâmplă însă din 1948 încolo este singularizarea lui ca epitomă şi protagonist absolut al evenimentelor al căror centenar era acum celebrat. Bălcescu a fost prezentat ca singurul revoluţionar autentic, în vreme ce alţi contemporani fie se dovedesc şovăielnici, fie chiar trădează din interese sau orgoliu cauza Revoluţiei.

Ne putem întreba de ce Bălcescu devine util, în fond, fiindcă moare tânăr, la fatidica vârstă de 33 de ani, în 1852; în contrast cu colegii săi de acţiune revoluţionară, el nu are, din această pricină, prilejul de a deveni din revoluţionar – politician, nu participă la construcţia instituţională a Principatelor Unite şi mai ales a Regatului României, ca Brătienii sau Kogălniceanu, nu fondează nici un partid istoric – este, deci, revoluţionarul în stare pură, cruţat de tarele vieţii politice pe care cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie le suportă. Se adaugă, iniţial, merite de necontestat: insistenţa lui Bălcescu, incontestabilă, pentru emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi episodul legat de revoluţia transilvană, când el încearcă să-i aducă spre colaborare pe Iancu şi Kossuth, ceea ce, în primii ani de democraţie populară, servea foarte bine propagandei noului regim. În anii ceauşismului florid, în schimb, rolul esenţial îl joacă opera sa istorică închinată lui Mihai Viteazul, pe care Bălcescu – pe urmele profesorului său de la „Sf. Sava”, Aaron Florian – îl proiectează ca pe cel dintâi erou al unităţii naţionale a românilor.

monedaSă însemne oare toate astea că Bălcescu e doar o figură a imaginarului istoric din ultima jumătate de secol, asemeni busturilor care, de la Dromichetes şi Burebista la Mihai Viteazul însuşi, stabileau în anii lui Ceauşescu canonul istoriei naţionale? Lucrurile sunt mai complicate decât atât. Nicolae Bălcescu nu a fost singurul adevărat revoluţionar de la 1848, dar a fost o personalitate importantă a acestei mişcări decisive pentru intrarea românilor în modernitate; el nu a fost singurul istoric fondator al şcolii moderne de istorie, dar a fost un istoric original, care a deschis calea istoriei sociale a românilor şi a fondat ceea ce putem numi şcoala naţională de istorie. A fost şi un scriitor de talent, consacrând o proză literară vizionară care are incontestabile merite literare; dacă Jules Michelet este şi azi studiat la orele de literatură franceză, Bălcescu merită şi el să fie studiat la orele – câte mai sunt – de literatură română.

Asemeni celor mai mulţi dintre revoluţionarii de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a născut – la Bucureşti, la 29 iunie 1819 – într-o familie de mici boieri, cea a pitarului Barbu Bălcescu şi a soţiei acestuia, serdăreasa Zinca Petreasca Bălcescu, proprietari ai unei moşii mici la Bălceşti, în Argeş. Nicolae a avut doi fraţi, implicaţi în Revoluţia de la 1848, şi două surori, dintre care una mai ales i-a fost deosebit de ataşată şi l-a îngrijit în ultimii ani de viaţă. După primii ani de şcoală, în casă, Bălcescu devine elev al Colegiului „Sf. Sava”, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi Florian Aaron, cu care a studiat istoria. În afara disciplinelor matematice, urmează cursuri de „filosofie formală, drept civil român şi limbile: franzosească, elinească şi latinească.”

La 19 ani a intrat în armată că iuncăr (cadet). I se aprobă înfiinţarea unei şcoli pentru soldaţi, unde, timp de patru luni, Bălcescu îi învaţă pe subofiţeri scrierea, citirea, aritmetica şi geografia. Este atras încă de atunci în cercurile revoluţionare secrete, în speţă „Partida Naţională”, fondată de Ion Câmpineanu, autor, în 1838, al unui manifest care proiecta „fuziunea întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o patrie independentă. Un proiect de Constituţie elaborat de Câmpineanu prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire.

Bălcescu aderă apoi la Societatea secretă organizată de Mitiţă Filipescu, alături de Marin Serghiescu, Dimitrie Macedonski, Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant. Scopul societăţii era desfiinţarea privilegiilor feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie egali în faţă legii. Descoperită de autorităţi, Societatea îi duce pe membrii ei în arest. Nicolae Bălcescu, minor, e condamnat la trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni, unde se îmbolnăveşte de plămâni.

Eliberat după doi ani, intră în „Societatea Literară”, unde se întâlneşte cu ceilalţi viitorii fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848: Christian Tell, Cezar Bolliac, Ion Ghica, cei doi Goleşti, Ion Heliade Rădulescu, Ion Voinescu, August Treboniu Laurian – împreună cu care Bălcescu avea să publice „Magazin istoric pentru Dacia”. Sub paravanul acestei Societăţi, Ion Ghica, Bălcescu şi Tell constituie organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar tipic pentru societăţile secrete de tipul cărvunarilor, din prima jumătate a sec. XIX.

2În revista „Magazin istoric”, Bălcescu publică, în 1844, două studii consacrate istoriei militare a principatelor, „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” şi „Puterea armată în Moldova”, cele dintâi scrieri istorice de acest fel din istoriografia românească. Studiile erau menite să promoveze proiectul unei armate recrutate din ţărănimea liberă, asemeni yeomenilor din Anglia, dar ca armată permanentă, imaginată ca bază de putere pentru independenţa celor două ţări româneşti. Idealizarea epocilor anterioare, din vremea lui Mircea cel Batrân şi Ştefan cel Mare, deschide calea constituirii galeriei idealizate a trecutului naţional, care va fi completată peste câţiva ani cu figura lui Mihai Viteazul.

În 1846 Bălcescu aduce o nouă contribuţie inedită, de mare importanţă pentru modernizarea scrierii istorice, anume primul studiu de istorie socială din literatura istorică românească – şi unul dintre cele mai vechi în istoriografia europeană: „Despre starea sociala a muncitorilor plugari”. Teza principală a lucrării este că boierii au uzurpat pământurile pe care le stăpânesc, prin „interes, nevoie şi silă” şi că ţăranilor trebuie să li se redea fără despăgubire proprietăţile lor legitime.

În acelaşi an, Bălcescu pleacă la Paris, unde îi regăseşte pe Mihail Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion şi Dimitrie Brătianu. Începe să strângă date pentru o plănuită poemă istorică închinată lui Mihai Viteazul, pentru care se duce şi la Roma, Napoli şi Palermo. Aici se întâlneşte cu Vasile Alecsandri si Elena Negri. Un moment capital este, după întoarcerea în Franţa, participarea lui directă la Revoluţie, în februarie 1848. Odată cu extinderea mişcării revoluţionare în întreaga Europă, tinerii români consideră că a venit ceasul unor transformări revoluţionare şi în patrie. Se întorc acasă, şi, la 8/20 martie 1848, se întâlnesc la Bălcescu acasă şi stabilesc principiile acestei revoluţii: libertatea individuală, a cuvântului şi a presei, desfiinţarea privilegiilor feudale, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituţional sub suzeranitatea Porţii şi abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat Proclamaţia care avea să fie citită la 11 iunie, la Islaz. După abdicarea prinţului Gh. Bibescu, Bălcescu devine secretar al Guvernului provizoriu, începând lucrul la reformele radicale proclamate de Marea adunare populară – egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii, domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate „stările societăţii”, regim republican înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale. Balcescu continuă să se preocupe de problema statutului ţăranilor, înfiinţând Comisia Proprietăţii, în pofida rezistenţei colegilor săi din Comitetul revoluţionar, boieri liberali care nu recunoşteau dreptul de proprietate al ţăranilor, deşi nu negau necesitatea de a le ceda pământ cu despăgubire. Intervenţia militară străină devenise, însă, iminentă; la 13 septembrie armata otomană intră în Bucureşti, curând urmată de ruşi, şi guvernul revoluţionar e înlocuit cu o locotenenţă domnească, care admite oficial desfiinţarea tuturor instituţiilor Revoluţiei, înlocuite de regimul de ocupaţie. Membrii guvernului revoluţionar sunt arestaţi şi expulzaţi, Bălcescu plecând, pe căi foarte complicate, la Constantinopol.

Anul 1849 este anul iluziei transilvane, de unde sperau revoluţionarii români că s-ar putea reaprinde flacăra emancipării. Din păcate, conflictul dintre maghiari şi români se dovedeşte ireductibil. După capitularea de la Şiria, din 15 august 1849, Bălcescu, travestit, pleacă la Paris. Bălcescu perseverează până în ultima clipă în încercarea de a suscita o unitate revoluţionară de acţiune în Europa, străduindu-se să obţină ajutorul britanicilor şi o cooperare polono-ungaro-română, imaginând chiar o confederaţie a statelor dunărene; experienţa Revoluţiei îl îndeamnă să încerce o colaborare cu Imperiul Otoman, care să reziste presiunii enorme exercitate de Rusia la gurile Dunării. În 1850, publică „La Question Economique des Principautés Danubiennes”, având în centrul ei analiza regimului Regulamentelor Organice şi proiecţia reformelor menite ca, prin emanciparea ţăranilor, să declanşeze modernizarea economiei şi societăţii în întregul ei. Tot in 1850, „Mersul revoluţiei în istoria românilor” afirmă dreptul legitim la revoluţie al tuturor popoarelor asuprite. În mai 1851, revenit la Paris, Bălcescu rosteşte un discurs despre „Mişcarea românilor transilvani de 1848”, comemorând Marea adunare populară de la Blaj, unde „s-a născut libertatea şi măreţia românilor”. În 1852, bolnav, pleacă la Galaţi, încercând să-şi revadă familia, dar nu i se permite să debarce şi, urmând prescripţia medicilor, care în acea vreme credeau că proximitatea mării face bine bolnavilor de plămâni, cărora astfel le grăbeau sfârşitul, se duce la Palermo, unde moare în noiembrie 1852, la 33 de ani. Ca şi în cazul lui Eminescu, sfârşitul tragic şi prematur al acestei mari conştiinţe revoluţionare care a fost Bălcescu a desăvârşit idealizarea personalităţii acestuia în imaginarul comun al românilor.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Reporter: editura July - 12 - 2015 Comments Off on Mihail Sadoveanu – cel mai mare prozator român

Anul acesta se vor împlini, la începutul lunii noiembrie, 135 de ani de la nașterea celui mai mare prozator român, Mihail Sadoveanu. A intrat în literatura română cu o forță incredibilă, publicând în 1904 patru volume de proză, cărți care prefigurează principala temă a scrisului său – trecutul istoric.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Debutul său atât de furtunos atrage atenția cititorilor și, deopotrivă, criticii literare. Desigur, Mihail Sadoveanu mai publicase în reviste, a fost inițial un apropiat al „Sămănătorului”, o publicație tradiționalistă, dar nu conservatoare, pentru ca apoi să se apropie de „Viața Românească”, o revistă care își propunea să modernizeze literatura, apropiindu-se de ideologia social-liberală. Mihail Sadoveanu a frecventat toată viața publicațiile cu orientare modernă, în vreme ce literatura sa, în cele mai multe din paginile sale, este dedicată reînvierii vremurilor de altădată, cu un parfum de epocă datorat limbii române vechi, redescoperite în cronicile lui Miron Costin și Ioan Neculce. Cu siguranță, unul din marile merite ale acestui scriitor este acela că a redat marelui public frumusețea și bogăția limbii române, repunând în circulație cuvinte uitate ori arhaisme trecute cu vederea odată cu modernizarea limbii, realizată printr-o adoptare fără reticență a neologismelor de origine franceză. Într-o vreme când în Parlamentul României discursurile se țineau în limba franceză, cărțile lui Mihail Sadoveanu au constituit un adevărat șoc cultural. Chiar și aceste prime volume ale tânărului scriitor reușeau să transmită o mare emoție estetică, rezultată și din repunerea în circulație a unei limbi românești plină de culoare, de vigoare expresivă. De la începuturile sale literare și apoi în marile romane istorice, în povestirile și nuvelele dedicate provinciei, vieții țărănești, Sadoveanu se păstrează un mare povestitor, în sensul unui discurs literar tradițional, un artist cu o capacitate neobișnuită de a imagina scene de viață desprinsă din cronici ori legende populare, un creator de mituri eroice și în același timp un analist atent al vieții românilor, indiferent de momentul istoric la care se referă. Am putea crede că Mihail Sadoveanu este un autor fantazist, chiar în sensul modern de fantasy, în opera căruia imaginația epică nu are limite, în afară de cele propuse de autorul însuși. Am crede greșit. Mihail Sadoveanu este în fapt un autor foarte riguros în ceea ce privește faptul istoric, extrem de atent în ceea ce privește detaliile care dau culoarea de epocă, un înțelept atunci când ne interesează sensul celor povestite. Romanul „Baltagul”, o capodoperă din toate punctele de vedere, este dincolo de istoria detectivistică amplasată în spațiul pastoral, dincolo de reflexele motivului Mioriței în trama epică, este, deci, o interpretare magistrală a unui străvechi mit al Egiptului faraonic, acela al zeiței Isis. Dacă ne-am referi doar la acest roman putem înțelege că Mihail Sadoveanu era un intelectual de un rafinament extraordinar, de o cultură vastă și profundă, cu o viziune cu mult deasupra lumii în care trăia, bântuită de obscurantism, violență, egoism. Această lume primitivă nu l-a înțeles și l-a urât destul de mult. Altfel nu se explică repetatele campanii de denigrare care au încercat să-i distrugă nu doar prezența socială, ci și pe cea cea culturală. În anul 1937, un an nefast pentru viața publică din România, cărțile sale au fost arse pe rug. Articolele apărute în publicațiile de extremă dreaptă și nu doar acolo îl acuzau de trădare a neamului, ori pur și simplu de trădare. Era vorba de un scriitor care își făcuse din istoria națională și din viața poporului român icoana crezului său literar. Era vorba de un scriitor care lăsase deoparte și creionul și familia și se înrolase în armată, participase direct în tranșee la operațiuni militare și apoi se dedicase gazetăriei de front. Era vorba de un intelectual care avusese curajul să declare deschis opoziția sa la ideologia nazistă și să se opună tot atât de declarat influenței ideologiei și cercurilor naziste în România. Mai târziu, a fost cel care și-a pierdut fiul în războiul antihitlerist.

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

Fotografie de grup: Mihail Sadoveanu (rândul de jos, dreapta), George Topârceanu (primul din stânga, rândul de sus), Otilia Cazimir (rândul de jos, mijloc)

„Baltagul” nu este singura sa operă cu invitație la o altă lectură, în cheie esoterică. Probabil cea mai atrăgătoare, în acest sens, este „Creanga de aur”, o adevărată operă de inițiere în mistere, o carte care ne oferă cheia interpretării operei literare a lui Mihail Sadoveanu, dar și a atitudinii sale publice, care transcende clar politicul. Persecutat în decada ascensiunii și prăbușirii extremei drepte din România, Sadoveanu este invitat, după război, să susțină noul regim, ridicat pe două coloane de sprijin – antifascismul care se manifesta în toată Europa (denazificarea din Germania, anticolaboraționismul din Franța, defascizarea din Italia) și invincibilele tancuri ale Armatei sovietice, Armată care beneficia deja de aprobarea, la Yalta, a acțiunii sale de ocupație din parte liderilor Lumii Libere. Multe dintre gesturile de atunci ale lui Mihail Sadoveanu, ca om public, au fost citite într-o sigură cheie, fie la vremea lor, fie după 1989. Ori, lectura aceasta este eronată, neținând cont de profunzimea și complexitatea personalității, gândirii și concepției despre viață și societate a marelui prozator. Izgonirea textelor sale din programele școlare nu este un gest îndreptat împotriva lui Sadoveanu, ci este un gest îndreptat împotriva elevilor de azi și cetățenilor de mâine, lipsindu-i printr-un gest administrativ de o valoare afectivă și civică de neînlocuit. Această măsură administrativă amintește de o alta, când din biblioteci și manuale au fost izgoniți pe termene limitate sau nelimitate, în perioada pre-decembristă, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Emil Cioran, Mircea Eliade, ca să pomenim doar câteva dintre numele simbol ale culturii românești. Natura violenței este aceeași, indiferent de motivațiile exercitării sale. Dorim să trăim în democrație uzând de aceleași metode de spălare a creierului noilor generații? Oare diriguitorii educației, indiferent de culoare politică, au uitat că greșeala este omenească, dar perseverarea în ea este diabolică? E de preferat necunoașterea, ignorarea unei valori în locul înțelegerii acesteia în toată complexitatea ei? Dacă este așa, înseamnă că ne temem, că nu credem nici în puterea rațiunii și nici în democrație!

Opera lui Sadoveanu este, fără îndoială, un tezaur inalienabil al culturii și specificității românești. De la înțelegerea sufletului, a suferințelor, umilinței, orgoliului, mândriei omului de rând, la fina analiză a resorturilor care au determinat condițiile supraviețuirii istorice ale poporului român, Sadoveanu așează la temelia existenței naționale un fundament de neignorat. Sadoveanu este pandantul în proză al celuilalt limpezitor al conștiinței de sine a românilor, în poezie, un alt Mihai, Eminescu. Graba cu care s-a încercat și se încearcă scoaterea lor din memoria colectivă ne întărește convingerea că amândoi sunt de neînlăturat. Dacă nu vor mai fi citiți din manualele așezate pe băncile școlilor, așa cum s-ar cuveni, vor fi răscitiți pe sub bancă, cum s-a întâmplat în toate vremurile de restriște. Mihail Sadoveanu este unul dintre acei bătrâni pe care dacă nu-i ai, trebuie să ți-i cumperi! Dacă pădurile din munții României vor fi tăiate până la ultimul arbore, ele ne vor mustra existând mai departe în paginile lui Sadoveanu. Dacă toate manualele de istorie vor fi rescrise după ciudate principii politice numite corecte, istoria românilor ne va privi în ochi din paginile lui Mihail Sadoveanu. Dacă, cumva, vom deveni cu toții niște neo-liberali sălbatici, care cred că trăiesc într-o junglă socială și nu într-o societate demnocratică, din paginile lui Sadoveanu se vor auzi în veșnicie durerile înnăbușite și suferința celor umiliți și obidiți. Dacă vrem să rămânem români cu față umană și nu mai știm cum să procedăm, trebuie să-l citim pe Mihail Sadoveanu. De acolo aflăm și cine suntem, și cum trebuie să fim. Dacă ar trebui să aducem un semn de mulțumire peste timp acestui mare spirit protector al culturii române, acesta ar fi foarte simplu – ajunge să-l citim. Să-l recitim. Măcar din când în când; sigur ne va face bine, ne va însănătoși sufletul și ne va ajuta să ne ținem firea!

Eugen Uricaru

George Enescu

Reporter: editura April - 15 - 2015 Comments Off on George Enescu

Compozitorul-interpretul-omul

Deşi anul acesta se împlinesc 60 de ani de la moartea lui George Enescu, figura sa continuă să domine fără rival cultura muzicală românească. Din fericire, anii din urmă au adus o recunoaştere internaţională tot mai largă a marelui compozitor român, această întârziere în afirmarea pe plan mondial a creaţiei sale fiind probabil un tribut plătit celebrităţii violonistului George Enescu, a cărui glorioasă carieră interpretativă a determinat „etichetarea” sa ca solist. Când ecourile prezenţelor sale pe podiumul de concert s-au stins, odată cu generaţia celor care l-au ascultat cântând, atenţia s-a îndreptat în fine către partiturile compozitorului George Enescu. Şi nu mă refer aici la fabuloasele Rapsodii române”, preluate imediat după compunere în repertoriul marilor dirijori şi al marilor orchestre, ci la partituri de mare complexitate, care relevă mult mai mult decât abilităţile de orchestrator sau de prelucrare a tematismului folcloric arătate de tânărul autor al Rapsodiilor”. Opera „Oedipe”, creaţia de căpătâi a lui Enescu după chiar spusele sale, se bucură în fine de o carieră mondială, după ce a fost reprezentată în Franţa, Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Belgia, Spania, Polonia, Suedia, Grecia, Statele Unite etc.

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Împreună cu celebrul violonist Yehudi Menuhin

Chiar şi în domeniul cercetărilor de muzicologie se înregistrează un interes crescând şi o răspândire geografică a studiilor despre muzica lui Enescu, succesul Simpozionului Internaţional de Muzicologie, organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, dar mai ales publicarea în limba engleză, la o editură americană, a volumului fundamental al enescologiei româneşti, „Capodopere enesciene”, de Pascal Bentoiu.

Deci putem spune că, după ce iniţial Enescu era VIOLONISTUL iar mai târziu DIRIJORUL şi PROFESORUL, în fine, astăzi, Enescu este ceea ce el însuşi spunea că este: compozitor înainte de toate.

Dincolo de o copleşitoare notorietate pe plan mondial, Enescu a rămas un om simplu, ferit de aburii succesului, care atât de des întunecă judecata şi comportamentul celor ajunşi, pe piscurile gloriei. Indiferent de triumfurile, de recunoaşterea, preţuirea ori chiar adulaţia de care se bucura Enescu, el nu şi-a schimbat modul de viaţă şi felul de a se purta, continuând să fie acelaşi moldovean bonom şi gata oricând să adreseze o vorbă de încurajare ori să sară în ajutorul celor care aveau nevoie de un sprijin în cariera muzicală. Din banii câştigaţi a cumpărat pământ, pe care l-a dăruit tatălui său, considerând că ar putea şi ar trebui să-i ofere părintelui său şansa de a administra propriul teren, ca acesta să nu mai fie arendaş pe proprietăţile altora, cum fusese decenii la rând.

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Un recital dedicat Reginei Elisabeta

Enescu a iubit plaiurile moldovene, fie ele cele din ţinuturile botoşănene, fie cele de pe valea Tazlăului, de la Tescani. A revenit acasă în fiecare vacanţă, în fiecare an, considerând întotdeauna că, oricât de mult ar locui la Paris şi oricât de mult ar călători prin lume, acasă înseamnă România. Pe timpul ambelor conflagraţii mondiale, George Enescu (aflat în anii 1914-1918 în culmea gloriei, la apogeul carierei sale) a renunţat la orice contract internaţional şi a stat în România, fiind activ pe plan social şi implicându-se cu toată fiinţa în proiecte muzicale destinate publicului din Bucureşti şi din Iaşi. A considerat că este datoria sa patriotică să ajute Crucea Roşie (a fost voluntar, înscris cu acte în regulă) şi a mers în spitale de campanie, în spatele frontului, cântând la vioară pentru răniţi.A urmat guvernul şi casa regală în refugiul de la Iaşi, unde a înfiinţat Orchestra Simfonică ce i-a purtat numele, care a dat numeroase concerte în condiţii de război.

Alături de pianistul Alfred Cortot

Alături de pianistul Alfred Cortot

Dacă în cariera sa de violonist concertist s-a cantonat pe un repertoriu cerut de impresari, de dirijori, de organizatorii concertelor, de îndată ce a început să fie invitat ca dirijor a ales să promoveze muzica românească, introducând în programele sale de concert piese ale maeştri români, care altminteri nu ar fi avut nici o şansă de a fi descoperiţi de publicul larg. Mai mult decât atât, el i-a susţinut pe tinerii compozitori încă din anii premergători primului război mondial, când a înfiinţat Premiul de Compoziţie „George Enescu”, distincţie dublată de o recompensă materială oferită din propriile sale venituri.

Şi tot legat de devotamentul lui Enescu faţă de muzica românească trebuie subliniat faptul că el a acceptat să se implice cu întregul său prestigiu şi cu toată energia în Societatea Compozitorilor Români, la care a fost membru fondator şi Preşedinte, contribuind astfel la organizarea prezenţei muzicii româneşti în viaţa culturală naţională şi străină, contribuind la securizarea unor venituri pentru compozitori, la tipărirea şi difuzarea de partituri, la organizarea breslei compozitorilor români. Şi, amară ingratitudine, peste ani el a fost eliminat din Societatea Compozitorilor, pe care a creat-o şi a condus-o din 1921 până la reformarea ei pe model sovietic, pe motiv că nu a depus o cerere de adeziune în noua Uniune, conform regulamentului… Aceeaşi soartă a avut-o elita muzicienilor români, printre care Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Marcel Mihalovici etc.

Iar încurajarea arătată de el compozitorilor s-a răsfrânt, desigur, şi asupra interpreţilor, fie prin recomandarea acestora în faţa diferiţilor impresari, profesori sau instituţii, fie prin colaborarea cu asemenea muzicieni în cadrul unor formaţii camerale sau în recitalurile sale. Printre cele mai cunoscute exemple este recomandarea scrisă de Enescu pentru fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, aflaţi la vârsta copilăriei, pe care i-a sprijinit în acest fel în demersul lor de a urma studii în străinătate.

George Enescu

George Enescu

Enescu nu a făcut niciodată politică, nefiind membrul niciunui partid, nici pe timpul democraţiei parlamentare, nici în anii dictaturii carliste ori a guvernării legionarilor, după cum nu a acceptat să fie nici membru al partidului comuniştilor. El era loial ţării şi nu unui regim, iar crezul său, destăinuit în mod repetat, era să-şi slujească ţara cu armele lui: pana, arcuşul, bagheta. A declarat de nenumărate ori că nu îl interesează politica şi că nu doreşte să comenteze evoluţia social-politică nici din România, nici din Franţa, nici din Statele Unite.

Decizia plecării definitive din România, în exil, a fost una dintre cele mai dureroase hotărâri luate în viaţă. A ezitat mult şi a nutrit cumva speranţa că totuşi există şi cale de întoarcere. Nu a putut pleca fără să facă o obositoare călătorie la Dorohoi, pentru a se reculege la mormintele părinţilor, luându-şi adio de la Moldova sa natală, scriind chiar un testament în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Tescani. A păstrat paşaportul românesc şi cetăţenia română, deşi zecile de ani petrecuţi la Paris i-ar fi dat demult dreptul la cetăţenia franceză. Mai mult, nu a dorit să accepte înlocuirea vechiului său paşaport care purta însemnele regalităţii nici când Ambasada României i l-a anulat, oferindu-i noul model de paşaport, eliberat de autorităţile republicane pro-bolşevice. Nu a acceptat un asemenea document modificat pe modelul Republicii Populare, iar pentru a nu-şi pierde libertatea de circulaţie a apelat la utilizarea unui permis de călătorie emis de autorităţile franceze.

Şi totuşi, din patriotism, nu a retezat orice comunicare cu ţara, intervenind prin scrisori adresate la cel mai înalt nivel în favoarea unor măsuri reparatorii: a cerut eliberarea din arest a soţiei compozitorului Mihail Jora, întemniţată pentru vina de a fi sora marelui diplomat, fost ministru de Externe, Grigore Gafencu. A pledat pentru eliberarea fiicei din prima căsătorie a soţiei sale. Din păcate fără succes, aceste eşecuri dovedind o dată în plus că regimul nu îi acorda nici un fel de favoruri şi că nu avea posibilitatea de a influenţa mersul lucrurilor în România, nici măcar în asemenea situaţii punctuale.

S-a exprimat public deosebit de critic şi de răspicat în momentul în care mari personalităţi ale gândirii şi ştiinţei româneşti au fost eliminate din Academia Română, pentru că nu corespundeau din punct de vedere politic, solicitând reprimirea acestora. A refuzat să gireze cu prezenţa sau cu numele său organizarea unui festival al muzicii româneşti de către noii conducători ai breslei compozitorilor, pe model sovietic.

S-a făcut mult caz vizavi de înscrierea sa pe listele candidaţilor la alegerile parlamentare din 1946. O recentă carte citează o declaraţie esenţială a compozitorului, care arată că a acceptat nominalizarea sa ca potenţial reprezentant al ţinuturilor botoşănene „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră. Pe lista intelectualilor din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi că nu iau nici o obligaţie pe terenul politic”. Trebuie ştiut însă faptul că Enescu nu mai era în ţară în acel moment, plecase în exil şi probabil că un gest de refuz al candidaturii ar fi condus la o mai atentă supraveghere a sa şi poate la interzicerea plecării în SUA. Indiferent de acest ultim aspect, Enescu nu a fost parlamentar, nu a participat niciodată la vreo şedinţă şi nici măcar nu şi-a accesat mandatul, ceea ce a condus la nulitatea acestuia prin invalidare.

După plecarea din ţară, soţii Enescu au donat casele ce le aparţineau Ministerului Artelor, evitând confiscarea acestora şi reuşind, pe această cale, să condiţioneze donaţia de destinaţia viitoare a acestor clădiri: case ale muzicii şi muzicienilor, loc de odihnă şi creaţie (vila „Luminiş” de la Sinaia) sau sediu al compozitorilor şi (după cum a adăugat Maruca Cantacuzino) al Muzeului dedicat lui George Enescu (Palatul de pe Calea Victoriei).

Era de o demnitate extraordinară. Este binecunoscută modestia sa, iar elogiul muzicienilor români şi al elitei societăţii româneşti, manifestat prin organizarea unui concert omagial completat cu decernarea unei înalte decoraţii, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost respins, compozitorul lipsind de la acel eveniment.

Există nenumărate mărturii de la colaboratorii şi elevii săi, care povestesc stilul unic al maestrului de a ţine lecţii. El îi încuraja pe toţi cei talentaţi, le vorbea cu căldură şi fără urmă de superioritate, cu un tact pedagogic şi psihologic desăvârşit, dându-le încredere în ei şi orientându-i către direcţia optimizării la maximum a datelor lor personale, individuale. George Enescu a fost, deci, nu doar un muzician de excepţie, ci şi un om minunat, cu calităţi personale superioare. Enescu-compozitorul a fost egalat de Enescu-omul, care rămâne un exemplu de umanism, dărnicie, demnitate, verticalitate şi caracter. Este un lucru pe care nu trebuie să încetăm să-l spunem şi să-l accentuăm, mai ales că viaţa lui s-a derulat într-o perioadă istorico-socială şi politică deosebit de complexă şi de dificilă, care pe el nu l-a afectat şi nu l-a făcut să se schimbe.

Mihai Cosma


S-au găsit şi denigratori…

…Aşadar, după Mihai Eminescu sau Ion Creangă a venit rândul marelui compozitor George Enescu să fie actualizat prin defăimare, chiar la televiziunea publică. A fost atacată statura muzicală a lui Enescu: „Exilul nu este o condiţie privilegiată pentru artist. Enescu nu era Stravinsky, nu era Rahmaninov, ca să fim foarte serioşi şi să fim patrioţi în limitele adevărului, iar influenţa lui asupra artei occidentale, în exil fiind, era limitată. Baza lui de validare era România şi acest lucru s-a văzut”, (Ioan Stanomir, TVR2). Din nefericire, acestei luări de poziţie i s-a alăturat, în denigrarea marelui nostru musician, un respectat şi apreciat istoric: Adrian Cioroianu.

1Reacţiile nu au întârziat. „Ştiu domnii noştri – Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, cei doi acuzatori în emisiune şi alţii ca dânşii – că şi în lucrările în care se manifestă influenţele muzicii germane sau franceze, cum ar fi «Suita I» în stil clasic pentru pian sau opera «Oedip», se vădeşte legătura cu folclorul nostru prin utilizarea formelor modale, ritmice, internaţionale ale acestuia?”, se întreabă Emil Stratan, critic de artă.

În ce priveşte atacul la statura morală şi patriotismul compozitorului, acuzat de „colaboraţionism” pentru simplul fapt că a efectuat un turneu la Moscova în anii `40, ca istoric, Adrian Cioroianu ar fi trebuit să cunoască o mărturie a lui Ilie Kogălniceanu referitoare la un schimb de replici la care a asistat înaintea plecării muzicianului la Moscova: la îndemnul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Culturii, de a vorbi acolo despre «realizările pe care guvernul nostru le face pentru noua democraţie», Enescu a replicat scurt, ritos: «Domnule ministru, eu mă duc la Moscova să fac muzică, să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea şi scopul turneului pe care îl fac acolo»”, arată revista „Luceafărul”. Nici intrarea lui George Enescu în Marea Adunare, odată cu alegerile din noiembrie 1946, nu a scăpat ochiului vigilent al detractorilor, în pofida adevărului că marele compozitor nu şi-a validat niciodată mandatul şi nu a participat la vreo şedinţă.

Atunci când un Yehudi Menuhin scrie „pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna una dintre minunile lumii”, un Arthur Rubinstein spune „Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii” sau un Festival care poartă numele compozitorului a devenit efigie muzicală internaţională, „reevaluările” unor denigratori ce-şi permit necuviinţe – ca să fim civilizaţi – nu fac decât să-i descalifice. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât renumele internaţional a lui George Enescu se bucură de tot mai multă recunoaştere peste hotare.

Mihai Viteazul, un mare erou naţional

Reporter: editura March - 12 - 2015 Comments Off on Mihai Viteazul, un mare erou naţional

Fără nici o îndoială, în rândul marilor bărbaţi de stat ai românilor, Voievodul Mihai Viteazul este o figură de prim rang. Fapte de arme strălucite au săvârşit mulţi dintre cei care au stat în fruntea Principatelor româneşti de-a lungul veacurilor, dar nici unul dintre aceştia nu a avut limpezimea unei idei atât de profunde, de statornice şi de o importanţă vitală – aceea a unirii românilor în cadrul unui Stat îndeajuns de puternic încât să le asigure locul ce li se cuvine pe harta geopolitică a Europei ca naţiune de sine statătoare.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Faptul că reuşita sa politică şi militară nu a fost una de durată nu are prea mare importanţă – ne aflam, în acel moment istoric, în perioada afirmării marilor Imperii – important este faptul că pentru prima dată, o idee politico-militară fundamentală pentru istoria românilor a izbăndit. Dovada că Mihai Viteazul nu a fost doar un „condottiere”, aşa cum încearcă istorici mai noi să demonstreze, din motive dacă nu meschine, atunci răuvoitoare, este faptul că proiectul său de ţară unită a fost continuat peste veacuri cu sorţi de reuşită din ce în ce mai mari. Trebuie să lămurim un lucru: în cazul Mihai Viteazul nu se discută despre recuperarea de posesiuni ori de obţinerea unor noi cetăţi ori moşii dintr-un Principat în altul, cum este situaţia domniilor lui Mircea cel Bătrân ori Ştefan cel Mare ori Petru Rareş sau Vlad Dracul, ci despre înfăptuirea unei idei politice, având un temei naţional, într-un context european ce părea favorabil. Dar să observăm contextul, fără acest fapt acţiunea lui Mihai Viteazul putând părea, aşa cum li se pare unora astăzi, o aventură militară şi o probă a unui imens orgoliu. Scena politică europeană era dominată de iniţiativa Papei Clement al VIII- lea, Liga Sfântă, din care făceau parte mai toate statele Occidentului şi în care Austria Habsburgilor avea de jucat un rol extrem de important. După respingerea primului asalt al otomanilor împotriva Vienei, înainte cu 60 de ani, Austria căuta o întărire a poziţiei sale militare, întrevăzându-se un nou pericol de expansiune turcească, de această dată mult mai hotărât şi mult mai puternic. Împăratul Rudolf al II-lea era decis să facă din Principatele româneşti avanpostul politicii sale de apărare, exploatând situaţia ambiguă a suzeranităţilor şi suveranităţilor din zonă. Spre a da un exemplu, Mihai Viteazul, după ce ajunge Domn cu încuviinţarea Sultanului, în 1593, folosind metoda clasică a cumpărării domniei, aderă la Liga Sfântă, Ligă în care, direct sau indirect, se aflau şi celelalte două principate, Transilvania lui Sigismund Bathory şi Moldova lui Aron Vodă. La exact un an de domnie, declanşează insurecţional atacul asupra otomanilor. La 13 noiembrie 1594 se petrece vestita şi cruda suprimare a creditorilor, urmată de atacarea şi cucerirea mai multor cetăţi otomane din sud – Giurgiu, Hârşova, Silistra. Campania victorioasă este urmată de un act politic – acceptarea suzeranităţii lui Sigismund Bathory, ceea ce însemna acceptarea protecţiei Împăratului Rudolf al II-lea. Este o mişcare politică nu lipsită de pragmatism şi inteligenţă, o mişcare ce intra într-o tradiţie, dacă putem spune, a principilor români, devenind cu timpul o soluţie proprie bărbaţilor de stat români care au năzuit la afirmarea identităţii şi a autonomiei politice. Este soluţia la care au recurs Brâncoveanu, Cantemir, apoi Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, în felul lor Alexndru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand, Ioan I.C. Brătianu şi Mihai I. Unii dintre aceşti oameni de stat au plătit cu viaţa îndrăzneala de a face politică mare între mari jucători ai istoriei, Mihai Viteazul numărându-se între ei, fiind chiar primul dintre aceştia. Ceea ce a gândit acest om de acţiune, diplomaţie şi patriotism a devenit o constantă a politicii româneşti, atunci când aceasta s-a manifestat. Au fost şi momente grele, când politica românească a tăcut, dar atunci când a găsit o nişă între marile blocuri de presiune din est, vest şi sud, ea a acţionat urmând calea deschisă de Mihai Viteazul.

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

„Intrarea lui Mihai Viteazul pe poarta Sf. Gheorghe” –Litografie 1845

O mare probă de iscusinţă diplomatică este încheierea păcii cu otomanii în 1597, după campania triumfală ce l-a adus la Adrianopole, fosta capitală a Imperiului. Pacea încheiată de Mihai din poziţia învingătorului i-a dat posibilitatea să-şi consolideze poziţia în faţa lui Rudolf al II-lea, încheind la 1578 un Tratat cu acesta, tratat care i-a dat posibilitatea de acţiune în vederea aducerii Transilvaniei şi Moldovei sub sceptrul său. Anul următor, Mihai se află în solie la Praga, unde cere sprijinul pentru înfăptuirea acestui proiect, motivând ca Ieremia Movilă şi Andrei Bathory s-au închinat regelui Poloniei, regat ce nu făcea parte din Sfânta Ligă. Bătălia de la Şelimbăr, de la sfârşitul lui octombrie, odată câştigată, îi dă posibilitatea ca la 1 noiembrie să intre aureolat de glorie în Alba Iulia. Dieta Transilvaniei îl recunoaşte ca Guvernator Imperial. În luna mai, anul următor, bătălia de la Bacău îi aduce Moldova sub ascultare. Unirea, „pohta ce-a pohtit-o”, era realizată! A fost proclamat Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi toată Ţara Moldovei în 6 iulie 1600.

Această reuşită, în condiţii care o făceau puţin credibilă, fiind vorba de crearea unui centru de putere politică, economică şi militară în zona de conflict direct dintre Habsburgi şi Otomani, a însemnat în acelaşi timp afirmarea deplină a existenţei unei conştiinţe naţionale româneşti. Există multe voci şi teorii istorice care neagă posibilitatea existenţei unei conştiinţe naţionale în acea perioadă, dar toate sunt infirmate de această manifestare plenară a acesteia în proiectul reuşit al Voievodului român Mihai Viteazul. Reuşita sa a trezit speranţele popoarelor balcanice în posibilitatea eliberării de sub stăpânirea turcească. Autonomia pe care a afirmat-o şi faţă de Rudolf al II-lea a făcut din Mihai Viteazul un purtător de steag al popoarelor cuprinse de Imperii, fie Habsburgic, fie Otoman. În această speranţă se găseşte, probabil, resortul simpatiei şi fidelităţii atâtor secui, sârbi sau greci care au luptat alături de voievodul român. Dar istoria are drumuri întortocheate! Era prea devreme pentru astfel de idei, de planuri!

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

Principatele române aflate sub domnia lui Mihai Viteazul, la 1600

În toamna anului 1600, Sigismund Bathory îl înfrânge pe Mihai Viteazul la Mirăslău, Moldova este recâştigată de Movileşti, cu sprijin polon, iar pe tronul Munteniei vine Simion Movilă. Mihai Viteazul devine cu totul dependent de voinţa lui Rudolf al II-lea, care îi acordă sprijinul în ideea de a-l slăbi pe Sigismund Bathory în pretenţiile sale de Principe. La Guruslău, la începutul lui august 1601, Mihai Viteazul îl învinge pe Bathory. Proiectul imperial a reuşit, trebuia distrus proiectul voievodal. Generalul Basta duce la îndeplinire planul secret de „limpezire a apelor”. Odată ce Mihai Viteazul şi-a făcut datoria, Mihai Viteazul trebuia să moară. Ceea ce s-a întâmplat, de mâna mercenarilor valoni, în cortul său din tabăra imperială. Capul marelui bărbat a fost dus de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, iar trupul zace şi astăzi în mormântul de pe strada Bogata, din Turda.

Unirea Principatelor româneşti sub sceptrul lui Mihai Viteazul a fost un act raţional, de voinţă politică, întemeiat pe cerinţe obiective. Proiectul lui Mihai Viteazul a fost reluat, treaptă cu treaptă, până cînd, în 1918, s-a realizat deplin, cu temeinicie şi statornicie. Viabilitatea proiectului stă tocmai în necesitatea sa obiectivă, el se întemeiază pe comunitatea lingvistică şi culturală a românilor, care a fost nevoită să-şi găsească căile de supravieţuire sute de ani. Au fost necesare soluţii politice şi militare complicate până când s-a ajuns la o rezolvare acceptabilă, aşa cum este ea astăzi înfăptuită. Mai există români desprinşi din trupul ţării, dar viitorul va aduce cu sine formula politică de reunire. Important este că astăzi avem o Ţară unită. Datorăm acest fapt şi primului dintr-un şir lung de eroi naţionali: Mihai Viteazul!

Eugen Uricaru

Şcoala Ardeleană

Reporter: editura September - 13 - 2014 Comments Off on Şcoala Ardeleană

– Regăsirea de sine –

Gheorghe Sincai

Gheorghe Sincai

Pentru istoria românilor, momentul Şcolii Ardelene are semnificaţii cu totul excepţionale. Nu este doar un punct crucial în complicatul proces al făuririi identităţii naţionale, corifeii acestei mişcări afirmând, cu probe ştiinţifice, valabilitatea tezei tradiţionale, consemnată de vechii cronicari, a originii latine a limbii române, dar şi începutul unei bătălii de dimensiuni extrordinare pentru câştigarea drepturilor sociale, economice şi politice a populaţiei româneşti, cuprinsă între hotarele Imperiului Habsburgic. Marele Principat al Transilvaniei a intrat în componenţa Imperiului în urma unui şir de victorii militare ale imperialilor, victorii ce au urmat după asediul Vienei de către otomani. Cele două tratate de pace (Carlowitz şi Passarowitz) dintre habsburgi şi otomani au aşezat graniţa dintre imperii pe Carpaţi, Transilvania şi Banatul intrând astfel în Imperiul Habsburgic. Consecinţele au fost de o importanţă crucială pentru destinul Principatului Transilvania, dar şi pentru românii trăitori în teritoriile înglobate în Imperiu. Primul fapt, de o semnificaţie aparte pentru viitorul populaţiei româneşti din aceste teritorii, a fost actul Unirii instituţionale cu Roma a Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Actul a fost realizat de o parte a preoţimii româneşti, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, iar consecinţele sale au fost multiple şi importante pentru soarta românilor transilvăneni. Această Unire cu Biserica Romei a scos, în primul rând, pe români de sub interdicţia lui „Unio Trium Nationum”*, pactul religiilor recepte din Transilvania, care scotea în afara legalităţii naţiunea română, majoritatea populaţiei din acest Principat.

Ion Budai Deleanu

Ion Budai Deleanu

Dincolo de problemele dogmatice, chestiuni minore pentru imensa majoritate a românilor transilvăneni, acest gest, de natură covârşitor administrativ bisericească, permitea deschiderea căii spre emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic. Nu era primul din acest Imperiu, ucrainenii din regiunile de vest ale Ucrainei cuprinse în Imperiu participaseră la o astfel de Unire bisericească. Pentru români, deşi aparent calea fusese deschisă pentru o participare directă şi activă la viaţa socială, economică şi politică a Imperiului, faptele se lăsau aşteptate. Era nevoie de un motor puternic şi rezistent pentru ca maşinăria să se pună în mişcare. Era nevoie de intelectuali şi de o ideologie care să creeze instituţii şi conştiinţe naţionale pentru a putea participa la procesul de reformare a societăţii iniţiat de Iosif al II-lea. Vremurile erau în schimbare, iar Casa de Habsburg dorea să se adapteze la mersul istoriei pentru a preîntâmpina catastrofa care ameninţa să urmeze. Catastrofa se numea Revoluţie. Soluţia aleasă de Habsburgi se numea Reforme. La aceste Reforme românii ardeleni erau cei mai dispuşi să participe, ele oferind soluţiile cele mai realiste pentru înlăturarea stării îngrozitoare în care se aflau – fără libertate, fără drepturi economice şi politice, fără limbă, fără religie recunoscută. Evenimentele majore social – politice care au urmat – Răscoala codusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi campania militară condusă de Avram Iancu – confirmă adeziunea maselor româneşti la ideea reformelor care trebuiau să umanizeze, să modernizeze şi să liberalizeze Imperiul.

Petru Maior

Petru Maior

Dar pentru a da consistenţă acestei adeziuni, era nevoie ca ea să fie exprimată de o populaţie purtătoare de valori – origini, identitate, limbă, conştiinţă de sine, capacitate organizatorică, capacitate de producţie a valorilor etc. Această misiune, de a transforma o masă de ţărani iobagi, persecutaţi de secole, puşi în afara legii şi chiar a societăţii (românii nu aveau voie să înnopteze în oraşe şi nici să-şi ridice biserici din zid!) într-o naţiune conştientă de sine, conştientă şi mândră de originea sa, conştientă de drepturile, potenţialul şi capacităţile sale din toate domeniile societăţii, această misiune şi-a asumat-o un grup de intelectuali, clerici sau nu, total dăruiţi cauzei naţionale. Primul dintre ei este Inochentie Micu (Klein), care reuşeşte să obţină de la împăratul Carol al VI–lea încuviinţarea întemeierii la Blaj a şcolii de unde va trimite la Roma studenţii la institutul De Propaganda Fide. De la această întemeiere, marele val al Şcolii Ardelene nu a mai putut fi stăvilit. Acolo, în aşezământul de la Blaj, a fost scrisă şi tipărită prima carte a acestui curent puternic identitar – Floarea adevărului – sub redactarea episcopului călugăr Petru Pavel Aron. Deviza acestei mişcări naţionale era „Virtus Romana Rediviva”**, iar centrele sale de iradiere se găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş, Năsăud. Corifeii mişcării au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu. Opera acestora este diversă, cuprinzând tematici istorice, lingvistice, filosofice, enciclopedice, pur ştiinţifice ori literare. Este un moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar şi a unei strategii didactice, îndreptată către luminarea a cât mai mulţi români siliţi să trăiască în mizerie materială şi întuneric spiritual. Cărţile acestora, unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise. Gheorghe Şincai nu şi-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost ameninţat cu scoaterea ochilor şi smulgerea părului pentru scrierile şi activitatea sa. Maior era demn de spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă. Problema limbii era capitală pentru membrii Şcolii Ardelene, de aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Un alt aspect de importanţă capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt: „De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu strălucire i se văzu latina faţă şi părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.

Samuil Micu

Samuil Micu

Opera corifeilor Şcolii Ardelene este extrem de complexă, de la opere originale la traduceri şi adaptări, de la opere cu caracter ştiinţific la opere de popularizare ale ştiinţelor, de la dicţionare unicat în cultura română la lucrări cu carcter filologic ori gramatici ale limbii române. Nu se poate să nu amintim opera literară a lui Ioan Budai Deleanu, care reprezintă intrarea în epoca modernă a literaturii noastre. Numeroase traduceri ori lucrări în limba latină completează bogatul tezaur al acestei mişcări cultural – naţionale, dar dau şi dimensiunea înaltului nivel de pregătire intelectuală, cât şi larga viziune a membrilor Şcolii Ardelene.

Am putea sintetiza obiectivele acestor extraordinari intelectuali români, care şi-au închinat viaţa emancipării naţionale cu devoţiune, spunând că ei au militat, şi au reuşit chiar, pentru fondarea de şcoli în care să se înveţe în limba română, au elaborat dicţionare şi gramatici pentru cei ce studiau în aceste şcoli şi nu doar, au adaptat alfabetul latin la pronunţia limbii române, au modernizat limba pentru a o face capabilă să funcţioneze în domeniile ştiinţifice, au introdus în limbă neologisme din latină şi celelalte limbi romanice. Mai trebuie să adăugăm că insistenţa lor pentru studierea limbii latine de către tinerele generaţii a avut un rezultat excepţional în procesul de formare a unei „intelighenţii româneşti”, care s-a dovedit activă şi eficientă mai cu seamă în domeniul Dreptului, ceea ce a avut o importanţă capitală în lunga luptă de câştigare a drepturilor românilor.

A privi astăzi faptul istoric al declanşării procesului, de o importanţă capitală pentru naţiunea şi statul român, de definire identitară, de renaştere naţională şi culturală datorat Şcolii Ardelene doar din punct de vedere eclesiastic este o gravă eroare. Uniaţia a fost o cale, nu un scop. Scopul a fost şi este libertatea, egalitatea în drepturi şi unitatea tuturor românilor, ceea ce Şcoala Ardeleană a afirmat şi a înfăptuit prin opera şi activitatea marilor intelectuali şi români care au alcătuit-o, cu precursorii şi urmaşii lor.

* „Uniunea celor trei naţiuni”

**Virtutea romană reînviată”

Eugen Uricaru

Avram Iancu – erou naţional al românilor din Ardeal

Reporter: editura July - 19 - 2014 Comments Off on Avram Iancu – erou naţional al românilor din Ardeal

Avem cu ce ne mândri de-a pururi!

Avram Iancu

Avram Iancu

Se împlinesc anul acesta 190 de ani de la nașterea, într-o familie descendentă din Horea, a lui Avram Iancu. Tânărul avocat studiase dreptul la Cluj și, din pricină că era fiu de țărani români, nu i se îngăduise să practice în Barou. A ajuns cancelist la Târgu Mureș, adică, în termenii de azi, asistent la Curtea de Apel. Tot răul spre bine! Acolo Avram Iancu cunoaște majoritatea viitorilor săi camarazi de luptă națională și, mai cu seamă, pe viitorii tribuni și comandanți ai armatei din Munți. Cât a fost la Târgu Mureș, Avram Iancu a avut prilejul să cunoască îndeaproape cercurile revoluționare maghiare cu care avea o relație bună întru-cât este unul din semnatarii petiției pentru anularea iobăgiei, pentru libertăți, pentru drepturile națiunilor din Imperiul Habsburgic.

Dar tot el este unul dintre aceia care cere dreptate și libertate pentru românii din Împărăție care din punctul de vedere ale drepturilor civile se aflau într-o situație de-a dreptul disperată. Idealurile revoluției maghiare puteau înflăcăra pe oricine dar nu și pe români, în absența unor garanții minime dar mai ales în condițiile unei uniri a Transilvaniei cu viitoarea Ungarie, o Ungarie în care nu erau recunoscuţi exista decât maghiari. Imaginea generală asupra Revoluției maghiare este una idealizată, romantică poate, orice acțiune politică împotriva Imperiilor atrăgând simpatiile unei Europe animate de afirmarea libertăților și drepturilor. De aceea, acțiunea unor țărani români, care reprezintă după spusele unui revoluționar prin excelență, l-am numit pe Karl Marx, sacul de cartofi al Istoriei, o acțiune armată plină de succese militare, sub comanda unui tânăr de 24 de ani, nu putea fi privită decât cu suspiciune de toate cercurile liberale, chiar și aristocratice, dar pline de avânt național, de la Budapesta dar și din alte capitale cuprinse de fiorul schimbării revoluționare. Armata de țărani condusă de Avram Iancu s-a opus gărzilor care erau în primul rând maghiare și mai apoi revoluționare, cu rezultate uluitoare, dacă ținem cont de profesionalismul și dotarea tehnică a celor care atacau Munții. Fără un sprijin constant, direct și fără de preget din partea întregii populații românești din Munții Apuseni dar și din restul Transilvaniei epopeea Armatei Moților nu ar fi fost posibilă. De ce oare sprijinea populația mișcarea armată condusă de Avram Iancu? Pentru simplul motiv că nu avea de ales, moții și Avram Iancu luptau pentru supraviețuirea economică și națională. În timp ce inamicii lor luptau pentru supremația unei națiuni asupra celorlalți locuitori ai Principatului. Se prea poate ca în confruntarea dintre armata revoluționară maghiară cu Imperialii, rezistența din Munți să fi fost decisivă. Dar ce sperau românii, ce spera să obțină Avram Iancu de la Împărat, un Împărat care era un partizan definitiv convins al reformelor, o cale alternativă către libertatea dorită de toți supușii din Imperiu? Cred că răspunsul se află în cererea oarecum enigmatică adresată de Avram Iancu, Împăratului care însemna domnia Legii și o viață decentă, civilizată pentru țăranii care alcătuiau poporul cel mai năpăstuit din Imperiu – persecutat religios, persecutat economic, persecutat național, un popor îngăduit doar, pe propriul său pământ.

3

Mormântul din cimitirul de la Ţebea, la umbra Gorunului lui Horea.

După ce participă la cele două Adunări succesive de la Blaj, de la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii iunie 1848, unde formulează puternica și adevărată definiție a dreptului de a decide – „Poporul sunteți voi”! – după ce încearcă mai multe formule de conviețuire politică cu autoritățile (fie cele revoluționare maghiare, fie cele imperiale, care se aflau într-o situație delicată) Avram Iancu se retrage în munți și organizează, într-un timp extrem de scurt, forța armată de auto-apărare a românilor. Pune pe picioare cinci centre de mobilizare și antrenament și constituie cea mai puternică unitate militară – Legiunea „Auraria Gemina”. Confruntările care urmează evidențiază determinarea și talentul militar al tribunilor și comandanților, dar în primul rând geniul strategic al tânărului prefect (general). Luptele sunt sângeroase, pierderile trupei maghiare obligând conducerea revoluționară de la Budapesta să caute, spre finalul războiului, să facă un pas îndărăt și să propună alianțe și concesii. Kossuth face apel la Bălcescu pentru mediere, dar momentul prielnic trecuse. Trupele rusești conduse de Luders obțin victorie după victorie în Transilvania. Este timpul critic pentru Avram Iancu și pentru românii transilvăneni. 40.000 de victime românești nu erau de ajuns pentru a obliga administrația imperială să-și schimbe modul de tratament al românilor. Iar rapoartele secrete al căpitanului imperial Ivanovici, consilier militar pe lângă comandamentul moțesc, prin care se dezvăluiau și interpretau negativ tratativele dintre Avram Iancu și Kossuth, și-au făcut efectul și au acordat motivele necesare pentru indiferența Curții Imperiale față de cererile românilor. Vizita Împăratului în munți are loc, însă efectul este dezastruos. Deși mama eroului iese în fața casei să-l întâmpine pe Împărat, Avram Iancu e absent. Absent va fi până la capăt, deoarece el nu a cerut niciodată nimic pentru sine. El a cerut pentru români și acest lucru fusese deja spus. Ceea ce se întâmplase după încetarea luptelor era lămuritor – nici drepturi, nici libertăți, ba mai mult, vechii impilatori care slujiseră guvernul de la Budapesta erau repuși în funcții. El însuși fusese supus unui program, de umilire și discreditare.

În urma eroului naţional Avram Iancu au rămas numeroase însemne: picturi, statui, cărţi

În urma eroului naţional Avram Iancu au rămas numeroase însemne: picturi, statui, cărţi

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conştiinţa naţională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut şi mai îndrăgit, este Marşul lui Iancu, pe versuri adaptate în epocă după cele ale lui C. Negruzzi. Va fi înmormântat la Ţebea, pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naţionale atât de mari şi cu prezenţa atâtor români, încât autorităţile, maghiare de data aceasta, au fost deosebit de îngrijorate. Avram Iancu odihneşte lângă Gorunul lui Horea, ultima sa dorinţă, exprimată în testamentul său, fiind ca din averea rămasă de la el să se ridice o Facultate de Drept pentru români, el fiind convins că doar luptătorii pe tărâm juridic vor putea să câştige drepturile naţiunii române.

Supranumit de români “Crăişorul Munţilor”, Avram Iancu a deschis calea spre deşteptarea naţională, faptele sale înscriindu-se în conştiinţa poporului român, pregătind calea spre Marea Unire ce va avea loc în anul 1918.

Eugen Uricaru

Cu Vodă Cuza începe istoria României moderne

Reporter: editura March - 10 - 2014 Comments Off on Cu Vodă Cuza începe istoria României moderne

1La fiecare început de an, pe 24 ianuarie, rememorarea solemnă a actului Unirii se înviorează şi se însufleţeşte când evocăm imaginea atât de apropiată şi de cordială a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Puţine figuri ale istoriei noastre au rămas în amintirea populară cu un chip atât de bun, blând, prietenos.

Înainte de toate, Cuza a reuşit să întrunească opţiunile trebuincioase pentru a deveni domnitorul fiecăreia dintre cele două Ţări Române şi apoi pe ale amândorura, dar şi acceptul marilor puteri europene şi euroasiatice interesate direct de partea noastră de lume. Iar la această mare izbândă geopolitică românească şi europeană nu a ajuns de unul singur, pentru că, de fapt, el, pentru el, la început, nici nici măcar nu şi-a dorit puterea şi faima, ci doar rugat de şi împreună cu unioniştii – şi cu ţăranii şi cu târgoveţii – care au văzut în locţiitorul de hatman al oastei Moldovei pe omul cel mai potrivit pentru a conduce viitorul stat al românilor. Apoi, ca bărbat de stat aşezat în fruntea naţiunii române, Cuza Vodă este unul dintre foarte puţinii conducători din istoria noastră care nu a trebuit – sau a ştiut cum să facă în aşa fel – să nu poarte războaie.

În şapte ani de domnie, adică durata unui mandat prezidenţial al unei democraţii aşezate cum este cea a Franţei, dar într-un stat care abia se năştea şi în care democraţie era un cuvânt ce abia începuse a se pronunţa, Cuza a stârnit şi pus în mişcare o adevărată furtună înnoitoare în realitatea românească, printr-un uriaş proces de modernizare a statului şi a societăţii. Au fost create instituţii esenţiale în justiţie, armată, administraţie, învăţământ şi biserică. Au fost secularizate averile mânăstireşti, desfiinţată claca, împroprietăriţi ţăranii şi dezrobiţi ţiganii. Alfabetul latin a devenit obligatoriu în întreaga viaţă de stat, de la administraţie la şcoală şi presă. A fost elaborate prima hartă de mari proporţii a Ţării Româneşti şi s-au deschis importante şantiere arheologice. Au fost înfiinţate universităţi representative, la Iaşi şi la Bucureşti. A fost unificată legislaţia şi s-a direcţionat un proces de compatibilizare a realităţilor din cele două Principate de până atunci, până la elemente de detaliu ale vieţii cotidiene, şi au fost dejucate viclene uneltiri separatiste. Şi toată această întinsă şi profundă lucrare naţională, remarcă istoricul Constantin C. Giurescu, „o trăsătură caracteristică a lui Cuza a fost dezinteresata lipsa de voinţă de a strânge avere (…). Nu se cunoaşte nici o împrejurare în care el să fi utilizat situaţia sa de cârmuitor al statului spre a-şi rotunji averea, dimpotrivă, a luat măsuri să se curme abuzurile şi traficul de influenţă, atât în administraţie, cât şi în justiţie” (din nefericire, corupţia a fost, până la urmă, mai „întrepriză” decât domnia, ceea ce a precipitat şi actul detronării lui Cuza).

În politica sa externă, domnitorul Cuza a fost călăuzit de preocuparea permanentă de a apăra autonomia şi demnitatea ţării, într-un moment când tânărul stat român era supus feluritelor ingerinţe din partea imperiilor otoman, habsburgic şi ţarist. Reacţia lui Cuza în asemenea situaţii a fost de fiecare dată intransigentă şi curajoasă, ceea ce i-a asigurat câştig de cauză şi a sporit faima noului stat european. S-a confruntat cu episoade critice în relaţiile cu marile puteri vecine, cu situaţii de încordare pe teme punctuale, dar a trecut cu grijă şi reuşită în ocrotirea şi afirmarea intereselor ţării şi neştirbirea demnităţii statului.

Prim conducător al unui stat românesc naţional unitar modern, dar în stare încă născândă, Cuza a dus politică externă cu bătaie lungă, dar prudentă, de perspectivă istorică, dar atentă la conjuncturea momentului, imaginativă, dar înţeleaptă, flexibilă, dar neînduplecată în urmărirea ţelurilor. Ceea ce-l făcea pe Eminescu să scrie, în 1880, în primul său articol că redactor şef la „Timpul”: „Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.

Despre Cuza se poate parafraza, cu toată îndreptăţirea, o metaforă inspirată a lui Ion Barbu despre Nicolae Bălcescu: „Cuza, început de calendare”.

Cuza n-a fost scriitor sau istoric, ca mai toţi ceilalţi luptători pentru progres din pleiada strălucită de la 1848-1859-1877, dar semnături de aur ale scrisului în limba română – Eminescu, Caragiale, Creangă – la care se adăugă folclorul nostru, ne-au lăsat evocări luminoase despre bărbatul de stat cu care începe istoria României moderne.

Corneliu Vlad


Toate atributele neatârnării reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi”.(Mihai Eminescu)

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult